Originea hunilor

Hunii, neam turanic de origine probabil mongolă, la sfârşitul sec. al IV-lea, şi-au părăsit teritoriile din Asia şi au invadat Europa, ^[1] fiind primul popor nomad non-indo-european care a năvălit într-o Europă profund romană. Şocul a fost puternic şi timp de secole au întruchipat răul prin excelenţă. ^[2]

Hunii aparţineau popoarelor altaice, numite astfel fiindcă se întindeau în jurul Munţilor Altai, din N Chinei sau poate din NE (Manciuria), istoricii împărţind neamurile altaice în trei mari ramuri după limba pe care o vorbeau: turcă, mongolă şi tunguză. Nu se ştie însă foarte precis căreia din aceste ramuri aparţineau hunii.

Izvoarele chineze menţionau în sec. al III-lea î. Hr. apariţia lor în ste­pele din N Chinei ca triburi nomade de crescători de vite pe care le desemnau sub numele generic de Xiongnu, ^[3] sau Hiung-nu. ^[4] Cu mult însă înainte, speriau prin legendele populare păstrate, prin poveştile fantastice ale bătrânilor. Abundenţa de bogăţii pe care le expediau un timp reprezentanţii Chinei drept tribut hoardelor barbare nu putea fi fără pericol - acela de a-şi pierde din calităţile de războinici. Se înveşmântau în haine de mătase, mâncau din porţelanuri, înconjuraţi de sclavi şi amante, astfel hunii se dedau unei vieţi de desfrâu şi decădere. ^[5] Abia sub domnia împăratului chinez unificator Huang-Ti, în sec. III î. Hr., când a început şi construcţia marelui zid chinezesc contra migratorilor mongoli din N, au început să fie însemnate năvălirile şi fărădelegile hunilor. ^[6] În vremea însă a împăratului Wudi (140-87 î. Hr.) Imperiul chi­nez a trecut la o politică ofensivă împotriva lor.

Spre anul 48 a avut loc scindarea triburilor hune în: grupul sudic, care recunoştea autoritatea dinastiei chineze Han orientale, jucând un important rol politic până în sec. al VII-lea, respectiv triburile nordice, considerate strămoşii hunilor, care au migrat spre vest, în Asia Centrală, ^[7] în regiunea lacului Aral, formând nucleul hoardelor ce vor invada Europa. ^[8]

Poporul de călăreţi al hunilor a fost atestat între Volga şi Don încă din anii 160-170 şi menţionat pentru prima dată într-o sursă europeană sub numele de Khounoi în Geografia lui Ptolemeu, lucrare încheiată în anul 172. Atunci hunii erau unul din nu­meroasele triburi nomade din imensitatea stepelor asiatice dintre Podişul Rusiei Cen­trale şi fluviul Amur. ^[9]

Obiceiurile şi descrierea hunilor

Ajunseseră să râvnească bogăţiile vecinilor lor, să le jefuiască şi să le devasteze teritoriile cu sălbăticie an de an. Când părăseau stepele o făceau ca să năvălească asupra unor ţinuturi fertile, pe care le jefuiau cu sălbăticie rapid, lăsând în urmă teroare. Oraşele bogate erau mai ales ţinta furiei lor, ele fiind dărâmate sau incendiate, în vreme ce lo­cuitorii lor fugeau. ^[10] Preferau însă pentru trai, în locul cetăţilor şi oraşelor, viaţa nomadă în câmpii pentru păstorit. Dormeau în corturi care erau mutate cu căruţele pentru păşuni. Îndeletnicirile lor esenţiale erau păstoritul şi creşterea vitelor, de aceea preferând pentru aşezările lor câmpia sau stepa, unde turmele numeroase găseau mai uşor hrana. Nu este o întâmplare deci că aceşti năvălitori au ales, pentru a se stabili în Europa, câmpia Dunării şi Tisei, numită şi pusta panonică. ^[11]

În ce priveşte înfăţişarea lor, aceasta se asemăna probabil cu ceea a mongolilor: pomeţii obrajilor ieşiţi în afară, ochii oblici, pielea de culoare gălbuie, iar nu albă ca la arieni. Legendele europene spuneau că în urma lor nu mai creşteau ierburile sau vreun alt fruct, că erau ca nişte diavoli ieşiţi din iad, vrăjitori sau monştri cu chip de om.^[12]

Hunii i-au uimit pe europenii vremii prin ciudăţenia lor: aveau trăsături ascuţite marcate de în­spăimântătoare cicatrice rituale. Conform primilor cronicari, erau raşi în cap - nu se­mănau deci cu barbarii păroşi veniţi din Germania - ucideau bătrânii şi bolnavii care le încetineau înaintarea şi îşi incinerau morţii. Necropolele descoperite arată că obişnuiau şi să deformeze cutia craniană a celor decedaţi. ^[13]

Istoricul got din Dobrogea Iordanes pomenea, în sec. al VI-lea, legenda asupra originii acestor ființe înspăimântătoare: „Hunii sunt un soi de oameni născuţi în mlaştini, mici, sfrijiţi, îngrozitori la vedere şi neținându-se de neamul omenesc decât prin facultatea vorbirii.” ^[14]

Ammianus Marcellinus, scriitor contemporan cu hunii, reproduce portretul fizic, moral şi intelectual al acestui cumplit neam, în parte exagerat: „Hunii întrec în cruzime şi barbarie - spune el - tot ce şi-ar putea închipui cineva mai barbar şi mai sălbatic. Corpul lor grămădit, cu mâinile foarte mari şi capul peste măsură de gros, le dă o înfăţişare monstruoasă. Se nutresc fără a întrebuinţa nici pregătire, nici foc, cu rădăcini de plante sălbatice şi cu carne frăgezită între coapsele lor şi spatele cailor. Nu mânuiesc plugul niciodată; nu locuiesc în case, nici în colibe, căci orice încăpere de zid le pare un mormânt şi ei nu se cred în siguranţă sub un acoperiş. Totdeauna rătăcind, schimbând veşnic locuinţele lor, ei sunt deprinşi din copilărie cu toate suferinţele: frigul, foamea şi setea. Turmele îi urmează în aceste rătăciri, târând carele în care sunt închise familiile. Acolo torc femeile şi cos hainele bărbaţilor, acolo dau naştere copiilor şi-i cresc până ajung mari. Întrebaţi pe aceşti oameni de unde vin, unde au fost zămisliţi... nu vor şti să răspundă. Ei trăiesc necontenit pe caii lor mici şi urâţi, însă iuţi şi neobosiţi. Călărind ca bărbaţii sau într-o parte, după chipul femeilor, ei ţin pe cai adunările lor, cumpără şi vând, beau şi mănâncă, ba chiar şi dorm înclinaţi pe gâtul animalelor.

