INTRODUCERE

Minimalizarea până la căderea în derizoriu. Aceasta poate reprezenta una dintre definiţiile lumii în care trăim. Nicio instanţă nu este suficient de înaltă pentru a reuşi să ne aducă la valorile umane corespunzătoare acestui mileniu trei de care ne simţim mândri că aparţinem. Într-o perioadă tulbure pe toate planurile vieţii social-politice şi economice, are loc o luptă feroce generală a societăţilor europene pentru supravieţuire. În această luptă, sunt momente în care cel mai mare duşman al poporului este văzut însuşi poporul, care este înfierat pentru gândirea sa pe termen scurt şi incapabilitatea de a se situa demiurgic şi de a transpune soluţii pentru viitor. Sistemul de drept este şi acum singura posibilitate de a acţiona “spre binele poporului adormit”. Această scurtă introducere care poate părea fără legătură cu subiectul proiectului de faţă se doreşte a urma exemplul dictonului conform căruia : “ cine nu îşi cunoaşte istoria este condamnat să o repete”.

Lucrarea de faţă îşi propune să analizeze principalele aspecte ale Constituţiei Române din februarie 1938 . Nu putem atinge scopul propus fără a schiţa şi contextul istoric ce a favorizat adoptarea acestei Constituţii, precum şi documentele legislative care au fost adoptate îmediat după intrarea în vigoare a Constituţiei sau înaintea acestui eveniment, tocmai pentru a-I înlesni realizarea. Istoria statului şi dreptului românesc este fără doar şi poate pusă, în mare parte sub stema Casei Regale a României, care prin intermediul membrilor săi a adoptat prima Constituţie Democratică din istoria ţării. Tot un membru al Casei Regale însă, a reuşit să realizeze şi prima Constituţie care consfinţeşte un regim regal dictatorial. Despre a ceastă Constituţie vom vorbi în paginile ce urmează.

CONSTUTIŢIA. DEFINIRI. CARACTERISTICI.

Cuvântul „constituţie” îşi are originea în latinescul constitutio, care înseamnă„aşezare cu temei”, „starea unui lucru”.În perioada imperiului roman cuvântul „constitutio” a fost utilizat pentru a desemna legile care emanau de la împărat, chiar dacă ele nu se refereau la organizarea şi funcţionarea statului. În perioada evului mediu, termenul constitutio desemna anumite reguli monahale. Abia în secolul al XVIII-lea, termenul „constituţie” începe să fie utilizat întrun sens apropiat celui care îi este atribuit azi, respectiv acele legi care, reglementând organizarea şi funcţionarea statului, limitau puterea monarhului şi garantau anumite drepturi şi libertăţi fundamentale individului. Este vorba de o concepţie asupra noţiunii de constituţie, care ţine seama exclusiv de conţinutul normelor ei.^[1]

Treptat, s-a format convingerea că numai o constituţie scrisă, prin precizia şi claritatea ei, putea fi o armă de luptă eficace împotriva abuzurilor puterii absolutiste, afirmându-se tot mai pregnant, necesitatea unei constituţii rigide şi asigurarea supremaţiei ei faţă de orice altă normă juridică^[2]. Constituţia poate fi definită ca fiind legea fundamentală a unui stat, adică legea cu forţă juridică superioară tuturor celorlalte legi care reglementează în mod sistematic atât principalele structuri social-economice, cât şi cele ale organizării şi funcţionării statului, garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor şi stabileşte îndatoririle corespunzătoare acestor drepturi^[3].

In mod obişnuit, Constituţiile se clasifică in:

• constituţii cutumiare şi
• constituţii scrise

Constituţiile cutumiare (nescrise) sunt formate dintr-un ansamblu de obiceiuri juridice (cutume) şi un anumit număr de acte elaborate şi emise de organele de stat învestite cu competenţă legislativă. Obiceiurile juridice (cutumele) sunt reguli de conduită socială, rezultate dintr-o practică socială îndelungată şi constantă şi care, deşi nu emană de la organelle statului competente să legifereze, sunt considerate totuşi obligatorii, întrucât sunt expresia convingerii unei colectivităţi umane că răspund sentimentului uman de justiţie. Nu trebuie confundate cu simplele uzanţe sau uzuri care sunt practici (tradiţii) lipsite de semnificaţie juridică^[4].

Până la primele Constituţii, în sensul modern al cuvântului (lege fundamentală), actele cu caracter constituţional s-au concretizat în documente care au rămas la stadiul de: declaraţii de principii- Cererile norodului românesc (1821), declaraţii de drepturi- Proclamaţia de la Islaz (1848), proiecte de reformă: Constituţia cărvunarilor (1822), redactat de Ionică Tăutu, Osăbitul Act de numirea suveranului românilor (1838), redactat de Ion Câmpineanu . Evoluţia constituţională a României, de la Unirea Principatelor din 1859 până ia revoluţia română din 1989, a cunoscut patru etape distincte:

1. O etapă de aşezare a instituţiilor constituţionale (24 ianuarie 1859 - 1 iulie 1866);
2. O etapă de continuitate a instituţiilor constituţionale (1 iulie 1866 - 20 februarie 1938);
3. O etapă de instabilitate constituţională (20 februarie 1938 - 30 decembrie 1947);
4.  Etapa dictaturii comuniste (30 decembrie 1947 - decembrie 1989).^[5]

