Batalia de la Austerlitz

Bătălia de la Austerlitz, cunoscută și ca Bătălia celor trei împărați, a fost una dintre cele mai mari victorii ale lui Napoleon. Această victorie a determinat destrămarea celei de-a Treia Coaliții formată împotriva Imperiului Francez. Pe 2 decembrie 1805 (20 noiembrie pe stil vechi), o armată franceză condusă de împăratul Napoleon I a înfrânt decisiv armata ruso-austriacă, comandată de țarul Alexandru I, după aproape nouă ore de luptă înverșunată. Bătălia a avut loc lângă dealul Pracký kopec, la Austerlitz, azi Slavkov u Brna, la aproape 20 km (12 mile) est de Brno, în Moravia. Bătălia este adeseori considerată o capodoperă tactică.

Pe 26 decembrie 1805, Austria și Franța au semnat Tratatul de la Pressburg, care a îndepărtat-o pe prima din război, a întărit tratatele inițiale de la Campo Formio și Lunéville, a obligat Austria să cedeze pământuri aliaților germani ai lui Napoleon și a impus o indemnizație de 40 de milioane de franci asupra Habsburgilor învinși. Trupelor ruse li s-a permis să se retragă în țara natală. Victoria de la Austerlitz a permis de asemenea crearea Confederației Rinului, compusă dintr-o multitudine de state germane, intenționată să fie o zonă-tampon între Franța și restul Europei. În 1806, Sfântul Imperiu Roman a încetat să mai existe, atunci când Împăratul Roman Francisc al II-lea a ales să păstreze numai Francisc I al Austriei drept singurul său titlu oficial. Totuși, aceste realizări nu au adus o pace durabilă pe continent. Îngrijorările prusacilor cu privire la influența crescândă Franței în Europa Centrală au declanșat Războiul celei de-a Patra Coaliții în 1806.

Napoleon dispunea de aproximativ 65.000 de oameni și 157 de tunuri pentru bătălia iminentă, însă aproape 7.000 de trupe sub comanda lui Davout erau încă mult spre sud, în direcția Vienei. Aliații aveau în jur de 73.000 de soldați, șaptezeci la sută dintre ei fiind ruși, și 318 tunuri. Partea nordică a câmpului de luptă era dominată de dealul Santon, înalt de 210 metri (700 de picioare), și de dealul Zuran, înalt de 260 de metri (850 de picioare), ambele fiind amplasate lângă vitalul drum Olmutz-Brno, care mergea de-a lungul unei axe vest-est. La vest de aceste două dealuri se afla satul Bellowitz, iar între ele pârâul Bosenitz, care curgea spre sud pentru a se uni cu pârâul Goldbach, ultimul traversând satele Kobelnitz, Sokolnitz și Telnitz. Piesa centrală a întregii zone erau înălțimile Pratzen, un deal ușor înclinat de aproape 11-12 metri (35-40 de picioare) înălțime. Un consilier a notat faptul că Napoleon le-a spus în mod repetat mareșalilor săi, "Domnilor, examinați acest teren cu atenție, va fi un câmp de luptă; veți avea rolul de a vă juca pe el".

Planurile și dispunerea aliaților

Un consiliu aliat s-a întrunit pe 1 decembrie pentru a discuta propunerile de desfășurare a bătăliei. Strategii aliați aveau în minte două idei fundamentale: stabilirea contactului cu inamicul și asigurarea flancului sudic care ducea spre Viena. Deși țarul și anturajul său apropiat au insistat în declanșarea unei bătălii, împăratul Francisc al Austriei era mult mai prudent și era sprijinit de Kutuzov, principalul comandant rus.[21] Cu toate acestea, presiunea de a lupta exercitată de nobilii ruși și de comandanții austrieci a fost prea puternică, iar aliații au adoptat planul Șefului de Stat Major austriac Franz von Weyrother.[21] Acesta implica un atac principal împotriva flancului drept al francezilor, pe care aliații l-au observat că era slab păzit, și atacuri diversioniste împotriva flancului stâng francez. Aliații și-au dispus majoritatea trupelor în patru coloane care vor ataca în dreapta francezilor. Garda Imperială Rusă era ținută în rezervă, în timp ce trupele ruse sub comanda lui Bagration păzeau dreapta aliaților.

