Tiparul
”Roadele culturii umane au început să fie răspândite cu eficacitate numai atunci când logogramele fonemogramele,semne grafice miraculoaseî care sunt ascunse cuvintele şi literele, ca perla într-o scoică, s-au aliat într-o simbioză definitivă cu un procedeu tehnologic adecvat travaliului multiplicării rapide pe material: tiparul”.
Tiparul a apărut pentru prima oară în China şi a fost folosit Asia cu mult timp înaintea lui Johann Gutenberg, numit pentru contribuţia sa remarcabilă la tehnologia tiparului. Până în secolele XII – XIII, în China existau numeroase biblioteci ce conţineau mii de cărţi tipărite.
Cu toate acestea, nu se ştie sigur dacă Gutenberg cunoştea tehnicile folosite în China sau le-a inventat independent. El a inventat un nou tip de presă tipografică ce folosea, pentru prima dată în Europa, litere mobile. Ceea ce Gutenberg a făcut reprezenta o reală îmbunătăţire a presei fixe, care era deja utilizată şi cu ajutorul căreia a permis o tipărire rapidă a materialelor scrise.
Aparitia tiparului
Înainte de apariţia tiparului, cărţile erau realizate manual şi erau considerate adevărate opere de artă. Realizarea unei cărţi presupunea implicarea unor meşteri din branşe diverse, de la tăbăcarii care pregăteau pielea de animale la cei care pregăteau obiectele de ornament cu care erau împodobite cărţile (în unele cazuri, copertele erau împodobite cu aur, pietre scumpe, fildeş etc.). Pergamentele pentru pagini erau făcute din piele uscată şi tăbăcită, erau tăiate la mărimea potrivită şi cusute împreună. Unii meşteri se ocupau cu pregătirea cernelurilor, în timp ce alţii pregăteau instrumentele de scris. Scribii se ocupau de copierea manuală a textului, iar diverşi artişti înfrumuseţau cărţile cu ilustraţii, cu forme geometrice stilizate pe marginile paginilor şi cu alte elemente artistice. În perioada Evului Mediu, copiştii făceau parte, de cele mai multe ori, din ordinele călugăreşti, mănăstirile fiind locurile unde era cel mai probabil să se afle o bibliotecă. Ei erau oameni educaţi, citiţi. Trebuiau să cunoască limba latină, să fie capabili să descifreze scrisul de mână al altor scribi şi să aibă abilităţi caligrafice bine dezvoltate. Ca să poată scrie drept, scribul trasa linii pe pagina nescrisă, cu ajutorul unui instrument metalic numit stilus (un fel de riglă). Instrumentul de scris era un condei făcut din pană de gâscă, iar cernelurile erau diverse amestecuri ce conţineau funingine, apă, extracte din plante etc. În fapt, fără munca migăloasă a scribilor Evului Mediu, astăzi s-ar şti prea puţine lucruri despre societatea, mentalităţile şi evenimentele mileniilor trecute. Copierea unui manuscris necesita foarte mult timp, iar materialele folosite erau extrem de scumpe, astfel că doar nobilii, bisericile şi negustorii foarte bogaţi îşi permiteau să comande cărţi. Deşi fusese inventată în China în jurul anului 100 d.Ch., hârtia a început să fie folosită de europeni abia în jurul secolului al XII-lea. Până la data aceea, pentru cărţi s-au folosit în special pergamentele.
„Practica tiparului s-a răspândit în Europa (…). Către 1500, fuseseră întemeiate tiparniţe în mai mult de 250 de locuri din Europa – dintre care 80 în Italia, 52 în Germania şi 43 în Franţa. Tipografii au ajuns la Basel către 1466, la Roma în 1467, la Paris şi Pilsen în 1468, la Veneţia în 1469, la Leuven, Valencia, Cracovia şi Buda în 1475, la Westminster (ca loc distinct faţă de Londra) în 1476 şi la Praga în 1477. Laolaltă, aceste tiparniţe au realizat în jur de 27000 de ediţii până în anul 1500, ceea ce înseamnă – presupunând un tiraj mediu de 500 de exemplare per ediţie – că la acea dată, într-o Europă de 100 de milioane de oameni circulau în jur de 13 milioane de cărţi”1. Tiparul fusese inventat în Europa în jurul anului 1450. Revoluţia tiparului deschide, probabil, era modernă în Europa.
Coincidenţa temporală dintre Renaştere şi apariţia tiparului a făcut să se vorbească despre umanism şi Renaştere ca despre un fenomen european, adevărată graniţă în istorie între Evul Mediu şi epoca modernă, epocă în care istoria continentului a mers într-un ritm rapid şi triumfal. Aparitia tiparului(in acceptiunea moderna) este strans legata de numele lui Gutenberg din Maienta. Acesta a reusit, aplicand pe scara larga ideea geniala a tiparirii cu litere de metal mobile, sa transforme arta xilografica intr-un mestesug care imita la inceput carteamanuscris. Se cunoaste ca primele imprimari s-au facut prin xilografie (placi sapate in lemn, cu litere in relief). Trecerea la tipar s-a facut prin despartirea literelor care devin mobile si pot fi astfel folosite (aceleasi litere) in diferite combinatii sau cuvinte.
