În anul 1916, după o neutralitate de doi ani, România a declarat război Austro-Ungariei. Obiectivul care a stat în spatele acestei decizii a fost realizarea unirii Ardealului cu patria mama. Un deziderat care a mobilizat întreaga populație a țării, indiferent de pregătirea sa, pornind de la rege, regină, politicieni, armată și până la țăranii care se aflau la muncile câmpului. România avea nevoie de ei. Ei și-au făcut datoria față de țară ireproșabil. Nume ca Eremia Grigorescu, Ecaterina Teodoroiu ori Constantin Mușat sunt exponentul sintagmei Totul pentru țară! Ei au făcut sacrificiul suprem pe câmpurile de luptă într-un război inegal. Astfel, pe lângă teritoriul ocupat, distrugerile și pierderile de vieți omenești provocate României, armata germană a capturat un număr impresionant de soldați români: 43.000. Un sfert dintre aceștia aveau să moară din cauza condiţiilor inumane la care au fost supuși în timpul prizonieratului. Teoretic, aceștia ar fi trebuit să rămână veșnic în memoria neamului din care se trag și pentru care au plecat la luptă. Din păcate, nu s-a întâmplat așa. N-au avut parte de onoruri postume și nici măcar de o lumânare aprinsă la căpătâiul mormântului…
Prizonierii de război au constituit pentru autoritățile germane o problemă serioasă încă de la începutul Primului Război Mondial, când acestea s-au confruntat cu un număr neașteptat de prizonieri. Astfel, numai în septembrie 1914, au fost capturați un număr de 125.050 de soldați francezi și 94.000 de soldați ruși. Pentru a rezista condițiilor meteo extreme, aceștia erau nevoiți să doarmă prin grajduri sau corturi ori își săpau gropi pentru a se adăposti, însă uneori, când situația o cerea, autoritățile germane dispuneau rechiziționarea școlilor, hambarelor, precum și a altor adăposturi pentru prizonieri. Merită menționat faptul că taberele de prizonieri de război erau amplasate pe lângă orașele din apropiere, decizie deloc inspirată dacă stăm să ne gândim la faptul că foștii combatanți sufereau de holeră și de tifos, iar riscul de contaminare a populației civile cu aceste boli era foarte mare.
Soldații români capturați de către armata germană în luptele de la Turtucaia, de pe Argeş şi de pe alte câmpuri de bătălie, au fost închiși în cel puțin 172 de lagăre de pe teritoriul Germaniei. Aceasta a fost concluzia investigațiilor întreprinse de Crucea Roșie Română în anul 1919, când a fost analizată corespondența trimisă în țară de către prizonierii români. Astfel, din cei aproape 43.000 de militari români luați prizonieri de către forțele Triplei Alianțe, în jur de 20-25.000 de soldați au fost transportați ca prizonieri de război în zona Pomerania – Gdansk. Aici, încă de la începutul războiului germanii au amenajat patru lagăre de concentrare la Gdansk – Troyl (Przeróbce), Brodnica, Tuchel (Tuchola) și Czerk pentru a asigura forţă de muncă în întreprinderile industriale din această zonă a Germaniei. Până în urmă cu câțiva ani, despre soarta soldaților români încarcerați în aceste lagăre de prizonieri nu se știa mai nimic.
In anul 2007, un cercetător polonez, prof. dr. Zbigniew Karpus, directorul Institutului de Relații Internaționale din cadrul Universității Nicolaus Copernic din Torun, a prezent în cadrul unui seminar organizat la Suceava de Uniunea Polonezilor din Romania sub genericul „Mai aproape unii de alții” rezultatele cercetărilor efectuate timp de câteva decenii în arhivele pomeriene și în Arhiva Centrală de la Bydgosycz pe tema lagărelor de concentrare în care au fost deportați de către armatele germane prizonierii din statele Antantei, intrate după anul 1920 în componența statului polonez, pâna atunci aflate sub stăpânire prusacă. Astfel, din cercetările efectuate de polonez rezulta faptul că la Gdansk au fost deținuți circa 7 – 8.000 de prizonieri ruşi şi câteva sute de alte naţionalităţi, printre care români, englezi şi francezi. Numărul prizonierilor români încartiruiţi la Gdansk a fost de peste 500 de militari, în principal prizonieri în grad de ofiţeri, lagărul menţinundu-și activitatea până la sfârşitul războiului, fiind amplasat în cartierul de lângă canalul portuar. Prizonierii locuiau în vapoare ancorate la mal și în barăci.
