Pin It

După opinia musulmanilor, nu există alt întemeietor al religiei musulmane decît Dumnezeu (Allah). El a restabilit raportul de ascultare, de supunere existent între om şi Dumnezeu încă de la crearea omului, raport în care Dumnezeu este Stăpînul, iar omul este supus, abd (rob). Totuşi, majoritatea cercetărilor acestei religii sunt de acord că religia islamică a luat naştere prin misiunea specială a lui Mahomed (570-632).

Născut în 570, Mahomed a rămas orfan de mic copil şi a fost crescut de bunicul, iar apoi de unchiul lui Abu Talib. Pe la 25 de ani a ajuns la siguranţa materială căsătorindu-se cu Hadija, o văduvă bogată. Ea era mult mai în vîrstă, însă căsătoria a decurs bine şi cît a trăit Hadija ea a fost unica soţie a lui Mahomed. Ea îl încuraja foarte mult, mai ales în perioada primelor revelaţii, luîndu-le foarte serios. Ulterior, pe la 40 de ani a început să aibă viziuni şi să primească revelaţii pe care a început să le facă publice pe străzile din oraşul Mecca.

Mahomed şi-a concentrat atenţia sa asupra monoteismului şi s-a îndreptat împotriva politeismului arab divizator. Centrul vieţii religioase era oraşul la Mecca, unde se afla un meteorit adăpostit sub un edificiu sub formă de cub (Ka’ba). Aici se făceau pelerinaje anuale şi procesiuni circulare, dar tot aici se adunaseră din toate părţile idoli reprezentînd zeii diferitelor triburi şi grupări arabe.

Om credincios el însuşi, luînd contact prin călătoriile sale cu creştinii sirieni şi cu iudeii, Mahomed ducea o viaţă pioasă, retrăgîndu-se uneori în peşteră pentru rugăciune. După cîteva experienţe extatice, a avut vedenii în care un înger arătîndu-i o carte, îi cerea să citească cu glas tare. De trei ori l-a silit pe Mahomed să-i citească, poruncindu-i în limba arabă „ Qurra!” („Citeşte!), dar abia a patra oară Mahomed l-a întrebat ce să citească.

Îngerul şi-a destăinuit identitatea mai apoi. Gabriel era îngerul trimis din porunca lui Allah ca să-i descopere lui Mahomed textul cărţii veşnice din cer – Coranul (Al Qur’an).

Din cauza că se proclamase trimis al lui Allah, Mahomed a devenit ţinta atacurilor quarişiţilor din Mecca. Ei au hotărît excluderea lui din trib, cu suprimarea drepturilor ce i se cuveneau. La început, Mahomed era protejat de unchiul său Abu-Talib. După moarta acestuia, Abu-Lahab, verişor lui Mahomed l-a scos pe acesta în afara drepturilor sale. Din această cauză, Mahomed este nevoit să fugă în Etiopia (615) împreună cu încă 70-80 de credincioşi, adepţi al nouli monoteism. Încetul cu încetul ăredică nouă credinţă printre arabii nomazi din două oraşe-oaze: Taif şi Yathrib.

În 622, cu prilejul unui pelerinaj la Mecca, un grup de 72 de bărbaţi şi 2 femei din Yathrib s-au întîlnit în taină cu Mahomed şi şi-au asumat responsabilitatea să-l păzească şi să-l apere pe acesta . Cei apropiaţi lui Mahomed au părăsit, în cete, Mecca  şi s-au refugiat în Yathrib. În cele din urmă s-a refugiat şi Mahomed, însoţit de unchiul său Abu-Bakr. La 24 septembrie 622 ei au ajuns la Qoba. Exodul primilor musulmani de la Mecca la Yathrib s-a numit Hegira (Hijra) şi marchează începutul erei islamice. Mahomed a intrat în Yathrib la puţină vreme după aceea, lăsînd cămila să aleagă locul viitorului domiciliu. Yathrib s-a numit „oraşul profetului” sau Medina.

La Medina, profetul a fixat regulile privind rugăciunea, postul milostenia şi pelerinajul. Printr-o hotărîre a sa, Mahomed a proclamat noua grupare (ummah), formată din localnicii din Yathrib şi refugiaţii din Mecca, drept liberă de obligaţiile vechi, tribale. La 11 februarie 624 Mahomed impuse ca rugăciunea să se facă spre Mecca, iar nu spre Ierusalim, din cauza fricţiunilor cu iudeii şi s-a afirmat că sanctuarul Ka’ba a fost construit de Avraam şi fiul său Işmael. Deci Ka’ba era socotită mai veche decît templul iudaic, ba chiar şi decăt cortul mărturiei.

