Importanţa lui Cicero

Dacă, aşa cum vom constata, pentru Caesar, discursul, inclusiv cel istoriografie, urmărea doar un singur obiectiv, concretizat în verbul "a instrui", docere, deşi marele om politic deforma de fapt adevărul istoric, la Cicero se manifestă o strategie mai complexă. Această strategie poate fi definită prin trei noţiuni, prin trei verbe. Desigur, prin docere, dar şi prin verbele "a emoţiona" sau "a mişca", mouere, şi "a atrage de partea sa", conciliare. în acest mod concepea Cicero atât discursul, cât şi literatura în general.

După începuturile sale stângace, proza latină atinge, în opera lui Cicero, un înalt nivel de maturitate artistică, în realitate una dintre culmile sale. Ca şi Caesar, Cicero iniţiază şi dezvoltă procesul de materializare a limbajului literar latin. Pe lângă aceasta, Cicero a fost autorul roman care a exercitat cea mai profundă influenţă asupra literaturii latine, ce i-a succedat, şi asupra receptării acesteia în culturile moderne. Chiar dacă n-a fost cel mai valoros prozator latin - titlu pe care nu poate să-l revendice decât Tacit -, Cicero s-a manifestat ca unul dintre cei mai fertili scriitori romani, mai fecund decât Seneca şi Augustin. Activitatea sa literară şTpoTitlco-sbcîâîîs-a concretizat în foarte numeroase domenii, îneît Cicero poate fi calificat ca un "om universal", homo universalis. Cicero a conferit umanismului sensul cel mai complex, pe care I-a asumat antichitatea, sens corelat imaginii omului creator de valori şi respectat ca atare.6-a arătat că Cicero a definit un program de educaţie, că a conexat studiile literare de filosofie, că de fapt a făurit ansamblul aşa numitelor ştiinţe umane, amsamblu strâns legat de noţiunea ciceroniană de "umanitate", humanitas. Elocinţa era închipuită de Cicero ca servind angajarea politică. Umanismul ciceronian, umanismul în general, al cărui părinte poate fi considerat Cicero, implica o dublă preocupare pentru realism şi pentru ideal. Acest umanism se exprima în acţiunea politică, însă şi în reflecţia asupra limbajului, culturii, conceptelor filosofice¹.

Cicero a devenit o figură mitică, a cărei imitare sistematică a menţinut multă vreme oratoria romană în aceleaşi tipare. Cel puţin elocinţa clasicizantă a ilustrat o destul de strictă obedienţă faţa de paradigma ciceroniană. în plus, cum am arătat de fapt, Cicero a oferit un model de cultură, de humanitas - termen frecvent utilizat de marele scriitor -, indiferent de contextul politic, social şi chiar mental, în care au evoluat evenimentele de la Roma Magisteriul exercitat de Cicero este astfel bazat şi pe unele dintre calităţile lui personale: moderaţie, o anumită înţelepciune, pasiune pentru justiţie. Iar ezitările tactice ale lui Cicero nu au fost, cum vom arăta, efectul laşităţii. S-a arătat că marele orator n-a rupt continuitatea gândirii romane, am spune noi a discursului mental predilect al latinilor, ci dimpotrivă a asigurat-o, pregătind noi manifestări strălucite de cultură ².

Opera, acţiunea politică şi discursurile ciceroniene

Cicero a alcătuit o operă imensă. S-au păstrat cincizeci şi şapte de discursuri, pe teme judiciare, politice etc. la care se adaugă o vastă culegere de scrieri consacrate retoricii şi filosofiei, precum şi o amplă corespondenţă. S-au pierdut, pe lângă numeroase discursuri, poemele lui Cicero, mai ales cel consacrat faptelor săvârşite în timpul consulatului şi intitulat "Despre consulatul său", De consulatu suo, din care sau conservat enunţuri precum "armele să se dea în lături înaintea togii", cedant arma togae, devenit celebru de-a lungul secolelor. De asemenea s-a pierdut o istorie a aceluiaşi consulat, redactată în greceşte, ca şi numeroase alte lucrări. Totodată Cicero a tradus în latineşte opere ale lui Xenofon, Arătos şi mai ales Platon. Au dispărut în nisipul timpurilor, care se scurg inexorabil, şi alte lucrări ale lui Cicero.

