Pin It

Revoluţia franceză a fost un fenomen extrem de complex din foarte multe puncte de vedere, aceasta avea să aibă consecinţe foarte mari asupra evoluţiei istoriei, consecinţe la fel de complexe ca şi cauzele care au declanşat revoluţia însăşi. Pentru a putea înţelege revoluţia totuşi, este necesar să precizăm problemele care au dus la declanşarea revoluţiei, problemele sociale în primul rând, nevoia de reformă era una disperată, Franţa se afla pe un butoi de pulbere, în curând acest butoi avea să explodeze.[1]

Înainte de revoluţie starea Frantei nu era una deloc de invidiat, starea poporului era una jalnică, acest lucru a persistat înca din perioada domniilor lui Ludovic al XIV-lea, urmat de Ludovic al XV-lea şi în fine Ludovic al XVI-lea. Unul din motivele pentru care revoluţia nu a început mai devreme este faptul că populaţia se afla într-o stare apatică, dar odata cu învăţăturile unor iluministi precum Rousseau sau Diderot lucrurile aveau să se schimbe, astfel că era evident că primii care se vor „trezi” din această stare latentă să fie cei învaţaţi, în cazul de fată vorbim de burghezie în general, acestia făcând parte din ceea ce era cunoscută drept „starea a III-a”. Clasele cele mai de jos ale societăţii erau ţăranii, aceştia fiind cei mai numeroşi şi în acelaşi timp cei mai dezavantajaţi, ducând cea mai grea viaşa dintre toate celelalte categorii pe departe. Protestele nu au întârziat să apară, aceste proteste aveau să se materializeze în ceea ce va ramane în istorie cunoscut drept „caiet de doleanţă”, acestea exprimau în cea mai mare măsură situaţia în care se afla statul francez.[2]

Marele istoric francez Alexis de Toqcueville a perceput Revoluţia Franceză ca nefiind sfârşitul unei ere, ci mai degrabă accelerarea unor tendinţe deja prezente înca din vechiul regim, tot el afirmă că în loc să fie debutul unei noi ere, cei care au urmat după revoluţie au trebuit să “strângă gunoiul şi ruinele” care au rezultat după revoluţie. Mai trebuie mentionat un lucru extrem de important, faptul că originile revoluţiei din Franţa au stat cu sigurantă în revoluţia Americană, pe care mulţi francezi au şi văzut-o cu ochii, unii participând efectiv la constituirea Statelor Unite ale Americii.[3]

Revoluţia franceză a fost declansată de nu una, ci mai multe cauze sau evenimente. Acelaşi Alexis de Tocqueville argumenta că, în mod ironic, revoluţia a fost declansată de faptul că regimurile lui Ludovic al XV-lea şi Ludovic al XVI-lea au încercat să reformeze sistemul de atunci, dar în momentul în care au eşuat, Franţa a fost învăluită de revoluţie. O mare problemă a fost cea legată de nobilime, monarhia slăbind nobilimea foarte mult, acest lucru s-a întâmplat deoarece monarhia a vrut să slăbească nobilimea încât aceasta să fie la cheremul ei. Problemele militare au fost la fel de importante, ne referim aici la înfrângerile militare pe care le-au suferit regii ce l-au precedat pe Ludovic al XIV-lea, dar nu trebuie neglijate nici războaiele costisitoare pe care le-a dus “Regele Soare”, acestea nu au adus vreun beneficiu Franţei, fiind mai mult aşa-zise “războaie de lux”. Atât Ludovic al XV-lea cât şi Ludovic al XVI-lea s-au dovedit regi slabi , nu au avut de partea lor nici experienţa sau inteligenţa unor oameni de stat precum Richelieu, dar aceasta nu poate fi o scuză.[4]

Franţa avea nevoie de reforme, dar acestea necesitau bani, pentru obţinerea sumelor de bani erau nevoie de taxe prin care să se strângă aceste sume necesare. Visteria statului era cam goală, costurile exorbitante de la curtea regală şi costurile pe care le-au avut războaiele duse de Franţa au lăsat statul într-o stare deplorabilă din punct de vedere financiar, numai participarea Frantei la războiul de independenţă a coloniilor americane au secătuit economia statului cu nu mai puţin de 2 miliarde de livre. Chiar şi cu impozitele existente, lucrurile nu puteau merge pe un trend ascendent, acestea care se puneau în aplicare erau nedrepte şi istovitoare pentru ţărani mai ales ca aceştia trăiau într-o sărăcie lucie, cea mai mare parte din ei. Cele mai grele erau impozitele pe sare şi cunoscutul impozit „la taille”, clericii erau cei mai avantajaţi, în timp ce ţăranii plăteau impozite foarte mari.[5]

