Iluminismul este un curent ideologic(laic) si cultural,aparut in Franta in secolul al 18-lea(numit secolul luminilor) si care se extinde apoi in intreaga Europa.

Ideea de baza a Iluminismului este emanciparea(luminarea) popoarelor prin cultura si raspandirea ei prin scoli si prin lucrari de popularizare.

”Omul luminilor”este filozoful sau inteleptul care crede in progres,are incredere in puterea ratiunii umane,respinge dogmele si prejudecatile,popularizeaza descoperirile stiintei si tehnicii si are vocatie didactica.Iluminismul are caracter antimonarhic,anticlerical,antifeudal.

Iluminismul are ca punct de plecare revolutia burgheza din 1688 din Anglia , cand poarlamentul voteaza Declaratia dereptuilor omului.Enciclopedia sau Dictionarul rational al stiintelor,artelor,meseriilor este marea opera colectiva cu care ideologia iluminista culmineaza,publicata in Franta(1751-1772) sub directia scriitorului si filozofului Denis Diderot si a matematicianului Jean Le Rond d’Alembert,cuprinzind,din perspectiva rationalista,toate domeniile cunoasterii.

Principalii promotori ai acestor concepte au fost filosofii, care au popularizat și promulgat ideile noi pentru publicul larg. Acești "profeți" ai Iluminismului aveau o serie de atitudini de bază comune. Având o credință în rațiune care era de nezdruncinat, au căutat să descopere principii valabil universale care să guverneze umanitatea, natura și societatea, și să acționeze în baza acestora.

Au atacat în diverse feluri autoritatea de ordin religios și științific, dogmatismul, intoleranța, cenzura, precum și constrângerile economice și sociale. Considerau că statul este instrumentul adecvat și rațional al progresului.

Reacționând la dogmatism, iluminismul a găsit un culoar favorabil într-o perioadă în care Biserica își pierduse autoritatea sa atotputernică de a impune ordinea socială cu aceeași fervoare și implicare precum în evul mediu și la începutul modernității. Conceptele filosofice din Franța mijlocului de secol al XVIII-lea au transformat perspectiva mecanicistă asupra universului într-o variantă revizuită radical a creștinătății, pe care au denumit-o deism.

Deismul este o orientare filozofică-religioasă din secolele XVII-XVIII, care recunoștea existența lui Dumnezeu numai ca o cauză primară, impersonală a lumii, negând ideea întruchipării lui Dumnezeu într-o persoană și teza intervenției acestuia în viața naturii și a societății.

Deistul crede în existența unui Dumnezeu, sau unei ființe supreme, dar neagă religiile, bazându-și credința numai pe lumina primită de la natură, trecută prin filtrul rațiunii. Deiști renumiți au fost: Voltaire, Jean-Jacques Rousseau, Benjamin Franklin, Thomas Jefferson ș.a.

Deismul susține că numai folosind corect rațiunea, omul poate ajunge la o religie naturală sau rațională, capabilă să treacă dincolo de mesajele revelațiilor divine. Deismul se bazează pe mai multe principii, primul dintre ele fiind cel al existenței unei divinități, a cărei existență, susțin deiștii, poate fi afirmată gândindu-ne la ordinea și perfecțiunea Universului. Este vorba deci de o divinitate creatoare. Credința în acest Dumnezeu este cea mai importantă pentru deiști și nu diferitele servicii religioase. Din acest motiv, ei nu cred în preoți, biserici și texte sacre. Deiștii susțin că omul singur nu poate cunoaște binele și răul. Cunoașterea acestora, care constituie o adevărată știință teologică, devine posibilă doar dacă se acceptă ideea că divinitatea a elaborat legi și principii etice, a căror respectare este obligatorie pentru toți indivizii societății. Concepția deistă, născută într-o epocă de mari bătălii religioase, susține că numai folosind rațiunea se poate pune capăt diferitelor controverse religioase, și ca atare, se poate ajunge la aceea unitate religioasă pe care, mai ales iluminiștii, o interpretau ca fiind singura modalitate de a uni toate ființele umane într-o religie unică.

Personalitati iluministe

Francois Marie Arouet – cunoscut sub numele de Voltaire – a fost o figura proeminenta a Iluminsmului francez.

