„În prezentarea istoriei unui popor nu e de ajuns să i se reconstituie succesiunea evenimentelor politice şi militare, ci, tocmai pentru înţelegerea deplină a acestor fapte, se impune, cu egală necesitate, să i se cunoască firea, însuşirile şi aptitudinile, organizaţia, modul său de viaţă, deprinderile şi tendinţele spirituale, tradiţiile sale, graiul şi cultura, într-un cuvânt tot ceea ce caracterizează formele şi valorile societăţii pe care o alcătuieşte.”1
Sursele de informare asupra societăţii geto-dacice cu privire la modul de organizare politică şi structură socială nu sunt atât de ample pe cât ne-am dori. Există puţine date despre geto-daci, scriitorii antici nefiind interesaţi de popoarele „barbare”.
Prima şi cea mai amplă relatare despre geto-daci a fost oferită de către Herodot, scriind Historiai, operă împărţită în 9 cărţi, în cartea a IV-a, capitolele 93-96, acesta prezintă numeroase caracteristici despre spiritualitatea geto-dacilor. Este prezentă şi viziunea acestora asupra lumii, Herodot numindu-i „athanantizonas”, însemnând „a cunoaşte practicile de imortalizare”, diferit de felul în care s-ar traduce în alte situaţii „cei care se cred nemuritori”2. Astfel, geto-dacii considerau că după moarte se vor alătura lui Zalmoxis, zeul suprem, motiv pentru care pe durata vieţii lor fac numeroase sacrificii, chiar şi umane pentru a-i face pe plac zeului şi pentru a-şi asigura o viaţă liniştită după moarte; unii considerau că sufletele morţilor se vor întoarce pe pământ, alţii considerau că după moarte vor merge în locuri mai fericite.
În viziunea geto-dacilor, moartea este privită ca un lucru pozitiv, deoarece mortul scapă de nenorocirile din timpul vieţii, ceea ce justifică reacţia de tristeţe şi jale a acestora când se naşte o nouă fiinţă, regretând suferinţele omeneşti prin care va trece. Înmormântările celor mai bine înstăriţi se realizau fie îngropându-i, fie arzându-i, după trei zile în care corpurile erau expuse şi diferite animale erau jertfite în onoarea defuncţilor. Înainte de un mare ospăţ, apropiaţii îl jeleau pe mort,iar apoi se realiza înmormântarea. Tot un ritual al morţii la geto-daci este legat de faptul că aceştia sunt căsătoriţi cu mai multe femei, iar în cazul în care soţul moare, între femeile defunctului apar neînţelegeri, iar apropiaţii mortului trebuie să se sfătuiască pentru a decide pe care a iubit-o bărbatul cel mai mult. Cea aleasă va fi ucisă de rudele ei apropiate şi îngropată alături de soţ, iscând o mare nenorocire pentru celelalte.
„Acestea jelesc cu glas tare şi îşi arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Iar cei care vor să le liniştească aduc lângă rug arme şi daruri, spunând că sunt gata să trateze sau să se lupte cu sufletul celui mort, spre a şti dacă acela permite căsătoria”3.
Informaţii referitoare la modul în care populaţia de rând este înmormântată, nu se găsesc. Cercetările arheologice oferă date conform cărora în veacurile următoare incineraţia este predominantă ca rit de înmormântare, fiind prezent şi după reunificarea dacilor, după retragerea aureliană. Cadavrele erau arse pe ruguri, însă acestea nu au fost descoperite.
În cadrul mormintelor tumulare, au fost găsite şi morminte cu inventar. De exemplu, în anul 1970 s-a descoperit la Peretu, judeţul Teleorman, un mormânt princiar, extrem de bogat. Acesta conţinea un schelet uman însoţit de un cuţit, un vârf de lance, o cataramă, un vas prelucrat cu mâna; de asemenea, s-au mai găsit şi oasele şi capul unui cal, roţi de car, un coif de argint; mormântul a fost datat între 375 şi 340 î.Hr. În mormintele copiilor nu se găsesc inventare. Scheletele acestora sunt aşezate pe spate, cu capetele îndreptate spre nord, şi cu mâinile pe lângă corp.