Hunii sunt nestatornici, fără credinţă, mişcători după toate vânturile, răpiţi cu totul de furia momentului. Ei ştiu tot atât de puţin, ca şi animalele, ce este cuviincios şi ce nu. Limba lor este întunecată, încurcată şi plină de metafore. Cât despre religie, ei par a nu avea nici una sau, cel puţin, nu practică nici un cult; patima lor cea mai mare este aurul. ^[15]

Afirmaţia de aici privind felul de hrană al hunilor, ca şi teama lor de clădiri erau exagerări evidente. Priscus din Panion, însoţitorul ambasadorului trimis în anul 448 de împăratul bizantin să încheie pace cu Attila, arăta că servitorii huni, care-l însoţeau, se hrăneau cu mălai, adică mei, şi că beau o băutură făcută din orz numită camus. Pe de altă parte, la curtea regelui hun, unde existau băi de piatră şi o cancelarie cu scribi latini, s-a dat un banchet în toată regula, de la care n-a lipsit nici bufonul vorbind o limbă amestecată, huno-goto-romană, spre distracţia mesenilor. Că hunii îşi petreceau însă o mare parte din timp călare este adevărat, după cum e adevărat şi tabloul vieţii nomade, cu familiile încărcate în căruţe. Agricultura o lăsau s-o facă supuşii lor. Aceştia le procurau orzul, meiul şi celelalte produse de care aveau nevoie. ^[16]

Excelenţi călăreţi, hunii erau arcaşi ce încălecau în manieră orientală. Pe lângă arcul cu săgeţi cu cap triunghiular, ei foloseau o sabie cu unul sau două tăişuri. Instalaţi într-o şa din lemn şi echipaţi cu un bici şi un lasou, puteau străbate sute de kilo­metri hrănindu-se - cel puţin aşa susţin textele vremii - doar cu sânge de cal, extras dintr-o venă de la gât, şi dormind călare, fără a se opri din drum. ^[17] Arcaşii huni îşi puteau doborî oponenţii de la 100 m. ^[18]

Cruzimea şi sălbăticia hunilor nu pot însă surprinde: ele făceau parte din sistemul de luptă al asiaticilor, care au urmărit întotdeauna îngrozirea neamurilor pe care urmau să le supună, spre a scurta astfel războiul şi spre a sili şi alte neamuri la ascultare. Spre exemplu, Priscus din Panion trecând, în drumul său spre reşedinţa lui Attila, prin oraşul Serdica (Sofia de azi), prădat tocmai cu puţin înainte de huni, spune că 1-a găsit ruinat. În Naissus (Niş), mai rămăseseră câţiva bolnavi ce nu putuseră fugi, oraşul fusese complet distrus şi se puteau vedea osemintele celor ucişi. Trebuie menţionat însă că aceste cruzimi nu erau continue. Odată stăpânirea hunilor aşezată şi băştinaşii supuşi, ele încetau, cum era şi firesc.^[19]

Expediţiile hunilor până la Attila

- Relaţiile cu germanicii

Deşi timp de două secole nu s-a auzit nimic despre ei, hunii au continuat să înainteze spre V. Au ieşit victorioşi din confruntarea cu alanii stabiliţi în regiunea lacului Aral (350) ^[20]. O mică parte a lor a rămas în această regiune, iar restul s-au îndreptat spre V, către hotarele Europei. ^[21]

În 374, au ajuns în Caucaz şi i-au subjugat pe alani, împreună cu care au distrus în 375 re­gatul goţilor din Ucraina al lui Ermanaric, aflat între Don şi Nistru, făcându-şi astfel apariţia la porţile Europei. Această năvălire a hunilor era una din cele mai însemnate pe care le-a cunoscut istoria. Ea a provocat o perturbare generală printre barbarii germanici şi din ţinuturile noastre, silindu-i pe unii să părăsească aşezările de mai înainte, pe alţii să plece pentru totdeauna de aici: o parte dintre ostrogoţii supuşi au urmat pe huni pe drumurile Europei până pe Câmpiile Catalaunice (451), iar o alta s-a refugiat în 376 în Imperiul roman. ^[22]

Astfel au intrat ei cu adevărat în istorie - o intrare atât de vije­lioasă (prima invazie a unei se­minţii asiatice de neam turcic în Europa), încât l-a uluit pe istoricul latin Ammianus Marcellinus, care vorbea despre un „atac brusc”, o „vijelie subită” dezlănţuită de un popor puţin cunoscut din textele străvechi. ^[23]

După venirea hunilor în anul 375, numeroşi vizigoţi s-au refugiat la sud de Dunăre, învingându-i pe romani la Adrianopol în anul 378 şi încheind o alianţă cu aceştia. După scindarea Imperiului Roman în anul 395, vizigoţii au profitat din plin de rivalitatea dintre Răsărit şi Apus. După înfrângerea ostrogoţilor, hunii i-au atacat pe vizigoţii stabiliţi la V de Nistru, conduşi de Fritigern şi Atanaric, obligându-i să se refugieze în 376 în S Dunării. 200.000 de goţi au cerut intrarea în Imperiul roman, în schimbul apărării li­mesului. Nu peste mult timp însă neînţelegerile au reînceput, Valens însuşi murind în luptă cu vizigoţii, la Adrianopol. ^[24]

Pătrun­derea violentă a hunilor în regiunile nord-pontice este considerată data tradiţională a începutului marii migra­ţii a popoarelor, ^[25] când hunii au întemeiat un centru de putere în N Moldovei.