Din păcate, istoria tiparului este plină de “pete albe”. Sunt multe semne de întrebare în ceea ce priveşte evoluţia tiparului, a tehnologiilor folosite. Documentele aflate la îndemână sunt foarte puţine şi de multe ori lacunare şi neconcludente.
Ideea „scrierii artificiale” i-a însufleţit deopotrivă pe savanţi şi pe artişti: reuşita era condiţionată de asemănarea perfectă între vechea şi noua scriere; semnele, cu suprafaţă inegală, trebuiau să-şi găsească forma fidelă, trebuia să fie creat un „tip” în aşa fel încât semnele, puse cap la cap, să alcătuiască cuvinte, rânduri, pagini. Deplina identitate a unui semn cu toate celelalte semne asemănătoare lui, trebuia să constituie superioritatea hotărâtoare a scrierii artificiale, a scrierii cu „tipuri”, a tipografiei, asupra scrierii de mână. Problema care urma a fi rezolvată era crearea unei unelte, o ştampilă de exemplu, pentru fiecare literă, pentru fiecare semn, apoi asamblarea acestor ştampile pentru construirea paginii (ştampila era cunoscută încă din antichitate, fiind folosită de către babilonieni, chinezi, greci, romani şi în evul mediu pentru baterea de monede şi ca sigilii). Chestiunea a început să fie rezolvată mai întâi de către matematicieni în vederea realizării unei imagini proporţionate a semnelor, avăndu-se în vedere că semnele aveau o mărime diferită şi apoi de către bijutieri. Practic, aceste încercări au beneficiat de perfecţionarea mecanicii, metalurgiei şi chimiei; la toate acestea a contribuit şi folosirea hârtiei. Cel care a reuşit pentru prima dată să îmbine aceste elemente a fost Gutenberg.
Factorii răspândirii tiparului
De asemenea, tiparul a adus după sine o explozie a traducerilor, ceea ce se întâmplase şi în secolul al XIII-lea, dar numai în ceea ce priveşte filosofia şi ştiinţa din spaţiul islamic. Cererea de cărţi este foarte mare încă din primele decenii de după inventarea tiparului. Se apelează bineînţeles la traduceri, cum este normal, preponderent din spaţiul european. Iar traducerile nu numai că fac cunoscute cărţile în afara culturii şi a limbii în care au fost create, dar ajung să schimbe culturile. Toate naţiunile din Europa occidentală se integrează în evoluţia generală. Se traduce nu numai literatură, dar şi texte ştiinţifice şi tehnice. Tiparul şi traducerile au schimbat faţa culturilor europene. Ţările Europei occidentale încep să înainteze spre viitor în mod solidar. Comunicarea culturală şi ştiinţifică prin texte tipărite difuzate pe întreg continentul face posibil acest lucru. Difuzarea informaţiei ştiinţifice, filosofice, juridice şi, de asemenea, difuzarea literaturii, circulaţia acestei informaţii într-o cantitate şi cu o rapiditate de neimaginat înainte de inventarea tiparului transformă radical cultura şi societatea europeană.
În curând va începe şi difuzarea de reproduceri de artă. Meşteşugari, artizani sau chiar artişti cunoscuţi difuzează teme şi noutăţi plastice, fără ca acest lucru să schimbe caracterul artei europene. Popularizarea unor imagini artistice este un lucru demn de a fi amintit.
Gutenberg şi presa de tipar
În timp ce în Italia Michelangelo picta Capela Sixtină, în Germania anilor 1450 Johann Gutenberg din Mainz inventa o maşină de tipărit care folosea caractere de metal mobile. O revoluţie artistică avea loc în Italia; o revoluţie culturală, începută în Germania, marca definitive noua istorie a continentului european.
Este inutil să ne întrebăm dacă invenţia lui Johann Gutenberg este cu adevărat invenţia lui Johann Gutenberg. În China, unde a apărut tiparul cu caractere fixe din lemn, din cauza numărului mare de caractere (câteva mii) nu se puteau realiza decât plăci din lemn de pe care se putea imprima doar o pagină. Ca atare, tiparul nu a reprezentat o revoluţie, iar apelul la textul tipărit a fost mai degrabă rar. În cultura Chinei tiparul a trecut aproape neobservat.