Aflate la polul opus, lagărele de prizonieri de la Tuchel și din Czersk, sunt locurile despre care se cunosc mai multe detalii legate de prezența și drama militarilor români în cadrul lor. Astfel, lagărul de la Tuchel (astăzi Tuchola) era amplasat la 3 kilometri est de orașul cu același nume (aflat în regiunea Kujawsko-Pomorskie din Polonia) pe șoseaua ce duce spre Swiecie, la circa 100 de kilometri de Gdansk. La nord, lagărul se învecina cu calea ferată Tuchel-Laskowice, pe care erau transportați prizonierii, cel mai probabil circa 20.000 de persoane și se întindea pe o suprafață de 37,5 hectare. La început, Tuchel a fost repartizat prizonierilor ruși, însă ulterior au fost aduși și soldații români capturați de armata germană pe diferite câmpuri de bătălie. Condițiile erau înfiorătoare: prizonierii erau cazați în cele 200 de gropi sau bordeie, săpate de prizonieri, în care locuiau câte 180 de persoane. Pe lângă acestea mai existau şi barăci din lemn pentru comandamentul lagărului, respectiv alte 13 barăci din tablă ondulată, în care intrau câte 180 de prizonieri în fiecare din ele, plus 6 barăci alocate spitalului cu 360 de paturi. Potrivit documentelor de arhivă studiate de cercetătorul polonez Zbigniew Karpus în anul 1917 în lagărul din Tuchel au murit 2.471 de români: 393 în ianuarie, în februarie şi martie – 1.285, în aprilie – 383, în mai – 219, iar în lunile următoare, cu zecile. Printre aceștia s-a aflat și Ioan Pulpea, tatăl viitorului preot profesor doctor de teologie ortodoxă Ioan Rămureanu (1910-1988). Născut în anul 1884, acesta era de profesie agricultor şi a participat la luptele de la Rucăr şi Dragoslavele din judeţul Muscel contra armatei germane. În timpul retragerii armatei române în octombrie 1916, a fost luat prizonier în comuna Malul cu Flori din judeţul Dâmboviţa, şi închis în lagărul Tuchel, unde a murit în iarna anului 1917 la vârsta de doar 33 de ani. În anul 1920, o evidență realizată de către Societatea Cultul Eroilor, stabilea faptul că în lagărul de la Tuchel au murit un număr de 2.460 de prizonieri români, din diverse cauze: inaniție, frig și epidemii, majoritatea fiind înhumați în gropi comune alături de soldați ruși. Mormintele comune erau marcate prin cruci din lemn, prevăzute cu o placă metalică pe care erau inscripționate numele celor decedați. Comparat cu numărul prizonierilor ruşi – decedaţi în acelaşi lagăr (1.289), remarcăm tratamentul extrem de dur al nemţilor faţă de români. În celălalt lagăr, cel din Czersk, situat la nord de Tuchel, condițiile erau similare, dar cu un comandament german mult mai dur în raporturile cu prizonierii. Există mărturii că soldații români ajunși aici au fost tratați de nemți în mod bestial, fiind considerați „trădători” pentru neintrarea României în tabăra Puterilor Centrale. La tratamentul inuman s-au mai adăugat și condițiile climaterice nefavorabile în perioadele de toamnă și iarnă, caracteristice zonei respective, inclusiv faptul că prizonierii nu aveau posibilitatea de a primi pachete cu hrană din partea familiilor, ajutor care în acea perioadă constituia principalul mijloc de supraviețuire, nu doar pentru prizonierii români, ci și pentru toți ceilalți militari captivi. Acestor factori li s-au adăugat condițiile sanitare extrem de precare care au favorizat declanșarea epidemiilor de boli infecțioase precum tifosul, tetanosul și dizenteria, boli care făceau ravagii în Europa acelor ani și care au condus la o mortalitate dintre cele mai mari în rândul prizonierilor de război români.
