Istorie

Imperiul chinez

Situată la nord-est de vechea Indie, la o distanta ce depăşea 2000Km, China antică şi-a creat propria civilizaţie, originală şi impunătoare.

Imperiul chinez s-a constituit în valea fluviului Yantzi şi Hoanghe, în urma războaielor purtate între diferite triburi înrudite. Statul chinez a fost înfiinţat de Tribul San în sec. al XVII –lea î.e.n.

În sec. al XI –lea î.e.n. triburile Ceu au răsturnat statul San şi au întemeiat dinastia Ceu care şi-a păstrat puterea pînă în sec.III î.e.n.

Pe la mijlocul sec. III î.e.n. , în China a devenit foarte puternic statul Cin (221-206 î.e.n.), care a asigurat unitatea statului. Regele Cin-Si s-a proclamat împărat. Au fost introduse multe reforme: statul a fost împărţit în 36 de districte, s-a constituit o nouă reţea de drumuri, au fost unificate sistemele de greutate, de măsură şi monetare şi a fost finisată construirea Marelui Zid care înconjura hotarele nordice ale Chinei.

Muncile istovitoare la marile construcţii, războaiele, au vlăguit forţele ţării şi au cauzat mişcări ţărăneşti. Acestea au fost folosite apoi de aristocraţie împotriva puterii centrale.

În aceste condiţii a ajuns la tron dinastia Han. Sub domnia dinastiei Han (sec.III î.e.n. –sec.III e.n.), Imperiul chinez şi-a extins dominaţia asupra unor noi teritorii: Indochina, Coreea, Turchestan.

Civilizaţia chineză cuprinde în dezvoltarea sa istorică mai multe perioade marcate de diversele dinastii care şi-au pus amprenta asupra organizării politico-statale a Chinei. Istoria chineză îşi află începuturile sale antice în tradiţia legendelor, mai mult sau mai puţin fanteziste, despre personaje şi fapte  de civilizaţie materială şi spirituală realizate în cadrul acestei arii geografice.

Săpăturile arheologice efectuate dau informaţii cu privire la prima epoca din istoria Chinei legata de dinastia Xia (sec. XXI î.Hr.) cînd şi-a făcut apariţia cea dintîi organizare statală, în valea Fluviului Galben, corespunzătoare civilizaţiei neolitice specifice ceramicii negre şi policolore (negru, roşu şi alb) chineze. După cinci secole urmează perioada dinastiei Shang ce durează pînă la 1066 î.H., care la rîndul său va fi supusa de triburile Zhon. Format în N-V Chinei, regatul Shang se structurează în ultima sa perioadă ca un sistem social în care regele, stăpînul absolut al ţării şi şeful cultului de stat (cultul strămoşilor), împărţea pămîntul anturajului sau, căpeteniilor tribale în schimbul obligaţiei acestora de a furniza trupe în situaţii de război. Societatea chineză, sub aspect economic, era preponderent legată de agricultură (cultura cerealelor), creşterea viermilor de mătase, care va juca un rol important în economia chineză în toate timpurile. Civilizaţia tehnică a acestei epoci este legată de prelucrarea şi turnarea bronzului sub diverse forme şi ornamente şi de continuarea produselor ceramice.

Modul de viaţă

Viaţa chinezilor a fost de timpuriu aceea a unor agricultori şi constructori de canale de irigaţii. Clima plăcuta, vegetaţia diversă, stepe cu ierburi bune de păşunat, copaci de diferite esenţe, jungle şi mirodenii, bogăţii minerale (cărbune, fier, pietre preţioase ), peşte , animale sălbatice, toate acestea au făcut ca teritoriul chinez să fie locuit de foarte timpuriu şi să devină un important centru de civilizaţie  

În China antică modul de viaţă avea diferite şi numeroase aspecte iar familia, unele obiceiuri, legislaţia, administraţia şi serviciu militar afectau, atît viaţa individului, cît şi a comunităţii.