Johannes Gensfleisch s-a născut în oraşul Mainz, în 1394 (sau, după unele surse, în 1399), într-o familie înstărită, devenind cunoscut sub numele de Gutenberg, după denumirea cartierului în care se mutase familia sa. Viaţa i-a fost marcată de exilul pricinuit de confruntările civile din 1428 dintre familiile patriciene şi breslele meşteşugăreşti. Tânărul Gutenberg a fost nevoit să se refugieze la Strasbourg, unde s-a integrat în breasla meşterilor care prelucrau metale. După aproximativ şase ani, a revenit în oraşul natal şi şi-a continuat cercetările cu privire la tipărirea textelor scrise, fiind totodată şi confecţioner de oglinzi. Marile lui invenţii au fost multiplicarea literelor prin turnarea într-un aliaj de plumb, bismut şi antimoniu; în adaptarea cernelii pentru literele metalice şi construirea presei tipografice.
Gutenberg a avut cel puţin o viaţă tumultuoasă, ceea ce a creat o imagine de întreprinzator, de om de lume. Oricum, a fost un nonconformist. Să precizăm, pe scurt, tehnologia tiparului la Gutenberg, care însemna, într-adevăr, o muncă istovitoare şi anevoioasă. În primul rând, trebuiau săpate matriţele pentru litere (se sapă în vârful unui mic bloc de metal tare fiecare literă inversată, ca văzută în oglindă). După ce matriţa literei era gata, se bătea într-un mic bloc de metal moale de aramă, obţinând o formă de litera adânc gravată, în această formă se turnau literele dorite cu sutele sau miile din fiecare. Metalul folosit de Gutenberg era plumbul încălzit la 3000 C, împreună cu antimoniu şi cu cositor. Literele gata turnate erau aşezate în casete speciale. Urmau culegerea literelor şi aşezarea lor în rânduri. Acestea erau legate între ele strâns, cu o sfoară, totul fiind aşezat sub o presă asemănătoare cu presa de struguri, destul de răspândită prin ţinutul Mainzului. Hârtia umedă era aşezată sub presă, peste zaţul uns cu cerneală.
La 6 noiembrie 1455, între orele 11 şi 12, în mănăstirea franciscană din Mainz, în prezenţa notarului, se judeca un proces intentat de Johann şi Jakob Fust lui Gutenberg. În cauză erau două împrumuturi de câte 800 de guldeni date de fraţii Fust lui Gutenberg ca “să-şi desăvârşească lucrarea”. Judecata a decis în favoarea lui Fust. Johann Fust a profitat de împrejurarea că invenţia era terminată ca să şi-o însuşească. Lucrarea de care se vorbeşte în dosarul procesului nu este termenul generic pentru tipărirea cărţilor, ci de “Biblia lui Gutenberg, Biblia cu 42 de rânduri”, capodopera artei tipografice; în acest scop a fost făcut cel de-al doilea împrumut. Biblia a fost tipărită din 1452 până în 1455, în atelierul lui Gutenberg, cu un tiraj de aproape 200 de exemplare. La doi ani de la proces, din materialul tipografic atribuit prin sentinţă, Fust scoate şi el, împreună cu o calfă a lui Gutenberg, o mare lucrare tipărită: Psaltirea de la Mainz. Declarat falit, Gutenberg se retrage din activitatea de tipograf, dar marele sau drum fusese deschis, calfele lui Gutenberg, destul de numeroase, emigrând în lumea întreagă şi răspândind arta tiparului. Câteva aspecte despre capodopera tipografică a lui Gutenberg, Biblia cu 42 de rânduri. Cu un tiraj de circa 200 de exemplare, această ediţie a fost tipărită pe pergament şi hârtie. S-au folosit 290 de diferite semne grafice. Numărul este mare întrucât pe atunci alfabetul conţinea numai 25 de litere. Biblia a fost redactată în limba latină. Literele lui Gutenberg erau reproduse exact dupa scrisul de mână. Copistul putea lărgi sau îngusta cuvintele şi literele după cum începea el pagina, zetarul însă, lucrând cu litere de metal separate, trebuia să ţină seama de lărgimea bloculeţelor de litere când voia să scoată marginea unei coloane în linie dreaptă. Gutenberg îşi alcătuia rândurile într-o reţea ajustată omogen şi folosea cu multă fineţe artistică semne de abreviaţie, spaţiu şi litere reunite. Iniţialele capitolelor erau pictate de mână, chiar şi unele pagini erau împodobite, având împletituri cu motive florare, întreaga înfăţişare a paginii semănând mult cu un manuscris. Ideea unei multiplicări rapide a manuscriselor, care i-a dat lui Gutenberg impulsul către marea sa invenţie, a marcat şi înfăţişarea exterioară a primelor cărţi. Textul începea chiar de la prima pagină şi se încheia cu o scurtă indicaţie a titlului, fără a se menţiona numele tipografului cărţii.
