Instaurarea regimului comunist in Romania

Deşi se află încă la începuturile sale, studiul regimului comunist din România a făcut de-a lungul timpului progrese însemnate, în special în ultimele două decenii. Din cauza interdicţiilor politice interne, până la prăbuşirea regimului comunist, istoria acestuia a putut fi studiată aproape exclusiv în centre universitare din străinătate, în special din SUA şi din Europa Occidentală. Cercetătorii regimului comunist au fost astfel privaţi de accesul direct la surse de arhivă; mai mult, agenda lor de cercetare a fost condiţionată de evoluţia generală a studiilor privind spaţiul est-european în timpul războiului rece.^[1]

Comunismul este un termen care se poate referi la una din mai multe noţiuni: un anume sistem social, o ideologie care promovează acest sistem social, sau o mişcare politică care doreşte să implementeze acest sistem.

Ca sistem social, comunismul este un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată şi nici clase sociale. În comunism toate bunurile aparţin societăţii ca întreg, şi toţi membrii acesteia se bucură de acelaşi statut social şi economic. Probabil cel mai cunoscut principiu al unei societaţi comuniste este: "Fiecare după puteri, fiecăruia după nevoi."^[2]

Ca ideologie mai nouă, comunismul după revoluţia din octombrie din Rusia ţaristă, este sinonim cu marxismul şi diversele ideologii derivate, cea mai notabilă fiind a Marxism-Leninismului.^[3] Printre altele, Marxism-Leninismul propune concepţia progresului în istorie, potrivit căreia există patru faze ale dezvoltării economice a societăţii: sclavia, feudalismul, capitalismul şi comunismul. Această "concepţie materialistă" a comunismului, arată că din sistemul economic derivă toate celelalte sisteme (social, juridic, cultură...). De asemeni dezvoltă "concepţia determinismului", potrivit căreia fiecare individ dintr-o clasă are un gen de comportament indus, nu de gândirea acelui individ ci de clasa la care aparţine, şi de aceea el trebuie reeducat în lumina noii societăţi comuniste. Acest concept determinist este cel care a folosit la justificarea lagărelor de reeducare, în care au murit milioane de oameni în decursul secolului XX, în Rusia sovietică a lui Stalin, China, România şi în celelate "state frăţeşti".

  "Marii conducători" ai proletariatului şi ai ţărănimii, au instaurat în ţările în care au fost "aleşi" regimuri tiranice, dictaoriale unde preaslăvita grijă faţă de om, a fost grija de oprimare a toate drepturilor democratice şi suprimarea, dacă era posibil, a oponenţilor. "Cine nu este cu noi, este împotriva noastră", asta era deviza de fapt a conducătorilor acestor state care de "bună voie" au îmbrăţişat această ideologie. Datorită acestei ideologii au căzut jertfă pe lângă cei mulţi şi intelectualitatea de seamă a neamului.^[4]