Fiind fiul unui notar avut, Voltaire a mers la colegiul iezuit Louis-le-Grand. Aici și-a descoperit spiritul critic. Unchiul său l-a introdus în cercul deiștilor. La rugămintea tatălui său, în 1711 a început Dreptul, pe care nu avea să-l termine, interesat fiind mai mult de discuțiile intelectualilor, scriitorilor și aristocraților, ce se desfășurau în palatele sau în cafenelele din Paris. Din pricina viziunilor sale critice, pe care le reda în batjocură, a fost întemnițat în 1717 pentru unsprezece luni la Bastilia. Fiind amenințat de o nouă arestare în Franța, a petrecut un timp (din 1726 până în 1729) în Anglia. Acolo, el a fost influențat de empirismul lui John Locke Empirismus și de nou-apărutul deism. În ale sale Lettres philosophiques, a detaliat liberalismul englez (1731).

Ca deist și francmason, Voltaire a practicat criticismul în fiecare formă a religiei instituționale, dar și în neînțelegerile politice. El s-a autonumit Theist, un om cu credința în Dumnezeu, dar care a renunțat la creștinism. Când a fost emis un nou mandat de arestare împotriva lui în 1734, el a fugit în Lorena. Din 1734 până în 1748, a trăit cu prietena sa Émilie du Châtelet la Castelul Cirey în Champagne. Aici și-a scris memoriile, tratatele de științe naturiste, istorie și politică, dar și opere dramatice și poetice. Prin mijlocirea Madamei de Pompadour la curțile regale, Voltaire a fost numit istoriograf și acceptat în Academia Franceză. Frederic cel Mare, care aparținea el însuși spiritelor iluminate ale secolului XVIII, l-a luat cu el în 1750 la Potsdam, unde și-a putut exprima credințele sale anticlericale și unde a putut lucra la o istorie universală, a putut colabora la Encyclopédie a lui Denis Diderot și unde a putut scrie primele articole pentru Dictionnaire philosophique portatif. Totuși, Voltaire a ajuns la contradicții cu Friedrich al II-lea, așa încât a fost necesar să părăsească Potsdamul în 1753. Voltaire a continuat să se îngrijească de corespondența cu Friedrich cel Mare . În 1755 s-a stabilit lângă Geneva, unde și-a petrecut pe proprietatea sa din Ferney ultimul deceniu ca "înțeleptul din Ferney".

Voltaire a rămas celebru pentru ocara sa periculoasă. Când au fost îndepărtați jumătate din caii grajdurilor regale din motive economice, el a propus ironic, că ar fi fost mai bine să fi fost eliberați jumătate din măgarii de la curtea regală. Pe de altă parte a devenit cunoscut și pentru toleranța sa. Astfel și-a exprimat odată punctul său contradictoriu față de un adversar: "Părerea dumneavoastră mi se pare respingătoare, dar m-aș lăsa omorât, pentru ca dumneavoastră să puteți să v-o exprimați." Concepția sa politică se întemeiază pe armonia dintre monarhii care dețin puterea politică și filozofii care dețin înțelepciunea. De asemenea, Voiltaire reprezintă spiritul cel mai înalt al epocii sale, doctrina sa fiind unul din fundamentele Revoluției din 1789. Voltaire a fost împreună cu Jean-Jacques Rousseau un inițiator al Revoluției franceze. Mari realizări îi sunt atribuite și ca istoric iluminist. În Dictionnaire philosophique (1764) și-a imaginat Senzualismul.

Opera:

• Œdipe (1718)
• Lettres philosophiques (1731)
• Zaïre (1732)
• Eriphile (1732)
• Le siècle de Louis XIV (1751)
• Poème sur le désastre de Lisbonne (1756)
• Essai sur les moeurs (1756)
• Candide (1759)
• Histoire de l'Empire de Russie sous Pierre le Grand (1763)
• Traité sur la tolerance (1763)
• Dictionnaire philosophique (1764)
• Traité sur la tolérance
• Irène
• Socrates
• Mahomet
• Mérope
• Nanine
• La princesse de Navarre (1745)
• L'Orphelin de la Chine (1755)

Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu

(n. 18 ianuarie 1689; d. 10 februarie 1755), de regulă menționat doar ca Montesquieu, s-a născut în castelul din la Brède, lângă Bordeaux, într-o familie de magistrați aparținând micii nobilimi.A fost una din cele mai complexe și importante figuri ale iluminismului francez.

A activat în calitate de consilier (1714) în parlamentul de la Bordeaux, devenind președintele acestuia (1716 - 1728) după moartea unuia din unchii săi, căruia i-a moștenit titlul și funcția. În 1728, a devenit membru al Academiei Franceze.

Opera sa majoră, Scrisori persane (1721), „profundă alegorie a dragostei, moralei, politicii și religiei“,s-a bucurat de un succes imens și imediat. Cartea este concepută sub forma unei colecții de scrisori, despre care se presupune a fi fost scrise de călători în Persia și de prietenii acestora din Europa. Aici, autorul a satirizat și a criticat instituțiile franceze.