Planurile și dispunerea francezilor

Cu câteva zile înainte de bătălia propriu-zisă, Napoleon le dăduse impresia aliaților că armata sa era într-o stare slabă și că dorea o pace negociată. În realitate, el spera că ei vor ataca, și pentru a-i încuraja să facă acest lucru și-a slăbit în mod intenționat flancul drept. Pe 28 noiembrie, Napoleon s-a întâlnit cu mareșalii săi la Comandamentul Imperial iar aceștia l-au informat despre neliniștile și temerile lor în legătură cu iminenta bătălie, chiar sugerând o retragere, însă lui nu i-a păsat de plângerile lor și a plecat la lucru. Planul lui Napoleon prevedea faptul că aliații vor arunca atât de multe trupe pentru a-i învălui flancul drept încât centrul lor va fi slăbit foarte mult. Conta apoi pe un atac masiv francez, condus de către 16.000 de trupe din Corpul al IV-lea al lui Soult, prin centru pentru a paraliza armata aliată. Între timp, pentru a-și sprijini slabul flanc drept, Napoleon i-a ordonat Corpului al III-lea a lui Davout să întreprindă un marș forțat tocmai de la Viena și să se unească cu oamenii generalului Legrand, care păzeau flancul extrem sudic ce va suporta cea mai mare parte a atacului aliaților. Soldații lui Davout aveau 48 de ore pentru a mărșălui 110 km (70 de mile). Sosirea lor va fi crucială în determinarea succesului sau eșecului planului francezilor. Garda Imperială și Corpul I al lui Bernadotte au fost ținute în rezervă în timp ce Corpul al V-lea sub comanda lui Lannes păzea sectorul nordic al bătăliei.

Bătălia a început în jurul orei 8 dimineața, cu prima coloană aliată atacând satul Telnitz, care era apărat de Regimentul al 3-lea de Linie. Acest sector al câmpului de luptă a fost martor a numeroase acțiuni în momentele următoare, atunci când mai multe atacuri feroce ale aliaților i-au evacuat pe francezi din oraș și i-au forțat pe cealaltă parte a pârâului Goldbach. Primii oameni ai corpului lui Davout au sosit în acest moment și i-au alungat pe aliați din Telnitz înainte ca și ei să fie atacați de husari și să reabandoneze orașul. Atacurile adiționale din partea aliaților au fost contracarate de artileria franceză.

Coloanele aliaților au început să se reverse înspre dreapta francezilor, însă nu la viteza dorită, astfel încât mare parte din francezi au reușit să reziste. De fapt, dispunerile aliaților erau cronometrate greșit și fără atenție: detașamente de cavalerie conduse de Liechtenstein de pe flancul stâng al aliaților au trebuit să fie plasate în flancul drept și, în timpul procesului, au intrat în și încetinit o parte din a doua coloană de infanterie care avansa înspre dreapta francezilor. La acel timp, planificatorii l-au considerat un dezastru, însă mai târziu i-a ajutat pe aliați. Între timp, elementele avansate ale celei de-a doua coloane atacau satul Sokolnitz, care era apărat de Regimentul al 26-lea Ușor și de Tirailleuri, trăgători francezi. Atacurile inițiale ale aliaților s-au dovedit fără succes, iar generalul Langeron a ordonat bombardarea satului. Acest baraj mortal i-a forțat pe francezi să se retragă, și, cam în același timp, a treia coloană a atacat castelul Sokolnitz. Cu toate acestea, francezii au contraatacat și au recâștigat satul, numai pentru a fi izgoniți din nou. Conflictul în această zonă a încetat pentru un timp atunci când divizia lui Friant (parte a Corpului al III-lea) a recucerit satul. Sokolnitz a fost probabil zona cea mai disputată a câmpului de luptă, schimbându-și ocupatorii de mai multe ori în decursul zilei.

„O lovitură puternică și războiul este sfârșit”

În jurul orei 8:45, satisfăcut în final de slăbiciunea centrului inamic, Napoleon l-a întrebat pe Soult cât timp va dura ca oamenii săi să ajungă la înălțimile Pratzen, la care mareșalul a răspuns, "Mai puțin de douăzeci de minute, sire." Aproximativ 15 minute mai târziu, Napoleon a ordonat atacul, adăugând, „O lovitură puternică și războiul este sfârșit”.

O ceață densă a ajutat la camuflarea înaintării diviziei lui St. Hilaire, însă în timp ce urcau panta, legendarul 'Soare de la Austerlitz' a limpezit peisajul și i-a încurajat să avanseze. Soldații și comandanții ruși din vârful înălțimilor au fost uimiți să vadă atât de multe trupe franceze îndreptându-se spre ei. Comandanții aliați puteau redirecționa acum câteva dintre detașamentele întârziate ale celei de-a patra coloane către această luptă crâncenă. Peste o oră de lupte a decimat o mare parte din această unitate. Ceilalți oameni din cea de-a doua coloană, majoritatea austrieci neexperimentați, au participat de asemenea la bătălie și au întors raportul de forțe împotriva uneia dintre cele mai bune unități de luptă din armata franceză, forțându-i în final să se retragă în josul pantelor. Cu toate acestea, mânați de disperare, oamenii lui St. Hilaire au lovit cu putere încă o dată și i-au atacat pe aliați la baionetă, alungându-i de pe înălțimi. Înspre nord, divizia generalului Vandamme a atacat o zonă numită Staré Vinohrady și prin executarea perfectă a hărțuirilor și voleelor mortale a reușit să dezbine mai multe batalioane ale aliaților.