DRUMUL CĂTRE CONSTITUŢIE

Istoria României moderne este legată, fără urmă de echivoc, de numele Casei de Hohenzollern-Sigmaringen. Nu vorbim nicidecum de un provincialism sau de un complex pe care România l–ar fi putut avea în modul său de poziţionare pe scena relaţiilor international, dar cu toate acestea, după cum afirmă istoricul Neagu Djuvara: “mai cu seamă, de multe zeci de ani intrase în mentalitatea acestor şefi politici pe care i-am avut în veacul trecut, că ţara noastră nu va căpăta un statut de ţară cu adevărat liberă, independentă şi de stil occidental decât în ziua când va avea un rege sau un principe dintr-o dinastie străină, pentru a înceta luptele dintre diversele familii mari de la noi, între Ghica sau Bibescu, Cantacuzino sau Mavrocordat. Şi dorinţa de a avea un principe străin era unul din punctele care apărea nelipsit în doleanţele pe care ai noştri le prezentau marilor puteri ca să explice care erau năzuinţele poporului roman”^[6].

Aşadar, domnia lui Cuza ia sfărşit în anul 1866 iar pe tronul României este adus domn strain, Carol I al României, acest lucru fiind posibil prin conses politic şi participarea activă a tutror forţelor politice de la acea vreme. În acelaşi an este adoptată şi prima Constituţie a României. Imensul capital de imagine câştigat de România prin aceste acţiuni dovedeşte în primul rând o conştiinţă naţională a clasei politice, dar şi legitimitatea pe are o oferă unui regim o Constituţie bazată pe percepte democratice. Aceasta Constituţie a mai suferit modificări odată cu Marea Unire, aceasta trebuond să se modeleze după noul context politico-social-economic şi teritorial de după 1 Decembrie 1918. Noutăţile au constat în apariţia sintagmei „stat naţional unitar şi indivizibil” în votul universal, egalitatea între sexe şi cetăţeni indiferent de rasă, religie şi origine, acordarea de asigurări sociale muncitorilor, proprietatea statului asupra resurselor subsolului, pecizarea rolului dominant al Bisericii Ortodoxe Române şi a rolului privilegiat al Bisericii Greco-Catolice. A fost adoptată de către Parlament la 26-27 martie 1923 şi promulgată de regele Ferdinand la 28 martie 1923. Necesitatea adoptării contribuie la democratizarea societăţii României. Dupa unirea provinciilor româneşti Basarabia, Bucovina şi Transilvania cu Regatul României se punea problema unei noi constituţii, pentru a reflecta noile condiţii politice, economico-sociale, etnice şi instituţionale. Devenise mai complexă şi problema minorităţilor naţionale, apăruseră confesiuni care, anterior, nu erau foarte importante din punct de vedere numeric în Vechiul Regat( greco-catolică, catolică, protestantă), iar prin tratatele de pace, România era obligată să le garanteze drepturile^[7].

Aşadar România se înscria pe harta europeană a statelor moderne, cu un act fundamental care garantează drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Această Constituţie

1938. CONTEXT ISTORIC INTERN ŞI INTERNAŢIONAL.

România are parte de câteva decenii de înflorire pe toate planurile. Însă contextual istoric European şi mondial de la acea vreme nu este unul fericit. Cel mai bine reliefază din punctul meu de vedere Neagu Djuvara, care printr-o viziune de istoric-martor al acelor vremuri, exprimă sfârşitul perioadei interbelice: “Aspectul cel mai stringent era la acea epocă ascensiunea mişcărilor de extremă dreapta în mai toată Europa. Aceste mişcări apăreau, pe de o parte ca reacţie împotriva bolşevismului, pe de alta datorită discreditării în care căzuse în multe ţări regimul parlamentar, privit ca ros de corupţie şi incapabil să pună capăt crizei economice. Riscul de a vedea ivindu-se în toate ţările ceva asemănător experienţei Bela Kun din Ungaria, sau ceva în genul situaţiei din Germania, Spania (unde exista un puternic partid comunist) sau Italia de la începutul anilor '20, a făcut să se nască mai peste tot mişcări de coloratură naţionalistă promovând suprimarea regimului parlamentar multipartid şi guvernarea unui partid unic, anticomunist. Primul exemplu îl avem din 1922 în Italia, cu venirea la putere a lui Benito Mussolini, fondatorul mişcării fasciste (nume provenind de la „fasciile" din istoria Romei antice).