Celebrul tezaur descoperit în România la Pietroasa este germanic, el aparţinând unor neamuri germanice care în contextul migraţiei hunilor, poate în cursul unor lupte, poate în alte împrejurări, l-au îngropat pe dealul Istriţei. Dacă el ar proveni de la vizigoţii lui Atanaric rămâne o simplă ipoteză, putând să fi aparţinut şi ostrogoţilor. ^[26]

Suzeranitatea hunilor apăsa greu asupra popoarelor care o suportau. Germanii, aliaţi cu ei, simţindu-se umiliţi de aceşti barbari au încercat fără succes să se scuture de jugul lor. Cum nu erau însă suficienţi de puternici ca să se răzvrătească pe faţă, când tirania stăpânilor lor devenea de nesuferit, dezertau trecând la romani. ^[27]

În anul 436, generalul roman Aetius a nimicit cu ajutorul hunilor re­gatul burgund de pe Rinul mijlociu ^[28], condus de Gundahar (eveniment care-şi găseşte expresia artistică în Cântecul Nibelungilor). ^[29]

De la sfârşitul se­c. al IV-lea sau de la începutul celui următor datează mormântul unei căpe­tenii hunice de la Conceşti (jud. Botoşani), cu criptă de piatră, având podoabe de origine răsăriteană amestecate cu piese de factură romană târzie. Până pe la anul 420 centrul de putere se afla la nord de gurile Dunării, de unde hunii exercită un anumit control asupra Moldovei, Mun­teniei şi Olteniei. Ei au lăsat antichităţi tipice precum diadema de aur de la Rotopăneşti (jud. Suceava), cazane de bronz la Bălteni (jud. Iaşi), Dulceanca (jud. Teleorman), Desa (jud. Dolj) etc. ^[30]

- Relaţiile cu Imperiul roman şi cu bizantinii

Apariţia hunilor pe Rin şi Dunăre în sec. III a supus Imperiul Roman unei presiuni enorme. Romanii au putut face faţă germanilor la început, integrându-i în Imperiu ca soldaţi când era necesar. Sosirea hunilor însă în 375 a răsturnat situaţia, întrucât aceştia au declanşat o migraţie masivă căreia Imperiul Roman, scindat oficial în cele două părţi de Apus şi de Răsărit în 395, nu i-a mai putut rezista. Romanii au fost nevoiţi să accepte înfiinţarea unui regat germanic pe propriul teritoriu. ^[31] Triburile gote s-au găsit dintr-odată sub presiunea hunilor. Noii năvălitori veniţi din Asia erau mai cruzi şi mai puternici decât goţii şi între cele două neamuri barbare a început o luptă pentru stăpânirea stepelor din nordul Mării Negre. În ciocnirile violente dintre goţi şi huni, între anii 370-375, puterea goţilor s-a destrămat şi faimosul lor rege Ermanaric (dacă a fost acelaşi sau poate vreun fiu sau nepot cu acelaşi nume, nu se ştie sigur), s-a sinucis, se zice, la vârstă de 110 ani, ceea ce reprezintă un record nemaiatins în istorie.

Goţii au contribuit în bună măsură la slăbirea imperiului şi, mai cu seamă, la decăderea sa economică. În timpul incursiunilor făcute în imperiu, goţii au distrus oraşe, au jefuit bogăţii şi au luat ca prizonieri, oameni care, îndeosebi la oraşe, se îndeletniceau cu meşteşugurile. În felul acesta, au dispărut formele de viaţă civilizată şi cultură, sărăcind astfel peisajul civilizat al lumii antice. Înfrânți de huni, goţii s-au prezentat la hotarul imperial şi au cerut împăratului Valens îngăduinţa de a fi primiţi în imperiu şi de a se aşeza pe un teritoriu unde să poată supravieţui. ^[32]

Între 395-398 au fost primele atacuri ale hunilor, temuţi călăreţi şi neîntrecuţi arcaşi, la hotarele Imperiului Roman - la Dunăre, în dioceza Tracia, şi în E Asiei Mici, la frontiera Caucazului. ^[33]

Spre anul 400 hunii ajunseseră să controleze teritoriul de la N Dunării şi au întreprins atacuri şi spre Moesia şi Thracia. În timpul lui Theodosius II (408-450), Carsium şi Noviodunum vor cunoaşte temporare înrobiri din partea hunilor. ^[34]

Noua înaintare hunică în direcţia Pannoniei a pro­vocat dislocarea din Europa, Centrală a unor seminţii germanice, care au pătruns în Imperiul Roman: în 406 vandalii, suebii şi alanii traversează Rinul înaintând în Gallia, iar ostrogoţii conduşi de Radagais au năvă­lit în 405-406 în N Italiei.^[35] Stabilindu-şi centrul puterii în C. Pannoniei spre anul 400, hunii au constituit un regat în frunte cu Rua (425/430), ^[36] nu înainte ca o căpetenie hună din regiunile Dunării Infe­rioare, Uldis (400-409), să participe ca federat la victoria romană asupra lui Gainas (400) şi Radagais (406). Prin raidurile pustiitoare întreprinse în provin­ciile dunărene şi balcanice din 408-409, confederaţia hunică a devenit, pentru aproape patru decenii, cel mai periculos duşman al Imperiului Roman de Răsărit, constrâns a-i plăti un tribut anual în aur pentru a-şi asigura pacea la Dunăre. ^[37]

În ciuda repulsiei instinctive pe care le-o stârneau hunii, romanii nu i-au considerat de la bun început un pericol. Conducătorii Impe­riului Roman de Răsărit au reuşit chiar să în­treţină cu ei relaţii de prietenie, dat fiind că principalul pericol în regiunea Balcanilor era reprezentat de triburile vizigote. Dar atunci când acestea, conduse de Alaric, au părăsit Balcanii îndreptându-se spre Italia, cărţile sunt rapid date pe faţă: în jurul anului 408, regele hun Uldis a încercat şi el să se sta­bilească în Tracia şi Moesia. Imperiul Roman de Apus, în plină degringo­ladă ca urmare a năvălirilor germanice, nu s-a simţit ameninţat. Aetius, general al împă­ratului Valentinian al III-lea şi conducătorul trupelor însărcinate cu menţinerea autorită­ţii romane în Galia, a fost în tinereţe ostatic al hunilor, cu care a păstrat încă relaţii per­sonale şi pentru a căror pricepere militară a nutrit o mare admiraţie. Era deci firesc să apeleze la ei pentru a lupta împotriva vizi­goţilor (427), a francilor în anul următor şi apoi împotriva burgunzilor în 430. În schimb, le-a acordat sprijinul său pentru a-şi consolida poziţia în Pannonia. ^[38] Tot spre 430, în vremea lui Rua, centrul de greutate al „Imperiului hun” s-a mută în Câmpia Tisei. ^[39]