În calitate de teoretician, a scris în 1734 o disertație istorică științifică asupra înfloririi și decăderii Romei, Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (Considerații asupra cauzelor măreției și decadenței romanilor), în care afirmă că „Roma a oferit spectacolul unei fascinante pervertiri a firii umane, al unei patologii la care republicile sunt extrem de vulnerabile“.

Spiritul legilor (1748), debutează cu o scurtă discuție despre legi în general. În cartea I, Capitolul III, susține că „legea în general este rațiunea omenească în măsura în care ea guvernează toate popoarele de pe pământ iar legile politice și civile ale fiecărui popor nu trebuie să fie decât cazuri particulare la care se aplică această rațiune omenească“. Scopul deliberat a lui Montesquieu în această carte este să explice legile umane și legile sociale. Conform lui, tot ceea ce există are legile sale, „Divinitatea“ are legile sale, „lumea materială“ și „substanțele superioare omului“ au, la rândul lor, legi proprii. Cartea este un studiu comparativ, concentrat asupra a trei tipuri de guvernare (republică, monarhie și despotism), fiind realizat sub influența ideilor lui John Locke.

Una din teoriile majore prezentate în lucrare este cea a separării puterilor în stat, conform căreia puterile guvernului trebuie separate și echilibrate pentru a garanta libertatea individului. Cartea își păstrează și în prezent importanța istorică, fiind una dintre operele care au influențat decisiv elaborarea Constituției Statelor Unite ale Americii, care, la rândul său, a influențat esențial scrierea a numeroase constituții din multe state ale lumii.

Opera:

• Les causes de l'écho
• Les glandes rénales
• La cause de la pesanteur des corps
• La damnation éternelle des païens (1711)
• Système des Idées (1716)
• Lettres persanes (1721)
• Le temple de Gnide (1724), roman
• Histoire véritable d'Arsace et Isménie (1730), roman
• Considérations sur les causes de la grandeur des Romains et de leur décadence (1734)
• De l'esprit des lois (1748)
• La défense de « L'Esprit des lois (1750)
• Pensées suivies de Spicilège

Immanuel Kant

(n. 22 aprilie 1724, Königsberg/Prusia Orientală - d. 12 februarie 1804, Königsberg), a fost un filozof german, unul din cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este socotit unul din cei mai mari filozofi din istoria culturii apusene. Prin fundamentarea idealismului critic, a exercitat o enormă influență asupra dezvoltării filozofiei în timpurile moderne. În special Fichte, Schelling și Hegel și-au dezvoltat sistemele filozofice pornind de la moștenirea lui Kant. Cei mai mulți scriitori și artiști din vremea lui au fost influențați de ideile sale în domeniul esteticii, operele lui Goethe, Schiller sau Kleist neputând fi înțelese fără referința la concepțiile filozofice ale lui Kant.

Opera:

• Allgemeine Naturgeschichte und Theorie des Himmels, 1755
• Meditationum quaerandam de igne saccincta delinetatio (disertație), 1755
• Principorum primorum cognitionis metaphysicae nova dilucidatio (disertație), 1755
• Physische Monadologie, 1756
• Neue Anmerkungen zur Erläuterung der Theorie der Winde, 1756
• Die falsche Spitzfindigkeit der vier syllogistischen Figuren, 1762
• Versuch, den Begriff der negativen Größen in der Weltweisheit einzuführen, 1763
• Untersuchung über die Deutlichkeit der Grundsätze der natürlichen Theologie und Moral, 1763
• Der einzige mögliche Beweisgrund zu einer Demonstration für das Dasein Gottes, 1763
• Beobachtungen über das Gefühl des Schönen und Erhabenen, 1764
• Über die Krankheit des Kopfes, 1764
• Träume eines Geistersehers, 1766
• De mundi sensibilis atque intelligibilis forma et principiis (Despre forma și principiile lumii sensibile și ale celei inteligibile) (disertație), 1770
• Über die verschiedenen Rassen der Menschen, 1775
• Kritik der reinen Vernunft (Critica rațiunii pure, prima ediție), 1781
• Prolegomena zu einer jeden künftigen Metaphysik, die als Wissenschaft wird auftreten können(Prolegomene la orice metafizică viitoare), 1783
• Idee zu einer allgemeinen Geschichte in weltbürgerlicher Absicht, 1784
• Beantwortung der Frage: Was ist Aufklärung, 1784
• Grundlegung zur Metaphysik der Sitten, 1785
• Metaphysische Anfangsgründe der Naturwissenschaft (Fundamentele metafizice ale științei naturii), 1786
• Mutmaßlicher Anfang der Menschengeschichte, 1786
• Kritik der reinen Vernunft (Critica rațiunii pure, ediția a doua), 1787
• Kritik der praktischen Vernunft (Critica rațiunii practice), 1788
• Kritik der Urteilskraft (Critica facultății de judecată), 1790

