1. Introducere

Zona centrală a Europei ca şi Balcanii au fost cauza lungilor lupte pentru stăpânire între marile puteri ale vremurilor, fie că era vorba despre Ungaria, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman sau mai târziu Imperiul Rus. Teritoriile Ţărilor Române nu au fost cruţate nici în secolul al XlX-lea de războaiele duse între Imperiul Otoman şi Imperiul Rus, fiind deseori teatru al acţiunilor militare în ciuma războiului dezlănţuită de către cele două imperii care-şi urmăreau scopurile meschine şi lacome.

Toate aceste evenimente istorice nefaste au constituit un impediment puternic în calea dezvoltării economice, culturale, sociale, cât şi în multe alte domenii. Cu toate acestea, nu trebuie să trecem cu vederea unele realizări de importanţă majoră în Ţăra Românească şi în Moldova, care după natura lor erau inovatoare în întregul context european sau chiar şi în raport cu unele puteri militare majore precum Imperiul Rus sau Imperiul Otoman.

In anii în care încă nu erau puţine la număr statele în care era instaurată o monarhie absolutistă în Europa, între anii 1831-1832, în Ţara Românească şi în Moldova este instituit, de către o putere străină, primul document quasi-constituţional care deşi fiind încă departe de documentele constituţionale cunoscute în prezent, punea bazele unui stat modern.

De aceea, pentru a elucida într-o măsură cât mai exhaustivă tema căreia i-am consacrat referatul meu, voi încerca să aduc la lumină cât mai multe momente şi detalii importante descoperite în literatura de specialitate.

2. Pacea de la Adrianopol. Premisele Regulamentului Organic

Războiul ruso-turc, desfăşurat între anii 1828-1829, terminat cu înfrângerea Porţii Otomane, a fost unul dintre o serie de circa zece războaie, desfăşurate între cele două imperii rivale între secolele XV-XIX.

Tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capăt războiului ruso-turc din 1828-1829, fiind semnate la 14 septembrie 1829 de Alexei Orlov şi omologul său Abdul Kadîr-bei. În cadrul tratativelor de pace, s-a ajuns la stabilirea unei serii de cedări teritoriale făcute de Poarta Otomană în folosul Imperiului Rus.

Sultanul a recunoscut stăpânirea Rusiei asupra Georgiei, şi a hanatului Erevanului şi Nahicevanului. Tratatul de asemenea deschidea strâmtorile maritime Bosfor şi Dardanele tuturor vaselor comerciale, liberalizând circulaţia mărfurilor şi comerţul.

Astfel, Grecia urmează să primească autonomie promisă de sultan, iar în zona Balcanică. Serbia îşi primeşte autonomia garantată de sultan, iar Rusia pune stăpânire pe Valahia şi Moldova drept garant al achitării enormei sume cu titlu de despăgubire de război din partea Imperiului Otoman.

Rezonanţele Tratatului de la Adrianopol în viaţa politica, economică şi socială ale Principatelor Române încep să-şi facă apariţia o dată ce prevederile tratatului recunoşteau domnia pe viaţă a principilor aleşi, fixa hotarul dintre Imperiul Otoman şi Ţara Românească pe talvegul Dunării şi restituia acesteia raialele Brăila, Giurgiu şi Turnu Măgurele. Prin acest tratat, de facto, se consolidează influenţa crescândă a puterii ţariste în spaţiul Principatelor

Române în detrimentul puterii otomane, aceasta fiind şi principala premisă în începerea pregătirilor pentru implementarea Regulamentelor Organice.

O altă premisă a implementării Regulamentelor Organice a fost numirea lui Pavel Kiseleff în fruntea administraţiei militare ruse, general cu un caracter inovator, fapt demonstrat şi de reformele cu caracter sui generis în tot spaţiul rus cât şi în provinciile aflate sub influenţa Imperiului Rus, reforme pe care le vom discuta ulterior în cadrul acestui referat.

