Este istoric istoric latin şi a trăit între 55 si 120. El provine dintr-o familie senatorială din provincia Gallia Cisalpina şi studiază retorica la Roma cu M. Aper şi Iulius Secundus, dobândind de tânar faima unui orator de talent. Cariera publică o începe în timpul domniei lui Vespasian ca ‘tribun laticlavus’, se căsătoreşte în 78 cu fiica consulului Iulius Agricola. Devine sub Dominiţian praetor (anul 88), iar în timpul lui Nerva consul suffect (anul 97). În anul 100 apare public ca acuzator împreună cu prietenul său Plinius cel Tânar, în procesul intentat fostului guvernator al provinciei Asia, Marius Pris- cus. Îşi incheie cariera ca guvernator al provinciei Asia in 112.
Tacitus îşi publică primele două scrieri de dimensiuni reduse în anul 98 la scurt timp după ocuparea tronului de către Traian.
- Opera ‘De vita Iulii Agricolae’ cuprinde boigrafia socrului său, scriere ecomiastică, care reuşeşte să păstreze o remarcabilă sobrietate. Tacitus prezintă cariera şi guvernarea provinciei Britannia evitând orice aspect anecdotic, atât de preţuit de bio- grafi precum Nepos, Plutarh sau Suetonius.
- O altă operă importantă este ‘De origine et stilu Germanorum’ o monografie etnografică, o operă unică în literatura latină, pre- zentând condiţiile geografice ale regiunilor de dincolo de Rin şi Dunăre, originea şi modul de viaţă al germanilor, iar în partea a doua oferă o descriere a principalelor triburi.
- ‘Dialogus de oratoribus’ a fost dedicată consulului din anul 102 Fabius Iuluis, scierea de mici dimensiuni, redă o discuţie imagi- nară la care Tacitus tânăr fiind ar fi participat în anii 75, 77. Protagoniştii fiind poetul Curiatus Maternus şi retorii M. Aper, I. Secundus şi Vipsanus Messala iar tema o reprezenta raportul dintre modern şi traditional în arta retorică, relaţia poezie-retorică.
- În 105-109 Tacitus publică ‘Historiae’ , fiind evocate evenimen- tele de la 1 ianuarie 69 până la moartea lui Diominiţian în 96. Din cele 14 cărţi nu s-au păstrat decât cărţile I-IV şi începutul cărţii a V adică evenimentele aniilor 69-70. După încheierea acstei opere Tacitus nu a mai scris despre domniile contemporane aşa cum a promis.
- În cele 16 cărţi ale ‘Annales’ realizate între anii 110 şi 120, reia istoria de la moartea lui Augustus anul 14(e.n.) până la dispariţia lui Nero anul 68. Şi această lucrarea fost fragmentată păstrându-se doar cărţile I-VI şi XI-XVI reprezentând anii 14-29, 31-37 şi 47-66. Este posibil ca Tacitus să nu fi încheiat această operă.
Pentru a scrie aceste opera Tacitus a apelat la documentele acelei vremi ‘Acta Diurna’, ‘Acta Publica’, ‘Acta Senatus’, iar pentru dominia Flaviilor a apelat la propria lui ştiinţă. Datorită lui Tacitus, evoluţia istoriei analistice senatoriale atinge cote maxime. Istoria scrisă de el nu este o istorie universală ci una a imperiului. Tacitus a scris cu un profound pesimism iar tonul de resemnare arată că în adâncul sufletului său rămâne un nostalgic al vechii res publica. Tacitus a fost sincer în scrierile sale iar imaginile sumbre au fost pe nedrept prezentate unor împăraţi ca Tiberius sau Dominiţian. Este unul dintre istoricii care au respectat adevă- rul istoric. A folosit ca documentaţie martori oculari, amintirile lui, arhivele palatelor sau scrisorile împăraţilor, având un stil grav, sobru şi concis cu o remarcabilă expresivitate. Avea o concepţie pesimistă prin punerea în scenă a dramatismului. Ca istoric a spus că urmăreşte educarea cititorului ci nu distracţia acestuia.
Opera sa a cunoscut o influenţă redusă in evul mediu iar începând cu perioada renaşterii şi continuând cu iluminismul ope-ra lui sporeşte în popularitate. Astfel în secolele IX-X scrierile lui sunt redescoperite, în secolele XV-XVIII sunt aduse la maxima receptare iar cercetătorii din secolul XX le descoperă noi valenţe.