Jean Jacques Rousseau

(n. 28 iunie 1712 - d. 2 iulie 1778) a fost un filozof francez de origine geneveză, scriitor și compozitor, unul dintre cei mai iluștri gânditori ai Iluminismului. A influențat hotărîtor, alături de Voltaire și Diderot, spiritul revoluționar, principiile de drept și conștiința socială a epocii; ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate de Revoluția franceză din 1789.

Date biografice:

28 iunie 1712 - Se naște la Geneva Jean-Jacques Rousseau. Mama sa moare după câteva zile, în urma complicațiilor de la naștere.

1722 - Tatăl lui Rousseau, un ceasornicar falit, fuge din Geneva, pentru a scăpa de datorii, și își abandonează familia.

1728 - Tânărul Rousseau părăsește și el Geneva. O întâlnește pe doamna de Warens, care îi va fi mulți ani protectoare, iubită și substitut de mamă. Sub autoritatea ei, își desăvârșește educația și se convertește la romano-catolicism.

1742 - Rousseau ajunge la Paris, unde prezintă Academiei franceze un sistem numeric de notație muzicală, care este respins.

1743 - Devine secretarul ambasadorului Franței în Republica Veneția.

1745 - Rousseau o întâlnește, la un hotel din Paris, unde aceasta lucra ca menajeră, pe Thérèse Levasseur, cu care va rămâne până la moarte.

1746 - Se naște primul dintre cei cinci copii ai lui Rousseau. Toți au fost dați la orfelinat.

1749 - Îl întâlnește pe Diderot, cu care se împrietenește. Începe să contribie la Encyclopédie. Află despre un concurs al Academiei din Dijon și se decide să participe cu un eseu despre consecințele nefaste ale progresului artelor și ale științelor asupra moravurilor publice.

1750 - Câștigă premiul Academiei din Dijon și ajunge faimos.

1752 - Compune opera „Ghicitorul satului”.

1754 - Se întoarce la Geneva, unde redobândește cetățenia și reintră în comunitatea calvinistă.

1755 - Academia din Dijon refuză să îi premieze un al doilea eseu despre originea inegalității.

1759 - Enciclopedia este formal interzisă. Relațiile lui Rousseau cu ceilalți enciclopediști se deteriorează.

1761 - Publică Julie sau Noua Heloise, un roman epistolar, care va avea un succes extraordinar.

1762 - Apar două dintre cele mai importante cărți ale lui Rousseau: Despre contractul social și Emile, un roman pedagogic. Scrie un proiect pentru o Constituție a insulei Corsica. În urma criticilor vehemente la adresa celor două carți, care au culminat cu interzicerea lor în Franța și la Geneva, Rousseau e nevoit să fugă.

1766 - Ajunge în Anglia, la invitația lui David Hume. Rousseau începe să dea semne de instabilitate mentală. Are senzația că Hume este parte a unei conspirații care vizează uciderea lui.

1767 - Se intoarce în Franța, sub un nume fals. Oficial, nu i se permite intrarea în regat decât în anul 1770, după intervenția unor prieteni pe lângă Rege.

1771 - Întors la Paris, Rousseau începe să organizeze lecturi private ale Confesiunilor. Scandalizată, Madam d'Epinay intervine, cu succes, la poliție, ca lecturile respective să fie interzise.

1772 - Scrie Considerații despre guvernarea Poloniei.

1776 - Starea sănătății lui se înrăutățește continuu, iar relațiile cu prietenii sunt afectate. Începe să scrie texte obsesive, prin care îi acuză pe alții și se justifică pe sine: Rousseau, judecător al lui Jean-Jacques și Revenile – plimbăreț singuratic.

28 iulie 1778 - Moare la Ermenonville, pe domeniul marchizului de Giradin, care îl invitase să stea la el. Este înmormântat pe o insulă artificială de pe lacul domeniului. În 1794, osemintele lui au fost duse la Pantheon, unde se odihnesc și astăzi.

Pierre Bayle

(n. 18 noiembrie 1647 - d. 28 decembrie 1706) a fost filozof și scriitor francez.

Pierre Bayle s-a născut la Carla-le-Comte (astăzi Carla-Bayle), lângă Pamiers în Ariège, fiul unui modest pastor protestant. Tatăl i-a predat greaca și latina. În 1669 intră la Universitatea iezuită de la Toulouse și se convertește la catolicism. După 17 luni revine la protestantism. Se refugiază la Geneva, unde studiază filozofia lui René Descartes în cadrul studiilor de teologie.