3. Situaţia existentă în Ţara Românească si Moldova. Comisiile specializate

În cercetările mele asupra situaţiei create în Ţara Românească şi Moldova după războiul ruso- turc din 1828-1829, am folosit lucrarea autorului rus V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române şi Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)".

Conform datelor culese de către autor în lucrarea sus-menţionată, putem obţine o imagine oglindită în scrierile şi corespondenţa acelor timpuri, imagine care la drept vorbind este una pe cât de bine documentată pe atât şi de dezolantă.

Drept urmare a faptul că teritoriul Ţărilor Române a servit drept teatru de acţiuni militare în cursul războiului ruso-turc desfăşurat între anii 1828-1829, care au dus la mari pierderi economice şi în materie de vieţi umane, la înregistrarea unei recolte slabe cauzată de seceta din ultimii ani cât şi la declanşarea unei epidemii cauzate de cadavrele părăsite pe câmpurile de luptă şi a sistemului sanitar practic inexistent.

Astfel, anterior întreprinderii oricărui tip de acţiuni cu caracter reformator, noua administraţie a fost nevoită să ia măsuri de oprire a epidemiilor, de redresare a situaţiei deplorabile în care se afla economia celor două ţări şi acoperirea deficitului apărut în sistemul de aprovizionare cu hrană.

Rezolvarea acestor deficienţe s-a soldat cu descoperirea unor alte probleme, de data asta înregistrate în domeniul administrativ al Ţării Româneşti şi Moldova. Toate acestea se datorau în mare parte faptului că datele de care dispunea administraţia rusă erau destul de superficiale şi nu reflectau situaţia reală a lucrurilor. Mai mult ca atât, nici autorităţile locale nu cunoşteau cât de aproape de realitate erau datele de care dispuneau şi nici nu cunoşteau aproape nimic despre fărădelegile comise de demnitarii de stat cu scopul îmbogăţirii fără de just temei, prin abuzarea funcţiei pe care o exercitau.

Însuşi Kiseleff, care se presupune că personal examina multe plângeri care veneau de la locuitorii ţinuturilor celor două ţări, în urma cărora a reuşit să-şi creeze o imagine a haosului creat de unii funcţionari ai autorităţilor locale în ţinuturile cu pricina, scria în una dintre scrisorile sale din aprilie 1830, următoarele :

"Eu am fost convins de mulţimea de rugăminţi, care mi s-au adresat, de faptul că există abuzuri excesive şi despre colectările nesancţionate care există în ţinuturi. Luând în consideraţie că toate aceste abuzuri din partea conducerii locale au ca pretext necesităţile armatei ruse, am văzut necesitatea de a stopa cât mai repede tot acest rău atât pentru binele obştesc cât şi pentru a salva cinstea conducerii ruse" ^[1]

Astfel, din cauza faptului că doar plângerile primite de la oamenii de rând erau insuficiente pentru a obţine o informaţie actualizată, detaliată, sistematizată, cât mai aproape de realitate şi care să cuprindă toate localităţile din ambele ţări, Kiseleff decide să constituie comisii specializate în acest domeniu.

Cu acest scop, în decembrie 1929, în Ţara Românească sunt create comisii specializate, fiecare dintre ele fiind alcătuită din 2-3 boieri de rang înalt, care nu se aflau în slujba statului şi un demnitar rus, care exercita funcţia de procuror-observator. Membrii comisiei erau aleşi personal de către Kiseleff, acesta tinzând să găsească oameni cointeresaţi să efectueze o investigare obiectivă şi să poată să împiedice pe parcurs continuarea abuzurilor.

In total, în Ţara Românească sunt alcătuite trei comisii, la fel ca şi în Moldova, însă ultimele începându-şi activitatea mai târziu, în aprilie 1830.