În spaţiul civilizaţiei chineze, viaţa economică a fost, din cele mai vechi timpuri, legată de munca istovitoare şi  tenace a ţăranului chinez, ceea ce a făcut din agricultura temeiul întregii istorii a Chinei. Agricultura – domeniu predominant al vieţii economice din societatea chineză – a făcut din chinezi unul din cele mai vechi popoare sedentare din lume, care s-au ocupat, în principal, de cultura orezului, a ceaiului, viermilor de mătase, a creşterii animalelor (mai ales porcul, câinele, oaia, bivolul), a pescuitului şi vânătorii.

Familia forma baza organizării sociale. Ea era o unitate economică, educativă şi religioasă a societăţii. În China tatăl avea dreptul de viaţă şi de moarte asupra membrilor familiei, dar totuşi pentru executarea unui copil trebuia sa ceară aprobarea împăratului. Soţia exercita putere asupra fiicelor. Respectul filial şi loialitatea fraternală constituiau legăturile cele mai puternice în societatea chineză. Ei erau adepţii familiei cu mulţi copii.

În ceea ce priveşte situaţia demografică, în China s-au păstrat rezultatele recensămintelor din anii 1 şi 140 e.n. În primul caz, populaţia era de 57 milioane, iar în al doilea caz, de 44 de milioane.

Obiceiurile erau axate pe evenimentele din viaţa familiei, de muncă, anotimpuri. Cele mai multe se refereau la naştere, majorat, căsătorie, moarte. Ritualurile funerare erau foarte fastuoase.

Structura societăţii în China încă de la începutul mileniului II î.e.n., era formată din clase antagonice. Clasa dominantă era formată din: aristocraţia laică, clericală şi aristocraţia triburilor. În prima jumătate a mileniului I î.e.n. s-a format o nouă aristocraţie alcătuită îndeosebi din conducători militari şi negustori bogaţi.

Legislaţia chineză avea legi ce aplicau pedepse foarte crude, de exemplu mutilările, aplicarea sigiliului infamiei pe obraz, moartea.

Administraţia avea în frunte regele, învestit cu puteri absolute, ajutat de un cerc însemnat de funcţionari. După rege urma cel mai apropiat colaborator al său, cu atribuţii extrem de multiple. Uneori această funcţie se transmitea prin ereditate. Un consiliu format din trei persoane (cei trei bătrîni ): şeful agriculturii, şeful cailor şi al armatelor, precum şi şeful lucrărilor publice conduceau sectoarele cele mai importante ale administraţiei. În epoca dinastiei Han, pe lîngă împărat se mai afla un consiliu consultativ. Imperiu a fost împărţit în provincii (cca 100). Guvernatorii provinciilor dispuneau de drepturi depline în ceea ce ţinea de problemele administrative, juridice, militare.

Armata avea iniţial caracter popular. Bărbaţii de o anumită vîrstă erau înrolaţi pe cheltuiala proprie, iar cei nechemaţi sub arme plăteau un tribut. Cu timpul, armata a devenit o instituţie specială supusă claselor dominante. Garda imperială era compusa din soldaţi profesionişti şi forma nucleul armatei chineze. Garnizoanele de la graniţe se ocupau şi de agricultura încît soldaţii acestor trupe s-au transformat în colonişti militari. Ei au importat de la popoarele care locuiau spre nord de China o nouă armă –arbaleta.

Cultura se caracterizează prin varietatea manifestărilor în diferite domenii, prin caracterul practic al cunoştinţelor, prin originalitate. Civilizaţia a apărut de timpuriu dar a avut o dezvoltare lentă deoarece purtătorii ei erau îndeosebi preoţii, care o foloseau pentru menţinerea influenţei lor sociale şi economice. De aici provine şi caracterul religios şi conservator al culturii. Ea era privilegiu claselor dominante iar masele populare nu beneficiau de rezultatele ei.

Apariţia scrisului a fost un eveniment important deoarece a făcut posibilă acumularea, transmiterea şi păstrarea cunoştinţelor umane. Începuturile scrisului în China datează din mileniul IV î.e.n. Chinezii aveau o scriere hieroglifică compusă din 2000 de semene. Ei scriau pe o hîrtie fabricată din fibre textile. Tot ei sunt cei care au inventat tiparul.