Combătând intoleranța regimului lui Ludovic al XIV-lea, atrage ura comunității creștine.

Scrieri:

1695-1697: Dictionnaire historique et critique. Considerat "cel mai covârșitor rechizitoriu alcătuit spre rușinea omenirii" (Paul Hazard).

Sunt criticați regii care au adus nefericire supușilor lor, papii care au înjosit catolicismul prin patimile și ambițiile personale.

Citate:

"Alungați ignoranța și barbaria, veți elimina superstițiile și încrederea prostescă a poporului, atât de fructuoasă pentru cârmuitorii lui, care abuzează de câștigul lor pentru se lăsa pradă lenei și dezmățului..."

"Dacă-i luminați pe oameni asupra acestei dezordini, le veți deschide pofta de a examina totul, vor iscodi și vor analiza atâta, încât nu vor mai găsi nimic care să la mulțumească biata lor rațiune".

Conceptii filozofice:

Fiind urmaș al lui René Descartes și Pierre Gassendi, filozofia sa este în primul rând critică.

Respinge astrologia considerând-o "cea mai vană dintre imposturi", deoarece considera rațiunea ca fiind singura cale spre adevăr.

Și față de religie avea atitudine critică. Nu considera religia ca o premisă a moralității. De asemenea revendica toleranța în numele rațiunii:

"Eu cred că ereticii trebuie tolerați căci ei nu ofensează pe nimeni și nici nu cred că fac vreun rău" și nu numai ei ci și evreii și mahomedanii. "Toleranța trebuie să fie generală".

Opera sa trebuie înțeleasă ca o contribuție la iluminism. Bayle a fost un sceptic.

Baruch Spinoza, latinizat: Benedictus de Spinoza

(n. 24 noiembrie 1632, Amsterdam - d. 21 februarie 1677, Haga) a fost un renumit filosof evreu olandez de origine sefardă cu strămoși de proveniență portugheză (d'Espinosa). Spinoza a fost un raționalist și unul din reprezentanții panteismului în timpurile moderne. Gândirea lui a fost influențată de scrierile lui Thomas Hobbes și René Descartes, însă - spre deosebire de concepția dualistă a acestuia din urmă - Spinoza a avut o reprezentare monistă a lumii, întreaga existență reducându-se la ceea ce el a numit "Substanță".

Conceptia filozofica:

În "Ethica Geometrico Demonstrata" ("Etica prezentată într-o ordine geometrică", 1674), Spinoza consideră că universul este identic cu Dumnezeu, Substanță rezultată din sine și prin sine. Substanța, noțiune preluată din filosofia scolastică, nu are o realitate materială, ci o esență metafizică, fiind dotată cu atribute infinite, din care inteligența umană nu poate cuprinde decât două: lumea obiectelor materiale și manifestările gândirii. Pentru a explica interacțiunea evidentă între obiecte și idei, Spinoza dezvoltă teoria paralelismului, în sensul că fiecare idee posedă o corespondență fizică și - invers - fiecare obiect fizic dispune de o idee adecvată. Individualitatea lucrurilor este explicată ca forme de manifestare ale substanței, fiind în totalitatea lor natura naturata (natură creată), în timp ce Dumnezeu sau substanța este o natura naturans (natură creatoare). Din aceasta rezultă ideea indestructibilității lumii. Cunoașterea intuitivă a substanței constituie sursa iubirii spirituale a lui Dumnezeu (amor Dei intellectualis). Cauzalitatea iminentă este reprezentată în metafizica lui Spinoza drept natură creată prin ea însăși. Fiecare obiect sau fiecare idee depinde de existența altor obiecte sau idei, care le determină existența. Numai prin identificarea cu substanța sau Dumnezeu se poate obține nemurirea.

Mulți din contemporanii lui Spinoza au înțeles învățătura sa asupra depersonalizării lui Dumnezeu drept ateism, în realitate este vorba de un panteism și de reducerea monistă a întregului univers obiectiv și spiritual la o singură substanță. În istoria filosofiei, Spinoza ocupă un loc deosebit, el nu a aparținut unei anumite școli filosofice, nici nu a creat un nou curent în filosofie, neavând discipoli. Totuși, învățătura lui a influențat nu numai gândirea unor filosofi ca Leibniz, Lessing, Fichte și Herder, dar și creația literară a unor poeți ca Goethe, Wordsworth și Shelley.