Bătălia se întorsese în mod ferm în favoarea francezilor, însă era departe de a se fi terminat. Napoleon a ordonat Corpului I al lui Bernadotte să sprijine stânga lui Vandamme și și-a mutat propriul centru de comandă de la dealul Zuran la capela Sf. Antoniu de pe înălțimile Pratzen. Poziția dificilă a aliaților era confirmată de decizia de a trimite în luptă Garda Imperială Rusă; Marele Duce Constantin, fratele țarului Alexandru, a comandat Garda și a contraatacat în secțiunea câmpului de luptă a lui Vandamme, forțând un efort sângeros și singura pierdere a vreunui stindard francez în bătălie (nefericita victimă a fost un batalion al Regimentului al 4-lea de Linie). Simțind gravitatea problemei, Napoleon a ordonat propriei sale cavalerii de Gardă să înainteze. Acești oameni i-au pulverizat pe omologii lor ruși, însă cu ambele părți trimițând mari mase de cavalerie nu era clar cine învinsese. Rușii aveau un avantaj numeric la acest capitol, însă destul de curând avantajul a trecut de partea francezilor atunci când divizia lui Drouet, a 2-a a Corpului I al lui Bernadotte, s-a dispus pe flancul acțiunii și a permis cavaleriei franceze să se refugieze în spatele liniilor lor. Artileria ecvestră a Gărzii franceze a avut de asemenea un efect mortal asupra cavaleriei și pușcașilor ruși. Rușii au rupt rândurile și mulți au murit în timp ce erau urmăriți pe o distanță de un sfert de milă de cavaleria franceză revigorată.

Între timp, partea cea mai nordică a câmpului de bătălie era de asemenea martora unor lupte grele. Cavaleria grea a prințului de Liechtenstein a început să asalteze forțele mai ușoare de cavalerie ale lui Kellerman după ce a sosit în final la poziția corectă pe teren. Lupta a mers inițial bine pentru francezi, însă forțele lui Kellerman s-au adăpostit în spatele diviziei de infanterie a lui Caffarelli odată ce a devenit clar faptul că numărul rușilor era prea mare. Oamenii lui Caffarelli au oprit asalturile rușilor și i-au permis lui Murat să trimită două divizii de cuirasieri (una comandată de d'Hautpoul și cealaltă de Nansouty) în bătălie pentru a termina o dată pentru totdeauna cu cavaleria rusă. Lupta corp la corp care a urmat a fost crâncenă și de durată, însă în final francezii au fost cei care au triumfat. Lannes și-a condus apoi Corpul al V-lea împotriva oamenilor lui Bagration și după lupte grele a reușit să îl alunge pe iscusitul comandant rus din bătălie. A vrut să îl urmărească, însă Murat, care era comandantul acestui sector al câmpului de luptă, nu a fost de acord cu ideea.

Atenția lui Napoleon s-a îndreptat acum înspre capătul sudic al câmpului de luptă, unde francezii și aliații încă se mai luptau pentru Sokolnitz și Telnitz. Printr-un eficient atac în două puncte, divizia lui St. Hilaire și o parte din Corpul al III-lea al lui Davout au reușit să zdrobească inamicul la Sokolnitz și i-au convins pe comandanții primelor două coloane, generalii Kienmayer și Langeron, să se retragă cât mai repede posibil. Buxhowden, comandatul stângii aliaților și omul responsabil cu conducerea atacului, era complet beat și a fugit de asemenea. Kienmayer și-a acoperit retragerea cu cavaleria ușoară a lui O'Reilly, care a învins vitejește cinci din șase regimente de cavalerie franceze înainte ca și ei să trebuiască să se retragă.

Panica generală a pus stăpânire acum pe armata aliaților, aceasta abandonând câmpul de luptă în toate direcțiile posibile. Un episod faimos însă sinistru a avut loc în timpul acestei retrageri: forțele ruse care fuseseră învinse de dreapta francezilor se retrăgeau spre sud înspre Viena pe heleșteele înghețate Satschan. Artileria franceză trăgea înspre oameni, însă Napoleon și-a redirecționat tunarii pentru a trage în gheață. Oamenii s-au înecat în heleșteele foarte reci, zeci de piese de artilerie scufundându-se împreună cu ei. Estimările cu privire la numărul de tunuri capturate diferă; opiniile variază de la 38 la 100. Sursele diferă de asemenea și în privința victimelor, cu numere oscilând între 200 și 2.000 de morți. Deoarece Napoleon a exagerat acest incident în relatarea bătăliei, valorile mai joase pot fi și cele mai apropiate de adevăr, deși îndoiala încă rămâne dacă sunt sau nu corecte în întregime. Mulți privesc acest incident drept unul dintre cele mai crude acte de război ale lui Napoleon.