Rebeliunile au început să apară pe teritoriul Franţei, au fost insurecţii în provincii precum Bretania, Bearn sau Dauphine, chiar şi armatele trimise să le înnăbuşească au fost reticiente în faţa rebelilor, de multe ori fiind ezitanţi şi lipsiţi de vlagă. Rebeliunea nobilimii avea să fie cea care să slăbească monarhia şi să dea frâu liber revoluţiei.[6]

Pentru a se încerca o remediere fără violenţa a situaţiei, a fost convocată Adunarea Stărilor Generale, instituţie care nu a mai fost reunită din 1614. Pe 5 mai 1789 avea să fie alcătuita Adunarea Stărilor Generale, s-a respectat în mare măsura procedura dupa care s-a format adunarea ultima dată în 1614, adunarea având loc la Versailles. Scopul principal a fost ca Franta să aiba o constituţie, alte doleanţe au fost legate de nedreptăţile sociale, taxele mari şi aberante, situaţia ţărănimii.[7]

Odată cu Adunarea Stărilor Generale au avut loc şi alegeri, dar acestea reprezentau voinţa poporului care era contrară monarhiei, deoarece regalitatea nu putea să satisfacă dorinţele stării a III-a, această putând însemna sfârşitul monarhiei. Existau două variante, dacă ceda nobilimea, acest lucru ar fi dus la încetarea privilegiilor ei şi practic dispariţia sa, cealaltă variantă nu era deloc bună pentru starea a III-a care ar fi dus la perpetuarea Vechiului Regim. Lucrurile au degenerat în curând, membrii stării a III-a au ajuns până la rege, acesta a fost nevoit să cedeze, deoarece a fost copleşit, acest moment a reprezentat sfârşitul monarhiei absolutiste, regele a fost nevoit să accepte propunerile. Dar cu toate că această primă victorie a revoluţiei s-a sfârţit fără vărsare de sânge şi violenţa, Ludovic al XVI-lea şi aristocraţia nu au acceptat această stare şi erau pregătiţi să învingă starea a III-a.[8]

Revoluţia a fost înfăptuită pe plan juridic la începutul lui iulie 1789, dar regele era ferm hotărât să pună capăt acestui lucru, asa că a dispus la mobilizarea a 20,000 de trupe care au fost masate în jurul oraşului Paris. Având pretextul că trupele erau mobilizate pentru a preveni violenţele. Totul a culminat în momentul în care Parisul aflase despre ştirea demiterii lui Necker, era tot mai clar că se încerca ştergerea tuturor lucrurile înfăptuite până atunci, pericolul reacţiunii era mare. Pe 13 iulie au avut loc ciocniri la grădinile Tuilleries, între un grup de manifestanţi şi trupele germane ale prinţului de Lambesc, dupa care au sunat clopotele, dând semnalul pentru înarmare a mulţimilor, acestea nu s-au lăsat mult aşteptate, prăvăliile armurierilor fiind prădate de către mulţime, aceştia se pregăteau să se confrunte cu trupele din Paris. Starea a III-a a organizat în Paris o „gardă burgheză” care să protejeze populaţia de inevitabilele confruntări.[9]

Pentru a putea face faţă trupelor regelui, mulţimile s-au înarmat, au săpat şanţuri şi au umblat în casele aristocraţilor în căutare de arme de foc de care aveau nevoie neapărat. Pe 14 iulie mulţimea avea să ceară înarmarea generala a populaţiei, s-au îndreptat spre Hotelul Invalizilor de unde au procurat 32,000 de puşti, după aceasta porni spre fortareţa Bastilia, dar în ciuda faptului că aceasta era apăraă de un numar foarte mic de trupe, anume 80 de invalizi încadraţi de 30 de elveţieni, aceştia erau destui pentru a face faţa gloatei, având ziduri înalte de 30 de metri, şanţuri pline de apă şi largi de 25 de metri. Trupele revoltate au primit sprijin din partea meseriaşilor din cartierul Saint-Antoine, două detaşamente ale gărzii franceze şi burghezi din miliţie, adunând cinci tunuri, dintre care trei au fost puse în baterii în dreptul porţii fortăreţei. Guvernatorul de Launay a hotărât să capituleze, aşa că porţile au fost deschise, mulţimea a intrat în fortăreaţă, aceasta reprezenta arsenalul oraşului Paris, astfel că a fost înarmată mulţimea cu armele de foc şi muniţiile din interior. Mai mult de atât, Bastilia, simbolul arbitrarului şi absolutismului a fost cucerit de parizieni, data de 14 iulie avea să devină ziua naţională a Franţei.[10]