Francis Bacon

(n. 22 ianuarie 1561, Londra - d. 9 aprilie 1626, Londra) a fost un filosof englez. A trăit la curtea engleză în timpul domniei lui Elisabeta I a Angliei și apoi în timpul domniei lui Iacob I al Angliei.

Nu trebuie confundat cu Francis Bacon (pictor) (1909 - 1992) sau cu filozoful Roger Bacon (1214 - 1294).

A fost Procuror General și Lord Cancelar al Angliei. Bacon a fost numit și creatorul empirismului. A fost înobilat în 1603 (fiind primul om de știință care a primit titlul de cavaler), și creat Baron Verulam în 1618 și Viconte Sf. Alban în 1621. A murit de pneumonie în timp ce studia efectele de congelare pentru conservarea cărnii.

Opera:

Trăind în epoca nașterii științei moderne, Bacon și-a asumat sarcina elaborării unei metode noi, adecvate, care în opoziție cu scolastica sterilă, să favorizeze cercetarea științifică, cunoașterea și dominarea naturii de către om.

Condiția prealabilă a făuririi științei și metodei noi o constituie, pentru Bacon, critica cunoștințelor existente, eliberarea spiritului uman de sub tirania diverselor erori, prejudecăți și iluzii, denumite de el idoli (ai tribului, care țin de natura umană; ai peșterii, determinați de educația fiecărui om; ai forului, prin care sunt desemnate neconcordanțele limbajului cu viața reală; ai teatrului, generați de autoritatea tiranică a vechilor sisteme filosofice).

Bacon este inițiatorul empirismului și senzualismului modern: simțurile ne dau cunoștințe certe și constituie izvorul tuturor cunoștințelor. Știința adevărată se dobândește prin prelucrarea metodică, rațională a datelor senzoriale. Bacon pune astfel în opera sa principală Novum Organum (1620) bazele metodei inductive, caracterizată prin folosirea analizei, comparației, observației și experimentului. Considerând lumea ca fiind de natură materială, iar mișcarea ca o proprietate inalienabilă a materiei, Bacon recunoaște existența a multiple forme de mișcare și a diversității calitative a naturii. Accentuarea unilaterală a rolului analizei și al inducției în cunoaștere, în detrimentul sintezei și al deducției, conceperea pur analitică a experimentului (menit să separe unele de altele 'formele' sau 'naturile' prezente în corpuri pentru a determina esența fiecăreia) au conferit metodei baconiene un caracter metafizic (nondialectic). Bacon a scris și o utopie neterminată, Noua Atlantidă imaginând o societate organizată pe baze raționale, științifice, dar în care erau menținute diferențieri de clasă.

Denis Diderot

(n. 5 octombrie 1713, Langres (Champagne-Ardenne); d. 31 iulie 1784, Paris) a fost un filosof și scriitor francez.

Născut la Langres, Diderot a fost o figură complexă a iluminismului francez, având o influență majoră asupra spiritului raționalist al secolului al XVIII-lea. Diderot a primit o educație iezuită și a renunțat la o carieră în drept, dedicându-se studiului și scrisului. În 1745, împreună cu D'Alembert, Diderot a început să editeze Encyclopédie, un proiect celebru, care i-a inclus aproape toți scriitorii francezi iluminiști importanți.

Una din piesele sale, Le Père de famille (Tatăl de familie, 1758), a fost considerată prototipul "dramei burgheze". Dintre celelalte opere ale sale, La Religieuse (Călugărița, 1796) – roman psihologic, Jacques le fataliste (Jacques fatalistul, 1796), precum și satira Le Neveu de Rameau (Nepotul lui Rameau) au devenit binecunoscute.

De asemenea, Diderot este apreciat și pentru scrierile sale filozofice: Pensées philosophiques (Cugetări filozofice, 1746) și Lettre sur les aveugles (Scrisoare despre orbi, 1749). Diderot a avut o contribuție fundamentală în domeniul criticii moderne de artă, cu ale sale Salons (Saloane), articole pe care le-a publicat în ziare, începând din anul 1759. Corespondența vastă a lui Diderot descrie o imagine obiectivă a epocii sale. El a avut o influență semnificativă asupra generațiilor următoare de gânditori din Franța, Germania și Anglia.

Diderot a descris mașina de calcul inventată de Blaise Pascal, descrisă în Oeuvres de Pascal (1779), dar mecanicii nu au reușit să reconstruiască această mașină pentru a fi utilizabilă, deși a fost bine concepută.