Rezultate politice și militare

În total, pierderile aliaților se ridicaseră la aproximativ 27.000 dintr-o armată de 73.000, adică 37% din efectivele lor. Francezii au pierdut în jur de 5.000 dintr-o forță de 65.000, reprezentând aproape 8% din efectivele lor. Aliații au pierdut de asemenea 180 de tunuri și 50 de stindarde. Victoria a fost întâmpinată cu uimire totală și delir la Paris, unde numai cu câteva zile înainte națiunea se afla în pragul colapsului financiar. Napoleon i-a scris Josephinei: „Am învins armata austro-rusă comandată de doi împărați. Sunt puțin obosit... te îmbrățișez”. Țarul Alexandru a rezumat poate cel mai bine timpurile grele pentru aliați menționând: „suntem copii în mâinile unui gigant”.

Franța și Austria au semnat un armistițiu pe 4 decembrie iar Tratatul de la Pressburg, 22 de zile mai târziu, a îndepărtat-o pe ultima din război. Austria a acceptat să recunoască teritoriile franceze capturate prin tratatele de la Campo Formio (1797) și Lunéville (1801), să acorde pământuri Bavariei, Württembergului și Badenului, care erau aliații germani ai lui Napoleon, și să plătească 40 de milioane de franci reprezentând indemnizații de război. Veneția a fost cedată de asemenea Regatului Italiei. A fost un sfârșit aspru pentru Austria, însă cu siguranță nu o pace catastrofală. Armatei ruse i s-a permis să se retragă în țara natală, iar francezii și-au ridicat tabăra în sudul Germaniei. Sfântul Imperiu Roman a fost de asemenea desființat efectiv, 1806 fiind văzut drept ultimul său an. Napoleon a creat Confederația Rinului, un lanț de state germane menite să servească drept un tampon între Franța și Prusia. Prusia a considerat aceasta și celelalte mișcări un afront adus statutului său putere dominantă a Europei Centrale și a declarat război Franței în 1806.

Recompense

Cuvintele lui Napoleon adresate trupelor sale după bătălie erau pline de laudă: Soldats! Je suis content de vous (română: Soldați! Sunt mulțumit de voi). Împăratul a dăruit două milioane de franci de aur ofițerilor majori, 200 de franci fiecărui soldat, și a oferit pensii consistente văduvelor celor căzuți. Copiii rămași orfani au fost adoptați de către Napoleon personal și li s-a permis să adauge "Napoleon" la numele de botez și de familie. În mod interesant, Napoleon nu a acordat niciodată vreun titlu nobiliar niciunui comandant, după cum se obișnuia în urma unei mari victorii. Este probabil ca el să fi considerat Austerlitz un triumf prea personal ca să mai decoreze pe altcineva. Până în zilele noastre, Austerlitz este adeseori considerat drept cea mai mare victorie a lui Napoleon.

Iată mai jos proclamația în întregime:

Soldați, sunt mulțumit de voi.

În ziua bătăliei de la Austerlitz ați dovedit tot ce așteptam de la vitejia voastră; v-ați împodobit vulturii cu o glorie nemuritoare. O armată de 100.000 de oameni, comandată de împărații Rusiei și ai Austriei a fost tăiată sau împrăștiată în mai puțin de patru ore. Cei ce au scăpat de fierul armelor voastre, s-au înecat în lac. Patruzeci de drapele, stindardele gărzii imperiale a Rusiei, 120 de tunuri, 20 de generali și mai mult de 30.000 de prizonieri sunt rezultatul acestei zile, ce va rămâne celebră pe veci. Acea infanterie, atât de lăudată, superioară numeric, nu a putut rezista la șocul vostru; de acum nu mai aveți inamici de care să vă temeți. Astfel, în două luni, această a treia coaliție a fost învinsă și dizolvată. Pacea nu poate fi departe; dar cum i-am promis poporului meu, înainte de a trece Rinul, nu voi încheia decât o pace care ne oferă garanții și care asigură despăgubiri aliaților noștri.

Soldați, atunci când poporul francez mi-a pus pe cap coroana imperială, m-am bizuit pe voi pentru a-i păstra strălucirea glorioasă, singura care îi poate conferi un preț în ochii mei. Dar, în aceeași clipă, dușmanii noștri se gândeau să o distrugă și să o înjosească! Și această coroană de fier, cucerită cu sângele atâtor francezi, au vrut să mă oblige să o pun pe capul dușmanilor noștri celor mai cruzi! Proiecte temerare și nesăbuite pe care, în chiar ziua aniversării încoronării Împăratului vostru, le-ați anihilat și redus la tăcere! I-ați învățat că este mai ușor să ne înfrunte și să ne amenințe decât să ne învingă.

Soldați, atunci când vor fi înfăptuite toate cele necesare pentru fericirea și prosperitatea patriei noastre, vă voi aduce înapoi în Franța; acolo veți fi obiectul celor mai alese dovezi de bunăvoință din partea mea. Poporul meu vă va revedea cu bucurie, și va fi suficient să spuneți Am luat parte la bătălia de la Austerlitz pentru ca să vi se răspundă: iată un viteaz!

