Pin It

Noua fază în care a intrat istoria raporturilor internaţionale, odată cu redeschiderea crizei orientale în anul 1853, joacă un rol destul de important pentru evoluţia relaţiilor internaţionale. Este o perioadă istorică de consolidare a grupării capitaliste pe continent, de schimbare a raporturilor de forţe între puteri, de destrămare a "Sfintei Alianţe", de culminare a luptei popoarelor pentru emanciparea naţională, de accelerare şi dezvoltare a procesului de întemeiere a statelor naţionale[1].

În acele împrejurări, sud-estul continentului a redevenit una dintre principalele zone de confruntare a intereselor divergente (pe plan internaţional), când Imperiul Otoman s-a adâncit ca urmare a agravării slăbiciunilor statului otoman şi a intensificării luptei popoarelor pentru eliberarea socială şi naţională. Resursele economice ale Principatelor Române şi participarea lor în circuitul internaţional, aşezarea lor între cele trei mari imperii conservatoare (adică Imperiul Ţarist, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman), implicarea lor nemărginită în regimul de navigaţie pe Dunăre, statutul juridic internaţional particular al Principatelor Române şi creşterea luptelor pentru crearea unui stat naţional au ridicat situaţia ţărilor române pe primul plan al confruntărilor politice legate de redeschiderea şi soluţionarea crizei orientale[2]. De asemenea, între 1853 si 1856, în Italia şi Polonia, în Serbia, Muntenegru şi Siria, s-au născut "chestiuni" care şi-au pus toată pecetea asupra raporturilor internaţionale, fără ca vreuna dintre ele, exceptând cauza italiană, să se ridice la amplitudinea şi importanţa problemei române. În acel şir

al litigiilor politice, românii au început prin a constitui în anii războiului o „problemă a Principatelor", iar între anii 1855-1859, o "chestiune română"[3].

Noua criză internaţională, care a dus la izbucnirea războiului dintre Rusia şi Turcia în 1853 şi implicarea Franţei şi Marii Britanii în anul următor, a apropiat cele două obiective majore pe care paşoptiştii doreau să le realizeze: unirea şi independenţa Principatelor. Manevrele diplomatice pentru a pune capăt Războiului Crimeii şi a rezolva chestiunea românească au fost făcute, ca şi în trecut, de Marile Puteri, în conformitate cu propriile lor obiective. Relaţiile dintre Rusia şi Imperiul Otoman s-au deteriorat datorită disputelor cu privire la dreptul Rusiei de a interveni în numele supuşilor creştini ortodocşi, a făcut ca atenţia Marilor Puteri să se concentreze asupra Principatelor[4]. De asemenea, când guvernul otoman, care a fost sprijinit de Marea Britanie şi de Franţa, a respins un ultimatum rusesc, la 16 iunie 1853, armata rusă, care evacuase Principatele cu doi ani în urmă, a trecut din nou Prutul, la 3 iulie şi a ocupat Bucureştiul pe data de 6 iulie[5].

De ocupaţia ţaristă a Moldovei şi Ţării Româneşti se leagă două importante urmări, adică pătrunderea în Bosfor a escadrelor anglo-franceze, care a declanşat războiul şi încercarea lui Drouyn de Lhuys, ministrul de externe al Franţei, de a atrage Austria în tabăra aliaţilor în schimbul promisiunii stăpânirii a Principatelor Române. De altfel, soarta Principatelor Române a făcut obiectul unor proiecte (autori, precum Napoleon al-III-lea, Palmerston, Cavour) de schimburi teritoriale, în care cele dintâi erau date Austriei drept compensaţie menită să o atragă în coaliţia antiţaristă sau să rezolve diferende în alte zone fierbinţi ale continentului (adică Italia şi Polonia)[6]. Din punct de vedere istoric, Napoleon al-III-lea era un tip de internaţionalist superior lui Metternich sau lui Alexandru I. Totuşi, Napoleon nu a fost un simplu revizionar. Deşi mulţumită unui mănunchi de amintiri şi unui piedestal de abstracţiuni putuse nădăjdui să ajungă împărat al Franţei, realizările lui şi le-a datorat în mare parte unui oportunism abil[7].

Semnarea la 12 martie 1854 a tratatului de alianţă franco-engleză şi declaraţia de război a fost urmate de protocolul conferenţei de la Viena din 9 aprilie 1854 prin care Austria şi Prusia au declarat fundate în drept actele Angliei şi Franţei, adică războiul, mărturisind că erau unite cu acestea din urmă puteri într-un dublu scop.