„Aproape toate mormintele de inhumaţie carpice conţin oseminte ale copiilor în care resturile funerare sunt aşezate cu capul spre N şi cu picioarele spre S. Orientarea sanctuarelor de la Sarmizegetusa Regia, dar şi a mormintelor spre direcţia polară, adică spre empireu, către locul unde locuiau zeii, este de o deosebită importanţă pentru noi. Aceste fapte infirmă mult susţinuta afirmaţie, devenită un loc comun, de fapt, nedovedită prin nimic, că principala divinitate a dacilor era Soarele şi că lui îi era închinat aproape totul.”4
Căsătoria este un rit la fel de important în viaţa geto-dacilor ca şi cel al înmormântării. Atât de la Herodot, în Cartea a V-a, capitolul 6, cât şi de la Heraclit din Pont, elev al lui Platon şi al lui Aristotel, aflăm că geto-dacii practicau poligamia. Aceştia se căsătoreau cu 3-4 femei, care erau folosite pe post de sclave, servindu-l şi spălându-l pe bărbat. În cazul în care femeile erau nemulţumite, părinţii le puteau lua înapoi cu condiţia sa returneze ce au primit în schimbul lor. Femeile frumoase erau vândute împreună cu zestre, iar pentru celelalte se dădeau bani pentru a le lua cineva. După a doua jumătate a secolului I î.Hr. poligamia a dispărut, se crede că odată cu Burebista aceasta a fost defiinţată5. Astfel, familia ajunge să fie monogamă, patriarhală şi patrilineară.
Un alt obicei al geto-dacilor era viciul pentru vin, presupunându-se faptul că viţa-de-vie a fost cultivată în spaţiul carpato-danubiano-pontic încă din epoca bronzului. Conform lui Platon, geto-dacii beau vinul neamestecat cu apă, atât bărbaţii cât şi femeile, şi că aveau obiceiul de a-şi împrăştia vinul pe haine, considerând că aduce fericire acest lucru.
O altă caracteristică a geto-dacilor era faptul că seara, după ce trecea ziua, în funcţie de cum era aceasta, bună sau rea, puneau pietricele de culori diferite în tolbă, negre dacă ziua respectivă a fost rea, albă daca a fost bună. După ce murea cineva, i se lua tolba şi i se numărau pietricelele. Dacă erau mai multe albe, însemna că defunctul a fost un om fericit.
Geto-dacii înstăriţi obişnuiau să facă daruri regelui pentru a-l onora, dar regele dăruia şi el la rândul său celor care nu aveau. Aceştia cunoşteau plăcerile vieţii iar viciile îi caracteriza cel mai bine, şi nu firea războinică.
Sacrificiile sunt o altă caracteristică a geto-dacilor. Astfel, o dată la cinci ani, geto-dacii trimiteau un sol la Zalmoxis, zeul lor suprem, pentru a-l îmbuna şi pentru a-i transmite dorinţele poporului. Trimiterea solului se făcea prin aruncarea acestuia în trei suliţe, iar dacă acesta nu murea, era considerat vinovat că este un om rău şi Zalmoxis nu-l primeşte la el; în cazul contrar, dacă acesta trăia, geto-dacii considerau că mesajul lor a fost trimis. Odată cu apariţia lui Deceneu în cadrul societăţii geto-dacice, sacrificiile umane încetează şi sunt înlocuite cu cele animale. Actul sacrificării este văzut ca un mod de mediere între om şi divinitate.
Bibliografie:
- Crişan Ion Horaţiu, Spiritualitatea geto-dacilor, Editura Albatros, Bucureşti,1986
- Gostar Nicolae, Lica Vasile, Societatea geto-dacică de Burebista la Decebal, Editura Junimea, Iaşi, 1884
- Oltean Dan, Religia dacilor, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2002
- Sîrbu Valeriu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Galaţi, 1993
- Sanie Silviu, Din istoria culturii şi religiei geto-dacice, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1999