1. Apariţia şi evoluţia culturii şi civilizaţiei geto-dace.

Tracii, al căror nivel de civilizaţie şi cultură n-a fost egalat în antichitate, pe întregul teritoriu european (în afara lumii greceşti, etrusce şi romane) decât de civilizaţia celţilor, pe care în unele privinţe chiar au depăşit-o, erau un popor a cărui forţă şi cultură s-a bucurat de multă consideraţie în antichitate. Denumirea generală de "traci" a fost dată triburilor de limbă tracică dintre Marea Egee şi Dunăre; triburile din nordul Dunării, vorbind aceeaşi limbă tracică, purtau nume de daci sau de geţi, sau nume tribale specifice (carpi, costoboci, etc.). Muzica, religia, medicina populară empirică, artele meşteşugăreşti dezvoltate de traci erau unanim apreciate de greci şi de romani; plante medicinale geto-dace, câteva cuvinte importante în limba greacă (ambon, basileus, etc.) şi o serie de mari figuri ale civilizaţiei elenice: Tucidide, artiştii Brygos, Doidalses, antroponime trace, gramatici ca Dionysios Thrax, câţiva filologi, etc. Teritoriul ocupat de traci se întindea de la Marea Egee până în regiunea Boemiei, şi din zona Serbiei actuale până la gurile Bugului. Dar, în contrast cu tracii dintre Haemus şi Marea Egee, care n-au reuşit să-şi întemeieze o civilizaţie proprie şi o politică a lor, ci serveau numai ca unelte oarbe, mercenari sălbatici, geţii, stăpânitorii marelui drum de civilizaţie al Dunării, de la început îşi urmăreau o politică a lor şi alcătuiau un stat bine închegat, primeau puternice înrâuriri greceşti, dar în aceeaşi vreme ofereau la rândul lor şi grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din geţi aproape un popor fabulos, prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul lui de dreptate.

Dacii şi geţii, ramură a marelui popor indo-european al tracilor, erau unul şi acelaşi popor (fapt recunoscut de autorii antici) şi vorbind aceeaşi limbă. Dintre cele peste 100 de formaţiuni tribale şi gentilice ale tracilor, triburile dacilor şi geţilorerau cele mai mari şi cele mai puternice. Ocupau teritoriul cuprins între Munţii Balcani (Haemus) şi Munţii Slovaciei, şi de la litoralul apusean al Mării Negre până dincolo de bazinul Tisei, adică până la Bazinul Panonic. Triburile denumite "dacice" locuiau pe teritoriul actualei Transilvanii, - Bazinul Carpatic -, şi al Banatului, iar ale "geţilor" în câmpia Dunării (inclusiv în sudul fluviului), în Moldova şi Dobrogea de azi. Una şi aceeaşi populaţie geto-dacă apare la scriitorii greci de obicei cu numele generic de "geţi", iar la autorii romani cu denumirea de "daci", pentru prima dată la Iulius Caesar. Dacii şi geţii sunt menţionaţi de 63 de autori antici; de 32 în limba greacă şi de 31 în latină. Între etimologiile propuse pentru numele de "daci" este şi cea care îl presupune ca derivând din daca ("cuţit, pumnal", arma caracteristică populaţiilor geto-dace). Dar ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi cea care leagă acest nume de dáos, cuvânt care în frigiană (limbă înrudită cu limba tracilor) înseamnă "lup". După mărturia lui Strabon, dacii înşişi îşi spuneau Dáoi. Pare destul de probabil că numele lor etnic derivă, în ultimă instanţă, de la epitetul ritual al unei confrerii războinice. Triburi războinice cu numele de "lupi" se întâlnesc în multe alte părţi (în Spania, Irlanda, Anglia, etc.). Acest nume de animal, desigur totemic, explică forma de lup a stindardului dac. Se pare că în prima jumătate a sec. II î.e.n. toate aceste formaţiuni gentilice şi tribale constituiau patru uniuni puternice, fiecare emiţând (încă din secolul anterior) monedă proprie.

