Numele Mesopotamia se refera la o regiune din Orientul Apropiat, care în prezent tine partial de Irak, partial de Siria de est si partial de Turcia de sud. Numele provine din cuvintele grecesti mesos "între" si potamos "râu", referindu-se la zona dintre râurile Eufrat si Tigru. Suprafata fertila udata de aceste doua râuri este cunoscuta ca fiind "Leaganul Civilizatiei omenirii", aici dezvoltându-se primele societati alfabetizate. Nu a existat niciodata o entitate politica sau o tara numita Mesopotamia, si nici nu exista granite definite; numele e unul conventional, inventat de istoricii greci pentru a se referi la aria geografica larga dintre cele 2 râuri.
Mesopotamienii erau un popor dintre cele mai vechi ale omenirii.Primii mespotamieni care au trait au fost sumerienii. Ei au inventat scrierea cuneiforma, construiau zigurate, au construit primele orase civilizate, printre care: Ur, Nippur, Kis, Babilon, Ninive si Assur, au facut primele încercari de irigatii sistematizate în agricultura, au initiat primele schimburi comerciale cu alte popoare, au facut descoperiri în astrologie si astronomie. Fiecare oras-stat îsi avea propriul rege, dar nu a luat niciodata în stapânire întregul Sumer.
Teritoriul Mesopotamiei este pozitionat în zona Irakului de astazi, tara care se întindea pe o lungime de aproape 1000 de km si o latime maxima de aproximativ 400 km. Termenul de "civilizatie mesopotamiana" este un termen generic. În realitate, Mesopotamia a însumat contributiile civilizatorice si culturale a trei popoare distincte a caror istorie s-a desfasurat pe teritoriul sau.
Arta mesopotamiană este marcată de o perioadă de progres și prosperitate în cadrul lumii antice.
În arhitectură, ca material de construcție, se utiliza cărămida nearsă. S-au construit palate înconjurate de ziduri de apărare, intrarea făcându-se pe rampe, dar interiorul cetății oferea toate condițiile de trai (apă, hrană). Ca inovație, mesopotamienii au realizat palatul tip zigurat ce avea formă de piramidă dar în trepte, unde la ultimul etaj se afla un observator, treptele fiind colorate în diferite tonuri.
În ceea ce privește sculptura, s-au creat ronde-bosse și basorelief, statui cu figuri ai regilor, sculpturi cu teme de război, stilizări naive, dar cu valențe pshihologice (ofereau privitorului o stare de meditație). În pictură se atinge apogeul prin inventarea mozaicului.
Faţă de arta egipteană care este o artă a calmului şi a atemporalităţii, aceasta este exact opusul ei. Prin ea transpune războiul şi agresivitatea la fel cum acestea transpar în lucrările expresioniste. De fapt ideea conform căreia expresionismul s-ar fi născut aici nu este străină de realitate. Apoi este realmente greu de distins un stil propriu pentru unul dintre popoarele care au înflorit pe meleagurile din jurul Tigrului şi Eufratului. Poate doar tematica este aceea care ajustează un ciclu de piese către un anumit popor. Însă spiritul războinic, cu valenţele sale se regăseşte oriunde în această artă. E greu de înţeles chiar cum ar fi putut să existe în scurtele perioade de odihnă şi pace care au urmat instituirii imperiilor provizorii. Parcă totul stă la pândă aici, există o suspiciune generală, o nelinişte şi o lipsă de armonie tipică. Ochiul erotic şi mistic al egipteanului aproape că nu se vede la ochiul desenat de mesopotamieni la fel cum stilul de viaţă al egipteanului ferit de invazii externe este diferit de cel al mesopotamianuli neprotejat de graniţe natrale. Ochiul din arta mesopotamiană nu este un ochi al încăperilor misterioase, a templului investit cu respectul religios, ferit de razele soarelui, ca la egipteni, ci este un ochi călit de soare, ascuns sub sprâncenele păroase şi neîngrijite, un ochi care este format de arşiţa câmpurilor şi deşerturilor bătute de campaniile de cucerire.
Artistul este atent mai curând la barba şi la elementele care acoperă capul, la armura sau veşmintele războinice în general. Sufletul se estompează în faţa simplei existenţe de tip militarist.Numărul contează şi nu valoarea, cantitatea în faţa calităţii. Egipteanul reprezenta pe faraon în faţa poporului prin supradimensionare, aici dimpotrivă, numărul este totul. Dacă cineva poate să lupte, atunci acest cineva este important, este necesar pentru a fi luat în armată iar o armată numeroasă este decisivă în bătălii. Atenţia la detalii nestilizate dar şi senzaţia de reprezentare mecanică este tipică pentru o astfel de artă. Ea lasă să se audă parcă tropotul cailor şi gesturile brutale. Puţinele scene de procesiuni, de oferire de ofrande către zei, în faţa abundenţei de scene de război pun întrebarea asupra rolului divin al războiului însuşi. Incapabili de a stiliza singurele ieşiri din zona reprezentării realului (şi aici am în vedere în primul rând al cincilea picior al taurului în mişcare) aceste scene au funcţie dinamică ele însele. Acesta este un dinamism care pare să fie unul al succesiunii puterii pe acele locuri.
