Pin It

Periodizarea societății feudale

Societatea feudală cunoaște trei etape principale:

  • Feudalismul timpuriu (sec. al VII-lea – al XI-lea în Europa Apuseană)

    • Predominarea economiei naturale închise
    • Slaba dezvoltare a forțelor de producție
    • Reînvierea orașelor și a comerțului
    • Relații feudale in curs de formare
    • Existența unor pături numeroase de țărani liberi
    • Formarea de noi popoare și state
  • Feudalismul dezvoltat (sec. al XII-lea – al XV-lea în Europa Apuseană)

    • Dezvoltarea forțelor de producție
    • Economia de schimb
    • Consolidarea marilor domenii feudale
    • Dezvoltarea orașelor ca centre meșteșugărești, comerciale, politico-administrative și culturale
    • Închierea procesului de formare a relațiilor feudale; țăranii liberi sînt transformați în majoritate în țărani dependenți; se desăvîrșește sistemul ierarhiei feudale
    • Lupta pentru libertate socială cuprinde o gamă largă de forme, culinînd cu răscoala
    • Apariția statelor centralizate
  • Destrămarea feudalismului (sec. al XVI-lea în Europa Apuseană)

    • Dezvoltarea mai accentuată a forțelor de producție, ceea ce duce la destrămarea relațiilor feudale și la formarea unor relații noi de producție, capitaliste.
    • Apariția unor noi clase sociale: burghezia și proletariatul
    • Dezvoltarea unei noi ideologii, a unei noi culturi – Renașterea sau Umanismul
    • Mișcarea împotriva bisericii catolice  - Reforma religioasă
    • Organizarea statelor  absolutiste
    • Afirmarea burgheziei ca o clasă purtătoare a progesului

Apărut in Europa,  feudalismul a constituit o formațiune socială distinctă, atît sub aspectul relațiilor sociale, a nivelului dezvoltării vieții materiale, cît și a ideologiei și spiritualitații. În literatura de specialitate, pentru desemnarea acestei orînduiri sociale se folosesc doi termeni, ev mediu si feudalism, de regula cu aceeași valoare și semnificație. Termenul de ev mediu a fost creat și pus in circulație de umaniștii italieni în a doua jumătate a secolului al XV-lea, vrând sa desemneze perioada cuprinsă  între sfîrșitul imperiului Roman de Apus și epoca imperiala romană, ca o simplă epoca de tranziție între antichitate si Renaștere, ca o “epocă de mijloc”, ea fiind definită ca media tempora sau medium evum,  aceasta din urmă devenind termenul cel mai des utilizat. Cel de-al doilea termen, feudalism, vine din vechiul cuvînt franc feud care inițial desemna pe proprietarul de pamînt, apoi extinzîndu-se asupra tuturor elementelor și componentelor sociale și imprimînd denumirea noii orînduiri sociale. Astăzi se folosesc în aceeași măsură ambii termeni, ei desemnînd în principal formațiunea social-politică.

În funcție de condițiile istorice specifice fiecărei țări, durata feudalismului a variat, momentul apariției sale oscilînd intre secolele I - VII, iar sfîrșitul între secolele XVII - XIX. Analiza locului și rolului acestei societăți în evoluția de ansamblu a umanității umane, a spiritualității și gîndirii sale politice, impune clarificarea faptului dacă evul mediu a fost o epocă de progres sau de regres pentru omenire. O asemenea precizare este necesară  intrucît multă vreme s-a considerat că feudalismul, în special viața sa spirituală, a marcat o involuție pe scara progresului umanității, fenomen raportat atît la antichitate cît și la epoca modernă. Această discuție este mai veche, ea a început de la sfîrșitul evului mediu odată cu Renașterea. Oglindind poziția burgheziei umaniștii secolelor XV - XVI, au considerat perioada feudalismului pînă la Renaștere ca o simplă epocă de tranziție caracterizată prin barbarie, ignorantă și regres. O asemenea apreciere asupra feudalismului au facut-o și iluminiștii secolului al XVIII-lea, subliniind în deosebi inegalitatea, abuzurile și lipsa de democrație din această societate.