Fiind stabilit graficul acestor comisii specializate, In toate oraşele şi localităţile erau expediate înştiinţări despre sosirea comisiilor, venire anunţa şi prin intermediul ziarelor instituite recent cât şi pe alte căi

Scopurile de bază ale comisiilor, care au fost special prestabilite, erau următoarele :

1. Să execute recensământul populaţiei pe categorii, să stabilească mărimea impozitelor şi obligaţiilor faţă de stat
2. Să verifice colectarea rusumatului, adică aşa-numitelor impozite indirecte pentru diferite produse agricole
3. Să investigheze toate acţiunile autorităţilor locale în materie de satisfacere a necesităţilor materiale a armatei prin colectarea lemnului, mărfurilor şi împărţirea locuinţelor
4. Să studieze acţiunile autorităţilor locale.^[2]

Pe lângă aceasta, comisiilor le erau transmise toate plângerile cu privire la autorităţile locale, acestea trebuiau să studieze toate anchetele începute dar care nu au fost încheiate până la venirea comisiei, în toate localităţile pe care le vizitau.

Comisiile au primit instrucţiuni detaliate care delimitau clar sfera acţiunilor lor, acestea menţionau expres situaţiile care necesitau o atenţie sporită din partea comisiilor. Conform aceloraşi instrucţiuni, orice tip de abuz trebuia încetat imediat, şi de asemenea, în măsura posibilităţilor, comisia trebuia să satisfacă toate plângerile locuitorilor şi să întoarcă integral banii pe care administraţia locală i-a luat de la aceştia fie prin forţă fie prin minciună. Aceste sume, desigur, trebuiau să fie recuperate de la cei vinovaţi de aceste abuzuri.

Desigur că demnitarii care erau învinuiţi de neîndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor de serviciu, fie acuzaţi de alte încălcări, depuneau toate eforturile pentru a induce în eroare comisia de revizuire, de a ascunde urmele fie de a da vina pe predecesorii lor, iar aşa cum domnitorii se schimbau des, uneori o data pe an, nu era cu putinţă să fie aflat adevărul datorită faptului că trebuia investigată situaţia precedentă.

Drept exemplu concludent al acestor abuzuri, poate servi următoarea situaţie :

In Moldova, comitetele au descoperit suplimentar 14.518 familii de scutelnici şi slujitori, întrucât anterior erau consemnate 21506 familii în listele visteriei. De către toate comitetele de revizuire, în ambele principate, au fost identificate 35471 de familii şi 873 de luidori^[3] care ar fi trebuit să plătească impozite, de care nu avea nici o înştiinţare statul. Cu alte cuvinte, din vizorul puterii au scăpat în jur de 200 de mii de oameni, fiecare având în medie 5 persoane. Iar fiecare luidor fiind compus din 5 familii.

Astfel, haosul creat în timpul regimului fanariot, mai persista şi încă după 10 ani de la căderea acestuia, fărădelegea fiind ridicată la nivelul legii, cea mai mare parte a populaţiei fiind condamnată astfel la îndurarea permanentelor lipsuri, aceştia ne mai având speranţa că acest calvar se va termina cel puţin în viitorul îndepărtat. Reducerea numărului de contribuabili, făcut în detrimentul visteriei statului, a populaţiei şi a statului, era efectuată prin diferite moduri : fie prin intermediului deplasărilor ţăranilor, care devenise cronică, fie din cauza boierilor şi nobililor care ascundeau adevăratul număr al ţăranilor aflaţi pe moşiile acestora, lucru devenit mai facil, în Moldova, după incendiul din Iaşi, când a ars şi arhiva, astfel visteria nu mai avea posibilitatea să- şi verifice suspiciunile.

4. Schimbările în domeniile puterii executive şi judecătoreşti instituite prin Regulamentele Organice în Ţara Românească si Moldova

O dată cu adoptarea Regulamentului Organic în Ţara Românească şi în Moldova, prevederile acestuia au început să fie aplicate, începând un proces de reformare amplu.

Astfel, puterea executivă a suportat schimbări radicale de un caracter inovator. Domnitorul, spre exemplu, avea dreptul de a numi şi demite miniştrii după discreţia sa, să joace cel mai activ rol la pregătirea noilor legi şi la aducerea lor în executare. El ea comandantul suprem al armatei, putea să ridice sau să coboare în rangul militar pe oricine dintre comandanţi, ne mai vorbind de soldaţii de rând.

