Informații cultural-istorice generale
Primele populații de origine turcă (hunii și avarii), prezente în Dobrogea, datează din secolul al III-lea. Șase secole mai târziu apar primele popoare turce venite din Asia Centrală: pecenegii, uzii, cumanii[1], tătarii, turcii selgiucizi și turcii otomani.
Prima consemnare documentară datează din 1264, când, în urma luptelor interne din Imperiul Anatolian Selgiucid, câteva mii de ostași de origine turcă, în frunte cu sultanul Izzeddin Keykâvus, s-au așezat în Dobrogea, în zona Babadag. Dervișul Sarî Saltik Baba – mentorul religios al sultanului – a avut un rol esențial în formarea religioasă și spirituală a turcilor din Dobrogea. La Babadag, Sarî Saltuk are un mausoleu venerat de musulmanii de pretutindeni.
După bătălia de la Varna (1444) în timpul domniei lui Baiazid, Dobrogea intră sub stăpânire otomană, care durează până în secolul al XIX-lea (1877).
Constantin Brătescu observa că, pentru istoria etnografică a Dobrogei, anul 1444, anul dezastrului creștin la Varna, semnifică „schimbarea la față”: „pe încetul, satele, în marea lor majoritate primiseră populație și nume turcești, orașele și cetățile fură ocupate de garnizoane și administrație otomană. În loc de biserici se ridică geamii.”[2]
Inițial, provincia (vilayet) Dobrogea a făcut parte din sangeacul Silistra (sangeak = unitate administrativă de bază) care la rândul său era parte a Rumeliei (cu centrul administrativ la Edirne, apoi la Sofia).
Anuarele editate la Ruse între anii 1868 și 1877 arată că pe teritoriul județelor Tulcea și Constanța de astăzi, existau 196 de moschei, 18 medrese (colegii religioase), 8 gimnazii și 56 de școli primare. Rețeaua sanitară era bine pusă la punct și se stabilise o linie telegrafică între 8 orașe dobrogene. În 1860 fusese dată în folosință calea ferată Constanța-Cernavodă, iar în 1869 începuse construcția liniei ferate Tulcea-Măcin.[3]
Recensământul din 1956, primul din perioada regimului comunist, consemna un număr de 29.835 de suflete, populație musulmană.
La recensământul din 1992, turcii din România erau în număr de 29.533.
După datele recensământului din martie 2002, populația de origine turcă număra 32.098 persoane, din care 24.602 trăiau în județul Constanța (3,4% din populația județului).
Din datele Institutului Național de Statistică, din 2011, în județul Constanța trăiesc 20.826 de turci, din care 15.183, în municipii și orașe, iar 5.643, în comune și sate. Din cei 15.183 de turci din mediul urban, 6.525 trăiesc în Constanța, 3.340, în Medgidia, 1.474, în Mangalia și 1.136 în Băneasa. Restul, de ordinul sutelor, trăiesc în Cernavodă, Hârșova, Murfatlar, Ovidiu, Techirghiol, Năvodari și altele.
În mediul rural, localitățile cu pondere mare de populație turcă sunt: Dobromir (1751) și Cobadin (1026), urmate de Cumpăna (507), Castelu (498), Independența (392), Amzacea (238), Valu lui Traian (196), Tuzla (170) și altele.
Proclamația către locuitorii Dobrogei, dată la Brăila la 14 noiembrie 1878, de Carol I:„Locuitori musulmani! Dreptatea României nu cunoaște deosebire de neam și de religiune. Credința voastră, familia voastră, vor fi apărate deopotrivă ca și ale creștinilor.”[4]
În anul 1910 statul român a construit la Constanța – pe locul geamiei Mahmud (1822) din care s-a păstrat mihrab-ul (altarul), orientat spre Mecca – Moscheea Mare, monument arhitectonic al orașului, loc de celebrare a sărbătorilor cultului musulman, al slujbelor de vineri, de Ramazan- Bayram și Kurban-Bayram.
Aici se află celebrul covor, adus în 1965 din moscheea de pe insula Ada-Kaleh (490 kg și dimensiuni de 9m x 16m), căreia îi fusese donat de sultanul Abdul Hamid al III-lea, în 1909, înainte de detronarea acestuia.
În perioada otomană, învățământul avea un caracter preponderent religios. Existau multe școli elementare prin sate și orașe. În centrele mai importante funcționau seminarii numite medrese[5]. O instituție școlară cu tradiție a fost Seminarul musulman din Babadag (Gazi-Ali Pasa Medresesi), înființat în 1610, care, după aproape trei secole, în 1901, a fost mutat în Medgidia (Seminarul Musulman din Medgidia). Studiile de cultură generală se efectuau în limba română, în timp ce Coranul, istoria religiei, muzica bisericească și literatura osmană se studiau în limba turcă și arabă.
Acest focar de cultură (…) avea să creeze de-a lungul funcționării sale o serie de pleiade de intelectuali dintre care unii activau în domeniul cultului musulman, iar alții în învățământul în limba maternă sau alte domenii.[6]
La început, Seminarul dispunea de venituri consistente de la fundațiile religioase. Ulterior, statul român a preluat subvenționarea instituției, introducând gratuitatea studiilor pentru toți elevii. Efectul a fost creșterea numărului de elevi. Sistemul a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. Seminarul a fost închis definitiv în 1965. „Unii dintre absolvenții Seminarului ajungeau chiar și șefii cultului musulman din Romania, respectiv Muftii, iar alții deveneau kadii pe lângă tribunalele românești pentru rezolvarea litigiilor specifice dintre cetățenii turco-musulmani. Alții deveneau avocați sau medici și chiar ziariști, editând ziare turcești în folosul comunității în care trăiau[7].