În schimb, aparătorii și susținătorii feudalismului au înfățișat această formțiune politică  într-o viziune romantică, idilică și idealistă. Începînd cu a doua jumatate a secolului al XIX-lea pe măsura îmbogățirii informației și cunoașterii despre societate și a lărgirii concepției istorice, s-a putut realiza o cunoaștere mai aprofundată, mai detaliată și obiectivă privind evul mediu. Astfel, treptat în locul “legendelor întunecate” sau a celor “aurite” asupra evului mediu, locul acestora este luat tot mai mult de aprecieri mai obiective și mai nuanțate care țin seama atît de “umbrele” cît și de “luminile” acestei epoci. Nu este cazul si locul să facem o analiză detaliată a acestei probleme, ci este suficient să expunem concluzia. Cu toate contradicțiile, limitele și neîmplinirile, feudalismul în raport cu antichitatea a reprezentat un progres sub toate aspectele, atît cele referitoare la realizarile materiale, cît si cele spirituale, așa cum cele ale epocii moderne au întrecut pe cele medievale.

Istoria conceptului de ev mediu, a semnificaţiei conferite termenului de-a lungul timpului poate fi interesantă fiindcă surprinde schimbarea perspectivei din care oamenii au judecat trecutul. Cei care au trăit în evul mediu n-au avut conştiinţa faptului că aparţin unei epoci total diferite de cea pe care au lăsat-o în urmă, antichitatea, lumea romană. Şi ulterior, schemele în care istoriografia medievală a încadrat succesiunea evenimentelor  au eliminat orice diferenţă între trecutul antic şi prezentul medieval.  Ca definiție termenul de feudalism ar suna în următorul fel: o orînduire socială care a succedat sclavagismului şi în care baza relaţiilor de producţie a constituit-o proprietatea feudală asupra pămîntului şi dependenţa personală a ţăranilor faţă de stăpînii feudali.
Trecerea de la sclavagism, caracteristic epocii antice, la feudalism a fost influenţată, într-o oare care măsură de factorul religios.  De exemplu, în secolele IV-V Imperiul Roman cunoştea o acută criză morală. Se simţea nevoia unei religii unitare. Cultul caesarilor a fost o încercare ce a eşuat. Creştinismul a fost la început un protest religios, în felul său, o mişcare a celor asupriţi, însă  în primele secole ale evului mediu, papalitatea și-a sporit mult influiența și autoritatea prin convertirea la creștinism a populațiilor migratoare  și prin recunoașterea, însoțită de importante danii, a papalității din partea unor monarhi. Astfel forma ideologică dominantă în feudalism a fost teologia, ideologia religioasă, care şi-a subordonat arta, morala, filozofia, dreptul.  Filozofia a fost redusă la justificarea dogmelor religiei şi credinţei, favorizîndu-se dezvoltarea scolasticii. În feudalism, biserica,  „chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente“  spunea  Engels, tot biserica  a exercitat o mare influenţă asupra întregii vieţi sociale, datorită faptului că era cel mai mare proprietar feudal şi dispunea de o organizaţie puternic centralizată, în contrast cu fărîmiţarea organizării de stat feudale, precum şi datorită monopolului ei asupra culturii scrise şi învăţămîntului. Odată cu dezvoltarea, în cadrul orînduirii feudale, a relaţiilor de producţie capitaliste, a început în Apusul Europei, în secolul al XIV-lea, şi o nouă fază în dezvoltarea culturii, fiind  Renaşterea, în cadrul căreia s-a afirmat umanismul, îndreptat împotriva ideologiei feudale-religioase. Karl Marx, considera feudalismul un sistem economic diferit. S-ar putea ca această apreciere să nu fie corectă. Pare mai mult a fi o perioadă de regresie economică și socială la sistemul neolitic localizat într-o zonă din Europa.

