Cnezatele şi voievodatele din Ţara Românească şi Moldova au fost sub stăpânirea cumanilor, iar din 1241 acestea au căzut sub conducerea tătarilor. Tătarii, ajunşi în zonă, încep incursiuni şi peste Carpaţi, vizând şi cucerirea Transilvaniei. Reacţia regilor Ungariei a fost imediată. Cel mai semnificativ contraatac a fost cel condus de regele Ludovic cel Mare, în 1343, când a reuşit respingerea acestora până la Marea Neagră.
În acest context întemeiera Moldovei s-a datorat lui Dragoş, voievod român din Maramureş, care a descălecat în 1352 sau 1353 şi care a luat în stăpânire cnezatele şi voievodatele, sub suzeranitatea lui regatului ungar[1]. A urmat la tron fiul lui Sas, Balc, în anul 1359, însă adevăratul descălecător al Moldovei a fost “necredinciosul” [2] Bogdan din Cuhea Maramureşului. Era considerat “ necredincios” datorită credinţei sale ortodoxe, de neconceput în viziunea regelui Ludovic, care era catolic. Domnitorul moldovean a reuşit să se impună şi să întindă hotarele noului stat independent spre răsărit. Scaunul domnesc a fost moştenit de fiul acestuia la 1365 până în 1374. A urmat Petru (1375-1391), din dinastia Muşatinilor, care va muta reşedinţa domnească de la Siret la Suceava, marcând acest eveniment prin ridicarea bisericii “Mirăuţi”[3].
Primele încercări de organizare bisericească le regăsim consemnate în izvoarele medievale la Przemzsl, Polonia, unde este amintit un anume episcop Chiril Românul, în anul 1353[4]. Primul domnitor care a încercat recunoaşterea oficială a Bisericii, a fost Petru Muşat. Acesta roagă mitropolitul ortodox al Haliciului, din Polonia, să-i sfinţească doi ierarhi, pe Iosif ca mitropolit al Moldovei, cu scaunul la Suceava şi Meletie ca episcop. Tot el cere să fie recunoscuţi de către Patriarhia ecumenică, urmărind astfel şi recunoaşterea oficială a independenţei statului său, eliminând orice pretenţie de suveranitate a statului Polonez[5]. Toate aceste demersuri sunt însă împiedicate de patriarhul ecumeni Antonie, care îşi dorea un ierarh grec în acestă zonă, după o practică a Patriarhiei, care obişnise să-şi impună “credincioşi” şi în alte ţări ortodoxe – Ţara Românească, Rusia. Întra-devăr în anul 1391, la începutul domniei lui Roman (fratele lui Petru), este hirotonit un mitropolit grec pe numele de Teodosie. Acesta este primit cu mari rezerve, astfel că după un timp se întoarce la Constantinopol, în locul său venind un alt mitropolit grec, Ieremia, la 1392. Datorită faptului că domnitorul, împreună cu sfetnicii săi , nu erau consultaţi pentru numirea acestor înalţi ierathi îi determină pe aceştia să nu colaboreze cu mitropoliţii numiti de la Constantinopol, drept pentru care şi acest Ieremia se va întoarece, după ce a afurisit pe domn, pe credincioşi, aruncând anatema pentru întreaga ţară. Neânţelegerile vor continua şi sub Ştefan (1394-1399), însă se vor duce negocieri pentru ridicarea anatemei, deci pentru împăcare. În primăvara anului 1395, Ştefan trimite o solie la Constantinopol, în frunte cu protopopul Petru, rugând patriarhul să ridice anatema şi să recunoască pe Iosif şi pe Meletie ca înalţi ierarhi ai Moldovei. Voievodul Ştefan îşi trimese-se această solie conform cu protocolul vremurilor, adică împreună cu scrisori către patriarh, la care primeşte un răspuns negativ categoric, de nerecunoaştere a celor doi ierarhi moldoveni, însă îl va numi pe protopopul Petru, împotriva voinţei sale, dichiu, adică îl împuternicea pe acesta pentru conducerea treburilor Mitropoliei. În toamna anului 1395, patriarhul este cel care va face următoarea mişcare pentru rezolvarea problemelor care nu se rezolvaseră nici prin numirea acestui dichiu, pentru că acesta nu îşi va îndeplinii niciodată funcţia atâta timp cât era în contradicţie cu cerinţele voievodului. Astfel trimite în Ţara Românească şi Moldova pe mitropolitul de Mitilene[6], după ce în prealabil se consultase cu împăratul Bizanţului, Manuil II Paleologul. Nici de acestă dată misiunea acestuia nu va fi îndeplinită, iar în ianuarie 1397 patriarhul va trimite un alt mitripolit şi anume Mihail al Betleemului, care avea calitatea de dichiu şi exarh[7]. Chiar dacă nici acesta nu va reuşi o conciliere deplină cu domnul şi ierarhii Moldovei, între timp sinodul patriarhal ridică anatema aruncată clerului şi credincioşilor. Câţiva ani mai târziu, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432), la data de 26 iulie 1401, patriarhul recunoştea ca mitropolit al Moldovei pe Iosif, care era înrudit cu domnul ţării[8].