Între cauzele deteriorării raporturilor ruso-austriece şi cele ale aproprierii cabinetului habsburgic de Anglia şi Franţa una dintre cele mai importante ni se înfăţişează ocupaţia ţaristă a Principatului Române. În ultimă instanţă, aceasta a fost pricina care a dus la hotărârea Vienei de a o înlocui cu propria ei ocupaţie şi la încheierea convenţiei prusiano-austriece din 20 aprilie 1854. Prin această convenţie, cabinetul din Viena a obţinut sprijinul Prusiei, apoi al Dietei germane, în ocuparea şi menţinerea ocupaţiei austriece asupra Principatelor Române. Apoi, prin protocoalele de la Viena din 17-23 mai 1854, încheiate între Anglia, Franţa şi Prusia se confirm legătura între tratatul de alianţă franco-englez şi convenţia austriacă-prusiană, subliniindu-se că scopul constant şi invariabil al celor patru puteri rămânea asigurarea integrităţii Imperiul otoman şi evacuarea Principatelor Române de trupele ţariste[8].

Cererea lui Boul de evacuare a Principatelor, înaintată Rusiei la 3 iunie 1854, dovedeşte importanţa dată de Austria acestor ţării. A depăşit ultimul obstacol aflat în calea propriilor ambiţii în Ţările Române, semnând Convenţia de la Boiacikoi cu Turcia, la 14 iunie Aceasta a reprezentat un succes diplomatic răsunător, întrucât se putea aproape spune că Austria a câştigat mâna liberă mâna liberă în Principate[9] .

Conferinţa de la Paris se deschise la 15 martie 1855. Puterile reprezentate era Anglia, Franţa, Turcia, Austria şi Rusia, iar ministrul de externe al Austriei era ales să prezidese. În acest mod, chestiunea Principatelor Dunărene a fost adusă în discuţia Concertului European[10]. Baronul Francois Bourquenay, ministrul Austriei, argumentează faptul că Unirea ar scoate Moldova şi Ţara Românească de sub influenţa exclusivă a unei singure puteri şi ar stabili o barieră naturală în calea oricărei ameninţări la adresa Imperiului Otoman. În 1854, de pildă, Napoleon al-III-lea, nerăbdător să se găsească o soluţie pentru "chestiunea Italiană", propusese ca Austria să cedeze Sardinia, Lombardia şi Veneţia şi să se ia în schimb Principatele[11].

Totuşi, la 26 martie 1855 Bourqueney care ca un memorandum al guvernului său relativ la Primul Punct să fie consemnat ca o opinie de care va trebui să se ţină seama la luarea deciziunii definitive. Acest document, care a fost anexat, trecea în revistă argumentele în favoarea unirii şi sugera un domnitor ereditar, ales dintr-o dinastie străină. Russell declară atunci

că facea rezervele sale în această chestiune, deoarece socotea că orice iniţiativă trebuia să pornească de la Sublima Poartă[12].

Franţa şi Austria au acţionat concertat pentru a depăşi impasul diplomatic ce a urmat eşecului Conferinţei de la Viena. La 14 noiembrie 1855, Bourquenay şi Boul au semnat un protocol, prezentând termenii păcii pe care Austria urma să-i transmită Petersburgului sub forma unui ultimatum. Două probleme erau cruciale (în primul rând, Rusia trebuia să cadă de acord în privinţa neutralităţii Mării Negre, ceea ce ar fi însemnat retragerea flotei sale şi dărâmarea fortăreţelor construite de-a lungul litoralului său, iar în al doilea rând, trebuia să-i cedeze Moldovei teritoriul din sudul Basarabiei, învecinat cu Delta Dunării. Înaintaţi Petersburgului la 28 decembrie, aceşti termeni au fost acceptaţi cu neplăcere de către guvernul rus, la 16 ianuarie 1856. Conferinţa generală de pace s-a deschis la Paris la 25 februarie[13]. Confruntarea dintre puteri în problema română la congres a fost prezumată încă din 20 februarie 1856, când Napoleon al-III-lea i-a comunicat dorinţa sa lui Boul ca în congres să fie dezbătută şi ideea unirii Principatelor sub un prinţ străin[14]. De asemenea, în problema unirii Principatelor, puterile erau împărţite în două tabere. Franţa, Rusia şi iniţial Marea Britanie au sprijinit-o, iar Turcia şi Austria s-au opus. Sprijinul dat de Napoleon al-III-lea unirii se bazează în mare parte pe ataşamentul său faţă de principiul naţionalităţii, ca bază pentru o viitoare organizarea politică a Europei. Preocuparea sa pentru Principate era în concordanţă cu ideile sale privind Italia şi Polonia[15].