Este greu de stabilit o distincţie între activitatea de avocat şi discursurile judiciare pe de o parte şi cuvântările pur politice, rostite în senat sau în comiţii, pe de arta. Chiar discursurile care implică dreptul privat, litigiile strict particulare, dobândesc îndeobşte conotaţii politice. în toate discursurile, Cicero îşi apără amici, în realitate aliaţi politici, chiar temporari. Dar, fireşte, Cicero cunoştea perfect dreptul civil. Trebuie adăugat că Cicero şi-a revizuit, stilizat, ameliorat discursurile în vederea publicării. Unele dintre ele au fost supuse remanierii radicale. Primul discurs de avocat, în principiu judiciar, a fost "Pentru Quinctius", Pro Quinctio, rostit în 81 î.e.n. în această cuvântare, Cicero apăra pe Publius Quinctius, pe care un anumit Sextus Naevius voia să-l expulzeze de pe un domeniu moştenit de el.

Am arătat mai sus, în subcapitolul consacrat vieţii lui Cicero, la ce date şi în faţa căror instanţe au fost rostiteSCatilinarele, cele mai cunoscute cuvântări ciceţoniene şi, probabil, cele mai relevante pentru acţiunea lui Cicero, în vederea apărării republicii/lin prima Catilinară, Cicero a început printr-un debut brusc şi foart clamoros, rămas celebru în literatura universală ca exemplu de exordiu abrupt, exordium exabrupto. Cicero şi-a început în felul următor pledoaria: "până când, în sfârşit, Catilina vei abuza de răbdarea noastră? Cât timp nebunia asta a ta îşi va mai bate joc de noi? Până când se va dezlănţui îndrăsneala ta neînfrînată? Nu te-au mişcat oare nici garda de noapte a Palatinului, nici străjile oraşului, nici teama poporului, nici adunarea grabnică a tuturor oamenilor de bine, nici acest loc foarte apărat, destinat şedinţei senatului, nici chipurile şi privirile senatorilor? Nu înţelegi că planurile tale sunt date pe faţă? Nu vezi tu că, după ce toată lumea a aflat-o, conspiraţia ta e pironită în lanţuri? Care dintre noi crezi că nu ştie ce-ai făcut azinoapte, ce-ai făcut noaptea trecută, unde ai fost, pe cine ai convocat, ce hotărâri ai luat? O, timpuri! O, moravuri!" (Cat, 1,l-2, trad. deAristotel Pârcălăbescu). Acest exordiu comportă de fapt chintesenţa întregii pledoarii. Cicero dorea să-l ia pe neaşteptate pe Catilina şi să-l constrângă să părăsească Roma, să oficializeze, oa să spunem astfel conjuraţia. întregul discurs implică o invectivă concomitent violentă şi solemnă, cu scopul dea-l obliga pe Catilina să se demaşte. De fapt Cicero ştia că opinia publică şi senatorii nu se întorseseră încă împotriva lui Catilina.