Tuchel, este mai mult decât numele unui lagăr de prizonieri din anii Marelui Război. Dincolo de statisticile seci privind numărul de prizonieri ori de decese înregistrate în acest loc, petecul de pământ de 37,5 hectare îngrădit cu sârmă ghimpată și păzit de santinele înarmate a fost locul prin care au trecut oameni care odinioară aveau idealuri și țeluri pentru care erau dispuși să facă chiar și sacrificiul suprem. Acești oameni, care asemeni multor altora au plecat direct de la plug, din toate regiunile României atunci când țara a avut nevoie de ei, au reușit să surprindă în versuri de o mare simplitate toată deznădejdea lor, precum însemnările unui anume Iordăchescu Vasile, transmise familiei și posterității:
Ca să ne rămână urma
Ca să ne rămână urma, / Scumpi amici ne-am adunat,
Şi cu toţii, împreună / Ieri ne-am fotografiat
Pe un petic de hârtie / Stăm cu toţii zâmbitori
Îmbrăcaţi ca de paradă / Veseli şi triumfători
Însă, când mă uit mai bine / Nu pot trist să nu rămân
Căci mă întreb: care o să moară / Din tot grupul mai întâi?
Unul câte unul. Ceasul. / Vine el, pe rând, la toţi,
Căci să scapi de coasa morţii, / Ori ce-ai face, tot nu poţi.
Va rămâne doar hârtia / Într-un cadru vechi de lemn
Peste care vremea lungă / Va depune bătrânul semn
Şi când nici un ochi de-al nostru / Faţa nu va mai vedea
Timpul care şterge toate, / O va şterge şi pe ea.
De un tratament la fel de cainesc aveau parte prizonierii romani detinuti in Bulgaria. "Bulgarii tin recordul in dezlantuirea salbaticiei", alaturi de soldati, ofiterii superiori, pana si cei batrani chiar, fiind pusi sa munceasca la amenajarea drumurilor in insulte si chiar in batai.
In sudul tarii vecine, in apropierea Muntilor Rodopi se aflau doua lagare de prizonieri, iar cel de-al treilea in partea central estica, langa Muntii Balcani. Asupra tratamentului degradant suportat de ofiteri si soldati ai armatei romane face lumina o scrisoare strecurata cine stie cum prin cenzura militara a statului sud dunarean.
Marturiile Locotenentuluii ALEX. FILIPESCU ,Reg.45 Inf. ,Sliven, Bulgaria(Mort in lagarul Sliven in septembrie 1917):
Este poate a douazecea scrisoare pe care ti-o trimet si a o suta pe care o scriu pentru Bucuresti de cand sunt prizonier si totusi ma indoiesc ca voi primi un raspuns, fiindca sunt sigur ca nu va patrunde in tara, cum n-au patruns nici cele de pana acum. Noua, prizonierilor romani din Bulgaria ni s-a suprimat dreptul de a comunica cu ai nostri. Nu oficial, ai dreptul de a comunica cu ai tai si sa expediezi cate 6 scrisori pe luna, nici una nu ajunge la destinatie. Si nici la noi nu patrunde din tara nici o veste, nici un rand. Iata de ce va trebui sa ma consider ca cel mai norocos dintre oameni, daca soldatului bulgar caruia ii incredintez scrisoarea ti-o va aduce, nu pentru a ma servi, ci pentru dorinta unui bacsis. Va ajunge astfel la D-tale un glas din mormantul in care sunt inchise 60 000 vieti de atata vreme, sau mai exact au fost inchise, caci mai bine de jumatate din prizonierii romani din Bulgaria s-au prapadit si multi altii vor pieri pana la sfarsitul acestei nebunii sangeroase. Putini sunt cei care pot sa reziste la o foame perpetua in intemperiile cele mai capricioase, terorizati zi cu zi. E destul sa-ti expun prin cateva cuvinte tratamentul la care suntem expusi noi ofiterii ca sa-ti dai seama cat de ticaloasa e viata celorlalti.