Batalia de la Trafalgar

Bătălia de la Trafalgar a avut loc la data de 21 octombrie 1805, în largul Capului Trafalgar, Spania. Aceasta a avut loc între flota Regatului Unit și flota unită franco-spaniolă, rezultatul bătăliei fiind înfrângerea aliaților franco-spanioli, dar și moartea amiralului englez Horatio Nelson.

Anul 1805 a adus un nou război între Regatul Unit și Franța - Războiul celei de-a Treia Coaliții. Misiunea lui Nelson, aflat pe puntea vasului HMS Victory, era supravegherea portului Toulon și blocarea flotelor spaniole și franceze. Intenția lui Napoleon era invadarea Marii Britanii și pentru atingerea acestui obiectiv trebuia ca flota sa să asigure supremația navală pe Canalul Mânecii, pentru o traversare sigură a forțelor de invazie (La Grande Armée), cantonate în taberele de la Boulogne.

Napoleon a ordonat vice-amiralului Pierre-Charles Villeneuve, aflat în portul Cadiz, să atace flota britanică. Flotele s-au întâlnit la Trafalgar, pe 21 octombrie 1805: 27 de nave britanice, aflate sub comanda amiralului Nelson, contra 33 de nave franceze și spaniole.

Măiestria tacticii amiralului Nelson a atins apogeul în această confruntare, lupta de la Trafalgar fiind considerată de specialiștii militari, cea mai mare victorie din istoria Marinei Regale Britanice (Royal Navy).

Din păcate, Nelson nu a mai apucat să culeagă laurii victoriei - la ora 4:30 un trăgător de elită francez l-a împușcat în coloana vertebrală. Amiralul Nelson nu a mai putut fi salvat și după trei ore a murit, dar bătălia era deja câștigată de către flota sa.

După bătălie, corpul neînsuflețit al amiralului Nelson a fost transportat în Anglia. Ca un omagiu, a fost înmormântat într-un sicriu făcut din catargul vasului francez L'Orient (vasul-amiral al flotei aliate). Întreaga populație britanică a plâns după eroul mărilor.

Amiralul spaniol Federico Gravina, ofițerul superior de pe nava pavilion spaniol, a scăpat cu rămășița flotei spaniole. El a murit cinci luni mai târziu din cauza rănilor suferite în timpul bătăliei.

Premisele bătăliei

În 1805, primul Imperiu francez, sub conducerea lui Napoleon Bonaparte era puterea militară dominantă pe continentul european, în timp ce Marina Regală Britanică controla mările. În cursul războiului, britanicii au impus o blocadă navală asupra Franței, care a afectat comerțul și i-a determinat pe francezi să-și mobilizeze pe deplin resursele navale. În ciuda mai multor ocolirii cu succes a blocadei de către Marina Franceză, ea nu a reușit să determine o înfrângere majoră a britanicilor, care au reușit să atace interesele franceze acasă și în străinătate cu relativă ușurință.

Când cea de-a treia coaliție a declarat război Franței, după pacea scurtă de la Amiens, Napoleon s-a hotărât să invadeze Marea Britanie. Pentru a face acest lucru, trebuia să se asigure că Marina Regală Britanică nu va fi capabilă să deranjeze flotele de invazie, fapt ce necesita controlul francez al Canalului Mânecii.

Principalele flote franceze au fost la Brest și la Toulon, pe coasta mediteraneană. Alte porturi de pe coasta franceză a Atlanticului au adăpostit escadrile mai mici. Franța și Spania erau aliate, astfel încât flota spaniolă ancorată în Cádiz și Ferrol era de asemenea disponibilă.

Britanicii aveau ofițeri de marină cu experiență și bine instruiți. În schimb, unii dintre cei mai buni ofițeri din marina franceză fuseseră executați sau părăsiseră serviciul în timpul primei perioade a Revoluției Franceze.

Vice-amiralul Pierre-Charles Villeneuve a preluat comanda flotei franceze mediteraneene după moartea lui Latouche Treville. Au existat mai mulți ofițeri competenți, dar erau fie angajați în altă parte, fie erau căzuți în dizgrația lui Napoleon]. Villeneuve arătase evidentă lipsă de entuziasm pentru confruntarea cu Nelson și cu Marina Regală după înfrângerea franceză în Bătălia de pe Nil din anul 1798.

Planul naval al lui Napoleon în 1805 a fost întocmită pentru flotele franceze și spaniole din Marea Mediterană și Cádiz, având ca scop spargerea blocadei engleze și unirea forțelor sale în Caraibe. Urma ca ei să se întoarcă, să ajute flota din Brest să iasă din blocadă și să curețe Canalul Mânecii de navele britanice, asigurând cale liberă navelor de invazie franceze.