Referindu-mă la spiritualitate și mai ales la viața și gîndirea politică a acestei perioade, se poate aprecia că în primele secole ale evului mediu în Europa, ca urmare a migrației popoarelor, a decăderii orașelor ca centre ale vieții politice și culturale, dar și a impunerii dogmei teologice, acestea au marcat un regres față de antichitate. Odată însa cu maturizarea relațiilor feudale, a renașterii vieții urbane, a laicizării vieții sociale și a stabilitații acestei orînduiri începînd cu secolele XI - XII, se creează și în Europa condiții pentru o evoluție ascendentă a vieții sociale, inclusiv a gîndirii și practicii politice. Renașterea va marca maxima dezvoltare a spiritualitații feudale, laicizarea și scientificarea acesteia, așezarea ei pe noi principii și valori, cu obiective și sarcini noi, umaniste și democratice. În feudalism, viața politică, gîndirea și practica politică au fost centrate pe raportul dintre religie, în speța creștinismul și dogma sa teologica, considerată drept putere spirituală și putere de stat, caracterizată ca temporară sau tranzitorie. Acest fapt își avea determinarea în religie care reprezenta principala formă  de ideologie a societații feudale. Dominația ideologiei religioase asupra spiritualitații și a societății este atît de exclusivă, încît pînă și acțiunile îndreptate împotriva feudalismului și a bisericii îmbrăcau de regulă o formă religioasă. Confruntarea dintre biserică - ca instituție a creștinismului și puterea de stat va constitui caracteristica dominantă, majoră a relațiilor  politice ale feudalismului. Acest raport era consecința directă a asocierii bisericii la conducerea politică a feudalismului, a impunerii dogmei sale teologice ca ideologie și axiomă politică. El s-a desfășurat pe parcursul întregii societăți medievale.

Cei care enumerau feudalismul între sistemele economice, considera că trăsătura definitorie era regimul proprietații teritoriale sau organizațiile- bresle de meșteșugari. Relațiile între familia conducatoare și restul cetățenilor din micile comunități agricole și din crescătoriile de vaci, izolate și cu care nu se putea comunica, nu pare să fie cu mult diferită de grupurile neolitice din alte părți ale lumii sau din alte momente ale istoriei. Decăderea economică datorată atacurilor migratorilor, dispariţia oraşelor în apusul Europei au adâncit criza şi trecerea la economia naturală şi a dus în ultimă instanţă la dispariţia Imperiului Roman de Apus. Criza cunoscută de acest stat a fost generală, conducând la scăderea producţiei, la slăbirea legăturilor economice dintre oraş şi sat, la anihilarea activităţii sociale. Marea migraţie a triburilor germane în Europa de Apus în secolele V-VI  a fost însoţită de mari distrugeri materiale, de regres demografic, contribuind la ruralizarea economiei. În aceste condiţii bogăţia cea mai importantă o constituia pământul, în primul rând pământul cu oameni. Izvor de subzistenţă şi mijloc de remunerare a muncii productive şi a slujbelor, pământul reprezenta baza raporturilor sociale. Propietatea funciară feudală a constituit baza relaţiilor de producţie stabilite între membrii clasei dominante (relaţiile vasalice) şi dintre feudali şi ţărani.

În primele secole ale Evului Mediu au luat fiinţă popoarele şi limbile actuale romanice, germanice şi slave, precum şi statele feudale timpurii.

Concluzii

Geneza  feudalismului a fost un proces complex  si de lunga durata, in cadrul caruia relatiile feudale au aparut treptat, prin actiunea conjugala a factorilor interni si externi, prin contopirea elementelor societatii sclavagiste si ale societatii primitive in destramare, precum si prin destramarea relatiilor gentilice. Paralel sa desfasurat si procesul de constituire a unor noi popoare.

Bibliografie

  1. V. Udaltova si S. P. Carpov - “Istria evului mediu” , Chisinau, 1992
  2. Cocârlă, P., Istoria medievală universală. Crestomaţie, I, Chişinău, 2003
  3. Platon, A.-F., Rădvan, L., De la cetatea lui Dumnezeu la edictul de la Nantes. Izvoare de istorie medievală (sec. V-XVI), Iaşi, 2005.
  4. Bloch, M., Societatea feudală, vol.II, Cluj-Napoca, 1998.
  5. Manolescu, R., Societatea feudală în Europa Apuseană, Bucureşti,1974.