Cei 700 prizonieri romani ofiteri din Bulgaria suntem tinuti in trei lagare:250 (toti de la Turtucia) in lagarul de la Kirdjali, 350 (majoritatea tot de la Turtucaia) in lagarul de la Hascovo, iar ceilalti 150 (prinsi toti intre Dunare si Bucuresti) in lagarul de la Sliven. Un lagar e o puscarie. Cel de la Sliven, unde sunt eu de la 25 martie, cuprinde in afara de 150 ofiteri si 50 plutonieri romani, iar alti 2000 soldati romani, sarbi si rusi care fac aci numai un stagiu de cateva zile (caci sunt trimisi de la o munca la alta) si vreo 4-5000 de ostateci sarbi:batrani, femei si copii. Tot acest furnicar omenesc e ingramadit in vreo 2-3-4 pogoane de teren, inconjurat de santinele la cativa pasi una de alta. Noi, ofiterii si plutonierii locuim 200 intr-o baraca. Dormim jos pe saltele de paie.
La Hascovo, unde am fost pana la 25 martie nu aveam nici aceste saltele si dormeam pe podeaua goala, fara foc si aveam pe noi numai hainele cu care fusesem prinsi. Drept hrana ni se da paine de malai 500 gr. Si un fel de boabe de grau fierte. Saptamani intregi am primit numai o jumatate paine fara alt adaos. in sapte luni nu am primit nici haine, nici rufe, nici ghete. Cei mai multi erau cu zdrente si incaltamintea obisnuita o formeaza tarligi si sandale de lemn. Ca solda avem 30 leva lunar, caci restul pana la 70 leva ni se retinea pentru hrana aratata mai sus. Baie nu am facut deloc in timpul captivitatii mele si neavand rufe ca sa ne schimbam am fost invadati de paduchi, cu care luptam zilnic dar fara succes definitiv. Aci, la Sliven cel putin avem apa. La Hascovo lipsea si asta, asa ca umblam saptamani intregi nespalati. Ziar nu avem voie sa citim. in contact cu alta lume decat a lagarului nu avem voie sa fim niciodata. Ofiteriii de la Turtucaia au fost dusi in Muntii Rodopi, pusi sa sfarame pietre si sa care bolovani pentru sosele, apoi batuti oficial cu ciomagul, pe pietele publice. Soldatii sunt redusi la un regim de distrugere sistematica istoviti de munca la transee, mine si sosele, nehraniti cu saptamanile, lasati sa degere iarna, sunt dusi in lagare pentru a se intrema.
Degeratii de asta iarna, flamanzi, murdari si goi, se intind la soare si mor. E un popa sarb care ii prohodeste. Uneori prohodeste cate un convoi de morti si vii la un loc, pentru ca stie ca si celor vii le va veni in curand timpul sa moara.
Ti-am scris mai intai aceste randuri pentru a-ti face o icoana a traiului prizonierilor romani din Bulgaria. Iarta-ma daca scrisoarea mea e incorecta:e scrisa in fuga, la marginea unui sant, pe genunchi, caci nu mai avem voie sa avem scaune si mese;daca le vad le confisca.”
Bibliografie :
- http://www.redescoperaistoria.ro
- România şi lagărele de prizonieri în timpul Primului Război Mondial,Bogdan Negoi,Editura Tiparg 2011
- Averescu, Alexandru, Notițe zilnice din războiu (1916-1918), Editura Grai și Suflet - Cultura Națională, București