Nu se poate cunoaşte data la care aceste ramuri tracice au ocupat ţinuturile carpato-dunărene, locuite încă din epoca paleolitică; cert este însă că cei dintâi autori antici care îi menţionează îi consideră autohtoni, deci instalaţi aici din timpul primelor migraţii indo-europene, tracice. Geto-dacii s-au desprins din masa triburilor trace, începând să-şi contureze un profil de civilizaţie distinctă, pe la începutul mileniului I î.e.n. Câteva secole mai târziu, numele lor apare la autorii greci, alături de cel al sciţilor. Sciţii, popor de origine iraniană, au ocupat pe la începutul sec. VII î.e.n. stepa din nordul Mării Negre, precum şi regiunea Dobrogei în sec. III-II î.e.n. (care va fi menţionată mai târziu în istorie ca Scitia Mică, Scythia Minor). Contactele stabilite încă din secolul VI î.e.n. cu sciţii risipiţi pe teritoriul Daciei (şi cărora geţii din Dacia le erau infinit superiori prin calitatea şi vechimea culturii lor) au lăsat puţine urme în arta geto-dacă.

2. Mitologia geto-dacilor

La fel ca fiecare popor din acele timpuri geto-dacii aveau şi ei miturile lor. Mitologia traco-dacă este una matură, bine închegată, cu un panteon restrâns, zeii fiind puţini, dar cu responsabilităţi bine definite. Dacii venerau un număr de 4-5 zei majori: Gebeleizis, Bendis, Derzis, Kandaon, zeul războiului, asemănător zeului grec Ares, şi probabil încă un număr restrâns de zei minori. De la apariţia profetului Zamolxis în Dacia, religia dacică devine monoteistă, acest profet fiind divinizat după moarte şi considerat zeul suprem, mitul căruia a devenit cel mai cunoscut.

Dacii se considerau nemuritori, pentru ei moartea fiind doar o trecere de la lumea materială, la cea spirituală, cea a morţilor, peste care guverna, zeul lor, Zamolxes. De aceea, înaintea unor războaie, sau în timpul secetelor, ei trimiteau pe cel mai viteaz dintre tinerii daci, ca sol la Zamolxes. Tânărul era ales în urma unor competiţii. Istoricul Herodot  povesteşte despre ritualul de trimitere al solului, astfel: "...câțiva dintre ei, aşezându-se la rând, ţin cu vârful în sus trei sulițe, iar alţii, apucându-l de mâini şi de picioare pe cel trimis la Zamolxis, îl leagănă de câteva ori şi apoi, făcându-i vânt, îl aruncă în sus peste vârfurile suliţelor. Dacă, în cădere, omul moare străpuns, rămân încredinţaţi că zeul le este binevoitor; dacă nu moare, atunci îl învinuiesc pe sol, hulindu-l că este un om rău; după ce aruncă vina pe el, trimit pe un altul. Tot ce au de cerut îi spun solului cât mai este în viaţă." Se mai ştie de asemenea despre daci, că atunci când este o furtună şi tună şi fulgeră, ei trag cu săgeţile spre cer pentru a-şi ameninţa zeul.

Despre zeii daci se ştiu destul de puţine lucruri, datorită faptului că înaintea cuceririi romane, pentru grecii antici şi latinii, cultura şi chiar existenţa poporului dac constituiau un mister. Vitejia ieşită din comun a daco-geţilor, i-a făcut pe unii greci să elaboreze ipoteza că zeul elen al războiului, Ares s-ar fi născut în Dacia.