Vom vedea apoi apărând regimuri autoritare în ţări mai aproape de noi: în 1926 în Polonia, dictatura mareşalului Pitsudski în 1927 preluarea puterii de către regale Alexandru în „Regatul sârbilor, croaţilor şi slovenilor", pe care el îl va boteza „Iugoslavia" în 1929. în 1933 — eveniment cu urmări mult mai grave — preia puterea în Germania Adolf Hitler în fruntea Partidului Naţional Socialist, pe nemţeşte Nazional Sozialismus, de unde prescurtarea Nazi care a dat termenul „nazism". (Nu e lipsit de interes să precizez că Hitler a fost învestit cancelar de preşedintele Republicii Germane de atunci, mareşalul Hindenburg, după ce partidul său obţinuse majoritatea relativă în alegerile parlamentare.) În 1936 se instaurează dictatura generalului Metaxâ în Grecia. Tot în 1936 începe un lung şi sângeros război civil în Spania, care va ţine trei ani, între guvernul de Front popular socialistcomunist şi naţionaliştii generalului Franco, în cele din urmă învingător — aflându-se în fruntea statului ca dictator până la moartea sa în 1975. Aşadar, să nu-l acuzăm pe regele Carol al II-lea că a impus o dictatură în 1938 — suntem totuşi ultima ţară din această parte a Europei care trece la un regim dictatorial şi am avut în perioada interbelică un regim relativ mai democratic decât oricare dintre vecinii noştri. Chiar şi în Europa apuseană, într-o ţară cu tradiţie democratică precum Franţa, în ajunul războiului, vreo două-trei mişcări de extremă dreapta căpătaseră o pondere politică neaşteptată. în alegerile din decembrie 1937, primul-ministru desemnat de regele Carol, liberalul Gheorghe Tătărescu, în mod cu totul excepţional, nu reuşeşte să câştige alegerile (obţinând doar 36 % din voturi în loc de cele 40 de procente necesare -— după lege — pentru a deţine majoritatea în Parlament). Acest insucces electoral se datora în parte unui „pact de neagresiune electorală" între naţionalţărăniştii lui Iuliu Maniu şi partidul „Totul pentru ţară" (eticheta electorală a Legiunii). Rezultatul a fost că regele a adus la guvern doi lideri de mici partide de extremă dreaptă (dar nu din Legiune): poetul Octavian Goga şi profesorul A. C. Cuza, şeful unui partid axat exclusiv pe antisemitism.

S-ar zice că regele Carol i-a adus la putere numai ca să compromită extrema dreaptă, şi cu prilejul unei noi crize (economico-financiare, plus presiune externă), să dizolve Parlamentul şi să instaureze dictatura regală (februarie 1938),”^[8] Am ţinut să prezint punctul de vedere al lui Neagu Djuvara deşi sunt câteva aspect cu care nu sunt întocmai de accord cu domnia sa. În primul râând nu putem compara regimurile totalitare din Spania sau Italia (nicidecum din Germania) cu regimul de dictatura regală din România. Si asta deorece vorbim în primul rând de contexte interne diferite şi de oameni de stat diferiţi, aşadar o comparative Franco-Carol al II-lea mi se pare cel puţin ireală. Cu toate acestea este adevărat că într-um climat politic autoritar aşa cum era cel European la acea data favorza regimurile autoritare.

CONSTITUŢIA DIN 1938. PRIVIRE COMPARATIVĂ. CAROL VS CAROL

Am ajuns şi la anul de graţie 1938, luna februarie. Aceasta este data la care este adoptată prima Constituţie care încalcă flagrant drepturile şi lbertăţile individuale şi legimează un regim de dictatură regală. Nu va fi însă şi ultima, deoarece pentru mai bine de jumătate de secol, astfel de legi fundamentale vor reprezenta cheia sistemelor de autoritate din România. Înainte de adoptarea acestei Constituţii au fost adoptate şi alte acte strategice, într-o anumită măsură “tolerate” prin prisma contextului international ( menţionat în capitolul anterior). Aici amintim în primul rând de Decretul Lege privind Instaurarea Stării de Asediu.

Decret-lege privind introducerea stării de asediu

(11 februarie 1938)

Art. I. Se introduce starea de asediu pe tot cuprinsul Ţării.

Art. II. Toate puterile atribuite de legi şi regulamente în tot ce este referitor la menţinerea ordinei publice şi siguranţa statului trec în totul în mâinile autorităţilor militare. Atribuţiunile de poliţie şi siguranţa generală a statului se vor exercita sub ordinele Ministerului de Interne.

Art. III. Cad în competenţa instanţelor militare crimele şi delictele prevăzute în art. 184-231; 253-255; 258-262; 290; 294; 295-298; 308-340; 349-352; 359-373; 417-418; 494; 496-497 din Codul penal regele Carol al II-lea.

Art. IV. Autorităţile militare au dreptul:

a) de a face percheziţiuni oriunde şi oricând va cere trebuinţa, însă, până la sesizarea autorităţilor militare, parchetele civile, judecătorii de instrucţie, judecătorii de ocol, şi orice ofiţer de poliţie judecătorească, vor instrumenta chiar în afacerile care sunt de competenţa tribunalelor militare;

b) de a ordona depunerea armelor şi muniţiunilor şi de a proceda la căutarea şi ridicarea lor;

c) de a cenzura presa şi orice publicaţiuni, având dreptul de a împiedica apariţia oricărui ziar sau publicaţiune, sau numai apariţia unor anumite ştiri sau articole;

d) de a opri sau dizolva orice adunări, oricare ar fi numărul participanţilor şi în orice loc s-ar întruni.

Art. V. Călcarea ordonanţelor date pe baza prezentului decret-lege, de către autorităţile militare sau civile, şi aprobate de Consiliul de Miniştri, sau de Ministerul de Interne, se va pedepsi cu închisoare de la o lună la 2 ani; Odată cu pedeapsa închisorii, judecata va putea pronunţa şi pedepsele complementare prevăzute de art. 25 din Codul penal regele Carol al II-lea.

