Istoric

Insulele Malvine (Falkland) au fost descoperite în urma expediției lui Magellan din 1520. Esteban Gomez, pilotul expediției, este cel care a descoperit aceste insule. Ulterior, alți navigatori spanioli au navigat în apele din jurul insulelor, printre care o navă pilotată de Simon de Alcazaba în 1534, și alta, pilotată de Alonso de Camargo în 1540. Toate aceste nave, au trecut prin preajma insulelor Malvine în timp ce se îndreptau spre strâmtoarea Magellan, descoperită de asemenea de spanioli. În consecință, ca parte adiacentă a strâmtorii, insulele au fost descoperite de Spania, care avea drepturi depline asupra acestora. Încă dinainte de descoperirea lor, Insulele Malvine se aflau de drept sub jurisdicție spaniolă, statut confirmat de intrarea în vigoare a primelor instrumente de drept internațional, care au definit jurisdicția asupra “Lumii Noi”, la scurt timp după descoperirea ei de către Columb în 1492. Bulele Pontificale și Tratatul de la Tordesillas din 1494, confirmau dreptul Spaniei asupra teritoriilor de dincolo de Atlantic, inclusiv asupra Insulelor Malvine, chiar înainte de descoperirea acestora. Ulterior, britanicii au pretins că ei ar fi descoperit primii insulele, respectiv Davis în 1592 și Richard Hawkins în 1594, însă hărțile marine engleze din acei ani nici măcar nu menționează ca ipoteză existența acelor insule, fără a mai vorbi de faptul că nu au adus nici o probă privind aceste ipotetice descoperiri. Cert este că imediat după descoperire, aceste insule figurau pe toate hărțile și planigloburile marinei spaniole. Prima dată, arhipelagul este menționat pe o hartă a lui Pedro Reinel din 1522-23, la 53°55’ latitudine sudică. În secolul următor, arhipelagul a fost vizitat de nave străine, cu precădere baleniere, care s-au aventurat în zonă, cu riscul de a stârni riposta autorităților spaniole. Toată regiunea sudică a Americii însă, conform tratatelor internaționale încheiate atunci, precum Tratatul „American” din 1670 dintre Spania și Anglia, aparținea de drept Spaniei. Pacea de la Utrecht, încheiată în 1713, confirma suveranitatea spaniolă asupra Americii de Sud, inclusiv asupra arhipelagului Malvinelor. Cu toate acestea, în ciuda tratatelor internaționale, adoptând fie o poziție de forță, fie acționând în secret, începând cu mijlocul sec.18, marile puteri, Anglia și Franța, au încercat să ocupe poziții strategice prin care să poată controla traficul maritim prin Atlanticul de Sud, și implicit, prin Strâmtoarea Magellan. În acest scop, în a doua jumătate a sec. 18, atât Anglia, cât și Franța, au încercat să înființeze clandestin așezări în aceste insule, deși încă din 1767 exista permanent un guvernator spaniol pe insule, dependent de Buenos Aires. Prin semnarea Tratatului de la San Lorenzo de Escorial, în 1790, Marea Britanie se angaja să nu înființeze nici o așezare pe întreaga coastă a Americii de Sud, ca și a tuturor zonelor ocupate anterior de Spania, inclusiv a Insulelor Malvine. Acest tratat constituie dovada absolută că Marea Britanie nu avea absolut nici un drept să stabilească prin orice mijloace, vreo așezare permanentă în Insulele Malvine. Acestea sunt drepturile pe care Republica Argentina le-a moștenit din partea Spaniei în 1810. În 1820, comandantul fregatei La Heroína, Don David Jewett, a intrat în posesia insulelor Malvine, în calitate de reprezentant al guvernului argentinian. În 1823, guvernul din Buenos Aires a numit guvernator al Insulelor Malvine pe Don Pablo Areguati, concesionând insulele unor familii argentiniene, în vederea creșterii bovinelor. A fost înființată așezarea Puerto Soledad, pentru ca în 1829, guvernul argentinian să creeze Comandamentul Politic și Militar al Insulelor Malvine, cu sediul în această așezare, în administrarea căruia se afla toată zona de până la Capul Horn. Comandant a fost numit Luis Vernet. Dorința nestăvilită a guvernului britanic de a avea posesiuni în America de Sud, a condus la două încercări de invazie militară a Buenos Aires-ului, în 1806 și 1807, invazii respinse de apărătorii orașului. Concomitent, s-a încercat să se dea o față legală pretențiilor expansioniste britanice, astfel că în 10 noiembrie 1829 a fost emisă o declarație de protest față de crearea comandamentului argentinian, invocându-se ”drepturile de suveranitate ale Majestății sale Britanice asupra insulelor”. În anii următori, Marea Britanie a continuat aceeași politică expansionistă, implicând și Statele Unite. Pe 31 mai 1831, corveta americană Lexington, arborând pavilion francez, debarcă mai mulți marinari americani în Port Soledad, care vor incendia localitatea sub pretextul arestării de către argentinieni a unor nave ce pescuiau ilegal în zonă. Pe 3 ianuarie 1833, corveta Clio, sub pavilion britanic, va ocupa Puerto Soledad, expulzând coloniștii argentinieni, iar în anul următor, britanicii vor ocupa întreg arhipelagul. De atunci și până în prezent, Marea Britanie a continuat să ocupe aceste insule în virtutea “dreptului forței”. Denumirea insulelor a fost schimbată, au fost aduși coloniști englezi, au fost înființate așezări permanente, în ciuda tratatului din 1790, încă în vigoare. De atunci, și până în ziua de azi, Argentina a protestat energic cu fiecare ocazie contra ocupării insulelor, încercând să rezolve această problemă teritorială prin instrumentele oferite de dreptul internațional. Problema a rămas nerezolvată până în ziua de azi. După al doilea război mondial, în contextul procesului de decolonizare, Marea Britanie a invocat în sprijinul său dreptul la autodeterminare al “poporului” din Insulele Malvine. Organizația Națiunilor Unite a replicat că o populație “transplantată” din metropolă, care nu se deosebește câtuși de puțin de populația Marii Britanii, nu poate constitui un popor, care să beneficieze de dreptul la autodeterminare. În 1981-82, pe fondul unei crize politice și economice fără precedent, sperând să abată atenția populației de la gravele probleme care aduseseră țara în pragul colapsului, președintele Leopoldo Galtieri, împreună cu membrii juntei militare care controla țara, a decis rezolvarea conflictului pe cale militară, sperând în resuscitarea sentimentelor patriotice ale poporului argentinian, încercând astfel să legitimeze întrucâtva regimul de dictatură militară.

