1.,, Limba românã este limba latinã vorbitã neîntrerupt în partea orientalã a Imperiului Roman cuprinzând provinciile dunãrene (Dacia, Panonia de Sud, Dardania, Moesia Superioarã si Moesia Inferioarã), din momentul pãtrunderii limbii latine în aceste provincii si pânã în zilele noastre.”
(A. Rosetti-Istoria limbii române literare)
2. ,, Un popor care nu îşi cunoaşte istoria este ca un copil care nu-şi cunoaşte părinţii.”
Nicolae Iorga
A-ţi cunoaşte rădăcinile,originile reprezintă, aşa cum bine sublinia istoricul Nicolae Iorga, un gest nu doar de patriotism, ci şi o certitudine a propriei identităţi. Pentru a confrunta viitorul cu fruntea sus, pentru a ne păzi de îndoctrinări şi false dileme, este necesară o cunoaştere temeinică a originilor noastre atât ca etnos, cât şi ca limbă.
3. Originile reprezintă una dintre unităţile fundamentale de identitate pentru orice comunitate şi pentru orice individ. Datele despre origini se aşază în tiparul unei naraţiuni care le deplasează în planul simbolic al unei întemeieri. Raportarea membrilor unei colectivităţi la un moment iniţial comun contribuie la păstrarea legăturilor de grup şi întreţine conştiinţa existenţei lui, participă la cultura acelui grup.
Mitul originilor este un construct cultural şi identitar prin care o comunitate selectează şi ordonează datele propriei istorii, în funcţie de mentalitatea şi fondul ei ideologic, precum şi de idealurile şi proiectele ei. La acest construct participă nu numai informaţia istorică, ci şi imaginarul care supune datele obiective unui proces complex de asimilare, le dă coerenţă şi le asociază cu o anumită semnificaţie. Istoricul contemporan Lucian Boia propune o altfel de înţelegere a istoriei, care presupune a lua în considerare fenomenul implicit de mitificare prin care orice comunitate îşi înţelege trecutul.
4. Fundamentele culturii române au fost înţelese, descrise şi valorificate diferit de-a lungul ultimelor secole de generaţii de învăţaţi şi de intelectuali, care au pus în evidenţă fie componenta latină, fie componenta dacică, fie interacţiunea lor. Astfel, datele despre origini au fost integrate în orizontul unui mit al originilor, în măsură să contribuie la construirea unei identităţi culturale. Problema raportului dintre latinitate şi dacism e în mult mai mică măsură o problemă de istorie literară decât o problemă de autoreflectare, altfel spus, o problemă a conştiinţei de sine a românităţii
5. Care este originea poporului și a limbii române ?!
ORIGINEA LATINĂ ce atrage prin prestigiul istoric al Imperiului Roman și care compensează o serie de complexe de inferioritate față de puterile din jur
SAU
ORIGINEA DACĂ a cărei popularitate se explică prin misterul unei civilizații prea puțin cunoscute, dar și prin fascinația arhaicului?
6. Pe temeiul demersului de afirmare a identității etnice și al disputelor privitoare la originea poporului român și al limbii române, se dezvoltă cu timpul două concepte și două curente de idei, latinitatea și dacismul, care pun în relație cele două componente fundamentale ale mitului fondator, ale etnogenezei românilor. Acestea s-au aflat de puține ori în echilibru, înregistrând de cele mai multe ori, in funcție de interese politice, economice, culturale, psihologice, deplasări de accente de la un termen la altul.
7. Latinitatea şi dacismul sunt concepte care desemnează două curente de idei care străbat cultura şi literatura română. Prin latinitate se înţelege acţiunea de impunere a limbii latine şi a civilizaţiei latine în urma cuceririlor romane (de exemplu, în Galia sau în Dacia). Dacismul poate fi definit ca o atitudine de interes faţă de cultura şi civilizaţia strămoşilor daci, văzuţi ca autohtoni absoluţi ai acestor meleaguri.
8. Premisă. Definirea problemei Ideea latinității, concept imperativ de afirmare a identității etnice îndeosebi în Transilvania, dar receptat și ca o firească necesitate de cunoaștere a originilor, de legitimare a unui popor in fața istoriei, a avut un timp îndelungat de cristalizare și de consolidare, începând cu marii cronicari si cărturari din secolele al XVI-lea – al XVIII-lea și atingând un punct de apogeu în epoca Școlii Ardelene.
Reprezentanții acesteia au susținut ideea originii exclusiv romantice a poporului român și al limbii române, cu urmări în tendințele de purificare a limbii de elementele nelatine, perpetuate până către sfârșitul secolului al XIX-lea.
9. Nicolaus Olahus a fost primul cărturar care a afirmat unitatea de neam, de origine şi de limbă a românilor din cele trei provincii în lucrarea sa Hungaria (1536).