Corespondenţa lui Cicero

Multitudinea preocupărilor şi demersurilor, numărul mare de opere teoretice întocmite, nu l-au împiedicat pe Cicero să poarte o foarte bogată corespondenţă, din care, de fapt, ni s-a conservat doar o parte. 774 dintre cele 864 de epistule, cât cuprinde această corespondenţă, au fost scrise de Cicero însuşi. Această corespondenţă ne îngăduie un contact aproape cotidian cu marele scriitor, cu viaţa lui politică şi privată, cu preocupările lui cele mai mărunte, cu toate mişcările şi gândurile lui. Corpus-ul epistolar a fost împărţit în treizeci şi şapte de cărţi, după cum urmează: şaisprezece cărţi de scrisori "Către Atticus", Ad Atticum, (datate între 68 şi 43 î.e.n.), şaisprezece cărţi de scrisori "Către prieteni", Ad familiares, (între 62 şi 43 î.e.n.), trei cărţi de scrisori "Către Quintus fratele" (lui Cicero), Ad Quintum fratrem, (între 60 şi 54 î.e.n.) şi, în sfârşit, două cărţi de scrisori "Către Marcus Brutus", Ad Marcum Brutum. Autenticitatea ultimului grup de scrisori a fost contestată de unii savanţi, dar noi opinăm în favoarea recunoaşterii ei. Epistulele cele mai importante sunt, cu siguranţă, cele adresate lui Atticus. Anumiţi cercetători consideră că ele au fost publicate chiar de Atticus, dar alţii cred că editarea lor s-a realizat ulterior, în vremea lui August. Celelalte grupuri de scrisori par să fi fost publicate de către Tiro, libert şi de fapt prieten al lui Cicero, menţionat de noi în alte capitole.

Ce cuprinde această corespondenţă? în conţinutul scrisorilor se amestecă gramatica şi meditaţia filosofică, dizertaţia asupra problemelor politice, discursul pasionat sau pasional şi lamentaţia deznădăjduită, conversaţia amicală, la nivelul impresiilor şi mărturiilor cotidiene. De fapt, din corpul scrisorilor emerge viaţa privată a lui Cicero şi a corespondenţilor sau prietenilor lui, incidente strict intime, precum colicele lui Tiro, indigestiile marelui orator şi om politic, care suporta cu dificultate consumul de legume. Anumite scrisori au totuşi o structură oratorică, întrucât constituie epistule oficiale, destinate difuzării publice, încât ele împlinesc rolul jucat de articolele publicate în ziarele contemporane nouă. în definitiv, cum s-a arătat, corespondenţa ciceroniană apare ca mai bogată, mai complexă decât ansamblul scrisorilor doamnei de Sevigne. Rene Pichon a comparat corpul corspondenţei ciceroniene, ca autobiografie profundă, cu Eseurile lui Montaigne şi Confesiunile lui Rousseau ²¹. Emerge portretul unui suflet bogat în multiple nuanţe. Vivacitatea neliniştită, umorul, mâhnirea, suferinţele, luciditatea, angoasele şi ezitările pot fi succesiv decelate în textul scrisorilor. Ele ajung astfel să constuie un discurs literar viu şi centrat pe cotidian. De multe ori, Cicero apare nehotărât, precum un Hamlet ante litteram, care înţelege că nu are totdeauna capacitatea de a domina realităţile şi de aceea se repliază spre cultură. Deşi şovăie în faţa diverselor mişcări tactice, pe care le-ar fi putut asuma, Cicero manifestă fermitate în privinţa convingerilor fundamentale. Marele scriitor se învederează ca organic ataşat republicii şi instituţiilor ei, conservator şi liberal în acelaşi timp, împătimit de libertate, de onestitate, pasionat de angajare politică, menită să aibă impact asupra evenimentelor vremii. Cicero era, cu adevărat, un om al secolului său. în corespondenţă, el este, fără îndoială, cel mai interesant personaj: vanitos, mobil, anxios, sensibil, profund onest şi uman, inteligent, spiritual, necruţător de ironic la nevoie.