Urmărirea lui Villeneuve
La începutul anului 1805, viceamiralul Lord Nelson a ordonat flotei britanice să blocheze portul Toulon. Spre deosebire de William Cornwallis, care menținea o blocadă etanșă la Brest cu Flota Canalului, Nelson a adoptat o blocadă liberă în speranța de a-i atrage pe francezi într-o o luptă majoră. Cu toate acestea, flota lui Villeneuve l-a evitat cu succes pe Nelson, atunci când britanicii au fost răspândiți de o furtună. Nelson a început căutare lui în Mediterană, presupunând în mod eronat, că francezul intenționa să se îndrepte spre Egipt. Cu toate acestea, Villeneuve și-a condus flota prin strâmtoarea Gibraltar, s-a întâlnit cu flota spaniolă și a navigat așa cum era planificat, spre Caraibe. Odată ce Nelson și-a dat seama că francezii au traversat Oceanul Atlantic, a pornit în căutarea lor.

Cadiz

Villeneuve s-a întors din Caraibe în Europa, intenționând să spargă blocada de la Brest , dar după ce două dintre navele sale spaniole au fost capturate în timpul Bătăliei de la Capul Finisterre de un escadron sub comanda vice-amiralului Sir Robert Calder, Villeneuve a abandonat acest plan și sa întors înapoi în Ferrol, în nordul Spaniei. Acolo a primit ordine de la Napoleon să se întoarcă la Brest în conformitate cu planul principal.

Planurile de invazie ale lui Napoleon pentru Marea Britanie depindeau de prezența unui număr suficient de mare de nave la Boulogne, în Franța. Acest lucru necesita ca forța lui Villeneuve de 33 de nave să se alăture forței vice-amiralului Ganteaume de 21 de nave în Brest, împreună cu o escadrilă de cinci nave sub comanda căpitanului Allemand, care i-ar fi dat o forță combinată de 59 de nave.

Când Villeneuve a ridicat ancora și a pornit de la Ferrol la 10 august, el a primit ordin de la Napoleon să navigheze spre nord, spre Brest. În schimb, era îngrijorat că britanicii îi observau manevrele, așa că, la 11 august, a navigat spre sud în direcția Cádizului pe coasta de sud-vest a Spaniei. Neavând niciun semn din partea flotei lui Villeneuve, pe 25 august, forța de invazie formată din trei corpuri de armată franceză din apropiere de Boulogne a adunat tabăra și a mărșăluit în Germania, unde mai târziu a intrat în luptă. Acest lucru a pus capăt amenințării imediate a invaziei.

În aceeași lună, Nelson s-a întors acasă în Marea Britanie după doi ani de serviciu pe mare. A rămas pe uscat timp de 25 de zile și a fost primit cu căldură de către concetățenii săi. Vestea privind flota combinată franceză și spaniolă din portul Cadiz a ajuns în Marea Britanie pe 2 septembrie. Nelson a trebuit să aștepte până la 15 septembrie, înainte ca nava lui, HMS Victory, să fie gata să iasă în larg.

La 15 august, Cornwallis a decis să ia 20 de nave de la flota care păzea Canalul Mânecii și să navigheze spre sud pentru a ataca forțele inamice din Spania. Acest lucru a lăsat Canalul Mânecii în lipsă drastică de nave mari, cu doar 11 nave mari fiind prezente. Această forță detașată a format nucleul flotei britanice care se va lupta la Trafalgar. Această flotă, sub comanda viceamiralului Calder a ajuns la Cádiz pe 15 septembrie. Nelson s-a alăturat flotei la 28 septembrie pentru a prelua comanda.

Flota britanică a folosit fregate (mai rapidă, dar prea fragilă pentru luptă), pentru a supraveghea constant portul, în timp ce forța principală a rămas neobservată, la aproximativ 80 km vest de țărm. Speranța lui Nelson era să atragă forța combinată franco-spaniolă și să o atragă într-o luptă decisivă. Forța care urmărea portul a fost condusă de Căpitanul Blackwood, comandantul HMS Euryalus. Escadronul său de șapte nave cuprindea cinci fregate, o goeletă și un bric.

Situația aprovizionării

În acest moment, flota lui Nelson avea nevoie mare de provizii. La data de 2 octombrie, cinci nave de linie, HMS Queen, HMS Canopus, HMS Spencer, HMS Zealous, HMS Tigre și fregata HMS Endymion, au fost expediate la Gibraltar sub comanda contraamiralului Sir Thomas Louis pentru provizii.

Aceste nave au fost ulterior deturnate pentru a forma convoi de protecție în Marea Mediterană, deși Nelson se așteptase să se întoarcă. Alte nave britanice au continuat să sosească și până la 15 octombrie, flota a fost reaprovizionată, gata de luptă. Nelson a pierdut de asemenea nava principală a lui Calder, nava Prințul de Wales, cu 98 de tunuri, trimisă acasă, deoarece Calder a fost rechemat de către Amiralitate pentru a fi tras la răspundere în fața tribunalului marțial pentru aparenta lipsă de agresiune în timpul Bătăliei de la capul Finisterre din 22 iulie.

