Japonia
Japonia a participat la Primul Război Mondial de partea Antantei. în urma acţiunilor militare a ajuns să stăpânească posesiunile coloniale ale Germaniei din Oceanul Pacific şi din China.
Datorită comenzilor de război, făcute de statele Antantei, Japonia şi-a dezvoltat industria constructoare de maşini, cea chimică şi navală. În anii războiului, firmele Japoneze au sporit de patru ori exportul mărfurilor, peste 50% din el revenind produselor industriale. Japonia a devenit un creditor important în lume.
La 1 septembrie 1923, în Japonia a avut loc un puternic cutremur de pământ, urmat de un mare incendiu, în urma cărora au avut de suferit 4 mii. de oameni, dintre care 150 de mii au decedat.
În perioada 1923-1929 în Japonia s-au succedat şase guverne, economia ţării evolua lent.
„Marea depresiune” a afectat profund şi economia Japoniei, din cauza dependenţei ei de pieţele străine de desfacere a mărfurilor. Preţurile la mătase, exportată în special în S.U.A., au scăzut considerabil, ceea ce a condus la ruinarea ţăranilor, care cultivau viermi de mătase. Numărul şomerilor a ajuns la 3 mil. de oameni.
În anii crizei economice, forţele de extremă dreaptă din Japonia s-au activizat. Ele criticau parlamentul şi cereau dizolvarea lui, insistau asupra lichidării partidelor politice, cereau să i se acorde împăratului putere absolută. Totuşi curentul extremist a fost puţin numeros.
Armata japoneză a jucat un rol important în viaţa politică a ţării. Un grup de ofiţeri tineri au constituit „Societatea Căii Imperiale” („Kodakai”). În fruntea Societăţii se afla generalul Araki, care a devenit, la sfârşitul anului 1931, ministru al apărării. Conducerea forţelor armate se pronunţa pentru expansiunea japonezilor în diferite ţări, în special - în China. Militariştii japonezi propagau ,teoria” unui „rol deosebit” al Japoniei în Asia. Între conducătorii militari existau divergenţe doar în problemele privind direcţia ofensivei, rolul flotei maritime şi al trupelor terestre, sursele de finanţare a armatei etc.
La 18 septembrie 1931, trupele japoneze invadează Manciuria (nord-estul Chinei), ocupând teritorii întinse, inclusiv oraşul Harbin.
Conducerea Japoniei a luat decizia (în 1932) de a promova în ţările asiatice o politică deosebită de cea a statelor occidentale, intenţionând să atragă de partea sa popoarele aflate sub jugul colonial al imperiilor occidentale. Japonezii au căutat să colaboreze cu forţele politice loiale din teritoriile cucerite. Ei au găsit colaboraţionişti chinezi, care, în primăvara anului 1932, au proclamat constituirea unui „stat independent”, numit „Mancijou-Go”. Şef al acestui stat a devenit ultimul împărat al dinastiei manciuriene Qing - Puyi. în 1933, japonezii au cucerit noi teritorii chinezeşti.
După modelul japonez au fost instituite Consiliul secret, Consiliul legislativ şi Consiliul de Stat, care conducea aparatul administrativ, alcătuit din departamente pe ramuri. în fiecare departament au fost numiţi consilieri japonezi, cancelariile departamentelor fiind conduse numai de japonezi.
Instruirea în şcoli se făcea în limba japoneză. Dovadă a „patriotismului manciurian” era studierea limbii respective.
În Mancijou-Go exista o singură formaţiune politică „Săhăhoi” („Societatea înţelegerii ”), care propaga „teoria” rolului conducător al Japoniei în Asia şi devenise suportul social al Armatei din Guandun
RĂZBOIUL DE CUCERIRE A CHINEI
Către vara anului 1937, Japonia era deja pregătită de un „război mare”, direcţia de expansiune fiind aleasă China. Comandamentul militar japonez dispunea de 12 divizii de infanterie (240-300 de mii de ostaşi), 1200-1300 de avioane, de circa o mie de tancuri şi maşini blindate, şi altă tehnică militară. Marina militară a fost dislocată la ţărmurile Chinei. Scopul strategic al acestei grupări militare a fost înaintarea spre sud (din Manciuria) şi cucerirea principalelor centre urbane ale Chinei - Beijing, Nankin, Shanghai, Hankou.
Guvernul Chinei dispunea de forţe militare suficiente pentru a riposta agresiunii nipone. Dar generalisimul Chiang Kai-Shek, comandamentul suprem al forţelor militare chineze şi şeful Gomindan-ului, partid de conducere în China, n-au concentrat toate forţele într-un loc ca să creeze un front unic împotriva japonezilor. Comandanţii chinezi deseori cedau teritoriile fără lupte. Aceasta i-a încurajat pe japonezi. La sfîrşitul lunii iunie 1937, Beijingul era sub controlul lor. La 3 noiembrie 1938,primul ministru japonez Fumimaro Konoe s a declarat că Japonia introduce „noua ordine” în Asia de Est, ceea ce însemna instaurarea dominaţiei absolute a japonezilor în teritoriile cucerite de ei.