Orientarea politică a lui Cicero

Cercetătorii moderni au avut tendinţa să exagereze simţitor ezitările şi oscilaţiile lui Cicero. I s-au atribuit schimbări fundamentale de opinii: s-ar fi manifestat iniţial ca popular, ar fi devenit apoi - în De imperio Gn. Pompeii - exponent al cavalerilor, pentru a trece ulterior de partea optimaţilor şi a se învedera, în cele din urmă, dispus să colaboreze chiar cu Caesar. Dar, după opinia noastră, pe care de fapt o reiterăm aici, toate pendulările lui Cicero aveau un caracter tactic şi nu strategic. Oscilaţiile nu sunt atât ale lui Cicero, cât ale epocii şi evenimentelor, care îi sugerau marelui orator soluţii diverse, în funcţie de aceleaşi convingeri fundamentale. Alain Michel desluşeşte două imperative primordiale ale demersului ciceronian: lupta împotriva oricăror forme de tiranie, de regim autoritar, fundat pe puterea personală, şi, în al doilea rând, conştientizarea slăbiciunii mijloacelor, pe care le angaja în bătălia lui politică. Reclama ca toga să aibă prioritate faţă de arme, însă, în Pro Murena, atrăgea atenţia lui Cato asupra limitelor înguste impuse militării pentru un asemenea ideal. Am arătat că şi în Filipice subliniază că trebuie să lupte cu vorbele împotriva armelor ²². Pe de altă parte, o conotaţie "mariană¹¹ - ne referim desigur la Marius - n-a dispărut niciodată din tactica şi din strategia politică ciceroniană. Arpinatul s-a împotrivit întotdeauna celor care primejduiau republica romană tradiţională; de asemenea, a reclamat permanent concentrarea, fără evidente discriminări sociale, a celor "buni", boni, împotriva celor "răi", mali. S-a arătat că atunci când a trebuit să părăsească Roma, ca să plece în surghiun, Cicero a urcat pe Capitoliu, unde consacrase, în templul lui lupiter, o statuie a Minervei, pe care o îndrăgise. Căci numai Minerva, străjeră a Cetăţii, putea salva Roma. Acolo, pe Capitoliu, Cicero a adresat o ultimă rugăciune zeilor. Săvârşirea astfel un gest teatral, care nu atesta atât fidelitatea faţă de religia romană, credinţa în zeii acesteia, foarte şovăielnică la Cicero, cum vom vedea mai jos, cât lealitatea faţă de tradiţiile Cetăţii ²³. De fapt Cicero s-a împotrivit atât reformelor oligarhice ale lui Sulla, cât şi restructurărilor sociale, preconizate de căpeteniile popularilor, care, potrivit arpinatului, periclitau ordinea şi ierarhia socială. Mai ales considera pe şefii facţiunii popularilor ca pe nişte dicatori virtuali, atestând în acest fel o reală perspicacitate. Până la moarte, Cicero a aspirat spre instaurarea republicii noi, cu toate că fidelă tradiţiilor romane. O vreme a sperat că chiar Caesar va restaura instituţiile republicane, ca să înţeleagă ulterior că dictatorul tindea spre instaurarea monarhiei: de unde ostilitatea vădită faţă de învingătorul de la Pharsalus, în corespondenţa alcătuită în epoca respectivă. în sfârşit, după eliminarea lui Caesar, era imperios necesar ca nimeni să nu-l imite şi să reia drumul spre dictatură. De aici ura neîmblânzită împotriva lui Marcus Antonius.

Blând faţă de proprii sclavi, Cicero cerea imperios respectarea ierarhiei sociale consacrate. Voia un imperiu roman umanizat şi rentabilizat, conştient de faptul că altfel Roma n-ar fi putut domina la infinit popoarele, pe care le supusese. S-a opus guvernatorilor prădalnici, pornind de la asemenea considerente, dar şi de la ataşamentul său faţă de "omenie", humanitas. Noţiunea de humanitas constituie o temă majoră a gândirii ciceroniene, întrucît vehicula imaginea omului ce-şi împlineşte îndatoririle, ce dobândeşte demnitate şi linişte interioară ^2A. De aceea Cicero consideră că măreţia sufletească, dacă nu se conjugă cu solidaritatea şi comunitatea umană, devine cruzime şi sălbăticie. O asemenea idee era nouă la Roma. Pornind de la implicaţiile ei, de la această comunitate umană, care postulează şi respectarea ordinei sociale stabilite, Cicero a pledat cauza sicilienilor împotriva lui Verres. Cicero se considera un cetăţean al universului, dar al unui univers al cărui centru se afla la Roma, menită să conducă şi să protejeze popoarele.