Ca mişcare politică, comunismul este o ramură a mişcării socialiste, de care se diferenţiază în principal prin dorinţa comuniştilor de a instaura un sistem comunist în locul unuia capitalist, de multe ori prin metode revoluţionare armate.Actul de la 23 August 1944 care a însemnat una din marile tragedii ale istoriei româneşti^[5]. A marcat trecerea în România spre un regim democratic,care din nefericire nu a devenit efectiv datorită, pe de-o parte, prezenţei trupelor sovietice în ţară, iar pe de altă parte, datorită împărţirii sferelor de influenţă între marile puteri, România fiind inclusă în sfera de influenţă sovietică, deschizându-se astfel calea unui nou regim de dictatură, cel totalitar comunist care avea să marcheze dramatic soarta ţării noastre pentru o îndelungată perioadă de timp. Regimul totalitar comunist s-a instaurat efectiv în România începând cu anul 1948 şi a durat până în decembrie 1989, având următoarele caracteristici:  Regimul totalitar comunist s-a instaurat în România în mod treptat, prin accederea la putere a comuniştilor, care au recurs la o serie de acte succesive în scopul cuceririi depline a puterii politice. Dintre acestea menţionăm în mod deosebit instaurarea la 6 martie 1945 a guvernului dr. Petru Groza format în majoritate din comunişti. Instaurarea acestui guvern s-a făcut după cum se ştie, la presiunile Moscovei care, prin emisarul său Vâşinschi, sosit la Bucureşti în mod special pentru acest scop a determinat pe regele Mihai să accepte înlocuirea guvernului Rădescu, cu guvernul dr. Petru Groza care va urmări ca principal scop comunizarea României.^[6] Trebuie menţionat însă şi faptul că instaurarea acestui guvern a fost însoţită de retragerea administraţiei sovietice din Ardealul de Nord, administraţie care s-a instaurat samavolnic imediat după eliberarea acestuia de către armata română puterii aliate - Anglia şi SUA, care au condiţionat recunoaşterea acestui guvern de includerea în componenţa sa a câte un reprezentant din cadrul partidelor Naţional Ţărănesc şi Naţional Liberal şi organizarea de alegeri libere în scopul constituirii noilor organe ale puterii de stat, condiţii acceptate în cele din urmă, ceea ce a condus la recunoaşterea guvernului dr. Petru Groza şi de către cele două puteri aliate.  Un alt moment pe linia acaparării depline a puterii politice de către comunişti l-a constituit alegerile din 19 noiembrie 1946 care, după cum se cunoaşte, au fost falsificate  în favoarea comuniştilor. Noul parlament unicameral conform legii electorale din acea vreme era alcătuit în proporţie de peste 78% din comunişti şi procomunişti, asigurându-se astfel, o legitimitate noii puteri comuniste.

Deşi rezultatul alegerilor a fost vehement contestat de către opoziţie cu probe concludente, solicitându-se inclusiv Puterilor Aliate să nu le recunoască, în cele din urmă, prin mesajul tronului către parlamentul rezultat din alegeri frauduloase, acestea au fost validate. Guvernul format în urma acestor alegeri, prezidat tot de dr. Petru Groza (care deşi nu era comunist, a făcut jocul acestora), cu o compoziţie comunistă mărită, a fost recunoscut de Puterile Aliate cum şi de alte guverne ale lumii. Această situaţie a întărit poziţiile comuniste în diferite structuri ale puterii şi ca atare, procesul de comunizare a României s-a accentuat.

În cursul anului 1947 s-au înregistrat ultimele momente spre instaurarea deplină a unui stat totalitar comunist.

Astfel, în vara anului 1947, P.N.Ţ. şi P.N.L. au fost scoase în afara legii,^[7] liderii acestora condamnaţi la ani grei de închisoare, ajungându-se ca pe scena politică a ţării să rămână partidul comunist şi aliaţii acestuia, pregătindu-se în felul acesta terenul pentru un regim totalitar bazat pe un partid unic.  

În noiembrie 1947 au fost înlăturate din guvern grupările care reprezentau vechile forţe politice, dar care se aliaseră cu comuniştii, fiind vorba de Gheorghe Tătărăscu, reprezentantul unei grupări liberale şi de Alexandru Alexandrini, reprezentantul unei grupări naţional-ţărăniste.

În urma acestor epurări, s-a ajuns la un guvern a cărei componenţă era în totalitate comunistă, forma de guvernământ continuând să fie însă una monarhică. Ca urmare a acestei situaţii, comuniştii au trecut la acţiunea finală de înlăturare a ultimei piedici din calea instaurării unui regim totalitar.^[8]

Astfel, la 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice, proclamându-se Republica Populară Română ce marca succesul deplin al comuniştilor pe calea instaurării unui regim totalitar.

În esenţă regimul totalitar comunist din România a fost la fel ca în toate ţările în care s-au instaurat astfel de regimuri, având însă anumite particularităţi care l-au deosebit de acestea în sens pozitiv sau negativ. Astfel, toate regimurile comuniste din zona europeană au fost impuse de Uniunea Sovietică, cu acordul Puterilor occidentale şi complicitatea unor forţe interne, fiind implementate după modelul sovietic. Aceste regimuri s-au instaurat şi menţinut prin forţă, recurgându-se în acest scop la represiuni sângeroase în toate statele respective, la suprimarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, impunându-se un singur partid declarat ca forţă politică conducătoare, realizându-se în practică formula partid-stat. Atât economia cât şi politica acestor ţări era subordonată Uniunii Sovietice, fiind în felul acesta afectate grav independenţa şi suveranitatea acestora.   