Attila (434-453) - cel mai însemnat conducător al hunilor

La începutul secolului al V-lea, coeziunea re­gatului hun era asigurată de un veritabil stat, ale cărui baze au fost puse de Mundziuch şi de Rua, tatăl şi unchiul lui Attila. Riturile şi însemnele suveranităţii erau inspirate de modelul sasanid, provenit din Iran şi trans­mis, fără îndoială, de alani, popor de origine iraniană pe care hunii l-au asimilat: în faţa regelui trebuia să îngenunchezi şi să-ţi pleci capul la pământ, suveranul purtând coroana ce simbolizează deplinătatea autorităţii sale.^[40] În regatul hun, puterea era structurată pe baza domniei ereditare şi a unei nobilimi de Curte îmbogăţită din prăzile de război. Din rândurile sale puteau face parte şi străini, precum romanul Orestes, şeful birourilor admi­nistrative. Astfel s-au şters treptat vechile structuri tribale. ^[41]

Cuceririle hunilor s-au înmulţit rapid şi, în perioada în care s-a născut Attila, dominaţia lor întinzându-se de la Alpii Orientali la Marea Neagră. După înfrângerea vizigoţilor şi ostrogoţilor, hunii au cuprins tot ţinutul din stânga Dunării, inclusiv pusta panonică, în timpul regelui Rona sau Rugilas. Acesta a murit în anul 433 sau 434 şi după el au urmat nepoţii săi, Attila şi Bleda. Ultimul a fost asasinat de cel dintâi, care a rămas astfel singur stăpân. ^[42]

Născut în aproximativ 395, Attila a moşte­nit în 434 (an în care a încheiat un acord cu Imperiul Roman de Răsărit) conducerea hunilor pe care a îm­părţit-o cu fratele său Bleda, până la moartea acestuia, în 445,^[43] apoi singur până în 453.

Rar s-a văzut fraţi mai deosebiţi ca aceştia. În timp ce Bleda era dedat cu totul vânătoarei şi chefului, dezinteresat de treburile politice, Attila, care avea 40 de ani, prevedea uniunea întregului Imperiu hun cu care va face cuceri în Europa.

După moartea tatălui său Mundzuk, Attila, crescut la Roma ca ostatec pentru respectarea acordurilor stabilite de unchiul său, a observat punctele slabe ale imperiului. Văzuse corupţia care dezorganiza oştirea, finanţele, administraţia şi intrigile de la curte. ^[44]

Attila ţinea sub stăpânire Pannonia, Dacia şi o parte din Germania, ^[45] aproape întregul bazin al Dunării mijlocii şi inferioare. Elementul hun hegemon îşi subordonase alte seminţii migra­toare - ostrogoţi, heruli, sciri, gepizi, alani - sau popu­laţia romanică din fostele provincii ale imperiului. ^[46] Alături de grupurile de barbari, hunii au întreprins incursiuni de pradă în Peninsula Balcanică, Galia şi Italia.^[47]

Attila a încercat să ofere statului său şi o capitală. Pe lângă tabăra mobilă, aceasta cuprindea un palat din lemn şi terme de piatră pentru care a adus materiale din Imperiul Roman. Graniţele regatului său variau în funcţie de cuceririle făcute, dar ave un nucleu geografic stabil, Pannonia, care corespunde azi Ungariei şi unei părţi din România. ^[48]

Scriitorul got Iordanes menţiona că Attila era spătos, avea capul mare, nasul turtit, faţa arămie aproape şi purta pe cap o coroană de fier ruginit. Contemporanii, îngroziţi de puterea lui şi de jafurile şi omorurile armatelor hunice, i-au atribuit celebra legendă că iarba se usca pe unde călca picioarele calului său. ^[49]

„Attila, ciocanul lumii”, cum era supranumit de contemporani ,^[50] personalitate cu reale calităţi de comandant şi diplo­mat, de general şi om politic, dar spirit eminamente distructiv, a ridicat în campa­niile sale cruzimea şi teroarea ca arme psihologice la rangul de politică de stat, primind astfel în istoriografia creştină şi porecla de flagellum Dei („Biciul lui Dum­nezeu”) şi intrând sub cel de Etzel în epopeea germanică Cântecul nibelungilor. ^[51] Perso­nalitate eminamente distructivă, a apărut în ochii lumii romane ca o personificare a brutalităţii şi barbariei însăşi.

În realitate, Attila n-a fost aşa de cumplit cum îl arată faima. El era un cunoscător al civiliza­ţiei romane şi aprecia unele bunuri ale ei: dovadă că în capitala hunilor, din pusta panonică, erau băi construite din piatră, ştia felul de luptă al romanilor, le cunoştea însuşirile şi scăderile.^[52]

Expediţiile lui Attila în Europa şi relaţiile cu bizantini

Despărţit de regiunea sa răsăritea­nă, Imperiul roman a fost ţinta numeroaselor năvăliri barbare de la începutul secolu­lui al V-lea. În 406, mai multe triburi germanice trecuseră Rinul şi s-au insta­lat din Galia până în Africa de Nord, întemeind treptat state independente. Începând cu anul 476, singurul care îşi mai putea asuma titulatura de „roman” era împăratul bizantin. Orestes, omul de încredere al lui Attila, a fost tatăl ultimului împărat al Imperiului Roman de Apus. Ca o ironie a istoriei, acesta se numea Romulus Augustus: Romulus, precum fondatorul Romei, şi Augustus, ca primul împărat. Supranu­mele Augustulus („micul împărat”) i-a fost dat în batjocură, deoarece era încă un copil când tatăl lui l-a instalat pe tron, în 475. Dar domnia lui n-a durat decât un an: în 476, căpetenia barbară Odoacru l-a detronat fără a numi pe altcineva în locul lui. Acesta a fost sfârşitul oficial al Imperiului Roman de Apus, a cărui exis­tenţă încetase, în realitate, cu mult timp în urmă.