 Zeii daci erau:

• Gebeleizis - zeul suprem înaintea lui Zamolxes; zeul tunetelor şi al fulgerelor
• Bendis - zeiţa pădurilor, a farmecelor, a vrăjilor şi a lunii
• Derzis sau Derzelas - zeul vigorii, al sănătăţii
• Zamolxes - divinitatea supremă a dacilor, care a luat treptat locul lui Gebeleizis şi a celorlalţi zei
• o zeiţă a focului vetrei, a focului sacru, deci înzestrată cu atribute asemănătoare celor ale Vestei la romani
• un zeu al războiului - Kandaon - (echivalent lui Ares sau Marte), căruia- dupa marturia lui Iordanes - geţii îi jertfeau prizonierii prinşi în război, "socotind ca zeul războaielor trebuie împăcat prin vărsare de sânge omenesc"
• Dabatopienos - zeul metalurgiei
• Eitiosaros, despre care nu se ştiu prea multe informaţii;
• Dionysos - zeul trac şi grec al vegetaţiei, al pomiculturii, al vinului, al extazului şi fertilităţii, denumit la romani şi Bacchus. (in privinta lui Dionysos, Vasile Pârvan este categoric ca nefiind specific geto-dacilor, mai corect spus a tracilor de la nord de munţii Haemus)
• Kotys - zeiţa-mamă în mitologia traco-dacă.
• Pleistoros -zeul războiului.
• Sabazios - avea atributul htonic al şarpelui, fiind în acelaşi timp patronul solar al cailor, este numele frigian dat de greci unui zeu venerat la traci ca "Eliberatorul" de anotimpul rece.
• Semele - o zeitate phrigiană care apare şi în mitologia greacă
• Seirenes
• Silenus / Sylvanus (apare dupa cucerirea romană)

3. Ştiinţa şi arta geto-dacilor

Medicina dacilor

Platon, în dialogul său Harmides, 156 e - 157 b, îi atribuie lui Socrate unele afirmaţii despre medicii traci ai lui Zamolxis, care credeau că tot aşa cum nu se cuvine să încercăm a vindeca ochii fără a fi vindecat capul, tot aşa nu trebuie să tămăduim capul fără a ţine seama de trup, cu atât mai mult nu trebuie să încercăm a vindeca trupul fără a încerca sa tămăduim sufletul. Arian scrie despre descântecele şi vrăjile menite să îndepărteze influenţele malefice sau, dimpotrivă, să le atragă contra unor oameni. Acestea erau stăpânite mai ales de către femei. Geto-dacii aveau şi cunoştinţe farmaceutice . Medicul grec Discoride (De materia medica, II-IV) reproduce 35 de denumiri de plante medicinale din limba dacă la care Pseudo-Apuleius mai adaugă încă 14. La Sarmizegetusa a fost descoperită o trusă medicală, care conţinea printre altele şi o tabletă medicamentoasă din cenuşă de la vulcanii mediteraneeni, cenuşă folosită ca absorbant pentru răni. La Poiana s-a găsit un craniu dac cu urme de trepanaţii.

Astronomia dacilor

În Getica, Iordanes scrie în detaliu despre secretele astronomice şi teoria despre cele 12 semne ale zodiacului, pe care Deceneu le-ar fi împărţit compatrioţilor săi. Menţionează evoluţia globului de foc al soarelui şi al celor trei sute patruzeci şi şase de stele, cunoştinţe care dacă cu adevărat au fost stăpânite de geto-daci ar fi putut sta la baza şi a unui calendar. Hadrian Daicoviciu pe baza teoriilor lui Constantin Daicoviciu presupune că la Sarmizegetusa, pe lângă construcţii religioase există şi un templu-calendar. Demonstraţia lui se bazează pe faptul că marele sanctuar circular din incinta sacră de la Sarmizegetusa cuprinde trei cercuri concentrice (un cerc din blocuri de andezit, unul din stâlpi de andezit şi un cerc de stâlpi groşi din lemn).

Limba

Cunoscutul geograf grec din epoca romană, Strabon, afirmă despre daci că "au aceeaşi limbă ca şi geţii" care "sunt mai bine cunoscuţi de eleni, deoarece se mută des de pe o parte pe alta a Dunării şi totodată mulţumită faptului că s-au amestecat cu tracii şi cu misii." Din afirmaţia lui Strabon se deduce o relaţie lingvistică între daci şi geţi, dar totodată o relaţie între limba vorbită de daci şi cea vorbită de traci. Geograful grec însă nu îşi argumentează afirmaţia, opinia sa nefiind confirmată direct de alţi autori. Indirect, prin faptul că romanii i-au numit daci pe geţi aşa cum susţine printre alţii şi Pliniu cel bătrân se poate considera şi o anumită relaţie lingvistică.