Ca urmare a căderii vechiului regim, au urmat schimbări radicale, printre cele mai importante fiind: reducerea puterii pe care o avea regele, drepturile clerului şi ale nobilimii au fost eradicate, taxele absurde şi împovorătoare, precum taxa pe sare au fost desfiinţate. A fost creată o constituţie (urmând modelul american), astfel că regele era obligat să respecte aceea constituţie, din monarhie absolutistă s-a ajuns la monarhie constituţională, după model englez. Regele Ludovic al XVI-lea trebuia din acel moment să împartă puterea cu Adunarea Naţională, evident acest lucru nu ia fost pe plac. Au fost decizii importante în ceea ce priveşte domeniul bisericesc, acesta devenind pământ public, astfel s-a realizat secularizarea pământurilor aparţinând clerului, funcţiile bisericeşti nu mai erau acordate de rege, ci trebuiau acordate ca urmare a votului, la fel a fost şi cazul judecătorilor care nu işi mai puteau cumpăra funcţiile. Au apărut bancnote noi, asignatele, acestea fiind folosite pentru a plăti datoriile Franţei, cu toate acestea, oamenii săraci nu au fost ajutati de această decizie. Cât despre nobilime, aceasta nemaiexistand, titluri ca baron sau duce nu mai puteau fi acordate nimănui.[11]

Impactul Revoluţiei Franceze asupra Europei nu s-a lăsat foarte mult aşteptat, deoarece revoluţia din Franţa nu a fost nici pe departe un fenomen izolat, deoarece a bulversat întreg Occidentul apoi toată lumea, la începutul secolului XIX se vorbea deja de o revoluţie europeană. Nemulţumirile din întreaga Europă nu au fost declanşate odată cu revoluţia din Franţa, ele au fost doar cristalizate şi stimulate. De cele mai multe ori revoluţia a fost privită cu simpatie, mai ales de către cărturari şi de unele clase sociale care erau interesate de începerea unei noi societăţi, bazate pe egalitate şi drepturi, semnalele că începea o nouă epocă deveneau tot mai clare.[12]

Monarhia constituţională, noua formă de guvernământ a Franţei a devenit legitimă din august 1789, când a fost creată o constituţie care să prevadă exact şi atribuţiile pe care le avea regele. Totuşi această constituţie a fost pusă cap la cap abia în doi ani, dar primii paşi s-au făcut în august 1789 când s-au dat „decretele din august”, printre alte măsuri pe care aceste decrete le luau erau abolirea feudalismului şi taxa ce trebuia plătită pentru biserică. Dar cum Franţa încetase practic să fie un stat feudal, măsura de abolire a feudalităţii a fost mai mult una formală şi a fost uşor de implementat, aşadar obligaţiile feudale au fost desfiinţate, cu toate acestea plata către nobili nu a putut fi abolită aşa uşor, tăranii fiind nevoiţi să se răscumpere pentru a scăpa de această povara, dar în 1792 aceste răscumpărări au fost abolite pentru că nu erau viabile.[13]

La finalul lunii august au fost redactate principiile revoluţiei în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului care începea astfel: „Oamenii se nasc egali şi rămân egali în drepturi. Distincţia socială se poate baza doar pe utilitatea socială”. Declaraţia a stipulat elemente cheie precum „statul naţiune” ca fiind sursa suveranităţii, egalitate în faţa legii, dreptul la proprietate şi libertatea cuvântului. Cu toate acestea drepturile femeilor nu erau menţionate în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului, cu toate că acest lucru s-a pus în discuţie de către câţiva radicali, dar femeile au primit drepturi egale cu bărbatul abia prin secolul XX. Totuşi până la sfârşitul lui octombrie regele nu a acceptat şi nici nu a respins decretele constituante. Au mai avut loc incidente, precum cel legat de preţul pâinii, cand un grup de oameni au intrat în palatul regal provocând distrugeri, pe 21 octombrie s-a dat un decret prin care se sporea puterea autorităţii locale în domeniul ordinii publice.[14]

Ludovic al XVI-lea nu a fost nici o clipă resemnat cu gândul că va pierde tronul pe care înaintaşii săi l-au condus cu multe secole în urmă, dar odată cu intrarea în vigoare a constituţiei în octombrie 1790 nu mai dădea cale de întoarcere pentru rege. Planul regelui era de a adormi vigilenţa adversarilor săi pentru a putea lupta cu ei şi a se reînscăuna. Intenţia sa era să fugă din Franţa şi să se întâlnească cu trupele austriece de sub comanda lui Bouille, ştiind că austriecii îi vor da o mână de ajutor. Mai mult de atât, se încerca apropierea faţa de unele state precum Anglia, Prusia, Spania, Rusia, Suedia, Danemarca şi cantoanele elveţiene, măcar să poată să obtină neutralitatea lor dacă nu va putea să îi atragă de partea lui. Intenţia era de a da Angliei compensaţii teritoriale, insule din colonii, doar ca să poată să obţină sprijinul lor. Din păcate pentru rege, a fost pierdut prea mult timp în negocieri la Viena, curând secretul sîu avea să fie aflat. Fuga avea să aibă loc pe 20 iunie 1791, când a făcut rost de bani pentru a întreprinde călătoria. Încercarea de a scăpa a fost sortită eşecului, deoarece regele a fost recunoscut la Sainte-Menehould, când a fost identificat de către un şef al poştei, iar trupele de husari comandate de Bouille nu au putut ajunge la timp pentru a-l salva.[15]