De atunci înainte, domnitorul împărţea puterea executivă cu Adunarea Ordinară şi putea să influenţeze activitatea organelor judecătoreşti. În pofida acestor prerogative şi a faptului că mandatul de conducere a domnitorului nu era limitat, puterea lui era deja pusă în anumite limite, care erau destul de clar definite în Regulamentele Organice. Domnitorul nu avea dreptul să încalce legile.

În cazul încălcării legii, delictul săvârşit era examinat drept abuz şi împotriva lui se putea depune plângere puterilor garante, iar împotriva lui se începea urmărirea penală.

Astfel, spre deosebire de anii precedenţi, când abuzurile erau la ordinea zilei şi mai că nu deveneau lege, atunci a apărut noţiunea clară de lege, pe care era interzis să o încalci. Potrivit Regulamentului Organic, domnitorul nu mai avea mai mult dreptul absolut de elaborare a legilor, el împărţea această atribuţie cu Adunarea Ordinară - ceva asemănător cu Parlamentul unicameral. Domnitorul nu putea să dispună liber de banii ţării, să ia din visteria statului orice sumă de bani, lui i-a fost alocat un buget special anual, iniţial de 1.2 milioane de lei, mai apoi puţin majorat. În acest mod, puterea domnitorului pe plan intern a fost limitată în temeiul legii.

Una dintre inovaţiile regulamentului a fost crearea ministerelor. Miniştrii nu puteau fi membri ai Ordinarii Ordinare cu toate că trebuiau să fie prezenţi la şedinţele acesteia şi să dea anumite explicaţii. Cu toate acestea, ei nu se supuneau Adunării, fiind obligaţi să răspundă doar în faţa domnitorului. Aceasta fiind una dintre particularităţile aşa-numitului "sistem regulamentar", în care organele puterii executive nu purtau răspundere în faţa organelor puterii legislative.

Revenind la Ministere, prevederile regulamentului au instituit următoarele posturi ministeriale : ministrul afacerilor interne (marele vornic), ministrul finanţelor (marele vistier), secretarul de stat (marele postelnic), ministrul justiţiei (marele logofăt al justiţiei), ministrul afacerilor bisericeşti (logofătul cultelor), ministrul de război (spătarul-comandant al armatei). Primii trei miniştri creau un Consiliu Administrativ special sub conducerea ministrului de afaceri interne. Activitatea acestui consiliu era reglementată de capitolul IV al Regulamentului Organic.

Despre organizarea sistemului judiciar, vorbeşte sugestiv P. Eliade, afirmând în una dintre lucrările sale următorul fapt :

"Capitolul despre organele puterii judecătoreşti este unul dintre cele mai reuşite părţi ale Regulamentului Organic. La alcătuirea lui, D. Daşkov, probabil, s-a implicat cel mai mult, încercând să implementeze în Ţările Române ceea ce nu i s-a permis să implementeze în Rusia.."^[4].

P. Eliade fiind de acord cu unii dintre predecesorii săi, presupunând că tribunalele de judecată au fost alcătuite după modelul francez.

Conform prevederilor regulamentare, în fiecare sate, localnicii alcătuiau instanţe săteşti, în componenţa căruia intra preotul şi trei ţărani-juraţi, câte un reprezentant din fiecare pătură materială : bogată, medie şi săracă. Aceştia se întruneau în fiecare zi de duminică sau în zile de sărbători în casa preotului şi clarificau toate conflictele apărute între ţărani pe parcursul întregii săptămâni. Instanţele săteşti luau decizii în cazuri evaluate nu mai mult de 10-15 lei. Astfel, în sate existau instanţe de judecată care nu se supuneau boierilor pe pământurile cărora se aflau ţăranii. După prevederile regulamentului, boierii nu putea judeca ţăranii care locuiau pe pământurile lor, iar unele litigii dintre aceştia, precum ar fi dauna cauzată de bovine, se judeca între moşieri sau de reprezentaţii acestora, deciziile fiind autorizate de săteni.^[5]