Etapele regimului comunist din România

Regimul comunist din România, întins pe un timp îndelungat de peste patru decenii, a cunoscut mai multe perioade cu anumite etape în cadrul acestora, comportând o serie de particularităţi.

O primă perioadă este cea dintre 1948-1965 din timpul guvernării lui Gh. Gheorghiu-Dej. Acesta, ales prim-secretar al partidului comunist în octombrie 1945, ulterior conducător al partidului unic până la moartea sa în 1965, a fost, după modelul politic reprezentat de Stalin, un conducător autoritar, intolerant cu orice formă de opoziţie. Regimul Dej a cunoscut trei etape principale ale luptei în interiorul partidului, trei ocazii pe care le-a folosit, după modelul stalinist, pentru impunerea echipei sale fidele şi pentru eliminarea (epurarea) adversarilor  reali sau potenţiali. Prima etapă a epurarilor întrepinse de Dej a început în 1945^[9], prin lichidarea grabită a lui Ştefan Foris, fost conducător al partidului comunist în timpul războiului, şi a culminat cu arestarea, în 1948, a liderului de partid Lucreţiu Pătrăşcanu, un comunist cu o bună pregătire intelecuală şi foarte ambiţios în care Dej vedea un adversar politic personal. Pătrăşcanu a fost închis şi supus la diverse presiuni fizice şi psihice, pentru a recunoaşte colaborarea cu servicii secrete occidentale. După moartea lui Stalin (5 martie 1953), noul conducător al Uniunii Sovietice, Nikita Hruşciov, a dat semnalul înnoirii echipelor conducătoare din ţările-satelit. Temându-se că Hruşciov va dori înlocuirea sa cu Lucreţiu Pătrăşcanu, Dej a decis în 1954 lichidarea adversarului său, în urma unui proces^[10] regizat în culise.

A doua etapă a epurării întrepinse la vârful propriului partid i-a avut drept victime principale pe Ana Pauker şi pe colaboratorii acesteia, Vasile Luca şi Teohari Georgescu (gruparea moscovită, Dej şi colaboratorii săi fiind “fracţiunea internă”). Cele două fracţiuni au colaborat atâta vreme cât au avut de luptat împotriva duşmanilor comuni. În 1952, având consimţământul lui Stalin, gruparea lui Dej a pornit ofensiva deschisă împotriva grupării Anei Pauker, acuzând-o de “politică de stânga”, “împaciuitorism”, etc. Unul dintre avantajele lui Dej provenea şi din faptul că atacul său la adresa Anei Pauker (care era evreică) coincidea cu începutul unei campanii antisemite a lui Stalin la Moscova.

Ultima etapă a epurării interne a avut loc în iunie 1957, an în care Dej a anihilat, din punct de vedere politic, alţi doi lideri de partid susceptibili de a-i deveni adversari: Iosif Chişinevschi şi Miron Constantinescu. Acum, ca şi-n precedentele etape, conform ritualului politic practicat de toate regimurile comuniste, Dej a legat de numele adversarilor săi înlăturaţi toate abuzurile, eşecurile şi nerealizările regimului; în locul celor epuraţi, şi-a numit oameni fideli, din propria sa echipă. După 1958, anul retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul României, trece la o schimabare sensibilă a liniilor directoare ale politicii sale: este vorba de o oarecare îndepartare faţă de modelul sovietic, mai ales în privinţa politicii externe.
Pe planul politicii interne, această schimbare s-a manifestat printr-o relativă liberalizare a vieţii culturale, a învăţământului, etc. Legăturile culturale şi ştiinţifice cu ţările din Occident, rupte după 1948, sunt reluate şi ajung la un nivel modest, dar promiţător. Dej reia şi legatura cu Iugoslavia, al cărei lider comunist, Iosip Broz Tito, fusese un adversar redutabil al lui Stalin. Totuşi, este de reţinut faptul că, din punct de vedere politic, partidul unic şi-a menţinut neştirbit controlul intern asupra societăţii şi nu a cedat nici unul din prerogativele sale.          