Pe scurt, Cicero nu a fost atât un om de "centru-stânga", cum l-a caracterizat Rene Pichon ²⁵, forţând modernizarea concepţiilor politice antice, cât un moderat şi un tradiţionalist, relativ lucid, în orice caz uman, demn, pasionat de libertate. Cum am evidenţiat mai sus, acţiunea sa politică a depins de o asemenea orientare.

Concluzii asupra teoriei retorice ciceroniene

Prin urmare Cicero făureşte o teorie a retoricii, mai cu seamă în De oratore, dar şi în alte lucrări, ca şi o doctrină a limbajului. Originalitatea omului rezidă tocmai în limbaj, în posibilitatea de a comunica cu semenii lui. Cicero practică şi teoretizează limbajul, care, după părerea sa, trebuie să fie în acelaşi timp emoţionant şi pur. în acest fel emerge ciceronismul, care combină practica adecvată cu respectul regulilor teoretice. Este necesar să urmăm principiile analogiei gramaticale, când ea concordă cu lecţiile autorilor de valoare şi cu practica generalizată. Se poate astfel da satisfacţie erudiţiei celor docţi şi totodată instinctului natural al mulţimilor. Cum vom vedea în capitolul următor, şi Varro profesează asemenea idei, dar Cicero insistă asupra alcătuirii lor interne. Arpinatul crede că oratorii şi prozatorii trebuie să evite folosirea cuvintelor arhaice, ieşite din uz, pe care numai poeţii pot să le revalorizeze (De oral, 3,38,153). Horaţiu va relua, în Arta poetică, aceste idei, ca să îngăduie poeţilor recurgerea la vocabulele "inuzi-tate". Pe de altă parte, Cicero opinează că oratorul trebuie să-şi aleagă cu prudenţă şi eleganţă cuvintele, să ocolească metaforizarea şi îndrăznelile lexicale excesive: "acel orator simplu, preocupat de eleganţa exprimării, nu va arăta îndrăzneală în făurirea cuvintelor şi va fi precaut în folosirea metaforelor, cumpătat în întrebuinţarea vocabulelor vechi şi rezervat în împodobirea vorbelor şi a gândurilor" (Orator, 81). Horaţiu va împărtăşi acest punct de vedere, încît, cum vom vedea şi în alt capitol, dacă poetul augusteic va propune o estetică clasicizantă a poeziei, Cicero a elaborat opţiunea clasică a prozei, întemeiată pe măsură şi pe convenienţă, pe vocabular ponderat. Cicero ajunge astfel la reflecţia filosofică. Marea lui originalitate rezidă tocmai în pledoaria pentru împletirea retoricii cu filosofia. Profesorii săi de filosofie, chiar Philon din Larissa, nu aveau încredere în elocinţă, care le amintea de sofistică. în schimb Cicero predică fervent reconcilierea filosofiei cu elocinţă, ca posibilă şi chiar necesară.