Pentru a supravieţui din punct de vedere economic, Mahomed şi însoţitorii săi atacau caravanele meccane. Prima victorie a fost lupta de la Badr, din martie 627. În 628, Mahomed a fost învins de eccani, dar într-o altă faimoasă bătălie el a reuşit să iasă la lumină datorită unei vijelii năpustite asupra duşmanului. În curînd, Mahomed a obţinut dreptul de pelerinaj la Mecca, drept rezultat al unui armistiţiu. În 629 el a intrat în Mecca împreună cu 2 mii de credincioşi. În ianuarie 630 Mahomed a ocupat Mecca însoţit de 10 mii de oameni, sub pretext că meccanii ar fi sprijinit un trib duşnam. Profetul a distrus toţi idolii din Ka’ba şi a curăţit sanctuarul. A pus capăt politeismului la Mecca. S-a reîntors la Medina şi a declarat război împotriva politeismului. Abia în 632 a mai făcut un pelerinaj la Mecca, după care, întorcîndu-se la Medina, s-a îmbolnăvit spre sfîrşitul lunii mai, iar la 8 iunie 632 a murit în braţele uneia dintre cele 9 soţii, avorita Aişa. A fost înmormîntat într-una din camrele rezervate soţiei sale Aişa, unde i s-a rodocat un monument devenit loc sacru al islamismului.

Coranul – de la arabul „al qur’an” ceea ce înseamnă „recitire”, „citire în voce tare” – constituie textul sacru al musulmanilor. El conţine revelaţia sacră a lui Allah lui Mahomed prin mjlocirea îngerului sau spiritului, care este identificat cu Gabriel (sura II, 97). Mahomed este deci mdiatorul şi vestitorul revelaţiei lui Allah către oameni. Fiecare cuvînt din Coran este un cuvînt al lui Allah, fapt pentru care în islam se acordă maximă atenţie în transmiterea lui. Deja Mahomed a pus să se scrie o parte din el cu ajutorul lui Zaid ben Thabit, fiul său adoptiv. După moartea lui Mahomed, primul calif Abu-Bakr a cules textele existente şi părţile transmise prin memorie. Pentru a evita contrastele dintre diferite versiuni, al treilea calif, Utman a poruncit să se pregătească de către un comitet redacţional o ediţie oficială a Coranului valabilă încă şi astăzi şi le-a distrus în acelaşă timp pe toate celelalte. În felul acesta, formarea Coranului islamic era încheiată.

Coranul e subîmpărţit în 114 sure, care, începînd cu a doua, se succed în ordine de lungime descrescătoare. Fiecare sură poartă un nume, care trimite la tema centrală sau e desemnat de un cuvînt frecvent folosit în corpul său. Aceste titluri nu fac parte din textul relevat, ci sunt adăugate ulterior.

Coranul începe cu sura de deschidere, care este unica redactată sub formă de rugăciune.  Atunci cînd se recită, se adaugă cuvîntul „amin”, lucru care nu se face la alte sure. Cu excepţia celei de a noua, toate celelalte sure încep cu formula introductivă: „În numele lui Dumnezeu cel iertător şi milostiv”. După subiectul lor, comentatorii musulmani l-au subîmpărţit în diferite categorii: legi şi percepte, în general detaliate în surele datate din perioada medineză, cînd profetul trebuia să reglementeze viaţa comunităţii pe baza normelor divine; povestiri şi relatări, care în cea mai mare parte narează întîmplări prin care au trecut trimişii lui Dumnezeu care l-au precedat pe Mahomed, refuzul de care s-au lovit aceştiadin partea popoarelor lor şi sprijinul divin ce li s-a acordat; în sfîrşit, exortaţii şi rugăciuni.

Pentru musulmani Coranul este o reproducere parţială a Coranului originar, păstrat în ceruri, care e veşnic şi increat şi care nu poate fi asemuit nici unei scrieri omeneşti. El este exprimat în limba arabă, pentru a se evita orice modificare a conţinutului rezultată din traduceri. De asemenea, nu se admite studierea lui istorico-critică.

Credinţa în Dumnezeu este miezul islamului: religia islamică, într-adevăr se distinge prin teocentrismul radical, şi pentru convertit, prin supunerea fără limite în faţa lui Dumnezeu şi a voinţei sale. „Nu existp alt dumnezeu afară de Dumnezeu”: în această formulă se rezumă, în esenţă, crezul islamic. Mahomed o repetă continuu, pentru a-i sublinia caracterul central.