După formarea celui de-al doilea stat independent, Moldova, s-a realizat şi unificarea bisericeacsă a celor două statate[9].
Scaunul metropolitan a fost mutat la Iaşi, în a doua jumătate a secolului XVII. Între mitropoliţii moldoveni cei mai de seamă s-au remarcat Teoctist I (1453-1477) şi Gheorghe (1477-1508), amândoi în timpul lui Ştefan cel Mare, Teoctist II (1508-1528), ierarh cărturar, Teofan I (1530-1546) şi Grigorie Roşca (1546-1551, m. 1570), aceştia au contribuit la împodobirea Voroneţului cu pictură în interior şi exterior, Gheorghe Movilă (1588-1591 şi 1595-1605), ctitorul Suceviţei, Anastasie Crimca (1608-1617 şi 1619-1629), ultimul mare miniaturist moldovean, ctitorul mănăstirii Dragomirna şi fondatorul unui spital în Suceava. În timpul lui Vasile Lupul (1634-1653) a păstorit marele mitropolit Varlaam (1632-1653 şi m.1657) , cunoscut cărturar care a tipărit “Cartea românească de învăţătură” sau “Cazania” din 1643 şi alte lucrări, iar în a doua jumătate a secolului, reţinem numele mitropolitului Dosoftei (1671-1674 şi 1675-1686), primul mare poet român („Psaltirea în versuri”, 1673), primul mare prozator („Viaţa şi petrecerea sfinţilor”, 4 vol. 1682-1686), primul traducător din dramaturgia universală (drama Erofili, rămasă în manuscris) şi cel care a tipărit pentru prima oară în Moldova cărţi de slujbă în româneşte („Liturghierul” în 1679 şi 1683, „Molitvelnicul” în 1681). În secolul al XVIII-lea s-au impus – prin activitatea lor – mitropoliţii Iacob Putneanu (1750-1760), om de cultură, sprijinitor al aspiraţiilor sociale ale poporului, Gavriil Calimachi (1760-1786), fost mitropolit al Salonicului, Leon Gheucă (1786-1788), Iacob Stamati (1793-1803), toţi îndrumători ai activităţii cultural tipografice.
Pe lângă cărturari consemnaţi mai sus, o seamă de alţi clerici (preoţi şi călugări) au îndeplinit un rol însemnat în viaţa culturală, socială şi naţională a poporului român. Manuscrisele slave de la noi cuprindeau texte bisericeşti, copiate în mănăstiri aşa cum se obişnuiau şi în abaţiile occidentale, de regulă de călugări, dar şi de preoţi. Sunt cunoscute “şcolile” de copişti de la Neamţ, sec. XV, Putna, în timpul lui Ştefan cel Mare, apoi cele ale sec. XVI, de la Voroneţ, Moldoviţa, Cozia, Bistriţa Olteniei, Hodoş-Bodrog (jud. Arad), iar la începutul secolului XVII “şcoala” de la Dragomirna, îndrumată de mitropolitul Anastasie Crimca. Cărţile bisericeşti au contribuit la întărirea conştiinţei de unitate naţională, a legăturii dintre divinitate şi credincioşi, intermedierea fiind făcută de către reprezentanţii bisericii prin canoanele ecumenice, moştenite şi perpetuate în timp. În concluzie putem spune că biserica este un reper fundamental al spiritualităţii, un adevărat stâlp al credinţei, fără de care traiul de zi cu zi nu ar fi de conceput
BIBLIOGRAFIE
- Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
- *** Biserica Ortodoxă Română, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987.
- *** DEX, Editura Academiei, Bucureşti, 1975.
- *** Învăţătură de credinţă creştină ortodoxă, Editura Institutului biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2000.
[1] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 68.
[2] Mircea Păcurariu, ibidem, p. 69.
[3] Mircea Păcurariu, ibidem.
[4] *** Biserica Ortodoxă Română, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1987, p. 22.
[5] Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, p.70.
[6] În insula Lesbos.
[7] În biserica ortodoxă, în trecut demnitate bisericească, superioară aceleia de mitropolit şi inferioară aceleia de
patriarh, care se conferea, prin delegaţie, de către Patriarhia din Constantinopol.
[8] *** Biserica Ortodoxă Română, ibidem, p. 25.
[9] *** Biserica Ortodoxă Română, ibidem, p. 22.