În fond Cicero ajunge să confunde, cum am mai arătat, retorica cu estetica literară şi chiar critica. Arată că Aristotel era filosof, dar, întrucît poseda ştiinţa limbajului, devenea şi orator (De oral, 3,35,141). Pe de altă parte şi oratorul, care uneşte înţelepciunea cu elocinţa, poate fi calificat drept filosof. Să nu elogiem nici bâlbâielile celui care cunoaşte realitatea, însă n-o poate exprima într-un limbaj convingător, precum nici ignoranţa celui care vorbeşte frumos, dar nu cunoaşte realităţile. Dacă trebuie totuşi ales, este de preferat înţelepciunea neelocventă flecărelii prosteşti. Desigur că adevărata glorie revine oratorului instruit. Cicero, care meditează asupra sublimului şi patosului, dezvoltă de fapt, în Orator, o teorie a frumosului. Asumă virtuţile expresiei, după cum le definise Teofrast: corectitudine, claritate, ornamentare, graţie. în concepţia ciceroniană despre frumos, exegeza modernă a distins două valori esenţiale. Cea dintâi ar echivala cu frumosul propriu zis, pulchrum, care ar consta în armonia organică a întregului şi în symmetria lui, adică în repartizarea proporţională a diverselor elemente. De aici rezultă preocuparea marcată a arpinatului pentru echilibrul perioadelor lui şi pentru ritm, pentru metrica clauzulelor. A doua valoare esenţială ar rezida în convenienţă, în "adecvare", aptum.sau conuenientia, care ar implica graţia demnă şi decentă, pertinentă totdeauna, eleganţa şi capacitatea scriitorului sau creatorului de a se adapta problematicii şi publicului. La aceste valori fundamentale, s-ar adăuga alte două trăsături, alte două însuşiri, care conduc la frumos: perfecta aranjare a cuvintelor, "armonizarea", concinnitas, şi "abundenţa", copia, care conferă amploare şi nobleţe stilului. Astfel se reface triada funcţiilor discursului: "a instrui" docere, "a emoţiona", mouere, "a atrage de partea sa", conciliare ³³.

Concluzii asupra filosofiei ciceroniene

Într-un anumit sens, Despre îndatoriri constituie cea mai semnificativă, cea mai emblematică operă filosofică a lui Cicero. Putem s-o considerăm testamentul filosofic ciceronian. Dar în toate lucrările teoretice, Cicero are în vedere conotapa politică şi utilitatea practică, moral-socială, a meditaţiilor sale. Astfel el făureşte o filosofie manifest romană, depedentă de pragmatismul, de constructivismul, de antropocentrismul roman, dar şi de ritualism şi de contractualism. Metavalori ca "lealitatea", fides, şi "pietatea", pietas, se află permanent în centrul preocupărilor arpinatului. Toate mărcile etnostilului roman şi ale epocii se regăsesc în substanţa demersului ciceronian. Omul îşi făureşte propriul destin, însă stabileşte un contract cu zeii şi respectă riturile. Concomitent, în structura de adâncime a enunţurilor ciceroniene, regăsim o fericită îmbinare între humanitas şi urbanitas.

Pe de altă parte Cicero oferă o privelişte destul de amănunţită asupra doctrinelor filosofice, care implică însă refutarea dogmatismului, mai ales epicureic. Cicero consideră că ideile şi metodologia Noii Academii comportă nu numai cea mai suplă doctrină, ci şi cea mai adecvată spiritualităţii romane, căreia îi repugnau paradoxurile extravagante. învăţătura probabiliştilor se mulţumeşte cu opiniile inteligibile, familiare, întemeiate pe bunul simţ. Desigur că prioritatea moralei, prin excelenţă civice şi sociale, nu exclude teoria cunoaşterii şi nici logica. Dar între om şi Cetate ar funcţiona o reciprocitate perfectă a obligaţiilor. în gândirea dialectică ciceroniană, s-a arătat că se realizează o tensiune între două teze opuse: autarhia sufletului şi unitatea fiinţei umane, a corpului şi sufletului ei. Ca adept al Noii Academii, arpinatul consideră că fericirea nu izvorăşte din dobândirea totală a adevărului, care nu poate fi înfăptuită, ci din dorinţa de a ne apropia de adevăr sau din progresul spre sesizarea lui. Morala pragmatică, preconizată de Cicero, comportă însă primatul virtuţii: în afara binelui moral, honestum, nu extistă eficacitate, utilitate, utile. Folosirea violenţei este îngăduită numai împotriva celor ce rup contractul social, precum Catilina, Clodius, Antonius, chiar Cae-sar. Cicero a elaborat aşadar o gândire antidogmatică şi profund raţionaiistă în esenţa ei.