Tribunalele primei instanţe erau considerate judecătoriile judeţene, care în Valahia erau alcătuite dintr-un preşedinte şi doi membri, instanţe care se ocupau de litigiile civile şi economice ce se iscau în localitatea în cauză^[6]. În caz de necesitate se puteau face apeluri la tribunalele celei de a doua instanţă, la divanele de judecată, divanele fiind doar două la număr : unul fiind la Bucureşti şi se ocupa de toate cazurile judiciare în cele 13 judeţe ale Marii Valahii, alt divan se ocupa de Craiova şi judeţele Olteniei.

Tribunalele celei de a doua instanţe era alcătuit din două secţiuni : prima se ocupa de cazurile civile, a doua - de cele penale. Divanul judecătoresc din Bucureşti spre exemplu, era alcătuit din 12 membri, aleşi din rândurile boierilor, care cunoşteau legile şi se descurcau în domeniul procesul juridic. Şapte din ei se ocupau de partea civilă şi cinci de partea penală^[7].

Divanele de judecată nu se ocupau de cazurile economice din cauza faptului că acestea se aflau în jurisdicţia judecătoriilor economice specializate care se aflau în Bucureşti şi Craiova, primul fiind alcătuit din 5 membri, al doilea din 3. Preşedintele şi unul dintre membrii judecătoriei comerciale erau aleşi de către domnitor, ceilalţi trei erau aleşi dintre cei mai mari negustori. În judecătoria comercială din Craiova domnitorul numea doar preşedintele^[8]. Cu alte cuvinte, burghezia obţinea posibilitatea de a lua parte la judecată, dar numai în litigiile comerciale.

A treia, ultimă instanţă, se considera Divanul Suprem al Valahiei, care trebuia să examineze toate apelurile la deciziile instanţelor de judecată şi a tribunalelor comerciale. Divanul Suprem era alcătuit din 6 judecători sub preşedinţia marelui ban. Deciziile divanului suprem erau trimise domnului pentru examinare, prin intermediul ministrului justiţiei. Domnitorul consfinţea decizia , de obicei, în cazul în care nu existau decizii diferite în toate instanţele sau nu existau opinii diferite între membrii Divanului Suprem. În caz contrar, domnitorul putea îndrepta cazul la reexaminare, şi el trebuia revăzut nu numai de membrii Divanului Suprem, dar şi de ministerul justiţiei şi de preşedinţii judecătoriilor din Bucureşti, cu excepţia preşedintelui judecătoriei care s-a ocupat de judecarea cazului.

Decizia acestui divan suprem de revizuire, care poate fi văzut ca a patra instanţă (ultima), urmau să fie aprobate de domnitor şi aveau un caracter definitiv^[9]. Toate acestea sunt mărturii că domnitorul avea posibilitatea să se implice nu numai în activitatea puterii legislative dar şi activitatea puterii juridice. Dar asupra cazurilor juridice domnitorul putea acţiona pe 2 căi. Una dintre căi a fost discutată anterior, iar a doua cale era ministerul justiţiei, care se supunea direct domnitorului.

Ministerul, sau logofeţia, justiţiei avea proprii procurori în toate instanţele de judecată. Procurorii urmăreau activitatea tuturor instanţelor, urmăreau ca deciziile judecătorilor să fie conform legilor şi codurilor existente. Ei trebuiau să fie prezenţi la şedinţele de judecată şi să-i comunice ministrului despre orice încălcare depistată. Pe lângă aceasta, procurorii se obligau să trimită ministrului raporturi în care trebuiau trecute în revistă toate cazurile care au fost judecate de instanţele în care activau. La rândul său, ministrul justiţiei anunţa organele cărora li se subordona despre toate legile care au fost încălcate în ţări.^[10] În concluzie, putem considera că instituţia procuraturii se afla în întregime în interiorul unui organ executiv al puterii, cu atât mai mult că procurorii erau numiţi personal de domnitor.