Declansarea conflictului militar

În perioada premergătoare declanșării conflictului, cu precădere în perioada de după transferul puterii de la dictatorul Gen. Jorge Rafael Videla către Gen. Roberto Eduardo Viola, spre sfârșitul lui martie 1981, Argentina a resimțit din plin efectele unei recesiuni economice severe, dar și o perioadă de puternice frământări sociale, însoțite de proteste contra juntei militare care guverna țara într-o manieră dictatorială începând din 1976. În decembrie 1981, a avut loc o schimbare importantă la nivelul conducerii militare a Argentinei, care a adus în prim plan o nouă “juntă”, în fruntea căreia se găsea Gen. Leopoldo Galtieri, în calitate de președinte, brigadierul Basilio Lami Dozo, și amiralul Jorge Anaya. Ultimul a fost principalul artizan al soluției militare a conflictului cu Marea Britanie, ce data de aproape un secol și jumătate. El a considerat că Marea Britanie era prea departe ca să poată da o replică militară Argentinei.]] Alegând calea acțiunii militare directe, guvernul lui Galtieri a sperat să mobilizeze sentimentele patriotice ale argentinienilor cu privire la insule, sperând să distragă în acest fel atenția opiniei publice de la gravele probleme economice cu care se confrunta Argentina, dar și de la gravele încălcări ale drepturilor omului comise de regimul militar. O astfel de acțiune ar fi crescut acțiunile unui regim în cădere liberă. Ziarul argentinian La Prensa făcea speculații asupra unui plan bine ticluit care trebuia să înceapă cu tăierea liniilor de aprovizionare a insulelor, urmată de acțiuni în forță, în cazul în care negocierile de la ONU nu vor da rezultat. Tensiunile dintre cele două țări au fost escaladate în momentul în care un grup de negustori de fier vechi (printre care se găseau marinari argentinieni) au înălțat steagul Argentinei pe insula Georgia de Sud, acțiune care va fi interpretată ulterior ca primul act de război. Ca răspuns la această acțiune, vasul de patrulare al Royal Navy HMS Endurance^⁠ a fost trimis de la Stanley în Georgia de Sud, acțiune ce a condus la invadarea insulei de către forțele argentiniene în 3 aprilie. Junta militară argentiniană, presupunând că britanicii vor încerca să întărească dispozitivul militar în Atlanticul de Sud, au ordonat ca invazia să înceapă în 2 aprilie. Inițial, Marea Britanie a fost luată prin surprindere de atacul argentinian, în ciuda avertizărilor repetate emise de căpitanul Nicholas Barker, dar și de alți ofițeri ai marinei britanice. Baker era convins că Secretarul Apărării John Nott, printr-un raport din 1981, în care afirma că Marea Britanie va păstra ca singură forță militară în Atlanticul de Sud, vasul de patrulare Endurance, dăduse argentinienilor semnalul că Marea Britanie nu mai putea să-și apere teritoriile de peste mări.