Art. VI. Starea de asediu prevăzută în prezentul decret se va ridica când se va crede oportun.

Art. VII. După ridicarea stării de asediu, tribunalele militare urmează a cerceta şi soluţiona crimele şi delictele a căror urmărire le fusese încredinţată.

Art. VIII. Preşedintele Consiliului nostru de Miniştri, ministrul internelor, al apărării naţionale şi al justiţiei sunt însărcinaţi cu aducerea la îndeplinire a acestui decret.

Dat în Bucureşti, la 11 februarie 1938.

“Monitorul oficial”, din 11 februarie 1938^[9]

Într-o Europă aflată la limita dintre pace şi război, impunerea stării de asediu are un imens impact psihologic. Şi pe fondul acestui fapt a fost adoptată Constituţia din 27 februarie 1938. “Constituţia din 27 februarie 1938 a consacrat regimul de autoritate monarhică. Deşi a menţinut principiul potrivit căruia puterile emană de la naţiune, precum şi pe acela al separării puterilor în stat, în realitate acestea au fost concentrate în mâna regelui, deoarece Constituţia acorda prioritate puterii executive – respectiv regelui – în detrimentul puterii legislative. Guvernul era numit de suveran şi răspundea de actele sale numai în faţa acestuia, nu şi în faţa parlamentului. Dintr-un factor politic esenţial, parlamentul a devenit un organism lipsit de principalele sale atribuţii. Proclamate prin Constituţie, principalele drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, în realitate acestea erau vizibil eludate.”^[10]

Titlul I -Despre teritoriul României

Art. 1. Regatul României este un stat naţional, unitar şi indivizibil.

Art. 2. Teritoriul României este inalienabil.

Art. 3. Teritoriul României nu se poate coloniza cu populaţiuni de seminţie străină.

Până aici nimic nu este în neregulă, aceeaşi formulare fiind prezentă şi în Constituţia de la 1923. Mai departe însă, nu se vorbeşte despre drepturile şi obligaţiile cetăţenilor români, ci despre obligaţiile şi drepturile acestora. Această fină răsturnare de formulare pare a fi total nesemnificativă, dacă nu avem în vedere faptul că reprezintă litera legii fundamentale în stat. Aşadar, potrivit noilor dispoziţii ale Constituţiei prezente, înaintea drepturilor individuale vin obligaţiile pe care fiecare individ le are faţă de regat , adică faţă de suveran după cum vom observa în cele ce urmează.

Titlul II - Despre datoriile si drepturile românilor

Capitolul I - Despre datoriile românilor

Art. 4. Toţi românii, fără deosebire de orgine etnică şi credinţă religioasă, sunt datori: a socoti Patria drept cel mai de seama temei al rostului lor în viaţă, a se jertfi pentru apărarea integrităţii, independenţei şi demnităţii ei; a contribui prin munca lor la înălţarea ei morală şi propăşirea ei economică; a îndeplini cu credinţă sarcinile obşteşti ce li se impun prin legi şi a contribui de bună voie la îndeplinirea sarcinilor publice, fără de care fiinţa statului nu poate vieţui.

Art. 5. Toţi cetăţenii români, fără deosebire de origine etnică si credinţă religioasă, sunt egali înaintea legii, datorându-i respect şi supunere. Nimeni nu se poate socoti dezlegat de îndatoririle sale civile ori militare, publice sau particulare, pe temeiul credinţei sale religioase sau de orice altfel.

Art. 6. Nu se admite în statul român nici o deosebire de clasă socială. Privilegiile în aşezarea dărilor sunt oprite. Micşorările şi măririle de impozite nu pot fi decât generale şi statornicite prin legi^[11].

Art. 7. Nu este îngăduit nici unui român a propovădui prin viu graiu sau în scris schimbarea formei de guvernământ a statului, împărţirea ori distribuirea averii altora, scutirea de impozite, ori lupta de clasă.

Art. 8. Este oprit preoţilor, de orice rit şi credinţă religioasă, a pune autoritatea lor spirituală în slujba propagandei politice, atât în locaşurile destinate cultului şi funcţiunilor oficiale, cât şi în afară de ele. Propaganda politică, în locaşurile destinate cultului, ori cu prilejul manifestaţiunilor religioase, nu este îngăduită nimănui. Orice asociaţiune politică pe temeiuri ori pretexte religioase este oprită. În afară de persoanele, de condiţiunile şi de formele prevăzute în legi, nimeni nu poate lua ori presta jurăminte de credinţă.

Art. 9. Românul care, fără prealabila autorizaţie a guvernului, va intra în orice seviciu al unui stat străin, sau se va alătura pe lângă o corporaţie militară străină, pierde de plin drept cetăţenia română. Supunerea, pentru oricât timp şi din orice fapt ar rezulta ea, la vreo protective străină, trage după sine pierderea de plin drept a cetăţeniei române. Naţionalitatea română pierdută în condiţiunile aici arătate nu se poate redobândi prin naturalizare

Capitolul II - Despre drepturile românilor

Art. 10. Românii se bucură de libertatea conştiinţei, de libertatea muncii, de libertatea învăţământului, de libertatea presei, de libertatea întrunirilor, de libertatea de asociaţie şi de toate libertăţile din care decurg drepturi, în condiţiunile statornicite prin legi. [...]