Opera:

• Pensées philosophiques, eseu (1746)
• La promenade du sceptique (1747)
• Les bijoux indiscrets, roman (1748)
• Mémoires sur différents sujets mathématiques (1748), studiu asupra a diverse probleme de matematică, în care a studiat proprietățile curbelor de rostogolire generale
• Lettre sur les aveugles à l'usage de ceux qui voient (1749)
• L'Encyclopédie, (1750-1765)
• Lettre sur les sourds et muets (1751)
• Pensées sur l'interprétation de la nature, eseu (1751)
• Le fils naturel (1757)
• Salons (1759-1781)
• La religieuse, roman (1760)
• Le neveu de Rameau, autobiografie (1761 ?)
• Mystification ou l’histoire des portraits (1768)
• Entretien entre D'Alembert et Diderot (1769)
• Le rêve de D'Alembert, eseu (1769)
• Suite de l'entretien entre D'Alembert et Diderot (1769)
• Paradoxe sur le comédien (1769 ?), în care a cultivat ideea dezvoltării materiei
• Apologie de l'abbé Galiani (1770)
• Principes philosophiques sur la matière et le mouvement, eseu (1770)
• Entretien d'un père avec ses enfants (1771)
• Jacques le fataliste et son maître, roman (1771-1778)
• Supplément au voyage de Bougainville (1772)

Jean le Rond D’Alembert 

(n. 16 noiembrie 1717, Paris, d. 29 octombrie 1783, Paris) a fost un matematician, fizician, filozof și enciclopedist francez. Rezultatele sale din domeniul matematicii, în particular cele legate de rezolvarea ecuațiilor diferențiale și de derivatele parțiale, au găsit aplicații imediate în fizică și astronomie. Mai multe noțiuni din matematică și fizică au primit numele său: metoda lui d'Alembert pentru rezolvarea ecuației undelor și formula lui d'Alembert care exprimă soluția acestei ecuații, principiul lui d'Alembert privitor la forțele și accelerațiile unui sistem de particule, teorema lui d'Alembert legată de numărul rădăcinilor unui polinom în mulțimea numerelor complexe, criteriul lui d'Alembert de convergență a unor serii etc.

D'Alembert a fost, alături de Denis Diderot, inițiator și editor al Enciclopediei (Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers), care conține idei progresiste, fiind unul din factorii pregătitori ai Revoluției franceze.

Enciclopedia:

Împreună cu Denis Diderot, D'Alembert a fost inițiatorul și editorul principal al Enciclopediei.

În 1745, D’Alembert, care era deja membru al Academiei de științe, a fost însărcinat să traducă din limba engleză în franceză Cyclopaedia lui Ephraïm Chambers. Pornind de la o simplă traducere, acest proiect s-a transformat în redactarea unei opere originale și unice pentru acea perioadă: Encyclopédie, ou dictionnaire raisonné des sciences, des arts et des métiers.

D’Alembert a scris celebrul Discours préliminaire („Prefața Enciclopediei”), precum și cea mai mare parte a articolelor având subiecte științifice (îndeosebi din matematică) - circa 1700 articole, semnate cu pseudonimul „O”.[6] Nivelul său de participare la dezvoltarea Enciclopediei a scăzut însă după anul 1762.

Scrieri:

1743: Traité de dynamique

1749: Sur la courbe que forme une corde tendue, mise en vibration

1768: Sur les principes métaphysiques de calcul infinitésimal

1769: Sur les principes de la métaphysique

1784: Recherches sur différents points importants du système du Monde.

Daniel Defoe

(1659/1661 ? — 24 aprilie ?, 1731) a fost un jurnalist și scriitor englez. Este celebru prin romanul „Robinson Crusoe” (1719), o poveste despre un om naufragiat care a rămas singur pe o insulă. Împreună cu Samuel Richardson, Defoe este considerat fondatorul romanului englez. Primul mare romancier realist englez, Defoe este un observator minuțios, preocupat de morala individuală și socială.

În anii 1690 Defoe și-a început cariera de scriitor iar în calitate de autor de pamflete va scrie „Englezul get-beget”. Acest lung poem ridiculizează sentimentele antiolandeze în rândul englezilor. În 1719, la vârsta de cincizeci și nouă de ani, în timp ce continua să scrie articole de ziar, precum și pamflete pe probleme curente, Defoe a abordat un alt gen literar. A început cu „Robinson Crusoe”, apoi a elaborat o serie de biografii fictive, memorii și autobiografii.

Privit în ansamblu, „Robinson Crusoe” apare de asemenea ca un jurnal de călătorie, abundând în detalii de meteorologie, de geografie, de contabilitate, etc., o operă eminamente antifictivă: prin aceasta, Daniel Defoe deține un loc remarcabil în istoria universală a romanului.