Între timp, flota lui Villeneuve din Cádiz suferea de asemenea, de o lipsă serioasă de provizii, care nu putea fi rezolvată cu ușurință de francezii fără bani suficienți. Blocada menținută de flota britanică a îngreunat aliații franco-spanioli să obțină stocuri de provizii, iar navele lor erau echipate necorespunzător. Navele lui Villeneuve erau de asemenea fără două mii de bărbați, forța necesară navigării. Nu au fost singurele probleme cu care se confrunta flota franco-spaniolă. Principalele nave franceze fuseseră ținute în port timp de ani de blocada britanică, cu doar scurte ieșiri. Echipajele franceze aveau doar câțiva marinari experimentați și majoritatea membrilor echipajului trebuiau să învețe elementele de navigație în câteva ocazii când au ajuns pe mare, pregătirea tunarilor fiind neglijată. Călătoria grăbită dincolo de Atlantic și înapoi a consumat provizii vitale. Situația de aprovizionare a lui Villeneuve a început să se îmbunătățească în octombrie, dar știrea privind sosirea lui Nelson a făcut ca Villeneuve să fie reținut în privința părăsirii portului. Într-adevăr, căpitanii lui au votat în această privință și au decis să rămână în port.

La 16 septembrie, Napoleon a dat ordine pentru navele franceze și spaniole de la Cádiz să iasă în larg la prima ocazie favorabilă, să se alăture cu șapte nave spaniole, apoi la Cartagena, să meargă la Napoli și să pună pe țărm soldații pe care îi duceau pentru a reîntări trupele acolo, apoi lupte decisiv dacă întâlnesc flotă britanică inferioară numeric.

Bătălia

Lupta a progresat în mare măsură în conformitate cu planul lui Nelson. La ora 11:45, Nelson a trimis prin fanioane semnalul său celebru de la nava pavilion britanic:

“Anglia se așteaptă, ca fiecare om să-și facă datoria”

Pe măsură ce bătălia începea, francezii și spaniolii se aflau într-o linie curbă, îndreptată spre nord. După cum era planificat, flota britanică se apropia de linia franco-spaniolă în două coloane. Conducând coloana nordică, în vânt naviga HMS Victory, cu Nelson la bord, în timp ce Collingwood se afla pe nava HMS Royal Sovereign dotată cu 100 de tunuri, conducând coloana a doua, în umbra vântului. Cele două coloane britanice s-au apropiat de vest, la un unghi drept față de linia aliată franco-spaniolă. Nelson își îndreptă coloana spre un punct al flotei franco-spaniole, apoi schimbând brusc direcția, se îndreptă brusc către punctul real de atac. Collingwood a modificat ușor cursa coloanei sale, astfel încât cele două linii s-au concentrat într-o linie de atac.

Situația la amiază. Royal Sovereign rupând linia aliată franco-spaniolă.

Chiar înainte ca navele din coloana lui Collingwood să atace forțele aliate, Collingwood le-a spus ofițerilor săi: "Acum, domnilor, să facem astăzi ceva despre care lumea să poată vorbi de aici încolo". Deoarece vântul era foarte slabe în timpul bătăliei, toate navele se mișcau extrem de încet, iar cele mai importante nave britanice se aflau sub foc greu de la mai multe nave aliate, cu aproape o oră înainte ca tunurile lor să poată lovi inamicul.

La prânz Villeneuve a trimis semnalul "atacați inamicul", iar nava franceză Fougueux a tras prima lovitură de tun în nava Royal Sovereign  Royal Sovereign avea toate pânzele sus și având de curând curățată nava de depuneri, a depășit restul flotei britanice. În timp ce se apropia de linia alianței franco-spaniole, a ajuns sub focul tunurilor de pe navele Fougueux, Indomptable, San Justo și San Leandro, înainte de a rupe linia chiar în spatele navei amiralului Alava, nava amiral Santa Ana, în care a tras o serie devastatoare dublă de tun.

A doua navă din coloana britanică, Belleisle, a fost atacată de L'Aigle, Achille, Neptune și Fougueux; ea a rămas în curând complet fără catarge, în imposibilitatea de a manevra și în mare măsură în imposibilitatea de a lupta, deoarece velele căzute i-au orbit bateriile de tunuri, dar nu a cedat timp de 45 de minute, până când navele britanice următoare au venit s-o salveze.

Timp de 40 de minute, Victory era sub focul tunurilor de pe Héros, Santísima Trinidad, Redoutable și Neptun; deși multe lovituri de tun și-au greșit ținta, altele au ucis și rănit un număr marinari i-au nimerit și dezafectat timona, așa că a trebuit să fie cârmită cu cârma de sub punte. Victory nu putea răspunde încă atacului.

La 12:45, Victory a tăiat linia inamicului între nava amiral al lui Villeneuve, Bucentaure și nava Redoutable; se apropiase de Bucentaure, trăgând o salvă de tun devastatoare în pupă, care a ucis și rănit mulți oameni de lângă tunuri.