Tiparul/cartea şi Reforma religioasă
În Europa, schimbarea radicală, cuprinzând toate aspectele culturii a fost evidentă: Cum era şi normal, primele apariţii de cărţi tipărite masiv au fost bibliile şi textele religioase. Aceasta a dus, în rândul credincioşilor, la o meditaţie personală, în singurătate, asupra textelor Vechiului Testament şi a Noului Testament. Spre deosebire de predicile de la biserică, care duceau la o trăire comună a credinţei şi la un mesaj comun, citirea individuală a Bibliei şi a textelor religioase a dus la apariţia unei pietăţi personale sau la poziţii proprii. Nu este de mirare că perioada de după 1450 este o perioadă de înflorire a cultelor religioase creştine, care s-au despărţit rând pe rând de biserica catolică, dominantă în Europa occidentală. Pe de altă parte, difuzarea prin tipărire a textelor religioase a dus şi la o aderenţă mai mare la credinţa tradiţională. Climatul de mentalitate propriu războaielor religioase se formase.
Astăzi, Biblia cu 42 de rânduri şi 1282 de pagini se păstrează într-un singur exemplar la Biblioteca Naţională din Paris. Nici până acum nu se ştie cu exactitate ce alte tipărituri aparţin în mod incontestabil lui Gutenberg. Unii cercetători, folosind argumente ”destul de subţiri”, îi atribuie lui Gutenberg numeroase tipărituri: Missale speciale Constantinese, considerând-o anterioară fragmentului Judecăţii de Apoi; Biblia cu 36 de rânduri, Catholiconul, un dicţionar latin cu gramatica tipărită după manuscrisul din 1286 al dominicanului Johannes Balbus de Janna, Psaltirea din Maienta, care poartă semnătura atelierului lui Fust şi Schoffer. Alte tipărituri, iniţial atribuite lui Gutenberg, s-au dovedit a fi realizate într-o altă tipografie din Mainz, probabil de către un elev al lui Gutenberg. Johann Gutenberg moare în 1468 la Mainz. Moşia familiei lui Gutenberg a trecut, împreună cu clădirile, în posesia Universităţii din Mainz, înfiinţată la şapte ani după moartea sa.
Ca o culme a modestiei, în nici una din tipăriturile sale Gutenberg nu şi-a pus numele. Pentru el, opera însemna totul. Gutenberg, un om pentru eternitate, un om care a lăsat marea arta a comunicării prin cuvântul tipărit. Efectele instaurării Galaxiei Gutenberg au fost enorme: fixarea şi unificarea limbilor naţionale; contribuţia esenţială la unificarea naţiunilor Europei, prin aceea că a dăruit popoarelor conştiinţa de neam; constituirea categoriei sociale a intelectualilor, în urma popularizării şi răspândirii neîngrădite a principalelor cuceriri ale spiritului.
Putem afirma însă cu certitudine că Gutenberg a fost primul tipograf din Europa sau că el a deţinut prima tipografie cu litere mobile de pe continentul nostru? Controversele în această problemă sunt numeroase şi mulţi (olandezi, francezi, italieni şi germani) contestă întâietatea lui Gutenberg. În lucrarea sa Enigmele Terrei (vol. II, Bucureşti, Editura Saeculum, Editura Vestale, 1995), Horia Matei se referă la această controversă, dând mai multe exemple. Astfel, aflăm că olandezii afirmă că primul tipograf ar fi fost Laurens Janszoon Coster din Haarlem (1405-1484), de profesie paraclisier. Acesta ar fi descoperit literele mobile din întâmplare, tăind cuburi de lemn cu litere în relief pentru nepoţii săi pe care voia să-i înveţe alfabetul. Pornind de la aceasta, i-a venit ideea tipăririi cu litere mobile, idee pe care a şi materializat-o în 1445 (deci înaintea lui Gutenberg), Johann Schoffer, care lucrase împreună cu Gutenberg, pretindea, într-o carte tipărită de el (1503), că bunicul şi tatăl său ar fi inventat tiparul cu litere mobile, Johann Scott din Strasbourg, nepotul altui vestit meşter tipograf, Johannes Mentelin, pretinde şi el, într-o cronică rimată, că bunicul său ar fi inventat tipografia. Italienii, la rândul lor, cred că Pamfilo Castaldi, medic şi poet (n.1398), ar fi înfiinţat la Milano prima tipografie din Europa.
Alte cărţi tipărite au fost cărţile de informare ştiinţifică şi practică. Nivelul general al tehnicilor şi al metodelor ştiinţifice (de la inginerie şi construcţii, până la agricultură şi zootehnie) a crescut, iar noutăţile s-au răspândit imediat. Civilizaţia europeană a avut, ca urmare a difuzării rapide a informaţiei ştiinţifice şi tehnice, un mers ascendent; noutatea devenise repede
accesibilă. De asemenea, nivelul de cultură generală a crescut în mod evident. Omul Evului Mediu a fost înlocuit de omul modernităţii (unele caracteristici fiind recognoscibile şi la ceea ce istoricii numesc, de mult timp, omul Renaşterii). În primul rând, explozia de tipărituri a încurajat alfabetizarea; cu cât exista mai multă ştiinţă de carte, cu atât cărţile se răspândeau mai rapid; iar cu cât cărţile se răspândeau mai rapid, cu atât mai extinsă devenea cunoaşterea scrisului şi a cititului.