Din punct de vedere istoric, pe de altă parte, lucrurile apar într-o lumină uşor diferită. Înainte de toate, o credinţă de tip monoteist nu era desigur necunoscută mediului în care s-a format Mahomed, care a intrat în contact cu iudei şi creştini. De aceea frapează faptul că părţile cele mai vechi din Coran, relative la vestirea iniţială a lui Mahomed, sunt lipsite de afirmaţii despre Dumnezeu, despre alte divinităţi sau despre lumea spiritelor. Pasajele cele mai vechi, într-adevăr – mai multe sure scurte, ritmice, scrise în stilul profeţilor arabi preislamici – nu conţin nici o referire la Dumnezeu şi nici o indicaţie cum că ar fi mesaje ale divinităţii. Primele revelaţii care îl menţionează pe Dumnezeu lui Mahomed se referă la El doar ca la Domnul. În continuare, El începe să fie definit „Preamilostivul”. Cam în aceeaşi perioadă, a fost introdus în revelaţie şi termenul „allah”, cunoscut de politeiştii meccani înainte de Mahomed.

Pîrţile următoare, în ordine cronologică, ale Coranului oferă elementele unei teologii bogate, începînd cu folosirea unei largi varietăţi de epitete divine, ca, de pildă:

„El este Dumnezeu: nu există nici un alt Dumnezeu  în afară de El.

El este cunoscătorul celor nevăzute şi a celor văzute.

El este Iertătorul, Preamilostivul.

El este Dumnezeu: nu există nici un alt Dumnezeu  în afară de El.

El este Regele, Sfîntul, Dătătorul de pace, Fideul, Paznicul, Puternicul, Stăpînitorul, Sublimul...”

Lista completă a „preafrumoaselor nume” divine enumeră 99 din ele, pe care musulmanii cucernici le invocă trecînd printre degete un soi de mătătnii.

Docrina cum că „Dumnezeu este unul” e astfel predominată în părţile mai recente ale Coranului, ca spre a ne îndemîna să trecem cu vederea faptul că părţile mai vechi trădează prezenţa altor divinităţi, ca amintire a politeismului, caracteristic religiilor Arabiei preislamice.

Profeţi şi mesageri. Părţile cele mai vechi din Coran nu mnţionează revelaţia, sau pe profeţii lui Dumnezeu şi scrierile lor. Atunci cînd profeţii sunt nominalizaţi în ulterioarele pasaje meccane, ei sunt idicaţi drept „mesagerii” sau „ambasadorii”. Cele mai obişnuite activităţi ale acestor mesageri se desfăşoară după rînduielile unei istorii „punitive”: atunci cînd un profet ca Noe duce un mesaj divin tribului său, el e ridicularizat şi respinsde majoritatea oamenilor şi deci va fi salvat de Dumnezeuîmpreună cu întreaga sa familia şi adepţii săi, în timp ce aproape toţi ceilalţi pier într-o inundaţie, în vriun incediu sau altă calamitate naturală. În povestirile primilor profeţi sunt incluse în mod fregvent amănunte din viaţa lui Mahomed la Mecca, în timp ce numai se subînţelege că el este tot un mesager şi că cetatea sa Mecca e ameninţată de acelaşi tip de distrugere terestră. Pentru această perioadă, Coranul nu îl descrie pe Mahomed ca pe un „mesager al lui Dumnezeu” comparabili cu cei mari din trecut.

Abia după Hegira din 622 şi după victoria musulmană din bătălia de la Badr din 624 rolul de profet devine proeminent în Coran şi Mahomed e inclus în mod explicit printre profeţi. Aceştia sunt consideraţi descendenţi ai lui Avraam, primul monoteist şi deci primul musulman, care s-a abandonat cu totul lui Dumnezeu, şi despre fiecare dintre aceştia s-a spus că au purtat o carte sau o scriere.

Fiecare popor a primit mesageri divini; Coranul oferă o lungă listă care cuprinde, în afară de unii profeţi trimişi la arabi înainte de Mahomed, şi multe figuri împrumutate din Biblie. În ciuda virtuţilor ce le sunt recunoscute şi chiar miracolelor atribuite unora, aceştia sunt consideraţi oameni ca toţi ceilalţi, care pot comite păcate chiar grave, dar feriţi de orice greşeală în transmiterea mesajului încredinţat lor de Dumnezeu, care are grijă de integritatea cuvîntului său.

Aceste personaje însă nu sunt toate purtătoare ale unei adevărate revelaţii: unele primesc o inspiraţie personală şi sunt sipli povăţuitori şi modele pentru poporul lor, altora, în schimb, li s-a încredinţat un adevărat mesaj şi sarcina de a face cunoscută legea divină şi pactul pe care Dumnezeu l-a stabilit cu oamenii: este cazul celor 5 mesageri-legislatori Noe, Avraam, Moise, Isus, şi Mahomed. În meditaţia teolegică ulterioară, această distincţie a dus la o specializare a termenilor folosiţi pentru a defini aceste personaje.