Art. 12. Libertatea individuală este garantată.

Nimeni nu poate fi urmărit sau percheziţionat, decât în cazurile şi după formele stabilite de lege. Nimeni nu poate fi deţinut sau arestat decât în puterea unui mandate judecătoresc motivat şi comunicat în momentul arestării, sau cel mai târziu în 24 de ore după arestare. În caz de vină vădită ori de urgenţă, deţinerea sau arestarea se poate face imediat, iar mandatul se va emite şi comunica in 24 ore, conform alineatului precedent. [...]

Art. 16. Proprietatea de orice natură, precum şi creanţele atât asupra particularilor cât şi asupra statului, sunt inviolabile şi garantate ca atare. Oricine poate dispune liber de bunurile ce sunt ale lui după normele prevăzute în legi. Bunurile care fac parte din domeniul public sunt administrate şi nu pot fi înstrăinate decât după regulile şi cu formele stabilite prin lege. Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor, afară de cazurile de înaltă trădare şi delapidare de bani publici. [...]

Art. 19. Libertatea conştiinţei este absolută. Statul garantează tuturor cultelor o deopotrivă libertate şi protecţiune, întrucât exerciţiul lor nu aduce atingere ordinei publice, bunelor moravuri şi siguranţei statului. Biserica ortodoxă creştină şi cea greco-catolică sunt biserici româneşti. Religia creştin ortodoxă fiind religia marei majorităţi a românilor, biserica ortodoxă este biserica dominantă în statul român, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte. Biserica ortodoxă română este şi rămâne neatârnată de orice chiriarhie străină, păstrându-şi însă unitatea, în privinţa dogmelor cu biserica ecumenică a Răsăritului. [...]^[12]

Art. 23. Secretul scrisorilor, telegramelor şi convorbirilor telefonice este inviolabil. Se exceptează cazurile în care justiţia e datoare să se informeze conform legii.

Art. 24. Cetăţenii români au dreptul a se aduna paşnici şi fără arme pentru a trata tot felul de chestiuni, conformându-se legilor care regulează exerciţiul acestui drept. Întrunirile, procesiunile şi manifestaţiile pe căile publice ori în aer liber sunt supuse legilor şi orânduirilor poliţieneşti. [...]

La prima vedere nu se prevesteşte nimic. Cu excepţia faptului ca este stipulate in Constituţie interzicerea cetăţenilor de a formula orice fel de pretenţie verbal sau scrisă referitoare la schimbarea formei de guvernământ a ţării, restul sunt prevedferi care garantează, cel puţin formal, unele libertăţi cetăţeneşti.

Titlul III - Despre puterile statului

TITLUL III

Despre puterile Statului

Art. 29. Toate puterile Statului emana de la Natiunea Romana. Ele insa nu se pot exercita decat prin delegatiune si numai dupa principiile si regulile asezate in Constitutia de fata.

Art. 30. Regele este Capul Statului.

Art. 31. Puterea legislativa se exercita de Rege prin Reprezentatiunea Nationala care se imparte in doua Adunari: Senatul si Adunarea Deputatilor. Regele sanctioneaza si promulga legile. Inainte de a i se da sanctiunea regala, legea nu e valabila. Regele poate refuza sanctiunea. Nici o lege nu poate fi supusa sanctiunii regale, decat dupa ce va fi fost discutata si votata de majoritatea ambelor Adunari. Promulgarea legilor votate de ambele Adunari se va face prin ingrijirea Ministrului de Justitie care este si pastratorul Marelui Sigiliu al Statului. Initiativa legilor este data Regelui. Fiecare din cele doua Adunari pot propune din initiativa proprie numai legi in interesul obstesc al Statului. Interpretatiunea legilor cu drept de autoritate se face numai de puterea legiuitoare. Nici o lege, nici un regulament de administratiune generala sau comunala nu pot fi indatoritoare decat dupa ce se publica in chipul hotarit prin ele.

Art. 32. Puterea executiva este incredintata Regelui, care o exercita prin Guvernul Sau in modul stabilit prin Constitutie.

Art. 33. Puterea judecatoreasca se exercita de organele ei. Hotaririle judecatoresti se pronunta in virtutea legii. Ele se executa in numele Regelui.

Capitolul I - Despre rege

Art. 34. Puterile constituţionale ale regelui sunt ereditare în linie coborâtoare directă şi legitimă a Majestăţii Sale regelui Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, din bărbat în bărbat prin ordinul de primogenitură şi cu exclusiunea perpetuă a femeilor şi coborâtorilor lor. Coborâtorii Majestăţii Sale vor fi crescuţi în religiunea ortodoxă a Răsăritului. [...]

Art. 44. Persoana regelui este inviolabilă. Miniştrii lui sunt răspunzători. Actele de stat ale regelui vor fi contrasemnate de un ministru care, prin aceasta însăşi, devine răspunzător de ele. Se exceptează numirea primului ministru care nu va fi contrasemnată. [...]