Biblia cu 42 de rânduri
Înainte de a se inventa tiparul, traducerea, multiplicarea şi răspândirea Bibliei erau activităţi laborioase şi de durată. Cărţile Bibliei erau copiate manual, ceea ce presupunea dimensiuni foarte mari şi un preţ pe măsură. Tocmai de aceea Gutenberg şi-a îndreptat atenţia spre cartea de căpătâi a creştinismului şi a căutat sprijin financiar pentru un proiect atât de amplu precum tipărirea Bibliei. Între 1448 şi 1452, a contractat împrumuturi însemnate. A primit 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, care i-a devenit şi asociat. Când proiectul s-a apropiat de finalizare, Fust a profitat de faptul că datoria ajunsese la scadenţă şi a solicitat rambursarea banilor. Întrucât nu dispunea de suma cerută, Gutenberg a fost nevoit, în 1455, să-i cedeze partea sa din proiect. După aproape un an de zile, Johannes Fust, ajutat de Peter Schoffer, copist şi fost ucenic al lui Gutenberg, a finalizat tipărirea Bibliei latine, cu 42 de rânduri pe fiecare pagină.
Totuşi, prima ediţie tipărită a Vulgatei2 îi este atribuită lui Johannes Gutenberg. Cunoscută astăzi ca Biblia cu 42 de rânduri, ea însumează 2.500.000 de semne tipografice, având un total de 1.282 de pagini, în două volume. Pentru tipărirea ei, au fost necesare 290 de caractere tipografice diferite, literele fiind reproduse exact după scrisul de mână.
S-au folosit 51.000 de coli de hârtie şi peste 5.000 de piei de viţel. Deşi invenţia lui Gutenberg a dus la prelungirea duratei tipăririi şi la creşterea costurilor de producţie, lucrarea lui reprezintă un monument de artă tipografică în care i se poate observa perfecţionismul. Aşezarea în pagină este deosebit de îngrijită, literele au o estetică elegantă şi corectitudinea tipografică este uşor observabilă în cele 46 de exemplare care au supravieţuit până astăzi. „Această Biblie este o imitaţie mai mult decât perfectă a manuscrisului, respectându-i toate regulile, cerneala folosită fiind de foarte bună calitate, iar tirajul foarte îngrijit."3 Biblia cu 42 de rânduri se păstrează în mai multe exemplare, pe suport de hârtie sau pe pergament, în biblioteci celebre ale lumii.4
REFORMA RELIGIOASĂ
Cel care a descoperit o nouă metodă de a multiplica scrierea (nu manual cum se facea până la finele secolului XIV) a fost germanul Johannes Gensfleisch, cunoscut și sub numele de Gutemberg. Din pricina confruntărilor din orașul sau natal, Mainz, între vechile familii patriciene şi breslele meșteșugăresti în deplină ascensiune, a trebuit să se refugieze la Strasbourg, în anul 1428. În 1448, Gutenberg se înhăma la un proiect care, în final, se dovedește a fi prea mare pentru el. Începe să împrumute bani pentru a cumpăra materialele necesare tipăririi cărții fundamentale a Creștinităţii, Biblia. Deoarece tot nu făcea față cheltuielilor, în 1450 şi 1452 împrumuta 800 de florini de la Johannes Fust, fratele primarului din Mainz, acesta devenind si asociat în afacerea sa. Aproape de sfârșitul marelui proiect, la finele anului 1455, Fust profită de faptul că datoria era scadentă și fără să facă nici un compromis, preia întreaga afacere, și ajutat de Peter Schoffer, care fusese calfa lui Gutenberg, tipărește, în August 1456, Biblia cu 42 de rânduri.
Biblia cu 42 de rânduri este considerată o bijuterie a artei tipografice, cuprinzând 2 volume şi un total de 741 de pagini cu aproximativ 2.500.000 de semne. Calitatea sa, aranjarea în pagină, și finețea cu care a fost întocmită o fac să rivalizeze cu cele mai pretențioase manuscrise ale vremii. După această experiență, Gutenberg nu a abandonat activitatea tipografică, reușind între 1458 şi 1460 să tipărească pentru Konrad Humery o nouă ediție a Bibliei (Biblia cu 36 de rânduri) şi un Catolicon, care reproduce enciclopedia latină a lui Baldus de Janua din 1286. În 1490, se deschide prima tipografie a spațiului ortodox, la Cetinjie, Muntenegru. În 1508, a urmat tipograful Macarie, care a tipărit la Târgovişte un Liturghier slavon, urmat de Octoih (1510) şi un Evangheliar (1512). Deoarece în Țările Române cererea de carte era foarte slabă, activitatea tipografică încetează până în 1530. În 1539, apare prima tipografie dincolo de ocean, în Mexic, iar în 1553, la Moscova. 40.000 de titluri au fost tipărite până la sfârşitul secolului al XV-lea, în ediții de câte 200 - 300 de exemplare. Dintre cărțile tipărite înainte de 1500 (incubule), 40% s-au editat în Italia, 30% în Germania, 15% în Franta și restul de 15% în restul Europei.