A doua perioadă a acestui regim este cea dintre 1965 - decembrie 1989, din timpul guvernării lui Nicolae Ceauşescu. Venirea noului lider la conducerea partidului unic a fost bine primită de societatea românească: Ceauşescu  era recunoscut ca unul dintre cei mai fideli discipoli ai lui Dej şi era de asteptat continuarea procesului de liberalizare a regimului^[11]; pe de altă parte, Ceauşescu simboliza şi o altă generaţie ajunsă la putere (în varstă de 47, fostul general de Securitate, era cel mai tânăr lider comunist). În iulie 1965, la Congresul al 9-lea al Partidul Comunist Român (redenumit astfel, din Partidul Muncitoresc Român)^[12], Ceauşescu pune bazele propriului său program de politic, foarte promiţător în condiţiile epocii: se distinge, mai ales, principiul conducerii colective, menit să împiedice-potrivit versiunii oficiale-acumularea puterii în mâinile unei singure persoane. Cel puţin pe moment, acest principiu avea şi acoperire practică: în acel moment, România avea, formal, o conducere colectivă: Nicolae Ceauşecu (secretar-general al PCR), Chivu Stoica (presedintele Consiliului de Stat ), şi Ion Gheorghe Maurer ( prim ministru ).

În cadrul acestei perioade se pot distinge trei etape: prima din 1965-1971; a doua din 1971-1982, iar a treia din 1981 - decembrie 1989.

În prima etapă a acestei perioade (1965-1971), se continuă procesul de creştere economică şi, pe această bază, o ridicare a nivelului de trai a populaţiei, o protecţie socială şi o anumită liberalizare a vieţii spirituale, păstrându-se însă elementele fundamentale ale regimului totalitar comunist. Pe plan extern s-a continuat politica de independenţă faţă de Uniunea Sovietică şi de deschidere spre Occident, România fiind iniţiatoarea unor acţiuni politice pe plan extern mult apreciate în epocă. Momentul culminant al acestei politici l-a constituit poziţia României faţă de invadarea Cehoslovaciei de către trupele Tratatului de la Varşovia în frunte cu cele ale Uniunii Sovietice (1968), la care România nu numai că nu a participat, dar a condamnat vehement această invazie, populaţia ţării noastre fiind chemată să opună rezistenţă armată în cazul unei situaţii similare cu cea din Cehoslovacia. Prestigiul liderului comunist a crescut atât în ţară cât şi în străinătate, aspect care, din păcate, va fi folosit apoi la promovarea unui cult deşănţat al personalităţii.^[13]

A doua etapă a regimului politic dictatorial din timpul guvernării  lui  Ceauşescu (1971-1982)  

Se caracterizează prin accentuarea conţinutului totalitar al regimului politic, recurgându-se la o supraveghere severă a populaţiei de către organele partidului şi statului, la o ideologizare şi politizare excesivă a vieţii sociale în toate domeniile sale de activitate, la o supercentralizare a economiei, la împrumuturi masive de capital de pe piaţa occidentală ce au fost destinate construirii unor obiective industriale gigant, mari consumatoare de materii prime, materiale şi energie care, în perspectivă, au avut urmări negative, mai ales sub aspectul eficienţei şi rentabilităţii economice.

În această etapă a continuat, pe baza unei rate înalte de acumulare, procesul de creştere economică, implicit o creştere a construcţiilor de locuinţe pentru populaţie şi a unor obiective culturale şi de învăţământ. S-a continuat protecţia socială din etapa anterioară. Spre sfârşitul acestei etape însă, şi-au făcut apariţia unele semne evidente privind o încetinire a ritmului de dezvoltare economică şi totodată, o penurie de bunuri alimentare, medicamente etc.

Este în acelaşi timp etapa în care semnele de contestare a cuplului Ceauşescu devin tot mai evidente, îndeosebi pe plan intern, dar în unele privinţe şi pe plan extern.