Villeneuve se gândea că nava sa va fi lovită cu tunurile de pe Victory și cu vulturul de drapel al navei în mână, le-a spus oamenilor săi: "Îl voi arunca pe corabia inamicului și îl vom lua de acolo". Cu toate că Victory a atacat Redoutable care avea 74 tunuri; Bucentaure a fost lăsată să lupte cu următoarele trei nave din coloana britanică din vânt: Temeraire, Conqueror și HMS Neptun.

A urmat o încăierare generală. Echipajul de pe Redoutable, care includea un corp puternic de infanterie (cu trei căpitani și patru locotenenți), s-au adunat pentru a încerca să urce și să captureze Victory.

Un glonț de muschetă tras de la vârful arborelui pupei de pe Redouble l-a lovit pe Nelson în umărul stâng, trecu prin coloana vertebrală la vertebrele a șasea și a șaptea toracice oprindu-se la doi țoli sub scapula dreaptă în mușchii spatelui său. Nelson exclamă: "În cele din urmă au reușit, sunt mort". El a fost transportat sub punte.

Tunarii de pe Victory au fost chemați să lupte pe punte și Victory a încetat să tragă. Tunarii au fost forțați de grenade franceze să se retragă sub punte. În timp ce francezii se pregăteau să se îmbarce pe Victory, Temeraire, a doua navă din coloana britanică, s-a apropiat de tribordul lui Redoutable trăgând în echipajul francez expus, provocând multe pierderi.

La ora 13:55, căpitanul Lucas, de pe Redoutable, cu 99 de bărbați rămași teferi din 643 oameni, restul răniți grav, s-a predat. Nava franceză Bucentaure a fost izolată de Victory și Temeraire, apoi atacată de HMS Neptun, HMS Leviathan și Conqueror; în mod similar, Santísima Trinidad a fost izolată și copleșită, predându-se după trei ore.

Pe măsură ce tot mai multe nave britanice au intrat în luptă, navele din centrul navelor aliate și din spate au fost treptat copleșite. Avangarda aliată, izolată și inactivă multă vreme, după ce a făcut o demonstrație inutilă s-a retras. Britanicii au capturat 22 de nave din flota franco-spaniolă, fără a pierde vreuna.

Printre navele franceze capturate au fost L'Aigle, Algésiras, Berwick, Bucentaure, Fougueux, Intrépide, Redoutable și Swiftsure. Vasele spaniole capturate au fost Argonauta, Bahama, Monarca, Neptuno, San Agustin, San Ildefonso, San Juan Nepomuceno, Santísima Trinidad și Santa Ana.

Dintre acestea, Redoutable s-a scufundat, iar Santísima Trinidad și Argonauta au fost alungate de britanici. Achille a explodat, Intrépide și San Augustin au ars, iar L'Aigle, Berwick, Fougueux și Monarca au fost avariate în furtuna care a urmat bătăliei.

Muribundul Nelson a ordonat flotei să se ancoreze din cauza furtunii care se apropia. Cu toate acestea, când furtuna a izbucnit multe dintre navele grav deteriorate s-au scufundat sau s-au împotmolit pe bancuri.

Chirurgul William Beatty a auzit murmurul lui Nelson, "Mulțumesc lui Dumnezeu că mi-am făcut datoria"; când s-a întors, vocea lui Nelson a dispărut, iar pulsul său era foarte slab . Privi în sus când Beatty îi luă pulsul, apoi închise ochii. Capelanul lui Nelson, Alexander Scott, care a rămas lângă Nelson până a murit, i-a înregistrat ultimele cuvinte "Dumnezeu și țara mea". Nelson a murit la ora 16ː30, la trei ore după ce a fost împușcat.

Spre sfârșitul bătăliei cu flota combinată copleșită, porțiunea încă relativ neangajată în bătălie a avangardei de sub conducerea contraamiralului Dumanoir Le Pelley a încercat să ajungă să ajute centrul care se prăbușea. După ce nu a reușit să ajungă, el a decis să renunțe să intervină și a condus patru nave franceze, nava sa amiral Formidable cu 80 de tunuri, navele Scipion, Duguay Trouin și Mont Blanc cu 74 de tunuri, departe de lupte.

El s-a îndreptat la început spre Strâmtoarea Gibraltar, intenționând să execute ordinele inițiale ale lui Villeneuve și să ajungă la Toulon. La 22 octombrie, el și-a schimbat intenția, amintindu-și că o escadră britanică puternică sub comanda contraamiralului Thomas Louis patrula în strâmtoare, și s-a îndreptat spre nord, sperând să ajungă la unul din porturile atlantice franceze.

Din cauza unei furtuni puternice care amenința să apară în largul coastei spaniole, el a navigat prin Golful Biscaia și urmărind să ajungă la portul francez Rochefort. Aceste patru nave au rămas în larg până când s-au întâlnit și au încercat să urmărească o fregată britanică, care i-a adus în raza unei escadrila britanice sub comanda lui Richard Strachan, care le-a capturat pe toate la 4 noiembrie 1805 în Bătălia de la Capul Ortegal.