Reforma religioasă a mărit considerabil piața pentru cărțile religioase, acest lucru ducând la perfecționarea tiparului și începerea diviziunii muncii. Marshall McLuhan a afirmat că inventarea tiparului a determinat intrarea omenirii în ceea ce el a numit "galaxia Gutenberg". Răspândirea rapidă a cunoștințelor și modelarea mintală pe care o face cartea fac ca și astăzi, în era audio-video, să simțim nevoia unei lecturi.
Primele încercări de file și broșuri tipărite au fost în jurul 1450, dar prima tipăritură care marchează începutul tiparului european este celebra Biblie, apăruta în anii 1454-55. Având în vedere că Țările Române se aflau într-o zonă laterală față de civilizația europeană, această întârziere de circa o jumătate de secol nu este prea mare în raport cu ritmurile evoluției societății românești. Fără îndoială că ne-am fi bucurat ca unele tipărituri de la noi să intre între așa-numitele incunabule, cărți tipărite în perioada de copilărie a tiparului. Se fac cercetări aprofundate despre tiparul european și aceste cercetări au convenit ca cele mai vechi sunt până la 1500. Evident că orice fragmentare a timpului este mai mult sau mai puțin convențională și noi constatăm că primele tipărituri românești sunt după această dată.
Pe teritoriul României de azi, tiparul și-a făcut apariția în primul deceniu al secolului al XVI-lea, la o jumătate de secol de la inventarea sa. De numele primelor cărți tipărite se leagă figura ieromonahului sârb Macarie și cele ale urmaşilor săi de la curtea principilor munteni Radu cel Mare (1495-1508) şi Neagoe Basarab (1512-1521). Macarie a tipărit în 1508 primul liturghier din lumea ortodoxă, urmat în 1510 de un octoih şi în 1512 de un evangheliar. Urmașii lui Macarie s-au ridicat la înălţimea profesorului lor, fiecare tipărind la rândul lui cărți care au circulat în spațiul slavon-ortodox. Cei mai cunoscuți au fost Dimitrie Liubavici și diaconul Coresi (ale cărui cărți tipărite au circulat pretutindeni unde au trăit români). De numele diaconului Coresi se leagă și apariția primelor cărți în limba română, traduse sub influența reformei religioase din Transilvania.
Evoluţia tiparului românesc în Ţările Române în secolul XVI
În anii următori, arta tiparului s-a răspândit repede în Germania şi în întreaga Europă. Sunt atestate tipografii care au preluat tehnica lui Gutenberg în Köln (1466), Veneţia (1469), Paris (1470), Milano (1471), Londra (1480) şi în alte oraşe europene. Cărţile au fost preţuite şi în Bizanţ. Totuşi apariţia tiparului nu a revoluţionat lumea orientală la fel de repede cum s-a întâmplat în Occident. Întrucât folosirea tiparului a fost interzisă de autorităţile otomane, revoluţia cărţii tipărite s-a decalat, în unele zone din Est, cu aproape un secol. Tipografiile au apărut la început în marile centre ale ortodoxiei, Belgrad (1548) şi Moscova (1558). Excepţie face tiparul introdus de ieromonahul Macarie, care a studiat la Veneţia şi care, sprijinit de domnitorul Radu cel Mare, a tipărit la Târgovişte o carte liturgică ce este cunoscută astăzi ca Liturghierul lui Macarie (1508). Existenţa unei tipografii în Ţara Românească, la o dată atât de apropiată de inventarea tiparului, dovedeşte că românii sunt printre pionierii artei tiparului în spaţiul ortodox.
Cartea românească în veşmânt slavon a fost întotdeauna un obiect de lux, o mică avere, preţul ei putând ajunge echivalentul unei moşii. Pe de altă parte locurile privilegiate unde erau păstrate mănăstiri, reşedinţe voievodale şi boiereşti au cunoscut repetate dezastre: incendii, invazii străine etc. Manuscrisele,rare şi scumpe erau păstrate cu multă grijă şi adesea refăcute, completate cu filele care le lipseau, muncă mai puţin costisitoare decât cumpărarea sau confecţionarea unui întreg manuscris. De multe ori domnitorii acordau privilegii mănăstirilor cu condiţia scrierii de cărţi. Radu cel Mare (1495-1508), voievodul Ţării Româneşti, din dorinţa de a întări prestigiul bisericii îl aduce în ţară pe fostul patriarh Nifon şi, lucru nemaiîntâlnit iniţiază organizarea la Târgovişte a primei tipografii de pe teritoriul ţării noastre. În acest scop îl foloseşte pe tipograful ieromonah Macarie, sosit în Ţara Românescă, probabil pe la începutul secolului al XVI-lea. Macarie învăţase meşteşugul tiparului la Veneţia în vestitul atelier a lui Aldus Manutio; între anii 1493-1496 a lucrat la Cetinie ca tipograf al voievodului Muntenegrului. Acolo, Macarie a tipărit 6 cărţi slavone, din care se cunosc numai 4. Textul cărţilor lui Macarie era imprimat în negru şi roşu şi împodobit cu numeroase iniţiale ornate, a căror folosire dovedea pricepere şi bun gust; ele erau inspirate din Renaşterea italiană. În urma ocupării ţării sale (Muntenegru) de către turci, Macarie este nevoit să se exileze, stabilindu-se mai întâi la Veneţia şi apoi la curtea voievodală din Târgovişte. Din iniţiativa lui Radu cel Mare, Macarie începe lucrul pentru tipărirea unei cărţi slavone, devenind astfel primul tipograf al Ţărilor Române (chiar înaintea Transilvaniei).