Cultura Chinei antice cuprinde în sfera creaţiilor artistice toate domeniile artei care s-au dezvoltat în corespondenţă cu evoluţia socială, ceea ce a imprimat artei chineze anumite particularităţi:

Lipsa dimensiunii monumentale a artei chineze, comparativ cu alte civilizaţii ale antichităţii. De exemplu, arhitectura este absentă în primele epoci ale istoriei chineze, iar mai tîrziu edificiile arhitectonice s-au dovedit a fi perisabile deoarece materialul de construcţie de bază era lemnul şi pămîntul bătut.

Literatura chineză avea un caracter folcloric şi cuprindea diferite cîntece de muncă şi poveşti de vînătoare, de război şi de dragoste. Multe dintre acestea s-au păstrat pînă astăzi. De exemplu “Cartea cîntecelor “, o culegere de cîntece populare adunate din secolul VI î.e.n. În China au fost înfiinţate încă de timpuriu bibliotecile.

Ştiinţa s-a dezvoltat în funcţie de cerinţele practice. Cunoştinţele de matematică şi astronomie erau destul de dezvoltate. Încă din mileniul III î.e.n., chinezii studiau Soarele, Luna şi stelele. Ei au creat primele instrumente de calcul ale timpului – ceasul de apă şi cadranul solar. Din mileniul I î.e.n. ei cunoşteau diferite constelaţii şi puteau stabili echinocţiul. Chinezii au împărţit anul în patru anotimpuri şi au întocmit calendarul. Astronomii chinezi cunoşteau mersul cometelor şi pentru prima dată în lume, ei au alcătuit un catalog astral conţinînd 800 de stele. Invenţia busolei, acul magnetic şi praful de puşcă sunt tot realizările chinezilor. În China antică s-a inventat şi “Pătratul Tangram “, un joc atractiv cu puzzle, ce consta în bucăţi numite tanuri, care asamblate pot forma un pătrat, dar aşezate în diferite poziţii se pot folosi pentru a obţine diferite figuri: animale, păsări, plante, obiecte.

Chinezii făceau medicamente foarte eficace din diferite ierburi şi au scris numeroase tratamente. Numai din perioada Han s-au păstrat 30 de tratamente medicinale.

Filozofia

În filozofie, pe lîngă concepţia idealistă a apărut într-o formă rudimentară şi cea materialistă. Începuturile acestei filozofii datează din secolul IX î.e.n., ele fiind exprimate în opera “Cartea schimbărilor“.

Un mare gînditor al materialismului chinez a fost Iang-Dju. El considera că lumea se află în continuă transformare iar omul este constituit din cele cinci elemente fundamentale şi se deosebeşte de celelalte fiinţe numai datorită raţiunii. El nega nemurirea sufletului şi viaţa de dincolo de moarte.

Confucius (Kong-Fu-Zi, 551-479 i.H.) considerat primul gînditor care a formulat o concepţie umanistă bazată pe principii filosofico-morale, omenie, cunoaştere, curaj şi dreptate, pe care fiecare individ trebuie sa le transforme în norme de viaţă. Pe baza acestor principii apar numeroase şcoli filosofice de un subtil rafinament metafizic, epoca în care s-a realizat opera literară, „Cartea Cîntecelor” şi s-a afirmat arta bronzului.

Religia

În ceea ce priveşte religia, la chinezi au apărut religiile filozofice morale. Pe lîngă concepţiile tradiţionale legate de cultul naturii, cultul strămoşilor, s-au format doua curente filozofice religioase: daoismul şi confucianismul. Primul a fost întemeiat de Lao-ti (sec.VI î.e.n.). Învăţăturile sale sunt pătrunse de sentimentele solidarităţii cu poporul. El condamna abuzurile guvernatorilor, violenţa şi războiul. Confucianismul, întemeiat de Kong-fu propovăduia ordinea, bunăstarea şi politeţea, acordînd un deosebit rol educaţiei, dar cerea o supunere oarbă faţă de conducători şi aristocraţi.

Arta servea unor scopuri utilitare şi religioase. Ceramica avea o mare însemnătate. Chinezii au confecţionat o frumoasă ceramică pictată cu motive florale, geometrice sau cu scene înăfăţişînd chipuri de animale sau de oameni. Ceramica a dus în China la producerea porţelanului, renumit încă din antichitate.