A treia şi ultima etapă a regimului totalitar comunist din timpul guvernării lui Ceauşescu, se referă la intervalul de timp dintre 1982 şi decembrie 1989, când acest regim a fost înlăturat prin revoluţia română.

Drepturile şi libertăţile omului sunt drastic îngrădite. Economia ţării traversează o perioadă de criză manifestată prin încetarea creşterii economice şi, mai ales, a lipsei de eficienţă şi rentabilitate. Starea gravă din economie este accentuată şi de măsurile iniţiate de Ceauşescu de a achita împrumuturile externe ale statului român, care au dus, pe de o parte la izolarea economică şi politică a României, privarea economiei de mijloace moderne de dezvoltare. Aspectul cel mai grav al acestor stări de lucruri l-a constituit scăderea dramatică a nivelului de trai a populaţiei, obligată la privaţiuni de tot felul (alimentaţie, căldură etc.). Tragic şi paradoxal pentru populaţia românească era faptul că, deşi suferea de foame şi de frig, era obligată, prin mecanismul propagandei de partid şi de stat să adreseze permanente osanale cuplului Ceauşescu.^[14]

Şi sub aspectul politicii externe apar în această etapă schimbări semnificative. Astfel, dacă în etapele anterioare politica externă românească era orientată spre occident, Ceauşescu încercând chiar să pună securitatea României sub umbrelă americană, în anii '80, Ceauşescu dă semne de oscilare şi nesiguranţă pe plan extern, ajungându-se la o înrăutăţire a relaţiilor ţării atât cu Uniunea Sovietică cât şi cu Occidentul.

Paradoxul acestei situaţii îl constituie faptul că deşi se manifesta încă o anumită independenţă faţă de Uniunea Sovietică, sub aspect economic, România depindea tot mai mult de aceasta datorită nevoilor de import de gaze naturale, petrol şi alte materii prime şi materiale, aceasta şi datorită perturbării între timp a relaţiilor ţării noastre cu Occidentul.

Anii de sfârşit ai acestei etape (1988-1989), deşi înregistrau achitarea completă a datoriei externe de circa 14 miliarde de dolari, arătau o Românie cu o economie sarcofagă, supercentralizată şi mult rămasă în urmă, cu o populaţie care se confrunta cu privaţiuni de tot felul şi umilită de cultul absurd al personalităţii, existând o totală izolare a ţării pe plan extern.

Toate acestea constituiau semne a unei profunde crize de sistem, conducând la declanşarea revoltei populaţiei împotriva regimului totalitar^[15], revoltă care se va transforma într-o revoluţie soldată cu înlăturarea acestui regim şi trecerea la un regim democratic şi la o economie de piaţă liberă.

Stema Partidului Comunist Român având ca elemente "secera şi ciocanul", simbolizând "înfrăţirea" şi "uniunea de nezdruncinat" dintre "ţărănimea muncitoare şi proletariat." Se observă, de asemenea, cununa de spice uşor eliptică şi ascendentă, precum şi acronimul PCR .

România cunoaşte în anii ’40 o perioadă de metamorfoză, trecând în doar câţiva ani de la un sistem democratic la  forme de conducere autoritare, prin impunerea unui sistem politic total străin de tradiţiile româneşti. Noul regim aducea cu sine un sistem  de guvernare comunist -importat din Uniunea Sovietică- ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte viaţa politică şi socială românească. Consecinţele acestui fapt se vor vedea evident pe parcursul anilor prin faptul, că va exista o masă de oameni ce nu se va putea adapta la noile valori sociale apărute după evenimentele din august 1944.

 Consecinţe politice

Evenimentele petrecute după 23 august 1944, aruncă România în sfera de influenţă sovietică, fapt cu  consecinţe majore în societatea românească bulversată de impactul celui de-al doilea război mondial şi care dorea acum o revenire la normalitatea existentă în anii ’20. Presiunea sovietică exercitată prin intermediul trupelor Armatei Roşii aflate pe teritoriul românesc, conduce la instaurarea sistemului comunist odată cu impunerea la guvernare începând cu data de 6 martie 1945   a guvernului Groza, moment considerat a fi ,,punctul 0 al comunismului românesc” [16]. Noul regim aducea cu sine un sistem  de guvernare comunist -importat din Uniunea Sovietică- ale cărui valori de tip sovietic vor guverna de acum înainte viaţa politică şi socială românească.