Cu atât mai grav se arăta pentru Bizanţ pericolului hun, cu cât, pe plan intern, imperiul era măcinat de o puternică criză politică şi militară, ce s-a manifestat pe toată durata îndelungatei domnii a împăratul ui Theodosius II (408-450). ^[53]

În prima jumătate a secolului al V-lea, Imperiul Bizantin s-a confruntat invazia hunilor - una din cele mai mari primejdii din istoria sa. Sub conducerea regelui Attila, hunii au declanşat, în deceniile 4 si 5 ale secolului al V-lea, seria devastatoarelor lor campanii militare împotriva Imperiului Bizantin, pustiind cumplit provinciile bizantine de la sud de Dunăre. ^[54]

În timpul primilor 15 ani de domnie, Attila şi-a îndreptat hoardele spre acesta fiind atras prin bogăţie dar şi prin fragilitatea sa. Astfel, în 442, hunii conduşi de Attila, aliaţi ai gepizilor, ostrogoţii şi herulii, au invadat Gallia.^[55] În anii 434,441-442 au fost devastatoarele invazii hune la sud de Dunăre. În anul 443, el a ajuns până aproape de Constantinopol: împăratul trebuia să-i plătească o despăgubire de 6.000 de monede de aur şi, pe deasupra, un tribut anual de 2.100 de monede de acelaşi fel, trebuia apoi să răscumpere pe toţi prizonierii romani şi în schimb să elibereze, fără nici o plată, pe huni. ^[56]

Spre mijlocul sec. V, probabil în anul 447, hunii au atacat şi distrus cordonul defensiv roman de pe malul stâng al Dunării, inclusiv Sucidava, ^[57] iar între 447-448 au pă­truns în Macedonia şi au ajuns până nu departe de Termopile până în Chersonesul Thracic, pe litoralul Propontidei (Marea Marmara), aducând Imperiul Bizantin în pragul colapsului. ^[58]

Aproape toate marile oraşe au fost prădate în drum şi de fiecare dată Attila a obţinut un tribut tot mai mare din partea împăratului Theodosius al II-lea. Treptat însă, strategia sa s-a modificat. Con­tinuând să stoarcă bani din Balcani, a pornit şi asupra Occidentului, dar nu pentru a-l cuceri, ci pentru a jefui cât mai mult, cât mai repede şi cu un risc minim. ^[59]

Tributului anual în aur plătit de imperiu^[60], mereu sporit de pretenţiile regelui hun era imens: - 700 de livre de aur în 434 (c.229 Kg.), 2.100 livre în anul 442 (c.686,7 Kg.), 2.100 livre în anul 448 - plus alte 6.000 livre (1.962 Kg.), tributul restant. Se adăuga riscul unor însemnate pierderi teritoriale, mai ales după campania din 447-448, când Attila a pretins să-i fie cedat sub stăpânirea directă un teri­toriu cuprins între Dunăre la N, alinia­mentul Novae (Şviştov)-Naissus (Niş) la E, şi, foarte probabil, de râul Margus (Morava), de la Naissus la confluenţa cu Dunărea, din amonte de Viminacium (Kostolac) la S. În acelaşi timp, teritoriul delimitat de aliniamentul Novae-Naissus în V, Naissus-Serdica (Sofia) în S, şi, foarte probabil, Serdica-Novae în E, urma să devină o zonă tampon între imperiu şi huni, sau ceea ce istoricul Luigi Marcello numea „o adevărată no man’s land”.^[61]

Incapabile să stăvilească invaziile hunilor pe cale militară sau prin satisfacerea pretenţiilor financiare mereu crescânde ale lui Attila, autorităţile bizantine au pus la cale supri­marea acestuia. Iniţiatorul acţiunii a fost eunucul Chrysaphios, principalul colaborator al împăra­tului Theodosius II. Momentul oportun pentru organi­zarea asasinatului s-a ivit în anul 448, odată cu sosirea la Constantinopol a unei solii hune în frunte cu principele Edekon, rudă cu Attila, şi cu Orestes, un aristocrat roman din Pannonia intrat în serviciul re­gelui hun, venită să impună autorităţilor bizantine umilitoarele condiţii de pace arătate mai sus. Chrysaphios a încercat să-1 atragă, pe fruntaşul hun în serviciul Bizanţului, angrenându-l în complotul pus la cale împotriva lui Attila. ^[62] Organizarea atentatului îm­potriva lui Attila este relativ amănunţii prezentată de Priscos din Panion. Eunucul i-a spus lui Edekon că dacă se duce în Scythia şi-l suprimă pe Attila se poate întoarce la romani spre a trăi o viață fericită în mijlocul unor mari bogăţii. Acesta a dezvăluit însă planul lui Attila.

„La întoarcerea lui Vigilas (- solul bizantin -) şi sosirea sa în locurile în care se afla Attila, i-au ieşit în întâmpinare bar­bari anume pregătiţi pentru aceasta, l-au înconjurat şi i-au luat banii aduşi pentru Edekon”. Dus în faţa regelui şi acuzat di­rect de acesta de tentativă de complot îm­potriva sa, Vigilas a încercat să nege până în momentul în care Attila l-a ameninţat că-i va ucide fiul, care-l însoţise în călăto­ria la huni, „dacă tatăl său nu va spune numaidecât pentru cine şi din ce pricină a adus atâţia bani”. Ca urmare, relatează Priscos din Panion, „când şi-a văzut copilul osândit la moarte, Vigilas a izbucnit în hohote de plâns şi a început să strige că el este acela care ar trebui să sufere pedeapsa tăierii cu sabia, iar nu un tânăr care nu a făcut nici un rău nimănui. Apoi n-a stat mult pe gânduri şi a destăinuit tot ce pusese la cale cu Edekon, cu eunucul şi cu împăratul.” ^[63]

Regele a dispus încarcerarea solului bizantin Vi­gilas şi i-a impus fiului său să se re­întoarcă la Constantinopol pentru a aduce alte 50 de livre aur pentru răscumpărarea lor. Totodată, pentru a le demonstra auto­rităţilor bizantine că planul lor de asasina­re a sa a eşuat, dar şi pentru a le umili, Attila i-a trimis la Constantinopol şi pe Orestes şi Hesla, poruncindu-i primului „să poarte la gât punga în care Vigilas (tatăl) băgase aurul de dat lui Edekon, să meargă înaintea împăratului şi, după ce-i va arăta punga, să întrebe pe eunuc dacă o cunoaşte”, iar lui Hesla să-i comunice verbal lui Theodosius II că el, regele, „nu va înceta de a-l învinovăţi pană ce nu-i va trimite pe eunuc să-l pedepsească”, cere­rea a rămas însă fără rezultat. În ceea ce-i priveşte pe cei doi Vigilas, Attila a dispus eliberarea lor, după ce a primit banii de răscumpărare, considerându-i doar simple instrumente ale curţii bizantine.