Prilejul pentru propunerea franceză este luată în şedinţa din 8 martie 1856, când chestiunea organizării Principatelor se afla pe ordinea de zi, Walewski, deschinzând dezbaterile, declară că un răspuns la chestiunea precumpănitoare, unire sau separaţie, ar trebui adoptat ca punct de plecare, întrucât îl privea, el credea că interesele Principatelor cereau unirea şi era de părere că ea ar trebui proclamată de Congres. Astfel, Franţa a făcut propunerea formal şi Cavour ne asigură că ministrul se exprimase cu căldură. Clarendon se folosi de acest prilej pentru a vorbi îndată după aceea şi este lesne de înteles cu ce atenţie încordată era ascultat glasul lui. Ali şi Boul combăteau deîndată ideea că unirea ar fi fost cu adevărată dorită de Principatelor, Boul susţinând că Ali era mai în măsură să cunoască adevărul decât erau informatorii lui Walewski, care potrivit afirmaţiunilor acestuia, înfăţişaseră sentimentul pentru unire ca fiind unanim[16].

Urmează Tratatul de pace de la Paris, care a fost subscris la data de 30 martie 1856[17], unde sunt clauzele privitoare la Principatele Române (articolele 22-27), adică menţinerea suzeranităţii otomane, garanţia marilor puterilor, excluderea oricărei protecţii exclusive, a oricărei drept particular de ingerinţă, administraţie independentă şi naţională, armată naţională, libertatea cultelor, a legislaţiei, a comerţului, a navigaţiei, revizuirea statutului naţional, în care scop o comisie specială, europeană se va întruni la Bucureşti, va lua informaţii şi va propune bazele viitoare lor organizări, adică două adunări ad-hoc vor exprima dorinţele ţării, care vor fi luate în considerare de comisie şi vor fi prezentate unei conferinţe a marilor puteri la Paris[18].

Convocarea adunărilor ad-hoc, în care unioniştii îşi puseseră mari speranţe, a trebuit să fie amânate, întrucât comisia de investigaţii a sosit la Bucureşti abia în martie 1857, adică după rezolvarea disputelor cu privirea evacuarea trupelor Austriei din Principate şi asupra noii frontiere ruso-moldovene. Au urmat cinci luni de târguială, din septembrie 1856, până în ianuarie 1857, până ce textul firmanului să fie aprobat de către toate puterile. Promulgat de către sultan la 26 ianuarie 1857, firmanul prevedea reprezentarea tuturor categoriilor sociale în adunări, dar, de fapt, asigura predominarea claselor avute, în special a boierilor mari proprietari de pământ. Austria şi Turcia n-au renunţat în nici un chip să se opună unirii. Planul lor era ca alegerile pentru adunarea din Moldova să fie ţinute cât de curând posibil, întrucât sentimentul unionist părea mai slab acolo decât în Ţara Românească şi să se întocmească listele de votare înainte ca Partida Naţională să aibă timpul să-şi organizeze sprijinitorii. Corupţia din procesul electoral era atât de evidenţă, încât Partida Naţional a hotărât să se abţină şi, drept rezultat, antiunioniştii au câştigat alegerile la 19 iulie[19].

La 1 august 1857, Franţa, Prusia, Rusia şi Sardinia au anunţat ruperea relaţiilor diplomatice cu Poarta, conflictul ajungând acum atât de departe, încât alianţa anglo-franceză părea distrusă şi Europa în pragul ameninţării cu război[20]. Înţelegerea franco-engleză, care nu

putea să angajeze Puterile celălalte, găsise un sprijin în aceia că fusese controlată la faţa locului prin votul Divanurilor ad-hoc. Deci domeniul îngust al Unirii cuprindea numai cum îngăduise Regina Victoria Împăratului Napoleon al-III-lea[21] la întâlnirea de la Orsobona din 6-10 august 1857,unde aceştia erau însoţiţi de principalii lor demnitari şi a format obiectul celor mai variate supoziţii şi interpretări, tocmai pentru că ea nu s-a încheiat cu un act public. Riker a ajuns la concluzia că francezii foloseau o tactică, ei neschimbându-şi în fond atitudinea, că deşi fiecare din tabere a susţinut că sacrificase forma de dragul de a obţine esenţialul, Napoleon al-III-lea a dat românilor prilejul aşteptat ca să arate care putere câştigase forma şi care esenţialul. Desfăşurarea ulterioară a evenimentelor justifică între totul concluzia lui Riker[22].