Impunerea regimului comunist în România, de către Uniunea Sovietică,  determină şi metodele de acţiune, cum ar fi modul de construire al  societăţii şi de acaparare a puterii politice, care sunt de sorginte sovietică. Ideea de bază a proiectului socialist prevedea ,,realizarea unei societăţi înalt prospere cu un grad ridicat de omogenitate”^[17]. Pornind de la acest obiectiv, statul a trecut la reorganizarea întregii vieţi sociale cu consecinţe în toate compartimentele societăţii. Punctul  de plecare l-a constituit acapararea puterii politice, după modelul clasic sovietic, ceea ce a permis instaurarea modelului politic de tip comunist în societatea românescă. O dată realizat acest obiectiv politic, Partidul Comunist Român în spiritul ruperii legăturilor cu trecutul, reprezentat de  ,,societatea burgheză decadentă”, trece la acapararea întregii puterii politice în stat. Un prim pas în acest sens l-a constituit trecerea de la un sistem politic de tip monarhist, la unul de ,,democraţie populară” odată cu  abdicarea silită a regelui Mihai I la 30 decembrie 1947^[18] şi proclamarea Republicii Populare Române^[19]. Noua orientare politică este ,,oficializată” prin constituţia din 1948. Datorită impunerii noului sistem politic de către sovietici, a faptului că liderii politici erau în marea lor majoritate de origine etnică străină-evrei, maghiari, germani-, că veneau de la Moscova cum a fost cazul Anei Pauker sau că au stat departe de scena politică fiind chiar foşti deţinuţi politici-referindu-ne la Gheorghiu Dej-, Partidul Comunist nu a avut  o legitimitate internă şi în consecinţă nici o adeziune din partea maselor, cum s-a întâmplat în Cehoslovacia sau în Iugoslavia. Astfel că  regimul va dori să controleze societatea în toatalitatea sa, prin diferite metode, de la favoritism la represiune şi dorinţa reclădirii din temeli a acestei societăţi. În acest context au loc  lupte interne în Partid pentru acapararea puterii şi eliminarea adversarilor incomozi. În urma epurărilor care au loc în interiorul sistemului, este eliminat grupul politic Ana Pauker-Vasile Luca în anul 1952 şi  fracţiunea rivală din PMR a lui Iosif Chişinevski –Miron Constantinescu. Aceasta din urmă s-a realizat în 1957, la un an după Congresul XX PCUS-al destalinizării-, membrii grupului fiind acuzaţi de convingeri staliniste (de altfel eliminarea acestora este legată în mod evident de lupta pentru putere de la Moscova, căci dacă ar fi învins staliniştii în URSS cei doi ar fi fost acuzaţi că sunt pro hruşciovişti). În urma epurărilor Gheorghiu Dej îşi asigură o poziţie predominantă în cadrul partidului, fiind eliminaţi totodată şi cei care aveau convingeri politice diferite de ale liderilor care au reuşit să se impună acum. În acestă etapă este eliminată şi vechea clasă politică asigurându-se astfel, apariţia unei noi clase politice care a o politică de conformism faţă de ideile sovietice, poziţie care se va schimba însă, începând cu a doua parte a deceniului 6.  Datorită acestor considerente  putem spune că Partidul comunist nu era un partid în conceptul Occidental al cuvântului, ci apărat destinat să conducă statul şi să ţină sub control societatea.^[20]

Către sfârşitul anilor ‘50 România va dori să construiască socialismul în propriul său mod, fapt care a dus la divergenţe în relaţia cu Uniunea Sovietică. Dar ,,rebeliunea României nu era un pericol real pentru U.R.S.S. şi politica sa, România nepunând sub semnul întrebării sistemul comunist din interior, ci doar politica externă impusă de U.R.S.S.” ^[21]  Dintr-o ţară liberă am devenit o ţară ocupată, condusă autoritar, izolată faţă de Europa, dar şi opusă ca principii restului Europei, referire vident la Europa Occidentală.