Art. 46. Regele numeşte şi revocă pe miniştrii săi. El are dreptul de a ierta sau micşora pedepsele în materii criminale afară de ceea ce se statorniceşte în privinţa miniştrilorEl nu poate suspenda cursul urmăririi sau judecăţii, nici a interveni prin nici un mod în administrarea justiţiei. El numeşte sau confirmă în funcţiunile publice potrivit legilor. El nu poate crea o nouă funcţiune fără o lege specială. El face regulamentele necesare pentru executarea legilor, fără să poată modifica legile şi scuti pe cineva de executarea lor. El poate, în timpul când Adunările legiuitoare sunt dizolvate şi în intervalul dintre sesiuni, să facă în orice privinţă decrete cu putere de lege, care urmează a fi supuse Adunărilor spre ratificare la cea mai apropiată a lor sesiune. El este capul oştirii. El are dreptul de a declara războiul şi de a încheia pacea.

El confera gradele militare in conformitate cu legea.

El confera decoratiunile romane.

El acrediteaza Ambasadorii si Ministrii Plenipotentiari pe langa Sefii Statelor Straine.

El are dreptul de a bate moneta, conform unei legi speciale.

El incheie, cu Statele Straine, tratatele politice si militare. Conventiunile necesare pentru comert, navigatiune si altele asemenea de El incheiate, pentru a avea putere de lege in interior trebuie sa fie insa supuse Adunarilor Legiuitoare si aprobate de ele.

Aşadar, pentru a concluziona aceste aspecte prezentate în Constituţia carlistă, după cum s-a prepetuat termenul printer istorici, regele are puteri mult peste cele prezentate în Constituţia din 1923. Şi acest lucru nu este totul, deoarece potrivit aceleaşi constituţii, miniştri şi membri guvernului erau datori numai ăn faţa regelui. Aşadar, regele nominalize şi tot regele chestiona. Principiul potrivit căruia guvernul răspundea populaţiei care l-a ales dispăruse.

De asemenea, s-a luat în calcul şi o eventuală modificare a Constituţiei, fapt care putea fi făcut numai la initiative şi cu acordul exclusive al regelui, potrivit Constituţiei:

TITLUL VII

Revizuirea Constitutiei

Art. 97. Constitutia de fata nu poate fi revizuita in total sau in parte decat din initiativa Regelui si cu consultarea prealabila a Corpurilor Legiuitoare care urmeaza a indica si textele de revizuit. Consultarea Adunarilor Legiuitoare se face prin mesaj Regal si se exprima cu majoritate de doua treimi ale Adunarilor intrunite intr-una singura sub presedintia Presedintelui Senatului. Rezultatul consultatiunii se aduce la cunostinta Regelui de presedintii celor doua Adunari insotiti de o Comisiune speciala. Textele noi, urmand a inlocui pe cele revizuite, se voteaza cu majoritate de doua treimi, de fiecare Adunare in parte.

Am lăsat la final un amănunt foarte important pe care îl găsim în această Constituţie. Despre unul dintre drepturile fundamentale: de a allege şi de a fi ales. Facem în primul rând umrătoarea precizare: având în vedere contextul istoric despre care am mai vorbit, vom vedea că unele prevederi par a fi mai liberale decât chiar Constituţia democratică, dare le nu reprezintă decât urmele timpului şi a transformărilor sociale din întreaga lume la acea data. Vorbim aici despre drepturile femeilor. “Un moment care a generat mari aşteptări şi intense dezbateri în epocă a fost votarea noii constituţii a României unificate. Acordarea drepturilor politice a fost amânată în cazul femeilor, articolul 6 specificând: “Legi speciale, votate cu majoritate de două treimi, vor determina condiţiunile sub cari femeile pot avea exerciţiul drepturilor politice. Drepturile civile ale femeilor se vor stabili pe baza deplinei egalităţi a celor două sexe” (Eufrosina Popescu, Culegere de documente şi materiale privind istoria României. Ianuarie 1922- Noiembrie 1928, Bucureşti, Centrul de Multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1974, pp. 50-74) În România interbelică, femeile vor primi dreptul de vot prin constituţia din anul 1938, însă natura regimului instaurat de Carol al II-lea va anula în fapt această reuşită. În ciuda acestui lucru, în decursul deceniilor interbelice s-au înregistrat o serie de progrese din punct de vedere al prerogativelor politice feminine. ”^[13]

Referindu-ne acum strict la prevederile din Constituţii, referitoare la cine poate fi ales în forurile statului, iată următoarele diferenţe:

Constituţia din 1923

Art. 66. - Spre a fi eligibil la Adunarea deputatilor se cere:

a) A fi cetatean roman;

b) A avea exercitiul drepturilor civile si politice;

c) A avea varsta de douazeci si cinci ani impliniti;

d) A avea domiciliul in Romania. Legea electorala va determina incapacitatile.

Constituţia din 1938 are însă alte prevederi , mult mai restrictive atunci când este vorba despre dreptul de vot:

Sectiunea I

Despre Adunarea Deputatilor

Art. 61.Adunarea Deputatilor se compune din Deputati alesi de cetatenii romani, care au varsta de 30 ani impliniti si practica efectiv o indeletnicire intrand in vreuna din urmatoarele trei categorii:

1. Agricultura si munca manuala;

2. Comertul si industria;

3. Ocupatiuni intelectuale. Alegerea se face cu vot secret, obligator si exprimat prin scrutin uninominal, pe circumscriptiuni care sa asigure reprezentarea felului de indeletnicire a alegatorilor.