Atitudinea lui Attila faţă de Imperiu s-a schimbat însă. Se pare însă că tentativa de supri­mare a sa, pusă la cale de curtea bizantină, chiar eşuată, nu a rămas fără urmări. Complotul i-a indus o puternică impresie regelui hun, materializată, atât în reducerea semnificativă a pretenţiilor lui faţă de im­periu, cât şi în adoptarea unei atitudini mult mai maleabile în raporturile cu Constantinopolul.

Prin tratatul încheiat în anul 449 re­gele hun, solul bizantin Priscos, trimis de împăratul Theodosius al II-lea, consemna că Attila „a făcut jurământ că va păstra pacea în aceleaşi condiţii ca şi până atunci, că se va retrage de pe teritoriul roman care se mărgineşte cu Istrul şi nu va mai pricinui nici o supă­rare împăratului în privinţa fugarilor, dacă şi romanii vor înceta de a mai primi alţi fugari sosiţi de la dânsul”. Din punct de vedere teritorial, se revenea la si­tuaţia existentă la începutul domniei lui Attila, iar tribu­tul plătit de Imperiul Bi­zantin hunilor rămânea cel fixat în anul 442. ^[64]

Descri­erea pe care Priscos o făcea taberei regale este una dintre rarele surse de infor­maţii directe despre huni. Constatând că „reprezentanţii multor popoare se aflau adunaţi acolo”, vorbind „huna, gotica sau latina”, Priscus s-a pomenit interpelat în greacă. Interlocutorul său, altădată un prosper negustor din Viminiacum (la est de Belgrad) luat în sclavie de huni şi apoi eliberat graţie serviciilor militare aduse, i-a povestit viaţa sa în tabăra hună. Fiecare, explica el, avea dreptul la o parte din prada de război, iar „când luptele încetează, viaţa este li­niştită” şi „fiecare se bucură de ce are”, în vreme ce, la romani, omul obişnuit era victima incapa­cităţii generalilor, a rapacităţii perceptorilor şi a corupţiei judecă­torilor.^[65]

- Bătălia de la Câmpiile Catalaunice (451) - începutul decăderii hunilor

În 451, folosind ca pretext o chemare în ajutor trimisă de Honoria, sora lui Valentinian al III-lea, Attila şi-a întors hoardele spre vest. Marea expediţie dinspre apus trebuia să-i aducă şi stăpânirea Galiei şi Italiei. Furioasă pe împăratul care i-a ucis amantul, Honoria şi-a oferit mâna regelui hun - fapt ilustrativ pen­tru prestigiul acestuia. Înainte de a începe această expediţie, Attila a avut grijă să ia legătura cu şeful bagauzilor răsculaţi din Galia şi să accepte o alianţă cu vandalii împotriva goţilor. ^[66]

În Italia, Attila a devastat câmpia Padului, cu înfloritoarele ei oraşe, şi se pregătea să pornească împotriva Romei. Oraşul etern n-a fost ocupat şi jefuit numai mulţumită papei Leon I, care a determinat, prin daruri şi rugăminţi, pe temutul rege al hunilor să se retragă.^[67]

În 1451, în fruntea hoar­delor de huni, Attila a tre­cut Rinul în apropiere de Mayence. Distru­gerile şi jafurile înso­ţeau raidurile. Terori­zând populaţia şi uluind spiritele luminate ale vremii, care vedeau în el cel mai mare din­tre conducătorii barbari sau pedeapsa pentru pro­priile lor păcate, Attila era subiect al admiraţiei şi totodată al groazei. El a de­vastat regiunea din jurul actualului oraş Treves şi a in­cendiat Metz pe 7 aprilie. Spre Paris însă pentru prima dată a fost oprit din drumul său. Astfel, Attila care s-a îndreptat spre Orléans, pe care l-a asediat, a fost alungat de generalul roman Aetius, comandant al armatei Imperiului de apus, care a venit în fruntea unei armate formate în mare parte din „barbari”. El avea, în rândurile oştirii lui un corp de vizigoţi, un altul de franci şi un al treilea de burgunzi. În această armată intrau şi contingente ale ostrogoţilor, gepizilor şi alanilor. Izvoarele arată o armată de 600.000 de oameni - număr însă evident exagerat. ^[68]

Prudenţi, hunii au făcut cale întoarsă, urmăriţi de armata romană şi de cea a regelui vizigot Theodoric, care i-a ajuns în regiunea Champagne. Acolo, pe Câmpiile Catalaunice, în apro­piere de Troyes, se desfăşoară pe 20 iunie o bătălie sângeroasă (în care moare şi Theodoric), care s-a încheiat prin retragerea hu­nilor. Unii istorici consideră această bătălie una dintre cele mai mari şi sângeroase bătălii ale antichităţii. ^[69]

Astfel a luat sfârşit incursiunea în Galia a lui Attila, care în numai câţiva ani a reuşit să pună bazele unui stat şi să facă din poporul său principala putere a lumii barbare. Attila, deşi n-a fost învins propriu-zis, n-a mai putut înainta. Se poate spune deci că această luptă a scăpat apusul de dominaţia hunilor şi că aceasta a fost ultima mare victorie a romanilor. ^[70]

După înfrângerea de pe Câmpiile Catalau­nice, Attila s-a retras imediat în Pannonia, convins ca această mişcare era doar tem­porară. Ca dovadă, a revenit în 452 în Italia, unde a jefuit întreaga zonă de nord a peninsulei. A cucerit oraşul Aquilea, a cărui populaţie a fost deportată în Pannonia, apoi Padova, Mantova, Vicenza, Verona, Brescia şi Bergamo. Roma nu a scăpat decât în schimbul unui greu tribut plătit de papa Leon I şi al căsătoriei lui Attila cu Honoria. După acest moment, el şi-a îndreaptă hoar­dele spre est, neliniştit de atacul împăratului Marcian la Dunăre. ^[71]