Abia peste un secol, cronicarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin reiau teza romanităţii poporului şi a limbii în predoslovia (prefaţa) care deschide Letopiseţul Ţării Moldovei. Izvoarele scrise, străine şi autohtone, le furnizează argumentele necesare, cărora le adaugă şi argumente lingvistice şi chiar arheologice. Miron Costin dezminte afirmaţia calomnioasă potrivit căreia românii ar fi fost urmaşii tâlharilor şi ai ucigaşilor din temniţele Romei, exilaţi în Dacia. El a scris o lucrare specială, De neamul moldovenilor (1686) în care face demonstraţia originii romane a poporului român cu argumente proprii: mărturii arheologice (Columna lui Traian), filologice şi etnografice (port, tunsoare, obiceiuri de înmormântare).
10. La începutul secolului următor, marele cărturar Dimitrie Cantemir a redactat lucrarea Hronicul vechimii a româno-moldo-vlahilor (1719-1722), care reia problema controversată a etnogenezei româneşti. În mod eronat, Cantemir consideră că dacii ar fi dispărut ca popor după retragerea aureliană sau ar fi fost asimilaţi deplin de către cuceritorii romani ajunşi aici din centrul Italiei. Misiunea importantă a poporului român a fost cea de apărător al civilizaţiei apusene în faţa năvălirilor barbare. În ciuda exagerărilor şi a erorilor, lucrarea lui Cantemir constituie un reper pentru ştiinţa vremii, mai ales datorită prestigiului european al autorului, primul nostru spirit enciclopedic.
Cei trei cărturari ai Şcolii Ardelene din secolul al XVIII-lea (Samuil Micu-Klein, Petru Maior şi Gheorghe Şincai) au elaborat primele sinteze despre istoria românilor şi limba română, în care susţin ideea continuităţii noastre în nordul Dunării, descendenţa exclusiv romană şi dispariţia dacilor în cele două războaie daco-romane. Motivaţia lor era nu numai culturală, ci şi politică: românii transilvăneni, în calitate de cei mai vechi locuitori ai provinciei, trebuiau să aibă drepturi egale cu maghiarii, saşii şi secuii. Scrierile lor n-au putut fi publicate din cauza cenzurii şi au apărut abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.
11. Etnogeneza românească( rezultatul sintezei daco-romane și al asimilării slavilor) a fost una dintre preocupările majore ale primilor noştri cronicari, Grigore Ureche notând în Letopisețul Țării Moldovei: “ Rumanii, câți să află locuitori în Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la Maramoroșu, de la un loc sântu cu moldovenii şi toti de la Râm se trag .’’
Această glorificare a latinităţii noastre a devenit, după Grigore Ureche, un adevărat laitmotiv în cultura româna, fiind întâlnit la Miron Costin, la stolnicul Constantin Cantacuzino, Dimitrie Cantemir, Samuil Micu, la Gheorghe Şincai şi la alţii.
12. Miron Costin prezintă câteva obiceiuri romane, păstrate şi astăzi, cum ar fi toastul la petreceri şi aniversări, precum şi ritualul îngropării mortului.
„Unde trebuia să fie Deus, avem Dumnezeu sau Dumnedzeu, al mieu în loc de meus, aşa s-a stricat limba; unde era coelum, avem cierul; homo – omul; frons – frunte; angelus – indzierul. Unele cuvinte au rămas chiar întregi : barba – barba, aşa şi luna, iar altele foarte mici deosebiri. În plus s-au mai adăugat mai târziu şi puţine cuvinte ungureşti. În sfârşit, luându-se cele sfinte de la sârbi, s-au adăugat şi puţine cuvinte slavoneşti.” („ Istorie în versuri polone despre Moldova şi Ţara Românească”)
13. Formarea limbii române
O primă etapă a formării limbii române o constituie procesul de romanizare a geto-dacilor. Ca urmare, aceştia au preluat treptat limba latină vorbită (sau vulgară). Astfel, până în secolul al Vl-lea se formează protoromână comună. Din limba geto-dacilor s-au păstrat în cea română 170-180 de cuvinte.
Sub impactul migraţiei slavilor, romanitatea nord şi sud-dunăreană este divizată, iar din limba protoromână comună, care avea un caracter în linii generale de o limbă închegată, se formează dialectul daco-român (nord-dunărean) şi dialectele sud-dunărene (aromân sau macedo-român, megleno-român şi istro-român). Acest proces, care se desfăşoară în secolele VII-IX, a cunoscut influenţa limbii slave.
Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane.
Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.
14. În secolul al XIX-lea, procesul de formare a naţiunilor moderne a impus în cultura română recunoaşterea elementului autohton – fie el dac, get sau trac – ca diferenţiere necesară în definirea identităţii naţionale. Alături de originea romană începe să fie pusă în discuţie şi originea dacică.