Legea electorala va fixa circumscriptiunile si va statornici dupa normele mai sus impuse, conditiunile cerute pentru a fi alegator, pentru barbati si femei, incapacitatile, decaderile, incompatibilitatile, procedura votarii si garantiile libertatii alegerilor precum si numarul deputatilor.

Durata mandatului este de sase ani.

Art. 62.

Spre a fi eligibil in Adunarea Deputatilor se cere:

a) A fi cetatean roman

b) A avea exercitiul drepturilor civile si politice si a practica efectiv indeletnicirea respectiva a uneia din cele trei categorii aratate in articolul precedent, pe ai carei alegatori urmeaza a-i reprezenta;

c) A avea varsta de 30 ani impliniti;

d) A avea domiciliul in Romania.

Incapacitatile, decaderile temporare ori definitive si incompatibilitatile, se vor stabili prin legea electorala.

Şi pentru că am amintit despre Legea Electorală, aceasta a avut prevederi care venau până la urmă să cimenteze preverile unei Constituţii aflate sub stricta putere a regelui. “Legea electorală din 1939 a fost un act legislativ adoptat pentru a detalia prevederile Constituţiei din 27 februarie 1938 cu privire la reforma electorală, urmând a se aplica în alegerile parlamentare din 1/2 iunie 1939. Aceasta a diminuat substanţial rolul Parlamentului, sporind totodată influenţa şi puterile regelui în actul legislativ. Pe 9 mai 1939 este publicat decretul-lege asupra reformei electorale în „Monitorul Oficial” nr. 106 bis. Legea electorală preciza că aveau drept de vot numai ştiutorii de carte, ceea ce a dus la o limitare drastică a numărului de alegători.

Primeau drept de vot şi femeile pentru prima dată în istoria României. Reprezentarea Naţională (Parlamentul) era format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Adunarea Deputaţilor era formată din 258 de membri, iar mandatul acestora era prelungit de la 4 la 6 ani. Articolul 3 prevedea că alegerea deputaţilor se face prin vot secret, obligatoriu şi exprimat prin scrutin uninominal pe circumscripţii. Existau 11 circumscripţii, câte una pentru fiecare ţinut, plus Capitala. Senatorii erau împărţiţi în senatori de drept, senatori numiţi de rege şi senatori aleşi. Senatorii de drept erau moştenitorul tronului, în vârstă de 18 ani împliniţi, toţi principii majori ai familiei regale, patriarhul şi mitropoliţii ţării, episcopii ortodocşi şi greco-catolici, conducătorii confesiunilor recunoscute de stat. Cetăţenii cu drept de vot alegeau 88 de senatori, iar regele numea un număr tot de 88 de senatori, astfel că putea influenţa majoritatea în Senat. Mandatul senatorilor era prelungit de la 4 la 9 ani.

Articolul 5 prevedea drept de vot pentru cetăţenii români, bărbaţi şi femei, de la vârsta de 30 de ani. Alegătorii erau împărţiţi în trei categorii, în funcţie de îndeletniciri. Acestea erau: agricultură şi muncă manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Prin aceste categorii se încerca o organizare corporatistă a guvernului. Din factor politic principal, Parlamentul a devenit organ mai mult decorativ, principalele atribuţii fiindu-i retrase. Parlamentarii erau obligaţi să depună jurământ de credinţă faţă de Rege şi să poarte uniforma Frontului Renaşterii Naţionale. Aveau dreptul de a interpela miniştrii, dar aceştia nu aveau obligaţia de a răspunde şi nici nu mai puteau da vot de blam miniştrilor sau guvernului. Adunările legiuitoare aveau dreptul de vota bugetul, dar numai dacă îl adoptau în „timp util”, acesta putând fi stabilit de puterea executivă. Deputaţii şi senatorii aveau dreptul la iniţiativă legislativă, dar numai pentru legile de „interes general”, care şi acestea puteau fi respinse de veto-ul regelui. În alegerile parlamentare din 1/2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN, astfel că întreg organul legislativ era mai mult sau mai puţin supus regelui Carol al II-lea”^[14].

Probabil vă întrebaţi de ce s-a stability dreptul de vot de la 30 de ani şi nu de la 25 aşa cum era el prevăzut în Constituţia de la 1923. Un posibil răspuns ar putea fi aclea că regele a dorit să elimine definitive avântul tineresc al electoratului şi posibilitatea ca partidele politice istorice să facă apel la conştiinţa national a acestora şi la reinventarea unei generaţii paşoptiste capabile să răstoarne un regim.