Tiparul contribuie la răspândirea cărţii, introducerea lui în spaţiul românesc reprezentând un pas înainte în dezvoltarea culturii în ţara noastră.
Macarie a tipărit în Ţara Românească 3 lucrari religioase în slavonă: un Liturghier în 1508; un Octoih în 1510 şi un Evangheliar în 1512. Probabil că literele au fost executate de meşteri din Braşov sau Sibiu, cu care domnitorul era în cele mai bune relaţii comerciale. Probabil că tot prin mijlocirea negustorilor din Transilvania s-au procurat şi cantităţile de hârtie necesare; după filigran s-a stabilit că aceasta provenea din 5 fabrici din Italia si una din Saxonia. Legăturile au fost probabil confecţionate în ţară. Primele tipărituri româneşti sunt de format mijlociu, cu câte 15-22 de rânduri pe pagină. Ele nu au foaie de titlu, ci încep direct cu textul asemenea manuscriselor. Tipăriturile macariene nu au paginaţie, nici foile numerotate, ci numai caietele însemnate cu litere chirilice cu valoare de cifre. Lucrările lui Macarie se disting prin gustul cu care sunt imprimate; ceea ce dă farmec acestor lucrări este tiparul în două culori şi frontspiciile bogat împodobite; iniţialele „copiază” vechile manuscrise.
Imperfecţiunile erau dictate de precaritatea utilajelor şi nu din vina tipografului, a cărui pricepere nu putea fi contestată. În mijlocul împletiturilor care alcătuiau frontspiciile se afla stema Ţării Româneşti, acvila cruciată. Prin măiestria execuţiei, tipăriturile lui Macarie realizate în Ţara Românească stau cu cinste alături de cele mai artistice tipărituri europene din epoca de perfecţionare şi răspândire a invenţiei lui Gutenberg şi se ridică deasupra tipîriturilor vremii în limba slavonă.
Dintre cele 3 lucrări, Evangheliarul din 1512 imprimat sub oblănduirea lui Neagoe Basarab rămâne capodopera tipăriturilor noastre din secolul al XVI-lea. Datorită eleganţei lor tipografice, lucrările lui Macarie au servit ca modele pentru tipăriturile ulterioare de la noi din ţară şi din Peninsula Balcanică.
Tipăriturile lui Macarie, rare şi valoroase, se păstreză şi astăzi ca obiecte de mare valoare în mănăstiri din spaţiul ortodox şi biblioteci europene. Evangheliarul din 1512 este ultima lucrare cunoscută a lui Macarie; după această dată tipograful dispare iar atelierul îşi încetează activitatea. În continuare, domnitorii Ţării Româneşti vor depune eforturi susţinute pentru ca activitatea tipografică să fie continuată.
Prin anul 1544 a fost chemat la voievodul Pătraşcu cel Bun, Dimitrie Liubavici, care lucrase la tipografia din Gracianiţa; se pare că Liubavici l-a avut drept colaborator pe călugărul Moisi, care a imprimat în 1545: „din porunca domnului Io Petru Marele Voievod” un Molitvenic slavon, având în anexă Pravila sfinţilor apostoli. În anii următori Moisi nu mai este amintit; în schimb Liubavici continuă tipărirea unui Apostol, fiind ajutat de Oprea şi Petre, ucenici ridicaţi dintre localnici. Materialul tipografic al lui Liubavici este nou şi deosebit de cel întrebuinţat de Macarie. Litera este mai mică şi mai strânsă decât a primei tiparniţe româneşti. Frontspiciile erau asemănătoare celor de pe pietrele de mormânt; în mijloc apărea, înconjurată de spice, stema Ţării Româneşti. Din Apostol, Liubavici a tipărit o ediţie şi pentru Moldova: acvila era înlocuită cu bourul, iar numele domnitorului muntean era înlocuit cu al celui moldovean.
Tipăriturile lui Liubavici, în două culori se remarcă prin zaţul îngrijit, bine cules, cu rânduri egale, ceea ce dovedeşte o bună stăpânire a meşteşugului. Odată cu Liubavici începe epoca artizanatului în domeniul tiparului. Spre deosebire de Macarie , Liubavici şi-a format şi ucenici, care au devenit la rândul lor tipografi.