Interesul intelectualilor paşoptişti pentru trecutul dacic al neamului nostru decurge din ideologia romantică, orientată spre cunoaşterea istoriei propriului popor, spre folclor ca depozitar al tradiţiei. Ipoteza dacică devine o cale de recuperare poetică a mitologiei geto-dacilor şi a începuturilor istorice ale poporului român. Gheorghe Asachi (Traian şi Dochia), Alecu Russo (Cântarea României), Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri au încercat în mod programatic să construiască o mitologie românească, folosindu-se de tradiţia populară. Sub aspect literar, tendinţa dacizantă a culminat în a doua jumătate a secolului al XIX-lea prin activitatea lui Bogdan Petriceicu Hasdeu (Perit-au dacii?) şi cea a poetului Mihai Eminescu (Memento mori, Rugăciunea unui dac).
15. În secolul XX ideea dacică dobândește consistenţă şi devine obiect de studiu pentru istorici, filosofi ai culturii, geografi, sociologi şi folclorişti. Lucrărilor unor istorici precum Vasile Pârvan şi Hadrian Daicoviciu li se adaugă studii şi articole cu rezonanţă puternică în perioada interbelică semnate de Lucian Blaga, Mircea Eliade şi Simion Mehedinţi. În perioada postbelică dacismul a avut adepţii săi entuziaşti, atât în ţară cât şi în străinătate.
16. Memento mori – Mihai Eminescu
Episodul dacic reprezintă aproape jumătate din întregul poem (625 de versuri) şi este alcătuit din două părţi: una care evocă o Dacie fabuloasă şi o alta, istorică, dar văzută tot dintr-o perspectivă legendară, mitizată. Fragmentul din manual cuprinde un segment din războiul daco-roman. Lupta pământenilor este dublată de o luptă a zeilor dacilor cu cei ai romanilor. În viziunea lui Eminescu, Dacia este un tărâm primordial, cu peisaje de o sălbăticie măreaţă. În accepţie eminesciană, evocarea cuceririi Daciei de către romani este văzută la dimensiuni cosmice. Zamolxe, zeul tutelar al dacilor, participă la luptă ca simbol al rezistenţei tuturor forţelor pământului străbun în faţa romanilor.
17. La Italia – Gheorghe Asachi
Columna lui Traian apare în acest fragment ca un simbol al etnogenezei româneşti. Aflată în Roma, capitala Imperiului Roman, ea vorbeşte oricui despre dubla ascendenţă a românilor. Esenţa latinităţii poporului român este exprimată prin enumeraţia „limba, legi şi nume”. Perspectiva evocării este a unui „român al Daciei” care vine la străbunii săi pentru a învăţa „a lor virtute”.
18. Revolta fondului nostru nelatin- Lucian Blaga
Fragmentul subliniază faptul că afirmarea latinităţii ca unică ascendenţă a poporului român a fost specifică unei perioade mai vechi, de asuprire din partea vecinilor. Însă dubla ascendenţă, atât latină cât şi dacă, nu poate fi contestată. Lucian Blaga întreprinde o comparaţie: încrucişând o floare albă cu alta roşie, trăsăturile dominante ale noii flori vor fi albe, dar nici cele roşii nu au dispărut, ele afirmându-se periodic. Fondul nelatin izbucneşte, se revoltă din când în când în fiinţa românilor.
19. Reflectarea temei în cinematografie De-a lungul timpului , existând dorintă permanenţa de a ne şti originile, marii regizori cum ar fi : Sergiu Nicolaescu, Mircea Drăgan sau Gheorghe Vitanidis au fost inspiraţi de conceptele de latinitate şi dacism , dând naştere unor filme precum : “DACII” – 1967 regizor : Sergiu Nicolaescu
20. -
21. “Burebista” (1980) regizor : Gheorghe Vitanidis
22. Reflectarea temei în artă
23. Vestimentatie
Înfăţişarea caracteristică dacilor
Imbrăcămintea lor era asemănătoare cu cea a ţăranilor români din zilele noastre.
Romanii, veniti in Dacia au adoptat portul dac, astfel cum ne informeaza D. Protase. Până în prezent nu s-a gasit nici un monument în care să fie reprezentat un dac in togă romană. De fapt, coloniştii erau nevoiţi să adopte portul dac pentru a nu îngheţa iarna de frig, aşa cum ne demonstrează monumentul sculptural de la Casei (Jud. Cluj, Rominia) al lui Iulius Crescens îmbrăcat într-un cojoc mitos, ca şi cel de la Apulon .
Îmbrăcămintea ca şi înfăţişarea, era aceeaşi la marea majoritate a populaţiei,indiferent de clasa socială sau regiunea teritorială.