Moartea lui Attila

Attila s-a retras în noaptea nunţii în cort cu frumoasa germană Ildico, Hildegunda din Cântecului Nibelungilor. A fost găsit dimineaţa de ofiţeri plin de sânge care i-a ieşit pe gură. Unii ziceau că a fost ucis de Ildico pentru a-şi răzbuna tatăl, alţii că asasinii ar fi fost fiii lui nerăbdători pentru ai urma la tron. Asupra cauzei năprasnicei sale morţi, au umblat totdeauna mai multe versiuni: unii spuneau că ar fi fost ucis prin un complot urzit de împăratul roman, versiunea oficială însă a fost oarecum crezută în tot Im­periul hun - că moartea lui ar fi fost firească, provenită din un atac de apoplexie. ^[72]

Cei care au declarat că a murit de moarte naturală au fost miniştrii săi. Procesiunea înmormântării a fost specifică tuturor regilor huni: a fost pus în haine de mătase pe un catafalc de blănuri, ceremonialul funebru desfăşurându-se toată ziua în jurul lui. Şefii hoardelor şi cei mai buni cavalerişti trăgeau în fuga calului din jurul cortului cu săgeţi spre cer. Hoarda cânta şi bocea. A fost simulată o bătălie pentru înveselirea sufletului mortului. Când s-a lăsat noaptea, a fost săpată o groapă în care a fost pus cadavrul pe coroane, înconjurat de armele şi de comorile lui, prăzile luate în războaie. A fost făcută o movilă înaltă. Cavalerii care au cerut au fost gâtuiţi pe loc împreună cu caii lor şi aşezaţi în jurul mormântului. ^[73]

- Bătălia de la Nedao (454) şi sfârșitul puterii hunilor

După moartea lui Attila în Pannonia, în 453, numeroşii săi copii au început certurile pentru tron. Fiii săi, Ellac şi Ernac, şi-au disputat regatul, care nu a rezistat acestor lupte. Triburile germanice conduse de gepizi s-au coalizat şi s-au revoltat contra hunilor în 454, în bătălia crâncenă la râul Nedao (pare-se un afluent nordic al Savei), în Pannonia. Se spune că la Nedao 30.000 de huni ar fi rămas pe câmpul de bătălie. În încer­carea de a înăbuşi revolta acestora, Ellac fiul cel mai mare al lui Attila a fost ucis. Gepizii, ostrogoţii şi herulii şi-au redobândit după bătălia de la Nedao independenţa. ^[74] Popoarele germane învingătoare şi-au împărţit apoi posesiunile apusene ale împărăţiei hu­nilor. ^[75]

Lipsiţi de regele care le asigura prăzi substanţiale, hunii s-au răspândit în diferite părţi. Unii au intră în slujba Imperiului Bizantin şi s-au instalat la sud de Dunăre, alţii au rămas tributari Romei în Pannonia Orientală iar alţii s-au reîn­tors în stepele ucrainene, unde, alături de populaţiile nomade venite din Asia, au fondat regatul bulgar. ^[76] Gepizii au ajuns stăpânii Daciei. Un grup s-a așezat în Moesia, între localităţile de azi Lom-Palanca şi Nicopole, un altul la SV de Vidin, un al treilea - judecând după descoperirile arheologice făcute - pe malul stâng al Dunării, în Oltenia vestică. ^[77]

După înfrângerea hunilor de către gepizi, în 454, s-au aşezat în NE Dobrogei grupul hunilor condus de Ernac. ^[78]

În acelaşi an a fost asasinat Aetius din ordi­nul împăratului Valentinian al III-lea, care a fost şi el asasinat în 456. ^[79]

Deplasarea hunilor lor spre vest a produs mişcări ale altor popoare barbare, cum ar fi vandalii, lombarzii ş.a.^[80] Resturile hunilor s-au refugiat în N Mării Negre, fiind treptat asimilaţi de popoarele care au exercitat hegemonia politică în aceste ţinuturi (avari, kazari ş.a.).

După o ultimă menţionare în cronici, sub conducerea lui Zenon (474-491), hunii au intrat sub tăcerea istoriei. Numai cronicarii le-au mai atribuit numele unor populaţii avare sau ungrice venite din stepele asiatice. ^[81] Mari distrugeri au mai provocat fortificaţiilor dobrogene doar atacurile kutrigurilor (înrudiţi cu hunii) din anul 559. ^[82] În rest, în sec. V-VI se mai întâlneau cete hune ca unităţi mercenare de cavalerie în armata bizantină. ^[83]

Sub presiunea hunilor, popoarele germanice din Europa au început să migreze, abătându-se în valuri asupra Imperiului Roman. Astfel, pe teritoriul României de azi au pătruns: vizigoţii (ramura de apus a goţilor, de neam germanic), urmaţi de huni, gepizi care au exercitat doar o stăpânire formală aici, avari, veniţi din Mongolia, care i-au bătut pe gepizi, slavi, care pătrund în SE Europei şi au convieţuit paşnic cu autohtonii români. Dintre toţi migratorii, doar slavii au avut influenţă asupra românilor. Al doilea val migrator va fi alcătuit din: bulgari, unguri (maghiari), pecenegi, cumani, tătari.^[84]

Dacă în Franţa Attila a fost privit ca un sălbatic feroce care n-a reuşit să jefuiască Parisul, el a devenit unul din­tre principalele personaje ale epopeii germanice a nibelungilor. Chiar şi lite­raţii islandezi, şapte veacuri mai târziu, i-au conferit lui Atli un loc de cinste în poemele eddice. În secolul al XIX-lea, naţionaliştii unguri angajaţi în lupta pen­tru independenţă (Ungaria făcea parte atunci din Imperiul Austro-Ungar) sus­ţineau că „Biciul lui Dumnezeu” era fondatorul naţiunii maghiare, Attila fiind şi azi un prenume frecvent întâlnit în rândul maghiarilor.