Arta chineza excelează prin miniaturismul dimensiunilor ei sculpturale ce nu depăşeşte 45 cm, pentru că artistul este interesat să redea anumite tipuri (sfinţi sau înţelepţi) şi mai puţin forma corpului uman, precum realizau egiptenii, indienii şi grecii.

De asemenea, în sculptura chinezii erau interesaţi de reprezentarea animalelor, dintre care cel mai răspîndit era balaurul (simbolul împăratului “dragonul”) ce înfăţişează puterea şi înţelepciunea.

Arta chineza şi-a exprimat genialitatea originalităţii sale în ceea ce criticii de artă denumesc arte secundare: porţelanuri, jaduri, lacuri, mătase şi bronzuri, care şi-au impus valoarea estetică prin eleganţa şi fineţea formelor, prin diversitatea tipologică a decoraţiilor, în majoritate recipiente destinate unor ritualuri şi ceremonii.

De asemenea, în sfera artei secundare din China este remarcabilă arta lacului (realizat dintr-o răşina de conifer) care  s-a pretat la diversitatea ornamentaţiilor fiind rezistent la căldură şi umiditate.

Valoarea artistica a prelucrării mătăsii naturale a atins în China din cele mai vechi timpuri cele mai înalte trepte ale creaţiei originale chinezeşti recunoscută în întreaga lume. Fineţea pînzei de mătase obţinută dintr-un fier solid, elastic, rezistent, uniform şi relativ lung, a permis ornamentarea colorată extrem de diversificată de la motive florale pînă la reprezentarea unor animale sau figuri fanteziste (dragonul, fenixul, etc.). Culorile predominante erau negru, verde, roşu şi alb, combinate într-o multitudine de linii specifice simbolurilor alese de artistul chinez.

În sfera creaţiilor artistice chinezeşti s-a impus, de asemenea, caligrafia şi pictura, ambele conexate în tradiţia din China antică. “Oasele de ghicit” din epoca Shang ilustrează scrierea şi motivele picturale pe diverse obiecte de ceramică (cele mai vechi înscrise pe tăbliţe de bambus sunt din sec. IV î.H.). Pictura chineză are ca element esenţial combinaţia culorii cu linia, asigurînd o vastă gamă de nuanţe şi tonuri. Culorile erau obţinute de chinezi din vegetale şi substanţe minerale (de ex. obţineau 40 nuanţe de negru). Multe secole pictura pe mătase a fost utilizată, în special, pentru ornamentarea templelor, palatelor ţi mormintelor imperiale. Începînd cu epoca Tang se impune in pictura chineza pe lîngă tematica religioasă şi peisajul conceput intr-o viziune lirica (ex. picturile lui Wang Wei). Ulterior, în epoca Shong (960-1276) tehnica picturală a peisajul atinge treptele cele mai înalte de expresivitate artistică prin contribuţia lui Xing Hao şi Guo XI. În ultimele epoci ale istoriei Chinei pînă în 1911, pictura chineză devine tot mai individualistă, eliberîndu-se de vechile modele, adoptînd o tematica cu caracter romantic.

Poezia chineză ca gen literar-artistic oferă o gamă  diversă de teme şi stiluri, de la tema  iubirii la contemplarea visătoare a naturii, dar şi suferinţele oamenilor generate de mizeria socială şi de ororile războaielor.

În China antică teatrul îşi are originea în ceremoniile religioase, fiind armonizată cu coruri şi dansuri rituale şi avînd un caracter popular sau pentru divertismentul aristocraţiei chineze.    

Arhitectura se caracterizează prin grandoarea dimensiunilor. În China templele se numeau pagoda. Ele aveau mai multe etaje, fiecare etaj fiind construit cu balustrade şi terasă iar acoperişul lor era îndoit în sus la colţuri O creaţie monumentală a arhitecturii chinezeşti este “Marele zid chinezesc “, care este singura construcţie vizibilă de pe Luna. Zidul a fost ridicat de primul împărat chinez Quin Shi Huang Di şi măsoară 4000 km lungime.