Bărbaţii aveau cămasa până la genunchi şi itari ,iar femeile , purtau o camaşa incretită la gât, cu mâneci scurte, şi o fusta, uneori o catrinţă. Unele femei purtau şi basma.
24. Înfăţişarea caracteristică romanilor
Îmbrăcămintea romanilor s-a deosebit foarte puţin, înca din timpuri străvechi, de portul altor popoare contemporane lor.
Ea se confecţiona din pielea şi blana animalelor, iar mai tarziu din in şi din fibre de cânepă.
Toga, care era aceeasi atat la bărbaţi, cât şi la femei, când era îmbrăcată,se lega în talie,lăsând partea din faţa mai lungă decât cea din spate,care trebuia sa ajunga pana în dreptul genunchilor.
Vechii romani purtau încălţăminte de două feluri: sandale prinse de picior prin curele şi ghete cu toc scurt fixate de picior prin acelaşi procedeu.
25. Sculptura
COLUMNA LUI TRAIAN, este un izvor istoric, constituind principalul "document" al evenimentelor de excepţie care au consfinţit schimbarea radicală a istoriei DACIEI.
26. ARCUL LUI CONSTANTIN a fost construit pentru a comemora victoria împăratului împotriva rivalului sau Maxentius în bătălia de la Ponte Milvio.
Există mai multe explicaţii pentru prezenta dacilor pe Arcul lui Constantin: 8 statui cu daci neînlanţuiţi. Se consideră că statuile au fost luate din Forul lui Traian. Unii istorici spun ca Împăratul dorea să fie “trecut” alături de Traian sau Marc Aurelian, aducători de glorie şi pace Imperiului.
27. -
28. Concluzii
- Limba română este o limbă romanică, din grupul italic al familiei de limbi indo-europene, prezentând multe similarități cu limbile franceză, italiană, spaniolă, portugheză, catalană și reto-romană.
- Este general acceptată ideea că limba română s-a format atât la nord cât și la sud de cursul inferior al Dunării, înaintea sosirii triburilor slave în această zonă.
- Atunci când vine vorba de stabilirea ştiinţifică a originilor noastre, ne tragem din daci şi romani, fără latinitate exclusivă, fără preamărirea elementului dac.
- Astfel ,sinteza, bilingvismul, aculturaţia şi influenţa slavă sunt elemente-cheie ale etnogenezei româneşti.
Latinitatea este un termen care denumește actiunea de impunere a limbii latine și a civilizației latine în urma cuceririi Daciei de către romani.
Dacismul este un curent în istoriografie, afirmat la jumătatea secolului al XIX-lea, prin absolutizarea (mitizarea) contribuţiei dacilor la formarea poporului român.
Românii de la bun început s-au numit romani, denumire care a evoluat în rumâni, apoi români. Ei şi-au păstrat permanent conştiinţa originii lor romane. Recunoaşterea de către popoarele vecine a unei comunităţi etnice româneşti în spaţiul Carpato-Danubian mărturiseşte că în această perioadă poporul român era deja constituit.
În concluzie, cele mai răspândite teorii asupra formării poporului român şi a limbii române sunt trei la număr:
1.Teoria nord-dunăreană (care plasează teritoriul din stânga Dunării ca spaţiu de constituire etnică a românilor) este susţinută de D. Cantemir, P. Maior şi B.P. Haşdeu. Dialectele sud-dunărene: aromân, megleno-român şi istroromân nu-şi găsesc însă o explicaţie ştiinţifică în argumentele acestei teorii, dovedindu-şi astfel lacunele.
2.Teoria imigraţionistă , prin care se susţine că formarea poporului român la sud de Dunăre, pe un teritoriu aflat undeva, între bulgari şi albanezi (de aici, şi influenţe lingvistice), a avut la baza imigrarea acestor doua popoare ,către jumătatea secolului al XIII-lea (alţii evocă veacurile al XII-lea şi al XIII-lea), în Ţara Românească, Moldova şi Ardeal.
3.Teoria nord şi sud dunăreană este cea mai rezonabilă teorie, se bucură de o vechime considerabilă şi de partizani cu renume precum Xenopol, Iorga,, A. Rosetti . Succint, ea evidenţiază că spaţiul etnogenezei românilor este unul destul de extins, la nord şi sud de Dunăre. Acest spaţiu cuprinde: Dacia, Dobrogea, Dardania, Panonia de sud, Moesia superioară şi inferioară, regiuni în care s-au descoperit dovezi arheologice ce atestă unitatea şi continuitatea acestui popor.
Continuitatea elementului latin în Dacia este singura explicaţie ştiinţifică a prezenţei românilor la nord de Dunăre, iar elementul daco-roman de la nord de fluviu a fost de fapt nucleul formării limbii şi poporului român.