Invazia argentiniana

Pe 2 aprilie 1982, forțele argentiniene au declanșat o operațiune de debarcare în Insulele Falkland. Invazia s-a izbit de apărarea organizată de Guvernatorul Insulelor Falkland, Sir Rex Hunt, comanda operațiunilor fiind încredințată sergentului (Maior) Mike Norman din Royal Marines. După debarcarea unui grup condus de locotenentul-comandor Guillermo Sanchez-Sabarots, din Grupul Amfibiu de Commando, a urmat un atac asupra barăcilor Moody Brook, schimb de focuri între trupele argentiniene comandate de Hugo Santillan, și micul detașament britanic, condus de Bill Trollope, asaltul final, capitularea și predarea apărătorilor britanici ai casei guvernatorului (Government House) din Insulele Falkland.

Riposta britanica

Primele informații privind invazia au sosit din Argentina.Un oficial de la Ministerul Apărării a avut un scurt schimb de telex-uri cu operatorul telex al Guvernatorului Hunt, care i-a confirmat că argentinienii au preluat controlul asupra insulei. Mai târziu, în aceeași zi, reporterul BBC Laurie Margolis, a putut vorbi cu unul din locuitorii insulei, folosind un echipament de radioamator, care a confirmat prezența unei flote argentiniene și că forțele argentiniene au preluat controlul asupra insulei. Oficialitățile britanice au numit operațiunile militare de ripostă, “Operațiunea Corporate”. Comandant al forței expediționare britanice a fost numit Amiralul Sir John Fieldhouse. Operațiunea a debutat în 1 aprilie 1982 și s-a terminat în 20 iunie 1982. În vederea recuperării controlului asupra Insulelor Falkland, comandamentul britanic a inițiat o serie de operații. Ca răspuns la cele întâmplate în Georgia de Sud, submarinele HMS Splendid^⁠ și HMS Spartan^⁠, în 29 martie au primit ordinul să se îndrepte spre sud, în timp ce vasul auxiliar RFA “Fort Austin”, a fost detașat din Mediterana pentru a sprijini HMS Endurance.Lordul Carrington a dorit să trimită și un al treilea submarin, dar ordinul a fost anulat. Coincidența a făcut ca sumarinul HMS Superb^⁠(en) să părăsească în acel moment Gibraltarul, iar presa a presupus că s-ar îndrepta tot spre sud. Ulterior s-a speculat că toate aceste știri erau destinate să alarmeze conducerea militară a Argentinei, pentru a renunța la invazie. În ziua următoare, în timpul unei reuniuni a cabinetului de criză, prezidată de primul ministru Margaret Thatcher, șeful forțelor navale, amiralul Sir Henry Leach, a afirmat că “Marea Britanie poate și trebuie să trimită o forță expediționară dacă insulele sunt invadate”. Pe 1 aprilie, Henry Leach a transmis ordinul ca forța navală britanică ce făcea exerciții în Mediterana să fie pregătită să navigheze spre sud. Ca urmare a evenimentelor din 2 aprilie, după o ședință de urgență a cabinetului britanic, s-a dat aprobarea pentru formarea unei forțe expediționare care să recupereze insulele. Decizia a fost aprobată într-o reuniune de urgență a Camerei Comunelor, în ziua următoare. Pe 6 aprilie, guvernul britanic a desemnat un cabinet de război, care să supervizeze din punct de vedere politic campania militară. Acesta a fost instrumentul principal pentru gestionarea crizei. Până la dizolvarea lui, în 12 august, cabinetul s-a întâlnit zilnic. Deși se spune că Margaret Thatcher domina cabinetul de război, Lawrence Freedman a remarcat că totuși a ținut cont de părerile contra, dar odată decizia luată, “nu se mai uita în urmă“.