Noi alegeri s-au desfăşurat în Moldova începând cu 10 septembrie şi ele au avut loc într-o atmosferă de puternic entuziasm unionist, la fel şi în Ţara Românească la 19 septembrie[23], iar adunările ad-hoc în Moldova şi Ţara Românească s-au mutat la Paris. La 7 aprilie 1858, Comisia de investigaţii a puterilor şi-a încheiat raportul său în legătură cu situaţia din Principate şi cu dorinţele românilor, aşa cum fuseseră exprimate în adunările ad-hoc[24].

Cele 19 şedinţe ale conferenţei de la Paris (mai-august), consacrate exclusiv chestiunii române, au readus însă Principatelor pe primul rând al agendei diplomatice. Ministrul de externe al Franţei a depus în conferinţă, la 5 iunie 1858, un document ca bază de discuţii, invocând faptul evident că ar fi inutil să se eludeze problema esenţială pe care Unirea. În fapt, cererea de unire cu un prinţ străin avansată la prima şedinţă la prima şedinţă a conferinţei a fost un bluf, Walewski, neurmărind altceva decât formularea unei cereri maximale, aşa cum au revendicat-o românii, pentru a-şi rezerva teren de retragere, încât, la 5 iunie, Hubner nota că propunerile Franţei prevedeau doi domnitori, două adunări, dar şi o comisie centrală unică[25].

În concluzie, Conferinţa şi Convenţia de la Paris au fost o succesiune de abandonuri franceze urmate de celălalte Puteri prounioniste, atât în anumite momente, unii spunând că francezii erau mai preocupaţi de salvarea onoarei lui Napoleon al-III-lea angajată prin acte oficiale în sprijinirea Unirii.

Bibliografie

  1. *Academia Română- Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Istora Românilor- Constituirea României Moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, Bucureşti,2003.
  2. Agrigoroaiei Ion, Benditer Janeta, Boicu Leonid, Bold Emilian, România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi.
  3. Hitchins Keith, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013.
  4. Iorga Nicolae, Unirea Principatelor (1859) Povestită Românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului Român, Editura Tipografia Neamului Românesc, Vălenii de Munte, 1909.
  5. T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale 1856­1866, Editura Alfa, Bucureşti, 2000.
  6. Xenopol Alexandru , Istoria Românilor din Dacia Traiană, Volumul XII- Revoluţia din 1848, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1848

 

[1]Ion Agrigoroaiei, Janeta Benditer, Leonid Boicu, Emilian Bold, România în relaţiile internaţionale 1699-1939, Editura Junimea, Iaşi, p.136.

[2]Ibidem

[3]Ibidem, p.137.

[4]Keith Hitchins, Românii 1774-1866, Editura Humanitas, Bucureşti, 2013, pp. 340-341.

[5]Ibidem.

[6]Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.138.

[7]T.W.Riker, Cum s-a înfăptuit România. Studiul unei probleme internaţionale 1856-1866, Editura Alfa, Bucureşti, 2000,p.26.

[8]Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.139.

[9]Keith Hitchins, op.cit, p.342.

[10]T.W.Riker, op.cit, p.28.

nKeith Hitchins, op.cit, p.345.

[12]T.W.Ricker, op.cit, p.33.

[13]Keith Hitchins, op.cit, p.346.

[14]Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.146

[15]Keith Hitchins, op.cit, p.346.

[16]T.W.Riker, op.cit, p.44.

[17]A.D.Xenopol, Istoria Românilor din Dacia Traiană, Volumul XII- Revoluţia din 1848, Editura Cartea

Românească, Bucureşti, 1848, p.182.

[18]Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.143.

[19]Keith Hitchins, op.cit, pp.354-355.

[20]Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.158.

[21]Nicolae Iorga, Unirea Principatelor (1859) Povestită Românilor cu prilejul împlinirii a cincizeci de ani de la întemeierea Statului Român, Editura Tipografia Neamului Românesc, Vălenii de Munte, 1909, p.90.

[22]Ion Agrigoroaiei, op.cit. pp.159-160.

[23]Academia Română- Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Istora Românilor- Constituirea României Moderne (1821-1878), Editura Enciclopedică, Bucureşti,2003, pp.456-457.

[24]Keith Hitchins, op.cit, p.359.

[25]Ion Agrigoroaiei, op.cit, p.161.