Jonathan "Isaac Bickerstaff" Swift

(n. 30 noiembrie 1667, Dublin; d. 19 octombrie 1745, Dublin) a fost un scriitor englez, unul din cei mai importanți reprezentanți ai realismului din prima perioadă a iluminismului englez. Caracterizat print-un stil șlefuit și o gândire dominată adesea de o aspră mizantropie, Swift a devenit cunoscut mai ales prin opera sa satirică "Gulliver's Travels" ("Călătoriile lui Gulliver", 1726).

Călătoriile lui Gulliver

"Călătoriile lui Gulliver" (1726), cu titlul complet "Călătorii în mai multe țări îndepărtate ale lumii" (Travels into Several Remote Nations of the World), sub semnătura medicului de corabie imaginar Lemuel Gulliver, este un roman fantezist în patru părți, aspră satiră la adresa societății engleze din acel timp. În această operă sunt descrise aventurile naivului Gulliver (în engleză: gullible = credul) în timpul călătoriilor în țara piticilor "Lilliput", în țara uriașilor "Brobdingnag", precum și pe insula zburătoare "Laputa", ai cărei locuitori, interesați numai de probleme științifice, au pierdut complet simțul realității. Cartea a patra - în fine - îl conduce pe erou în țara cailor "Houyhnhnms", ființe înțelepte și cu mult bun simț, spre deosebire de "Yahoo", un fel de oameni-maimuță, ființe brutale și arierate mintal.

În această operă, Swift satirizează vanitatea și ipocrizia contemporanilor săi, sistemul judiciar, mecanismele puterii și tendințele războinice, cum le cunoscuse în societatea și în special în viața politică engleză. Așa, de exemplu, vistiernicul din Lilliput este o prefigurare caricaturizată a politicianului Robert Walpole. În ultimele două cărți este ridiculizat pozitivismul, în plină dezvoltare în timpul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. "Călătoriile lui Gulliver" este una dintre cele mai citite cărți ale literaturii universale.

Wolfgang Amadeus Mozart

(n. 27 ianuarie 1756, Salzburg, d. 5 decembrie 1791, Viena) a fost un compozitor german și austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați creatori în domeniul muzicii clasice. Anul 2006, cu ocazia jubileului a 250 de ani de la nașterea compozitorului, în Austria și Germania a fost cun oscut ca „Anul Muzical Mozart”.

Opera muzicală a lui Mozart:

În scurta sa viață, Wolfgang Amadeus Mozart a compus un număr enorm de opere muzicale, cele mai multe neegalate în frumusețe sau profunzime. În 1862 Ludwig von Köchel a clasificat și catalogat compozițiile lui Mozart, fiind numerotate cu mențiunea KV (Köchel-Verzeichnis = catalogul Köchel). Ultima sa creație, Requiem-ul, are numărul 626.

Mozart a fost autorul a 41 de simfonii, printre care sunt de menționat Simfonia nr. 35 Haffner, nr. 36 Linz, nr. 40 și nr. 41 Jupiter.

A compus 27 concerte pentru pian și orchestră, 7 concerte pentru vioară și orchestră, concerte pentru clarinet, pentru harpă și flaut, pentru corn și orchestră, 2 simfonii concertante, divertismente, serenade.

În domeniul muzicii de cameră sunt de menționat cele 6 cvartete pentru coarde dedicate lui Haydn, sonate pentru pian, sonate pentru vioară și pian, triouri pentru vioară, violoncel și pian, cvartete pentru instrumente de suflat, sextetul O glumă muzicală etc.

Pasionat de operă, a compus 17 opere, dintre care cele mai cunoscute, jucate și astăzi pe scenele tuturor teatrelor de operă din lume, sunt: Răpirea din Serai, Nunta lui Figaro, Don Giovanni, Cosi fan tutte, Flautul fermecat.

A mai compus 19 mise, cantate, motete pentru soprană și orchestră, oratoriul "Die Schuldigkeit des ersten Gebots" și, în fine, "Requiem"-ul în re minor.

Bibliografie

1. Munteanu Romul,Iluminismul vol I,II & III, Editura Lyceum 1994 ,Bucuresti ,volumul I 191p. ,Volumul II 203p. ,volumul III 449.
2. Pacuraru Dim.,Scriitori si directii literare, Editura Lyceum 1981,Bucuresti, 196p.
3. PANORAMA ILUMINISMULUI de Dorinda Outram.
4. Cronica ilustrată a omenirii, Vol. 7 – Absolutism, Iluminism si Revoluție (1648-1793).
5. Frances A. Yates- Iluminismul rozicrucian, Editura: Humanitas 1998.