Pe lângă procurori, existau încă şi avocaţii care, ca şi procurorii, au fost pentru prima dată instituiţi de regulamentele organice. Persoanele care cunoşteau legile ţării şi care primiseră permisiunea ministrului de justiţie. În cazul în care cei judecaţi nu îşi permiteau să angajeze un avocat, avocatul putea fi desemnat din oficiu de autorităţile judecătoreşti şi era plătit din banii statului.^[11]

Aceasta era, în mare parte, structura organelor judecătoreşti în Valahia după noul Regulament.

Se poate adăuga încă faptul că în Bucureşti exista o judecătorie poliţienească, alcătuită din doi judecători, în spectrul activităţii cărora intrau delictele de gravitate minoră săvârşite de colaboratorii poliţiei. Această judecătorie ducea evidenţa contractelor încheiate între meşterii meşteşugari.

Aşadar, în linii generale, acestea au fost cele mai importante modificări aplicate puterii executive şi judecătoreşti, fiind în esenţa sa un pas important în modernizarea administraţiei şi instituţiilor judecătoreşti de care depindea atât viaţa socială cât şi viaţa economică a celor două Principate Româneşti.

6. Concluzie

Noua structură a puterii statale, după cum putem observa, se diferenţia puternic de cea precedentă. O importantă realizare a regulamentului era chiar editarea lui, ceea ce însemna apariţia legii, care pentru prima dată în scris determina sfera activităţii diferitor instituţii publice. Prin aceste metode s-a încercat să se pună capăt dezordinii şi iresponsabilităţii, caracteristice trecutului, şi să impună legi stricte în sistemul conducerii de stat, se tindea să se pună capăt şi abuzurilor demnitarilor, abuzuri care nu cunoşteau limite în estorcări şi escrocherii. La toate calităţile regulamentului trebuie atribuite şi înnoirea aparatului de stat : lichidarea atavismelor medievale şi crearea unor instituţii moderne, caracteristice statelor de tip feudal. La aceste calităţi mai poate fi atribuit şi instituirea unui oarecare tip de Parlament - Adunarea Ordinară, la fel ca şi instituirea ministerelor, noilor tribunale judecătoreşti, înfiinţarea instituţiilor avocatului şi procurorului, separaţia puterilor în stat, etc. Chiar şi alegerea domnitorului, chiar şi dacă era o particularitate a trecutului, acum, a devenit un proces de sorginte modern.

Creatorii noului regulament au încercat ca dintr-o lovitură să lichideze rămăşiţele regimului vechi. Au declarat principiul legalităţii, din nou au instituit salarii solide demnitarilor de stat, au început să pregătească în modul cuvenit opinia publica şi altele. Dar totuşi aceste măsuri nu au fost de ajuns. Ceea ce purta amprenta veacurilor, nu puteau fi şterse printr-o legislaţie sau câţiva ani de reforme. Trecutul încerca să trăiască agăţându-se de micile defecte ale noii ordini. Dacă înainte fărădelegea era aproape la nivelul legii, acum se tindea folosirea neclarităţilor unor postulate legislative, ambiguitatea unor articole aparte, iar dacă nu era posibil, legea era pur şi simplu ocolită. Regulamentele şi legile erau tot timpul în mâinile celor puternici şi chiar cele mai frumoase principii ale lor nu erau niciodată la fel de frumoase pentru cei care se aflau la capetele diferite ale scării sociale.