Forta britanica de interventie

Anterior invaziei argentiniene, guvenul britanic nu avea nici un plan militar pregătit pentru această eventualitate. În consecință, forța expediționară a fost încropită pe baza navelor disponibile la momentul respectiv. Submarinul cu propulsie nucleară Conqueror^⁠, care naviga în largul coastelor Franței în 4 aprilie a fost trimis spre sud, iar cele două portavioane Invincible^⁠ și Hermes^⁠, împreună cu vasele de escortă și aprovizionare, a părăsit portul Portsmouth a doua zi. După întoarcerea la Southampton în 7 aprilie dintr-o croazieră în jurul lumii, pachebotul SS Canberra^⁠ a fost rechiziționat și trimis după doar două zile împreună cu Brigada 3 Commando la bord. Pachebotul Queen Elizabeth 2 a fost de asemenea rechiziționat și a părăsit portul Southampton pe 12 mai, împreună cu Brigada a 5a Infanterie la bord.Forța expediționară britanică avea 127 de nave, 43 militare, 22 auxiliare și 62 comerciale. Se considera că recuperarea Insulelor Falkland va fi extrem de dificilă, principala problemă fiind superioritatea numerică a forțelor aeriene argentiniene. Britanicii dispuneau în total de 42 avioane de luptă, 28 Sea Harrier și 14 Hawker Siddeley Harrier GR.3s,contra celor aproximativ 122 avioane de luptă argentiniene, din care 50 erau destinate luptei aeriene efective, restul fiind ținute ca forță de rezervă.Demn de remarcat este că US Navy considera că o victorie britanică este imposibilă. (“a military impossibility”) Pe la mijlocul lui aprilie, Royal Air Force a ales baza militară din Insula Ascension, RAF Ascension Island, din mijlocul Atlanticului, pe care o folosea împreună cu Wideawake Airfield (USA), ca loc de concentrare a forței expediționare, în vederea atacului asupra argentinienilor. Baza adăpostea un număr important de bombardiere Avro Vulcan B Mk 2, avioane de realimentare în zbor Handley Page Victor K Mk 2 și un număr de avioane de luptă McDonnell Douglas Phantom FGR Mk 2 pentru protecția acestora. Între timp, marea majoritate a navelor sosise în Ascension pentru a pregăti asaltul. Un număr de unități fusese deja trimis pentru a recupera insula Georgia de Sud. Primele contacte cu argentinienii au avut loc încă din aprilie, forța expediționară britanică fiind urmărită de avioane Boeing 707 argentiniene în timp ce se deplasa spre Sud.Multe astfel de zboruri de recunoaștere au fost interceptate de avioanele Sea Harrier în afara zonei de interdicție impuse de britanici. Aceste avioane neînarmate nu au fost însă atacate deoarece încă se făceau demersuri diplomatice pentru rezolvarea crizei, astfel încât britanicii nu erau încă deciși să atace. În 23 aprilie, un avion brazilian comercial Douglas DC-10, aparținând VARIG Airlines, în drum spre Africa de Sud, a fost interceptat de avioane Sea Harrier britanice, care l-au identificat drept avion civil.

Batalia de la Goose Green

Începând din 27 mai, până în 28 mai, circa 500 de oameni ai Batalionului 2 – regiment de parașutiști (2nd Battalion, Parachute Regiment – 2 Para), având ca suport de artilerie, bateria 8 (Alma) Commando Battery, Royal Artillery, s-a apropiat de Darwin și Goose Green, ocupate de Regimentul 12 Infanterie argentinian, declanșând atacul asupra acestora. După un schimb intens de focuri, care s-au sfârșit în noaptea de 28 mai, britanicii au câștigat. Bilanțul a fost de 17 soldați britanici și 47 argentinieni uciși. 961 militari argentinieni, dintre care 202 aparținând Forțelor Aeriene Argentiniene (AAF), care deserveau areoportul “Condor” au fost luați prizonieri. BBC a anunțat victoria de la Goose Green înainte ca aceasta să se întâmple. În cursul acestui atac, a fost ucis Lt. Col H. Jones, comandantul regimentului, în timp ce ataca în fruntea unității pozițiile argentiniene. A fost decorat post-mortem cu Victoria Cross. După ce forțele argentiniene deloc de neglijat de la Goose Green au fost scoase din luptă, forțele britanice au avut posibilitatea de a ieși din capul de pod de la San Carlos. În 27 mai, oamenii din Brigada 3 Comando și cei din Regimentul 3 parașutiști s-au deplasat în maeș forțat către localitatea Teal Inlet.(Caleta Trullo)

Caderea orasului Stanley

În noaptea de 11 iunie, după mai multe zile de recunoaștere a terenului și intensă activitate logistică, forțele britanice au lansat un atac nocturn cu forța unei brigăzi, împotriva cercului de coline bine apărat din jurul localității Stanley. Unități ale Brigăzii 3 Comando, sprijinite cu foc de artilerie de pe navele britanice, au atacat forțele argentiniene. Atacul a fost compus din trei angajamente militare: lupta de la Mount Harriet, lupta de la Two Sisters, și lupta de la Mount Longdon. Mount Harriet a fost cucerit cu prețul pierderii a doi soldați britanici și 18 argentinieni. La Two Sisters, britanicii au întâmpinat o puternică rezistență din partea argentinienilor, dar și-au atins toate obiectivele. Cea mai grea confruntare a fost la Mount Longdon, unde britanicii au fost întâmpinați cu foc de infanterie, mitraliere, foc de artilerie și aruncătoare de mine, lunetiști și ambuscade. Cu toate acestea, britanicii au continuat să avanseze spre pozițiile argentiniene.