Arhitectura era dominată ca întreaga artă mesopotamiană de ideea religioasa şi de cea monarhică.Arta era, aproape înîntregimea ei, în serviciul templului şi al regelui. De aceea, arhitectura a întrecut aici în grandoare tot ceea ce se realizase pana la acea dată. Marele palat al lui Nabukad-nezar din Babilon avea dimensiuni uriase: 330 m lungime pe, 200 m laţime. In apropierea palatului erau construite faimoasele “grădini suspendate" în realitate, amenajate pe terase susţinute de coloane şi arcade masive.
Ceea ce i-a impresionat extraordinar pe calatorii antici în mesopotamia erau dimensiunile gigantice ale constructiilor.Pe noi însa ne impresioneaza mai mult faptul ca aceste edificii enorme au putut fi înaltate cu un material de constructie atât de ingrat cum este caramida nearsa.
Cele mai vechi orase sumeriene si babiloniene erau fortificate cu ziduri de incinta de proportii nemaivazute pâna atunci.În domeniul lucrarilor de utilitate publica, asirienii eu fost neîntrecuti.
Cea mai importantă construcție este palatul, un edificiu impunător ridicat pe terase artificiale înalte. Aceste palate se întindeau pe suprafețe mari și aveau porți de intrare impozante, scări monumentale, turnuri și creneluri. Turnurile erau decorate în relief, cu figuri uriașe de animale reale sau fantastice. Între zidurile palatului se aflau numeroase curți interioare deschise, în jurul cărora se grupau camerele de locuit și anexele necesare desfășurării vieții. În mijlocul palatului se ridică ziguratul pe șapte etaje
Palatul - fortareata va concentra întreaga activitate industriala a cetatii. Desi din vestitul palat al lui Sargon al II-lea nu au mai ramas decât temeliile zidurilor putem avea pe baza descrierilor o imagine a infatisarii initiale. Cladirea avea înaltimea a patru etaje, fara ferestre, usi sau porti de intrare, accesul fiind asigurat de rampe înclinate si scari. Zidurile foarte înalte ale palatului aveau înaltimea a opt etaje. Intrarea în palat si în curte interioara se facea prin poarta principala a palatului spre care duce o scara larga.
La palatele sumeriene si babiloniene monotonia suprafetelor era uneori evitata prin aplicarea unor adevarate tapiterii de mozaicuri din bucati de caramida smaltuita.Palatele asiriene erau decorate cu picturi murale, reprezentând scene din razboi, aducerea tribului, sau executia celor învinsi.Acoperisurile, aproape plane, erau din caramida nearsa amestecate cu bitum.Încaperile erau lungi si - din cauza grinzilor de lemn, prea scurte, care sustineau acoperisul - înguste.Acelasi plan si aceleasi proportii grandioase le întâlnim si la temple,asemanarile sunt frapante.
Înca în mileniul al III-lea templele sumeriene aveau o varietate de forme.Tipul clasic,din prima epoca sumeriana, era cel de forma rectangulara,cu patru porti.Cu materialul de constructie existent, coloanele interioare, de sustinere, nu puteau fi dispuse nici la prea mari distante unele de altele, nu puteau fi nici prea înalte, nici prea zvelte fapt care facea sa nu poata fi creat un spatiu arhitectonic armonios. De unde, impresia de greoi, de strâmt, de întunecat, fara nimic din ritmul, miscarea, armonia unui interior de templu egiptean.Dar templul egiptean folosea ca material de constructie exclusiv piatra, care permitea cu totul alte solutii arhitectonice, mai practice si mai estetice.
Cele mai vechi monumente de arta din sudul Mesopotamiei,care s-au pastrat, dateaza de la începutul mileniului IV î.e.n. (statuete de lut,vase pictate).În arta statului sumer, rolul de frunte l-a jucat arhitectura, principalul material de constructie fiind caramida cruda, mai rar arsa. Edificiile se înaltau pe un val artificial, pentru a fi izolate de solul umed; acest procedeu de constructie a devenit caracteristic si arhitecturii de mai târziu din Asia anterioara.