Din recunoaşterea profeţilor şi a mesagerilor care l-au precedat pe Mahomed derivă acela dintre mesajelelor şi deci din cărţile revelate anterior Coranului. Islamul admite de fapt o pluritate de Scripturi care merg de la prea puţin precizate „foi” ale lui Avraam şi Moise despre care vorbesc surele din prima perioadă meccană, pînă la adevăratele cărţi menţionate mai tîrziu. Nu e vorba însă de texte inspirate: profeţii nu sunt cîtuşi de puţin autori sau coaturo ai acestora. Revelaţia, conformă cu un arhetip celest păsrat pe lîngă Dumnezeu pe o „placă bine păzită” , se pogoară asupra mesagerului, în general transmisă de un înger, iar el are pur şi simplu sarcina de a repeta mesajul care, atît în conţinut cît şi în formă, este cu totul şi numai de origine divină. Asupra transmiterii mesajului ceresc, în concluzie, pe linia monoteismuli islamic radical, domneşte suverană, fără nici o interferenţă din partea profeţilor sau al lui Mahomed însuşi, voinţa divină.

Natura şi destinul omului. În Coran, creaţiunea şi judecata din urmă a omului sunt deseori menţionate împreună, adesea cu referiri la înviere. În textele cele mai vechi, ideea creaţiunii e strîns asociată conceperii şi naşterii individului. În pasajele următoare, ideea biblică a creării omului din pulbere şi din nori se întîlneşte de mai multe ori. Cît despre natura fundamentală a omului, fie că e născută în păcat ca rezultat al păcatului originar al lui Adam şi Eva, fie că reprezită bunătatea, gloria şi încoronarea acţiunii creatoare a lui Dumnezeu, islamul a adoptat o poziţie de compormis. Potenţialitatea binelui şi a răului, de fapt, e dată de Dumnezeu fiecărei persoane în momentul naşterii; mai tărziu, în cursul vieţii, fiecare este pus la încercare de Dumnezeu: în timp ce unii vor alege binele şi vor fi răsplătiţi, alţii vor alege răil şi vor fi pedepsiţi.

Răsplata şi pedeapsa eternă vor fi împărţite în Ziua Judecăţii, în juruc căreia s-a dezvoltat o doctrină centrală a Coranului şi o meditaţie teologică ulterioară. În primele stadii de dezvoltare a crezului coranic, condiţia cel mai frecvent cerută era credinţa în Dumnezeu „şi în ziua cea de pe urmă”. Acest are eveniment de încheiere a istoriei lumii, numit şi „istoria învierii”e foarte plastic descris în Coran ca momentul în care se obţin fie deliciile din Grădina Raiului, fie chinurile veşnice din focul iadului.

În legătură cu semnele sfîrşitului, Coranul vorbeşte foarte puţin, făcînd aluzie la întoarcerea lui Isus, la devastări făcute de popoarle barbare ale lui Gog şi Magog şi la apariţia unei prea puţin precizate „fiare”. Dintre elementele adăugate de tradiţie se remarcă credinţa în apariţia lui Mahdi, adică „bine călăuzitul”: personaj mesianic de mare importanţă atît în islamut şiit, cît şi în cel sunnit.

Cît despre învierea truăurilor, la fel cum s-a întîmplat în tradiţia creştină şi în dezbaterea teologică ulterioară ea a pus probleme, mai ales din partea unor filozofi influenţaţi de platonism, care înclinau să considere nemuritor nu numai sufletul şi să interpreteze în cheie alegorică răsplăţile şi pedepsele corporale.

Judecata care va urma se va întemeia pe faptele şi pe credinţa fiecăruia, în baza libertăţii pe care Dumnezeu a dat-o omului. Au avut loc interminabile discuţii principiale privind valoarea esenţială sau secundară a faptelor în vederea mîntuirii. Unii consideră că numai păcatul politeismului comportă condamnarea, spre deosebire de cei care cred că un singur păcat grav e de ajuns pentru a anula un număr oricît de mare de fapte bune.

Chiar dacă docrina islamică acordă un loc decisiv criteriului retributiv si, prin urmare, responsabilităţii morale ale individului, totuşi vechea credinţă arabă în destin nu a fost uitată şi s-a dezvoltat ulterior într-o cencepţie a predestinării. Pentru fiecare individ înainte de naştere sunt prestabilite 4 lucruri: sexul, dacă va avea o viaţă fericită sau nenorocită, cu ce alimente se va hrăni şi termenul existenţei sale.