În cursul acestei confruntări, 13 militari britanici au fost uciși atunci când nava HMS “Glamorgan”, care se apropiase prea mult de mal, a fost lovită de o rachetă Exocet MM38, lansată de pe o platformă tractată, pe care tehnicienii argentinieni improvizaseră o bază de lansare, folosind un lansator recuperat de pe distrugătorul ARA Seguí. În aceeași zi, sergentul Ian McKay, din plutonul 4, compania B, din trupele 3 Para, a fost ucis în cursul unui atac cu grenade asupra unui buncăr argentinian. A fost decorat post-mortem cu Victoria Cross. După o noapte de lupte grele, toate obiectivele pe care și le propuseseră britanicii au fost atinse. Ambele părți au suferit pierderi grele.

În noaptea de 13 iunie a început a doua fază a atacului, presiunea asupra argentinienilor fiind menținută pe toată durata zilei. Trupele 2 Para, sprijinite de vehicule de recunoaștere (CVRT - Combat Vehicle Reconnaissance), încărcate cu trupe aparținând forțelor The Blues și Royals, au capturat punctul Wireless Ridge. Pierderile au fost de 3 soldați britanici și 25 soldați argentinieni. Batalionul 2 al trupelor Scots Guards a capturat Mount Tumbledown, pierderile fiind de 10 militari britanici și 30 militari argentinieni.

Odată ce ultimul obstacol natural, Mount Tumbledown, a fost cucerit, apărarea argentiniană din jurul localității Stanley a început să dea semne de slăbiciune. Încă de dimineață, un comandant de companie a fost ucis, iar ofițerii subalterni nu știau ce decizie să ia. Un militar argentinian din Regimentul 3, Santiago Carrizo, a povestit cum un comandant de pluton le-a ordonat oamenilor săi să ocupe poziții de luptă în casele din vecinătate, spunând : “dacă ciobanii se împotrivesc, împușcați-i”. Întreaga companie a refuzat să execute ordinul.[99] Încetarea focului a fost declarată pe 14 iunie, atunci când comandantul trupelor argentiniene din Stanley, generalul de brigadă Mario Menéndez s-a predat generalului maior Jeremy Moore. 

Recuperarea Insulelor Sandwich de Sud

În 20 iunie, britanicii au capturat Insulele Sandwich de Sud, după ce în prealabil, trupele argentiniene din insula Thule, staționate în baza militară Corbeta Uruguay , au declarat încetarea ostilităților, acceptând să se predea britanicilor. Argentinienii înființaseră această bază militară în 1976, dar, înainte de 1982, britanicii au contestat această decizie doar pe cale diplomatică.

Pierderi

În total, 907 oameni au fost uciși în cele 74 de zile ale conflictului:

• Argentina - 649 morți.
  • Armata argentiniană - 194 (16 ofițeri activi, 35 ofițeri rezerviști și 143 înrolați voluntar)
  • Marina argentiniană - 341 morți (din care 321 militari + 2 civili în urma scufundării ARA “General Belgrano” și 4 aviatori ai marinei)
    • Infanteria navală (IMARA) – 34 pușcași marini.
  • Forțele aeriene argentiniene – 55 persoane (31 piloți + 14 personal la sol)
  • Jandarmeria Națională Argentiniană (trupe de grăniceri) – 7 oameni.
  • Prefectura Navală Argentiniană (paza de coastă) – 2 oameni
  • Marinari – 16 oameni
• Marea Britanie - 255 militari britanici și 3 femei, localnice din insulele Falkland, și-au pierdut viața în cursul conflictului militar.
  • Marina britanică – 86 militari + 2 auxiliari din Hong Kong.
  • Pușcași marini – 27 oameni. (2 ofițeri, 14 ofițeri rezerviști și 11 soldați)
  • Flota auxiliară – 4 marinari britanici + 6 marinari din Hong Kong.
  • Marina comercială – 6 marinari.
  • Armata britanică – 123 militari. (7 ofițeri, 40 ofițeri rezerviști și 76 voluntari)
  • Royal Air Force - 1 ofițer
  • Civili din Falkland – 3 femei omorâte în cursul bombardamentelor britanice