China
În anii Primului Război Mondial, China republicană era farîmiţată politic, guvernul de la Beijing considerându-se formal „naţional”. În economie ; dominau moşierii care arendau ţăranilor pământuri în condiţii foarte grele.
Datorită acordurilor neechitabile, semnate de Beijing cu statele occidentale, antreprenorii străini beneficiau de mai multe avantaje în raport cu localnicii, mai ales în comerţ, în construirea căilor ferate, în industrie.
După încheierea Primului Război Mondial, China continua să fie dominată de statele occidentale. Guvernul nu deţinea puterea reală în ţară. Puterea în provincii aparţinea guvernatorilor străini. Principala forţă politică în China era Gomindan-ul, primul partid politic chinez creat după model occidental în 1912. Liderul lui — Sun Yat-Sen a înaintat câteva principii de activitate politică a partidului: naţionalismul, democratismul, prosperarea poporului. Pentru soluţionarea problemei naţionale, Sun Yat-Sen s-a orientat spre alianţa cu U.R.S.S. şi constituirea unui front unic cu Partidul Comunist Chinez.
Sun Yat-Sen creează în 1921 un guvern revoluţionar la Canto (Guangzhoi), unul din cele mai mari oraşe din sudul Chinei. Cu ajutorul consilierilor sovietici, el a reorganizat Gomindan-ul şi a creat Armata Naţional-Revoluţionară (A.N.R.).
În iulie 1925, guvernul din Canton s-a proclamat guvern naţional al Republicii Chineze. Puterea lui s-a extins asupra provinciilor din sudul Chinei. La conducerea Gomindan-ului au venit elemente de dreapta. Comandant al A..N.R. a devenit generalul Chiang Kai-Shek, care din mai 1926 era preşedinte al Comitetului executiv al Gomindan-ului.
În vara anului 1926, Armata Naţional-Revoluţionară a efectuat un „ marş spre nord”, în scopul unificării naţionale a Chinei, lichidării diferitelor grupări feudal-militariste. Prima etapă a campaniei militare s-a încheiat în noiembrie 1926 cu ocuparea importantului centru maritim, comercial şi financiar Shanghai.
În aprilie 1927, Chiang Kai-Shek a rupt legătura cu Guvernul naţional din Wuhan, a sistat relaţiile cu U.R.S.S., a înlăturat comuniştii din Gomindan, întrerupînd astfel alianţa cu elementele de stângă din China. Chiang Kai-Shek ia sub controlul său majoritatea provinciilor Chinei, iar în 1928 şi capitala ţării. Astfel China devine un stat unitar sub conducerea Gomindan-ului. S .U .A. au fost primele care au recunoscut guvernul lui Chiang Kai-Shek, exemplu urmat şi de alte state occidentale.
În regiunile controlate de comunişti este proclamată puterea sovietică. în martie 1931 a fost convocat primul Congres al reprezentanţilor regiunilor sovietice, care a adoptat Constituţia Republicii Sovietice Chineze, a format Guvernul central provizoriu muncitoresc-ţărănesc, al cărui preşedinte a devenit Mao Zedong.
În 1934, Gomindan-ul a echipat o armată de peste un milion de ostaşi ca să elibereze regiunile controlate de comunişti. în octombrie, Armata Roşie a rupt blocada lui Chiang Kai-Shek şi a început „marşul cel lung" spre nord, parcurgând prin munţi, pustiuri, mlaştini peste 12 mii km. „Marşul cel lung" s-a încheiat la sfârşitul anului 1935. Doar 40 de mii de ostaşi (a zecea parte) au ajuns la intersecţia hotarelor celor trei provincii din nord: Shanxi, Shaanxi şi Xi’anî, unde comuniştii chinezi au constituit o regiune specială a Chinei, care s-a transformat în bază a revoluţiei comuniste.
RĂZBOIUL DE ELIBERARE A POPORULUI CHINEZ 1937-1939
La 7 iulie 1937, japonezii au provocat un incident, declanşînd operaţiile militare împotriva Chinei,
Conducerea Gomindan-ului a fost nevoită să înceteze lupta cu forţele armate ale comuniştilor, să se unească cu P.C.C., formînd un front comun antinipon.
Armata condusă de Chiang Kai-Shek a încercat să opună rezistenţă intervenţiei japoneze. Dar japonezii au luat sub controlul lor o bună parte din teritoriile Chinei. Guvernu chinez a fost nevoit să se retragă în adîncul ţării,
În războiul purtat împotriva trupelor japoneze, China a fost susţinută doar de U.R.S.S., care, în august 1937, a semnat un Tratat de neagresiune cu această ţară. U.R.S.S. a acordat Chinei ajutor economic şi militar. Aviatorii sovietici au luptat de partea chinezilor. Dar, slab înarmată, cu comandanţi de oşti corupţi şi mediocri, cu un spirit moral scăzut, armata chineză a pierdut acest război. Victoria japonezilor a avut drept rezultat slăbirea influenţei puterilor occidentale în această regiune (mai ales a Marii Britanii şi Franţei).