Fuga regelui a fost considerată un act de trădare, care punea în pericol Franţa, ca urmare s-a decis închiderea imediată a graniţelor, mobilizarea gărzilor naţionale şi să recruteze voluntari. În acest timp în Europa, foarte mulţi francezi aflaţi în celelalte ţări europene au fost expulzaţi sau arestaţi, nu au fost lăsati să plece. Începutul războiului care părea inevitabil a fost totuşi amânat chiar la insistenţele lui Ludovic al XVI-lea care ia cerut cumnatului său, împăratul Iosif al II-lea să nu pornească război cu Franţa încă, dar chiar şi francezii nu erau foarte pregătiţi de un război imediat, asă că amânarea conflictelor aveau sa le dea răgazul necesar pentru pregătiri.[16]

Regele avea să fie menţinut la tron doar pentru a nu pune un regent în loc, se considera ca o măsură de preacauţie. Totuşi regele trebuia obligat să semneze abdicarea, dar erau semne din plan extern care îi cereau să aştepte, avea încă speranţa că va primi ajutor extern, mai ales dupa declaraţia de la Pillnitz.[17] După moartea lui Leopold, succesorul său Francisc al II-lea nu a vrut să mai aştepte şi nu a răspuns ultimatumului venit din partea Franţei.[18]

Slaba pregătire a trupelor franceze şi faptul că mulţi soldaţi şi ofiţeri au emigrat din Franţa în perioada revoluţiei a făcut ca Franţa să sufere numeroase înfrângeri în prima parte a războiului, mai mult de atât iacobinii, prin vocea lui Robespierre erau împotriva războiului, problemele din planul politic fiind foarte aproape de a escalada atunci cand La Fayette era dispus să porneasca spre Paris cu trupele doar ca să-i împrăştie pe iacobini.[19] Prima parte a revoluţiei era pe sfârşite, defapt abolirea regelui de pe tron şi apoi execuţia sa prin ghilotinare deschidea o nouă etapă în Marea Revoluţie Franceză, cea a Dictaturii Iacobine, venită cu marea teroare.

Revoluţia Franceză avea să continue şi după marea teroare iacobină, dar aceasta a luat alte forme, culminând cu Epopeea Napoleoneană, ecourile revoluţiei aveau să persiste pe tot globul foarte mult timp de atunci, inspirând alţi revoluţionari şi alte mişcări revoluţionare.                                          

Bibliografie

  1. Frey Linda S., Frey, Marsha S. French Revolution, New York, Greenwood Press, 2004.
  2. Mathiez Albert, Revoluţia Franceză, Bucureşti, Editura Politică, 1976.
  3. Ross Stewart, The French Revolution, London, Evans Brothers Limited, 2002.
  4. Soboul Albert, Revoluţia Franceză, Bucureşti, Editura Ştiintifică, 1962.
  5. Taylor David, The French Revolution, Oxford, Heinemann, 1997.
  6. Webster Nesta H., French Revolution: A study in democracy, London, Robarts-University of Toronto, 1920.
  7. Zub Al., La sfârşit de ciclu. Despre impactul Revoluţiei franceze, Iaşi, Institutul European, 1994.

 

[1] Nesta H. Webster, French Revolution: A study in democracy, London, Robarts-University of Toronto, 1920, p.3

[2] Ibidem, p.7-8

[3] Linda S. Frey, Marsha S. Frey, French Revolution, New York, Greenwood Press, 2004, p.XIII-XIV

[4] Ibidem, p.1

[5] Albert Mathiez, Revoluţia Franceză, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p.34-36

[6] Ibidem, p.43-44

[7] Ibidem, p.45-56

[8] Albert Soboul, Revoluţia Franceză, Bucureşti, Editura Ştiinţifica, 1962, p.112-115

[9] Ibidem, p.116-119

[10] Ibidem, p.119-121

[11] David Taylor, The French Revolution, Oxford, Heinemann, 1997, p.20

[12] Al. Zub, La sfârşit de ciclu. Despre impactul Revoluţiei franceze, Iaşi, Institutul European, 1994, p.18-19

[13] Stewart Ross, The French Revolution, London, Evans Brothers Limited, 2002, p.22

[14] Idem, p.23

[15] Mathiez, Revoluţia Franceză, Bucureşti, Editura Politică, 1976, p.143-152

[16] Idem, p.153-154

[17] Idem, p.155-158

[18] Albert Soboul, Revoluţia Franceză, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1962, p.212

[19] Ibidem, p.215-216