Reformele înfăptuite de Kemal Atatürk – fondatorul Turciei moderne – în domeniul învățământului, al mentalităților, al culturii au influențat pozitiv și învățământul în limba turcă din Dobrogea. S-a produs laicizarea învățământului, iar în anul 1930 a fost introdus alfabetul latin în școlile cu limba de predare turcă. S-a schimbat și vestimentația elevilor, locul turbanului sau al fesului l-a luat șapca, iar locul șalvarilor și al giubelelor (un gen de manta, de pelerină) l-au luat costumele de croială europeană.
În Dobrogea, au fost înființate numeroase asociații culturale și de învățământ care au avut ca activitate apărarea identității etnice și religioase și apărarea drepturilor și intereselor economice și sociale. Acestea au editat ziare, cărți, au organizat în satele și orașele Dobrogei seri literare, reprezentații artistice și au încurajat tinerii să urmeze cursurile școlilor secundare și superioare (Asociația elevilor turci de liceu (1919), Uniunea culturală din Dobrogea (1938), Societatea generală de învățământ din Dobrogea, înființată de profesorul și poetul Mehmet Nizazi, membru al Junilor turci din Dobrogea, societate cu peste 250 de membri activi).
În perioada comunistă, învățământul în limba maternă, a fost desființat, începând cu 1959, odată cu desființarea tuturor școlilor și claselor cu predare în limba turcă și tătară.
După 1990, limba turcă se studiază ca limbă maternă, 3-4 ore pe săptămână, în școlile cu predare în limba română.
Liceul Teologic Musulman „Kemal Ataturk” din Medgidia este continuatorul fostului Seminar musulman. Pregătirea elevilor este gratuită, cheltuielile de cazare, hrană, haine, manuale, rechizite sunt suportate de statul turc.
Primul ziar în limba turcă, „Dobruca Gazetasi” („Gazeta Dobrogei”) a apărut între 1888 și
1894. Ziarul avea și pagini în limba română. În 1909, poetul Mehmet Niyazi, directorul gimnaziului turc din Constanța, a editat ziarul „Dobruca Sadasi” („Glasul Dobrogei”), care a promovat variate acțiuni culturale și a reflectat preocupările comunității turce.
Personalități culturale ale comunității turce: istoricii Mustafa Ali Mehmet, Mihail Guboglu, Ibram Nuredin; actorul Hamdi Cerchez; scriitorii: Ismail Daud, Emin Emel și Fatma Sadîk, Suzan Memet.
Comunitatea musulmană are tradiții specifice privind nașterea, botezul însoțit de circumcizie (sünet), căsătoria și moartea. În cadrul acestora există particularități dobrogene, dar și multe asemănări cu obiceiurile și tradițiile turcilor din Turcia.
Particularitățile dobrogene țin, pe de o parte, de desprinderea populației turcești, de-a lungul istoriei, de grupurile etnice originare, pe de altă parte se datorează influenței exercitate de elementele specifice românești.
Este de remarcat că în perioada comunistă multe din obiceiurile turcilor s-au pierdut. Practicile fundamentale, marcate de profunde implicații religioase, s-au păstrat, chiar dacă, în unele cazuri se poate vorbi de interferențe cu mediul majoritar creștin (un bun exemplu este cel al „mesei mari”, la nuntă și al nașilor).
Marile sărbători musulmane, unde factorul religios este decisiv și asigură dimensiunea conservatoare a evenimentelor tradiționale, au resimțit mai puțin influențele vieții moderne.
La musulmani ziua echivalentă duminicii pentru creștini, sau sâmbetei pentru evrei, este vinerea. În această zi, la amiază, se face o rugăciune în comun, la geamie sau moschee, dar munca nu se întrerupe.
Principalele monumente musulmane din județul Constanța sunt:
Geamia Esmahan Sultan din Mangalia (1520),
Geamia Hunkiar din Constanța, ctitorită de sultanul Abdulaziz (1830 - 1876) și dată în folosință în anul 1869.
Moscheea Mare Carol I din Constanţa (1910).
Bibliografie
- Bălan Zamfir- Studiu cultural istoric privind minoritatea turcă realizat în cadrul Proiectului “ Minorități minore”
[1] Pecenegii alcătuiau ramura occidentală a turcilor vechi, uzii formau ramura vestică a populaţiei turce oguze, cumanii, după unii specialişti, sunt indoeuropeni asimilaţi de popoarele turce.
[2] Constantin Brătescu, Dobrogea: 1878 - 1928; cincizeci de ani de vieață românească, în volumul omonim, tipărit cu prilejul semicentenarului reanexǎrii Dobrogei, vol. I, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p. 223. Apud Bălan Zamfir- Studiu cultural istoric privind minoritatea turcă , p.1
[3] Ekrem Mehmet Ali, Din istoria turcilor dobrogeni, Editura Kriterion, Bucureşti, 1994, p.71, apud Ibidem. .
[4] G. Ilioniu, Cultele în Dobrogea , apud Zamfir Bălan - Studiu cultural istoric privind minoritatea turcă , p.2-3
[5] Ekrem Mehmed Ali, Op.cit., p. 150., apud Zamfir Bălan, Studiu cultural istorc despre minoritatea turcă, p.3-4.
[6] Mustafa Mehmet, Comunitatea turcă din România, interviu realizat de Nini Vasilescu, 28. 09. 2011, (http://www.radioamator.ro/articole/view.php?id=773)
[7] Ibidem.