Scrierea dacilor

Textul lui Iordanes, Getica, arată că unele din legile naturii ale lui Deceneu au fost chiar transcrise.

Citând o lucrare a lui Androtion, Claudius Aelianus (Felurite istorioare, VIII, 6) scrie că se spune că dintre vechii traci nimeni nu cunoştea scrierea. Dar tot el adaugă aceste informaţii le spune Androtion, dacă el poate fi pentru cineva un martor vrednic de încredere cu privire la cunoaşterea scrisului şi lipsa de învăţătură a tracilor.

Aristotel, contemporan cu Androtion, se întreabă în Probleme, XIX, 28 - De ce se numesc legi unele cântece? Oare pentru că înainte de cunoaşterea literelor se cântau, ca să nu se uite, precum era obiceiul la agatârşi (Agatârşii erau un popor de origine scito-iraniană semnalaţi în antichitate pe teritoriul Transilvaniei.)?. Această populaţie este localizată de Herodot la izvoarele Mureşului.

Dio Cassius (Istoria romană, LVIII, 7, 1.) ne spune că Domiţian trimisese la Roma între altele şi o pretinsă scrisoare a acestuia, despre care se spune că a plăsmuit-o el. În aceeaşi lucrare, Dio Cassius mai arată că în momentul în care Traian a pornit împotriva geto-dacilor şi se apropia de Tapae (o bătălie dintre Domiţian şi Decebal în 87)... i s-a adus o ciupercă mare, pe care era scris cu litere latine că atât ceilalţi aliaţi, cât şi burii sfătuiesc să se întoarcă şi să facă pace.

Arheologul şi istoricul român Constantin Daicoviciu consideră că pe vremea lui Burebista, scrisul era folosit pentru însemne religioase, politice, cu litere greceşti, iar în vremea lui Decebal s-a trecut la caracterele latine. Constantin Daicoviciu consideră însemnările de pe unele balustrade ale unui zid de la Grădiştea Muncelului reprezintă un album de nume de regi, mari preoţi şi alţi demnitari (Istoria României, I, 1969, p. 327-328).

Pe un vas descoperit la Ocniţa-Cosota (jud. Vâlcea) apare inscripţia în greacă Regele Thiamarcos. Pe un alt vas găsit la Grădiştea Muncelului scrie cu litere latine DECEBALUS PER SCORILO, interpretat ca Decebal, fiul lui Scorilo sau o simplă marcă de olar.

Folclorul dacilor

Practicile ceremoniale se împleteau cu muzică şi dansuri, ducând la un sincretism al formelor de expresie care a rămas specific folclorului şi obiceiurilor populare. Xenophon în Anabis,VI,1,5, scrie despre dansurile războinice ale tracilor, între care unul cu caracter colectiv, în care mai mulţi dansatori înarmaţi simulau înfrângerea unor duşmani. Posibil ca aceste dansuri să fi existat şi la tracii nord-dunăreni şi să fi stat la baza Căluşului românesc. În Tristele lui Ovidius apare versul Păstorul cânta din fluierele lui lipite cu smoală (V,25.). Herodot mai aminteşte toba folosită de geţi, iar Athenaios menţionează fluierele şi o liră specific getică, numită magadis. O informaţie dată de Teopomp şi păstrată de Athenaios în Banchetul înţelepţilor, XIV, 24, ne spune că geţii cântă din citerele pe care le aduc cu ei, când se găsesc într-o solie. B.P.Haşdeu consideră că doina are o origine geto-dacă şi nu romană, deoarece romanii preferau genul epic spre deosebire de strămoşii românilor care preferau genul liric. În baza acestei idei B.P.Hașdeu aduce un argument privind continuitatea culturii geto-dacice după cucerirea şi retragerea romană din Dacia.