Arhitectura pagodei a căpătat forma sa definitiva în timpul dinastiei Tang (618-907), copiind modelul templului indian. Unele pagode ating chiar 50 m înălţime, cum este “Pagoda celor Şapte Fericiri”, care prin mai multe supra-etajări asigură echilibru şi eleganţă marginilor inferioare ale acoperişului prin ridicarea lor graţioasa şi încadrarea perfectă în peisajul natural. Chiar mai tîrziu, cînd pagodele vor fi construite din cărămidă arsă (epoca Tang), ele vor păstra liniile specifice arhitecturii chineze din lemn şi al armonizării construcţiei cu elementele mediului ambiant.

Sculptura, ca şi arhitectura, nu se ridică la nivelul artistic pe care acest domeniu al artei, l-a atins în alte spaţii de civilizaţie antică, cu excepţia sculpturii de mici dimensiuni realizată din porţelan, fildeş, jad sau bronz ca o particularitate chinezească.

Drumul mătăsii

Comerţul a luat avînt în timpul dinastiei Han. “Drumul mătăsii “ lega China de Siria. Chinezii cunoşteau mătasea încă din epoca neolitică. La început, ei recoltau gogoşi sălbatici. Descoperirea acestei ţesături este atribuită soţiei împăratului galben, care a domnit în jurul anului 2500 î.e.n., el însuşi fiind un inventator. Scrierea “Clasicul împăratului Galben“ a rămas una din lucrările de bază ale medicinii chineze.

Săpăturile arheologice au demonstrat că populaţia Chinei cunoştea încă de acum 4000 de ani metodele de fabricare a fibrelor, panglicilor şi ţesăturilor din mătase. Oamenii de acum cîteva milenii se ocupau cu creşterea viermilor de mătase, cu depănatul firelor şi cu ţesutul mătăsii. Chinezii cunoşteau mătasea şi brocardul din antichitate.

Cultura şi civilizaţia Chinei  dincolo de barierele naturale care i-a înconjurat arealul sau, a fost din antichitate interconectată pe diverse drumuri comerciale, atît cu Orientul Mijlociu, cît şi cu spaţiul european, mai ales, prin cunoscutul “drum al mătăsii”, iar începînd cu secolul al XVI-lea europenii vor integra tot mai mult China în circuitul mondial de valori. Majoritatea sinologilor apreciază ca în schimbul de valori China, a dat din antichitate pînă la începutul sec. al XIX-lea mai mult restului lumii decît a primit. Astfel, creşterea viermilor de mătase, războiul de ţesut şi filaturile acţionate de apă, tehnica şi arta porţelanului, hîrtia şi tiparul, orologiul mecanic, podurile arcuite şi pe lanţuri, busola şi compartimentarea navelor etc., sunt toate invenţiile Chinei şi aportul ei la patrimoniul civilizaţiei universale.

De asemenea, în domeniul pomiculturii (portocalul, caisul, piersicul şi lămîia) şi al floriculturii (crizantema, busuiocul, camelia, etc.) şi ceaiul au fost aduse europenilor prin intermediul arabilor tot  din China.

Un aport deosebit îl reprezintă medicina tradiţională din China (acupunctura şi întreaga farmacopee), precum şi alte cunoştinţe cu caracter experimental (magnetismul, ideea de cîmp de forţă şi propaganda ondulatorie prin unde, etc.) care au stat la baza dezvoltării fizicii moderne. China a influenţat gîndirea politică a iluminiştilor din sec. al XVIII-lea (ex. Voltaire), iar arta chineză, prin valoarea sa estetică şi prin cultul pentru natură a influenţat romantismul european.

BIBLIOGRAFIE:

1. Ovidiu Dimba –“Istoria culturii şi civilizaţiei“
2. Stefan Pascu – “Probleme fundamentale ale istoriei lumii antice si medievale“, Bucureşti, 1977
3. http://www.scrigroup.com/istorie-politica/istorie/Cultura-si-civilizatia-Chinei
4. http://www.academia.edu
5. http://www.historia.ro
6. http://biblioteca.regielive.ro
7. http://www.descopera.ro