Primele tipărituri în limba română
Din deceniul al 5-lea al secolului al XVI-lea, cartea, de data aceasta în limba română se răspândeşte pe calea tiparului. Primele cărţi sunt religioase şi apariţia lor este rezultatul mişcării orăşenimii române pentru o limbă proprie, conjugată cu mişcarea reformelor religioase pentru carte bisericească în limbile popoarelor.
Prima carte tipărită în limba română este Catehismul luteran, din care nu s-a mai păstrat niciun exemplar dar a cărui apariţie este în afară de orice îndoială.
În registrul de socoteli al oraşului Sibiu se arată că magistrului Philipus Pictor i s-a dat o retribuţie de 2 florini pentru tipărirea Catehismului românesc. Într-o scrisoare se menţiona că acest catehism a fost tipărit cu caractere „sârbeşti” (chirilice). Apariţia Catehismului la Sibiu nu a fost o întâmplare. Saşii de aici implicaţi în mişcarea lui Luther au încercat să-i atragă şi pe români. Philipus Pictor trebuie să fie şi tipăritorul Evangheliarului bilingv, în slavonă şi română, păstrat într-un exemplar incomplet în Biblioteca „Saltâkov-Scedrin” din Sankt Petersburg. Interesant este că acest evanghliar a fost tipărit pe hârtie braşoveană, fabricată prin anii 1547-1548.
Ceva timp mai târziu au apărut tipăriturile româneşti ale lui Coresi, care au cunoscut o largă difuzare; într-o scrisoare din 14 august 1582 către judele Bistriţei, căruia i se trimit 3 exemplare din Evanghelia cu învăţătură, cu recomandarea de a-l ajuta să-şi vândă cartea, Lucas Hirscher spune că lucrarea a fost bine primită şi s-a vândut în Ţara Românească, Moldova şi în mai multe oraşe din Transilvania, ca Sibiu şi Făgăraş. Cărţile coresiene s-au tipărit cam în 100 de exemplare. Difuzarea lor se făcea prin negustori sau prin intermediul adunărilor preoţeşti.
Pe baza însemnărilor manuscrise s-a putut reconstitui drumul acestor cărţi; rezultă că au circulat în toate provinciile româneşti şi uneori, în afara graniţelor. Prin străduinţa de a fi fost făcute şi prin circulaţia lor intensă, tipăriturile coresiene au contribuit la avântul limbii noastre literare comune pentru întreg spaţiul românesc. Pentru a ilustra frumuseţea şi actualitatea limbii române folosită de Coresi în scrierile sale, exemplificăm cu rugăciunea „Tatăl nostru”, extrasă din Evanghelia cu învăţătură:
„Tatăl nostru ce eşti ăn ceri,
Sfinţească-se numele tău, să vie
Împărăţiia ta,fie voia ta, cumu în
Ceri, aşa şi pre pamăntu. Pita noastră
Săţioasă, dă-ne neao astăzi, şi iartă
Noao greşalele noastre, cumu ertămu
Şi noi greşiţilor noştri, şi nu ne duce în
Năpaste, ce ne izbăveşte pre noi de
Hitleanulu, că a ta e împărăţiia
Şi putearea şi slava în vecie, aminu.”
Note de subsol
- Briggs, Asa, Burke, Peter, Mass-media. O istorie social. De la Gutenberg la Internet, Ed. Polirom, 2005, p. 25.
- Vulgata (din lat. vulgata editio - ediţie populară) este traducerea Bibliei din limba ebraică în limba latină, realizată de cărturarul Ieronim. În 390 d.Ch., acesta a început să lucreze la traducerea Scripturilor iudaice, după 15 ani punând la dispoziţia creştinătăţii latine o versiune completă a Bibliei.
- Măriuca Radu, Angela Repanovici, O istorie a tiparului şi a tipăriturilor, Braşov, Editura Universităţii Transilvania, 2004, p. 22.
- În Germania se află 12 exemplare, iar în Statele Unite şi în Marea Britanie, câte 8. De asemenea, în formă completă sau parţială mai poate fi întâlnită în Rusia, Elveţia, Japonia, Spania, Portugalia etc. La Muzeul Gutenberg, din Mainz, poate fi văzut un exemplar al Bibliei cu 42 de rânduri, tipărit pe hârtie, însă conţinând doar părţi din volumul întâi.
Bibliografie
- Briggs, Asa, Burke, Peter, (2005), Mass-media. O istorie socială. De la Gutenberg la Internet, Ed. Polirom.
- Burckhardt, Jacob, (1969), Cultura Renaşterii în Italia, Bucureşti, Ed. pentru literatură.
- Coman, Mihai, (2004), Introducere în sistemul mass-media, Ed. Polirom.
- Măriuca Radu, Angela Repanovici, O istorie a tiparului şi a tipăriturilor, Braşov, Editura Universităţii Transilvania, 2004.