Concluzii generale

Cicero a fost desigur interpretul admirabil, foarte sensibil, al exigenţelor, al problematicii culturii romane, al unui orizont de aşteptare, care devenise complex şi pretenţios. El considera că cele patru virtuţi cardinale aparţin moralei comune tuturor oamenilor, că practicarea lor asigură pacea şi justiţia în univers ⁴⁵. Totodată Cicero a militat pentru urbanitas şi euritmie. Tihna literară", otium litteratum, echivalează, în concepţia ciceroniană, cu activitatea concretă, cu negotium. Cicero elogiază filosofia întoarsă spre practica socială, întrucît o consideră utilă oratorului. Dar reprobă, pragmatismul exagerat şi admiră cultura mai pură a grecilor. Dacă n-ar fi existat Cicero, lumea romană, arată Pierre Grimal, nu ar fi acceptat atât de masiv intruziunea gândirii Estului în universul său mental. Cicero a lărgit considerabil deschiderea romanilor spre elenism, deschidere începută de Scipions şi de Panaeîius, în unele privinţe tradiţionalist, el a ştiut totuşi să se manifeste ca un novator în gândire.

Ezitant în viaţa cotidiană, câteodată chiar timorat, deşi orgolios, a luptat cu fermitate şi consecvenţă pentru libertăţile tradiţionale şi a murit pentru eSe. Cicero a intuit criza sistemului politic republican, dar a sperat activ, până ia ultima suflare, într-un "nou stat republican", într-o noua respublica, inspirată de modelul ameliorat al structurilor scipionice.

Valoarea deosebită a discursului literar ciceronian se pierde dacă se citesc doar scurte fragmente din textele lui şi nu opere întregi. întruclt ansamblul însuşi al fiecărei opere este conceput ca o structură perfect rotundă, euntmică. La Cicero, întregul nu echivalează cu ansamblul părţilor: trebuie citit şi înţeles de la un capăt la altul. Marile semnificaţii se degajează numai din structurile totalizante, integralizante şi integralizate, ale întregului discurs literar. Dar oare numai din această cauză unii cercetători ajunge să nu mai înţeleagă frumuseţea artei ciceroniene? Desigur că nu. Cum am arătat, noi, cititorii moderni, nu avem îndeobşte putinţa să percepem toate virtuţile scriiturii ciceroniene, iar conţinuturile operelor-dezbateri teoretice, discursuri de avocat - nu mai sunt simţite de anum* lectori ca literatură autentică

BIBLIOGRAFIE:

1. Nicolae r.BARBU, Aspecte din viaţă romană în scrisorile lui Cicero, Bucureşti, 1959; Gaston BOISS.'ER, Ciceron etses amis, Paris, 1868;
2. Karl BUCHNER, Cicero, Heidelberg, 1964;
3. Jeome CARCOPINO, Les secrets de la correspondance de Ciceron, 2 voi., Paris. 1947:
4. E. CIACERi, Cicerone e isuoi tempi, 2 voi., Milano, I, 1926; II, 1930;
5. Eugen CIZEK, la poetique cicâronienne de l'histoire, în Bulletin de l'Association Guillaume Bude, 1988, pp. 16 şi urm.;
6. Pierre GRIMAL, Cicâron, Paris, 1986; Istoria literaturii latine de la origini până la destrămarea Republicii, ed. a 2-a, Bucureşti, 1972, pp. 395-493;
7. M.O. LIŞCU, Etude sur la langue de la philosophie morale chez Cicâron, Paris, 1930;
8. Alain MICHEL, Rhetorique et phiiosophie chez Ciceron, Paris, 1962;
9. Claude NICOLET - Alain MICHEL, Ciceron, Paris, 1961;
10. Ettore PARATORE, Storia delia letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 175-290;
11. Rene PICHON, Histoire de la littărature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 170-234;
12. Presence de Cicaron (lucrare colectivă, culegere de studii), Paris, 1984;
13. Michel RAMBAUD, Ciceron et l'histoire romaine, Paris, 1952; E. RAWSON, Cicero the Historian and Cicero the Antiquarian, în Journal of Roman Studies, 62,1972, pp. 33 şi urm.;
14. C. ZANDER, Eurythmia Ciceronis, Leipzig, 1914.