Cladirile aveau, de obicei, un plan dreptunghiular, iar principala parte a caselor sumeriene era curtea interioara, descoperita, în jurul careia se dezvoltau încaperile de locuit.Tipul de plan format în aceasta epoca a stat la baza aproape tuturor constructiilor din sudul Mesopotamiei.Templul de la El-Obeid, închinat zietei fertilitatii, Ninhursag, poate servi drept model de arhitectura monumentala sumeriana. Peretii soclului în terasa si ai sanctuarului erau prevazuti cu rezalituri verticale.În arhitectura templului s-au folosit coloanele încrustate cu piatra colorata si cu sidef,iar decoratia edificiului prezenta,pe lânga încrustarea peretilor, sculptura din lemn acoperita cu foi de arama batuta si frize în mosaic, din sidef si ardezie.Mozaicul si sculptura în arama completau în mod organic arhitectura templului
Arta din perioada akkadiana se distinge prin tendinta de a reda într-un mod mai verific fenomenele din lumea reala. Cea mai buna opera de arta akkadiana, cel putin originala, este "Stela biruintei regelui Naram-Sin", care povesteste despre victoria acestuia asupra triburilor muntene. Trasatura de stil distinctiva, noua si fundamentala, a acestei stele, o constituie unitatea si claritatea compozitiei.
Sapaturile de la Ur, care la sfârsitul mileniului III î.e.n. era capitala statului si avea o populatie numeroasa, permit formarea unei idei asupra aspectului unui oras Sumerian din perioada de formare a monarhiei despotnice sclavagiste. În centrul lui se afla cetatea, în care erau centrate palatul, principalele temple si cladiri oficiale, iar împrejur se dezvolta orasul, aparat cu ziduri si cu un mare val. Deosebit de interesant este ziguratul din Ur care domina orasul.
O parte integrata - desi independenta, - o anexa a templului era ziguratul. Numai regele si preotii puteau ajunge acolo,care faceau sacrificii pentru zei. De jur împrejur erau curti si sali diferite.Un caracter original al templelor din Mesopotamia este ca ele cuprindeau adesea un Zigurat.
Ziguratele erau temple uriase construite pentru venerarea zeilor.Erau construite din lut si argila si aveau trei sau patru sectiuni.Erau construite foarte înalte, pentru a ramâne uscate în timpul inundatiilor. Numai ziguratul din Ur a ramas în picioare, deoarece constructorii din epocile mai târzii au învatat ca arderea caramizilor le va face mai rezistente. Era o constructie în forma de turn, cu mai multe niveluri în retrageri succesive, încununate printr-un sanctuar numit "cerul", fiecare etaj al ziguratului fiind altfel colorat.
Ziguratul asigura un loc sigur pentru preoti în caz de inundatie. Deoarece singurul mod de a intra în templu era pe cele 3 scari, locul era foarte usor de aparat împotriva spionilor care vroiau sa fure ritualurile preotilor. Aceste ritualuri includeau sacrificarea unor animale si arderea acestora.Fiecare zigurat facea parte dintr-un complex care includea o curte, locuri de depozitare a hranei si mici locuinte în jurul caruia se construia orasul.
Ziguratele mesopotamiene nu erau locuri de rugaciune si ceremonie pentru public. Mesopotamienii credeau ca ziguratele erau locuri sfinte prin intermediul carora zeii intrau în contact cu omenirea.. Fiecare oras avea un zeu protector. Doar preotii aveau dreptul sa intre în zigurat si aveau responsabilitatea de a le satisface "nevoile" zeilor. Datorita acestui fapt, preotii au devenit personaje puternice în societatea mesopotamiana. Cel mai vechi Zigurat descoperit este Ziguratul Sialk din Kashan care dateaza din mileniul al 3-lea înaintea Erei Crestine.
Orice zigurat era o uriasa suprapunere de prisme dreptunghiulare din ce în ce mai mici, al caror numar putea ajunge pâna la sapte (sumerienii aveau convingerea ca zeii coborau din cer în sapte zile), si care erau legate între ele prin rampe de acces. Baza unui zigurat avea forma patrata. Se spunea ca în aceste temple zeii veneau sa se odihneasca, asa ca ziguratele erau luxos împodobite. Ziguratele puteau sa aiba pâna la 100 m înaltime.
Înaltimea ziguratului din Khorsabad era de 40 m, a celui din Assur, de 90 de m, a celui din Ur - cladit la începutul mileniului a III-lea î.e.n. - avea latura bazei de 64 de m, iar înaltimea (dar numai pâna la a doua terasa, atât cât s-a pastrat pâna azi) de 43 de m.
Pentru mesopotamieni, ziguratul era un fel de punte între cer si pamânt, în vârful caruia oficia "pastorul popoarelor": - în acelasi timp împuternicitul zeilor pe lânga oameni si al oamenilor pe lânga zei.