Dacă unul dintre cele mai importante rezultate ale regulamentului era însăşi editarea lui, atunci cel mai mare defect al lui era nerespectarea normelor şi legilor pe care le prevedea. Şi nu doar presiunea trecutului era pricina acestui fapt. Majoritatea creatorilor regulamentului nu doreau să piardă fostele privilegii şi încercau să le păstreze atât în cadrul legii cât şi în afara lui. Noua structură a puterii statale, în ciuda tuturor caracteristicilor pozitive, chiar prin esenţa sa era o sursă de contradicţii. Una din ele era originalitatea relaţiilor dintre domnitor şi Adunarea

Ordinară. Potrivit regulamentului, în cazul în care domnitorul încălca legea sau între el şi Adunare apăreau litigii insolvabile, Adunarea Ordinară avea dreptul să se adreseze cu o plângere conducerilor Rusiei şi a Turciei sau chiar să ceara demisia domnitorului. La rândul său, domnitorul avea aceleaşi posibilităţi, adică se crea o asemenea situaţie când puterile străine trebuiau să joace rolul de arbitru în chestiunile interne ale Valahiei. E foarte clar, că aceste puteri susţineau acea parte care în cea mai mare măsură le conveneau intereselor lor, iar prin aceasta, să poată influenţa politica ambelor ţări, folosind încă unul dintre pârghiile destul de importante. Cu toate acestea, între Rusia şi Turcia existau la fel vechi conflicte şi deja chiar de la bun început s-a creat posibilitatea ca Rusia să fie susţinătorul uneia dintre părţi, iar Turcia susţinătoarea celeilalte părţi. În această situaţie, chestiunea în cauză putea să devină nerezolvată şi să implice dezbateri lungi şi fără rezultat.

Bibliografie

1. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române şi Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965
2. I.C. Filitti, "Domniile române sub Regulamentul Organic", Editura Academiei Române, Bucureşti, 1915

^[1] Arhiva Politicii Externe a Rusiei, arhiva 1-7, d.l, p.9, l. 10 apud. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române si Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965, Suceava, 2017

^[2] Scrisoare Kiseleff - Daşkov, 17 februarie 1830 ( ibidem p 1, l 57). Gh Platon. Comisiile de rivizie în Moldova şi activitatea lor în anii 1830 şi 1831 - „Studii şi materiale de istorie modernă", v 1, Bucureşti, 1957, p 1 apud. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române si Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965 Suceava, 2017

^[3] A. P. Zaboloţkii-Deseatkovski. Eseuri, tomul IV, pag. 123 apud. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române si Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965 Suceava,2017

^[4]   P. Eliade. „La Roumanie au XlX-e siecle", t. II, Paris, 1914, p. 124 apud V. Ia. Grosul "Reformele în Ţările Române si Rusia ", Ed. "Ştiinţa", Moscova 1966, pag 269

^[5]  Regulamentele Organice, cap VII, pag. 113-114, art 264-266 apud . Ia. Grosul "Reformele în Ţările Române si Rusia ", Ed. "Ştiinţa", Moscova 1966, pag 269

^[6]  Ibidem, p. 109-114, art. 243-266 apud . Ia. Grosul "Reformele în Ţările Române si Rusia ", Ed. "Ştiinţa", Moscova 1966, pag 269

^[7]  Ibidem, p. 114-117, art 267-298 apud . Ia. Grosul "Reformele în Ţările Române si Rusia ", Ed. "Ştiinţa", Moscova 1966, pag 269

^[8]  Regulamentele Organice, p. 117-119, art 299-315 apud . Ia. Grosul "Reformele în Ţările Române si Rusia ", Ed. "Ştiinţa", Moscova 1966, pag 269

^[9] Ibidem, p. 120-122, art 319-330 Ia. Grosul "Reformele în Ţările Române si Rusia ", Ed. "Ştiinţa", Moscova 1966, pag 270

^[10] Ibidem, p. 106, 217-218, p. 122, art 331 apud. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române si Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965,pag 270

^[11] Ibidem, p. 120-122, art. 319-330 apud. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române si Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965,pag 271

^[12] Ibidem, p.120 , art. 316-318 apud. V. Ia. Grosul, "Reformele în Ţările Române si Rusia (anii 20-30 ai secolului XIX)" Ed. "Ştiinţa", Moscova, 1965,pag. 271