Constituţia din 1938 a fost impusă prin lovitura de stat a lui Carol al-II-lea deşi era una constrângătoare prevăzând întâi obligaţii şi apoi drepturi, desfiinţând separarea puterilor şi concentrând puterea executivă şi legislativă în mâna regelui.Constituţia carlistă se întemeia pe critica regimului de partide (dintr-o perspectivă reacţionară) şi pe doctrina corporatismului. „Noul regim" consfinţit de constituţia carlistă se caracteriza prin poziţia fundamental diferită a şefului statului, care îşi asuma practic guvernarea, prin întâietatea atribuită puterii executive, parlamentul bicameral devenind o simplă anexă legislativă a acestei puteri, prin desfiinţarea partidelor politice (înlocuite cu alcătuiri inconsistente de tipul Frontul Renaşterii Naţionale sau Partidul Naţiunii, puse sub conducerea regelui), prin anularea controlului parlamentar. Este cert astăzi că în anii 1938-1940, regimul personal al regelui Carol II a modificat raportul de forţe dintre puterile statului, anulând dreptul de control reciproc, şl a eliminat garanţiile care protejau libertăţile individuale.

Regimul antonescian a mers mai departe. Preşedintele Consiliului de Miniştri concentra toate puterile, devenind conducătorul statului, în vreme ce regele, aruncat într-o poziţie strict ceremonială, funcţionează în umbra sa. Generalul Antonescu a mai deţinut, în afara funcţiei legiferării şi guvernării, şi dreptul de a încheia convenţii şi tratate (preluat din precedenta constituţie de la şeful statului) şi acela, care se va arăta foarte important în condiţiile de atunci, de a declara război şi încheia pacea. O caracterizare a regimului antonescian este legată de discriminarea evreilor, suspendarea tuturor activităţilor politice, guvernarea prin decrete-legi, cultul personalităţii. Lipsa partidului unic şi a mobilizării politice a naţiunii pot aşeza regimul antonescian în categoria celor fascist-corporatiste alcătuite pe fondul autohton al antiparlamentarismului şi autoritarismului.

CONCLUZII

Lucrarea de faţă a dorit să reprezinte o privire retrospective în sistemul de drept interbelic, cu precădere asupra sistemului constitutional. Istoria ne-a arătat cum 2întoarcerea fiului risipitor” a reprezentat pentru România fie un dezastru (dacă luăm în vedere opinia unor istorici mai mult sau mai puţin prăpăstioşi ) fie o tranziţie către un regim autoritar mult mai crunt. Interesant este faptul că monarhia în Romînia reprezintă încă un concept de o anumită distincţie iar poporul face diferenţa între realitate şi fapt istoric. Întoarcerea regelui Mihai I în România a reprezentat un argument în acest sens.

Putem afirma că evoluţia statului şi dreptului românesc a suferit un regres major odată cu adoptarea acestei Constituţii. Începând cu acest moment asistăm la o continua eludare a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, perioada comunistă fiind un argument solid în acest sens.

BIBLIOGRAFIE:

OPERE CITATE

1. Ciobanu Dan, Duculescu Victor, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993
2. Duculescu Victor, Calinoiu Constanta, Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat , vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002
3. Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri Ed. a IV-a. - Bucureşti: Humanitas, 2002
4. Drăganu, Tudor, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
5. Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, 2005
6. Iorgovan Antonie, Drept constitutional si institusii politice. Teorie generala, Ed. „Galeriile J. L. Calderon, Bucuresti, 1994,
7. Scurtu , Ioan, România între 1918-1940. Documente şi material. Ed Universităţii Bucureşti. 2001.

OPERE CONSULTATE:

1. T. Herseni, Sociologia, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982.
2.  Focşeneanu, Eleodor, Istoria constituţională a României (1866-1991), Edit. Eminescu, Bucureşti, 1998
3. Mitu, S., Introducere în istoria Europei moderne, Edit. Dacia , Cluj Napoca, 2002;
4. Scurtu, I., Buzatu, Gh, Istoria românilor în secolul al XX-lea, Edit. Humanitas, Bucureşti, 1999

SITE-URI CITATE

1. http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-dreptul-vot-feminin-romania-interbelica
2. http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Legea_electoral%C4%83_din_1939

^[1] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice – tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-31;

^[2] Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Editura All Beck, 2005, p. 40.

^[3] Ciobanu Dan, Duculescu Victor, Drept constitutional român, Ed. Hyperion XXI, Bucuresti, 1993, pag 69

^[4] Duculescu Victor, Calinoiu Constanta, Duculescu Georgeta, Drept constitutional comparat – vol. II, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2002, pag 80

^[5] .Iorgovan Antonie, Drept constitutional si institusii politice. Teorie generala, Ed. „ Galeriile J. L. Calderon”, Bucuresti, 1994, pag 19

^[6] Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri Ed. a IV-a. - Bucureşti: Humanitas, 2002pp 101-129

^[7] Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice –tratat elementar, vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 7-31;

^[8] Djuvara, Neagu, O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri Ed. a IV-a. - Bucureşti: Humanitas, 2002, pp 210-216

^[9] Scurtu , Ioan, România între 1918-1940. Documente şi material. Ed Universităţii Bucureşti. 2001   pp 120-121

^[10] Ibidem

^[11] Scurtu , Ioan, România între 1918-1940. Documente şi material. Ed Universităţii Bucureşti. 2001 , pp 209-225

^[12] Ibidem

^[13] http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/lupta-dreptul-vot-feminin-romania-interbelica

^[14] http://enciclopediaromaniei.ro/wiki/Legea_electoral%C4%83_din_1939