Hunii, şi mai cu seama Attila - cel mai important conducător al lor, au rămas pentru mult timp în amintirea ge­nerală, inspirând groază. Rolul hunilor în istoria lumii, cu precădere în Europa, a fost unul excepţional de important: datorită lor au început marile migraţii timp de un mileniu în Europa, fenomen care a condus la numeroase procese de etnogeneză şi, de asemenea, slăbirea Imperiului Roman li se datorează direct, sau indirect - prin neamurile barbare care au ajuns sa se deplaseze pe continent, migraţie favorizată de prezenţa şi presiunea exercitată de forţa teribilă a acestui neam asiatic.

BIBLIOGRAFIE

^[1] Plantagenet Somerset Istoria lumii. Atlas, Ed. Vox, Bucureşti, 1998, p. 109

^[2] Christophe Badel, Agnes Berenger-Badel, Jean-Marie Le Gall ş.a., Personalităţi care au schimbat istoria lumii. Din antichitate până în evul mediu (1.800 î. Hr. - 1492), vol. I, Ed. Enciclopedia Rao, 2003, p. 162

^[3] Horea C. Matei O istorie a lumii antice, Ed. Albatros, Bucureşti, 1984, p. 352

^[4] Brion Marcel, Dinu Gheorghe, Viaţa hunilor,  Ed. Şcoalelor - Sanft, 1940,  Craiova, p. 6

^[5] Brion Marcel op. cit., p. 50

^[6] Ibidem, p. 8

^[7] Horea C. Matei op. cit.

^[8] Horea C. Matei, Florin Constantiniu ş.a. Istoria lumii în date, Ed. enciclopedică română, Bucureşti, 1972, p. 51

^[9] Christophe Badel op. cit.

^[10] D. Xenopol Istoria românilor din Dacia romană. Dacia anteromană, Dacia romană şi năvălirile barbare (513 î. Hr. - 1290), Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 254

^[11] Constantin C. Giurescu Istoria românilor, Ed. Bic All, Bucureşti, 2007, p. 171

^[12] Brion Marcel op. cit., p. 6

^[13] Christophe Badel op. cit., p. 163

^[14] D. Xenopol op. cit., p. 253

^[15] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 171, 172

^[16] Ibidem, p. 171

^[17] Christophe Badel op. cit.

^[18] Jane Bingham, Fiona Chandler, Jane Chisholm ş.a. Enciclopedia lumii antice, Ed. Aquila’93, Bucureşti, 2006, p. 348

^[19] Constantin C. Giurescu op. cit.

^[20] Horea C. Matei Enciclopedia antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 170

^[21] Idem O istorie a lumii antice, op. cit., p. 353

^[22] Ibidem

^[23] Christophe Badel op. cit., p. 162

^[24] M. Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, ş.a. Istoria românilor, Ed. enciclopedică, Bucureşti, 1998, 102

^[25] Horea C. Matei op. cit.

^[26] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 174

^[27] Brion Marcel op. cit., p. 146

^[28] Horea C. Matei, Florin Constantiniu op. cit., p. 49

^[29] Horea C. Matei op. cit., p. 53

^[30] M. Bărbulescu op. cit., 109

^[31] Klaus Brendl, Markus Hattstein ş.a. Marea istorie a lumii ilustrată, vol. I, Ed. Litera internaţional, Bucureşti, 2008, p. 146

^[32] Iosif C. Drăgan Mileniul imperial al Daciei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, p. 168

^[33] Horea C. Matei op. cit.

^[34] M. Bărbulescu op. cit., 102

^[35] Horea C. Matei op. cit.

^[36] Idem Enciclopedia antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 170

^[37] Idem O istorie a lumii antice, op. cit., p. 353

^[38] Christophe Badel op. cit., p. 164

^[39] Horea C. Matei, Florin Constantiniu op. cit., p. 51

^[40] Christophe Badel op. cit., p. 163

^[41] Ibidem, p. 164

^[42] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 177

^[43] Christophe Badel op. cit., p. 162

^[44] Brion Marcel, Dinu Gheorghe, op. cit., p. 47

^[45] Boris Crăciun Istoria românilor în 1000 de imagini, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 2003, p. 36

^[46] Horea C. Matei Enciclopedia antichităţii, op. cit., p. 53

^[47] Christophe Badel op. cit., p. 163

^[48] Ibidem, p. 164

^[49] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 177

^[50] Ibidem, p. 171

^[51] Horea C. Matei Enciclopedia antichităţii, op. cit., p. 170

^[52] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 177

^[53] Vasile Mărculeţ Eunucul Chrysaphios pune la cale asasinarea lui Attila, „Historia”, nr. 46, 2005, p. 26

^[54] Vasile Mărculeţ op. cit.

^[55] Horea C. Matei, Florin Constantiniu op. cit.

^[56] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 177

^[57] M. Bărbulescu op. cit., 100

^[58] Vasile Mărculeţ Eunucul Chrysaphios pune la cale asasinarea lui Attila, „Historia”, nr. 46, 2005, p. 26

^[59] Christophe Badel op. cit., p. 164

^[60] Horea C. Matei Enciclopedia antichităţii, Ed. Meronia, Bucureşti, 1995, p. 170

^[61] Vasile Mărculeţ op. cit.

^[62] Ibidem

^[63] Ibidem, p. 29

^[64] Ibidem

^[65] Christophe Badel op. cit., p. 163

^[66] Ibidem, p. 164

^[67] Constantin C. Giurescu op. cit., p. 177

^[68] Horea C. Matei op. cit.

^[69] Ibidem, p. 53

^[70] Jane Bingham op. cit.

^[71] Christophe Badel op. cit., p. 165

^[72] D. Xenopol op. cit., p. 256

^[73] Brion Marcel, Dinu Gheorghe, op. cit., p. 172, 173

^[74] Horea C. Matei, Florin Constantiniu op. cit., p. 49

^[75] D. Xenopol op. cit., p. 256

^[76] Christophe Badel op. cit.

^[77] Constantin C. Giurescu op. cit.

^[78] M. Bărbulescu op. cit., 102

^[79] Horea C. Matei, Florin Constantiniu op. cit., p. 50

^[80] Plantagenet Somerset op. cit., p. 109

^[81] Christophe Badel op. cit.

^[82] M. Bărbulescu op. cit.

^[83] Horea C. Matei O istorie a lumii antice, op. cit., p. 354

^[84] Boris Crăciun Istoria românilor în 1000 de imagini, Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 2003, p. 36