Consecinţe economice

Societatea românească până atunci una tradiţională trebuia acum să se alinieze modelului  economic sovietic şi să constituie cadrul pentru crearea unui ,,om nou”, care la rândul lui să participe ,,activ” la construirea societăţii sub coordonarea noilor conducători şi a regulilor impuse de doctrina comunistă. Acest om nou se identifică cu figura muncitorului, parte a muncitorimii române care devine, conform constituţiei din 1948,  forţa conducătoare a societăţii. Un om nou are nevoie de un cadru nou, precum şi de un mediu prielnic care să-i permită reuşita acţiunilor sale, mediu care l-a constitut oraşul industrializat; rezultând două tendinţe majore ale societăţii româneşti sub comunism: urbanizarea şi industrializarea, care se vor afla într-o interdependenţă. Industrializarea va căpăta proporţii din ce în ce mai mari pe parcursul acestor ani, iar pentru susţinerea proiectelor industriale, statul avea nevoie de o forţă de muncă ieftină, şi în proporţii ridicate.

Datorită considerentelor amintite anterior, dar şi a unei ideologii de tip sovietic referitoare la proprietate şi la ,,clasele exploatatoare”, statul a trecut la cooperativizarea agriculturii, disponibilizându-se în acest fel şi forţa de muncă necesară susţinerii proiectelor statului. Referindu-ne  la impactul colectivizării  asupra  societăţii româneşti putem spune că acestă politică a implicat o trecere a propietăţii agricole în cea mai mare parte a sa, în proprietatea statului, şi mutaţii de ordin social care au rezultat din acestă acţiune. Prin colectivizare statul concentrează în mâinile sale pământurile şi mijloacele agricole ale ţăranilor deposedându-i în acest fel de propriile lor bunuiri, fapt care va avea ca şi consecinţă transformarea ţăranului în ,,proletar agricol”^[22].

La nivelul de ansamblu al societăţii un alt factor care a avut consecinţe asupra societăţii a fost şi naţionalizarea. Acestă acţiune a vizat trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea statului, iar data de 11 iunie^[23] va rămâne ca o dată importantă în   mitologia comunistă. În viziunea comunistă naţionalizarea  socialistă a realizat ,,lichidarea proprietăţii privatea a claselor exploatatoare asupra principalelor mijloace de producţie şi asupra altor bunuri acumulate prin exploatare  şi trecerea acestora în proprietatea socialistă de stat ca bunuri ale întregului popor”^[24].  În acest context, a fost vizat şi sistemul bancar, asupra căruia statul a obţinut controlul, dar şi cinematografele, farmaciile, relizându-se astfel trecerea de la o economie de tip capitalist în care legea era facută de către cerere şi ofertă la o economie socialistă centralizată, controlată în totalitate de către stat. Caracteristic acestei perioade a fost şi apariţia în economia românească a întreprinderilor mixte româno-sovoietice denumite sovromuri^[25].  În noul tip de economie statul era cel care stabilea regulile. Dispaiţia unei pieţi libere, a fost contrabalansată prin apariţia uneia centralizate care să producă conform unor dorinţe şi nu  unor nevoi. Acest tip de economie Belu Zilber în memoriile sale^[26] făcea următoarea remarcă: ,,La originea acestei aberaţii, a unei economii planificate care acoperă o anarhie permanentă şi generalizată, stau două idei fundamentale:

 1) producţia poate creşte exponenţial;

2) producţia determină consumul.

Din prima rezultă posibilitatea unui sistem de repartiţie pe baza formulei ,,fiecăruia după nevoi” (comunismul), iar din a doua independenţa producţiei [faţă] de piaţă. Experienţa le-a infirmat pe amândouă”.Aceste schimbării determină dispariţia unor categorii profesionale cum ar fi liber profesionişti sau bancherii, promovarea în funcţii a persoanelor după criteriu politic, nemai ţinând cont decât în plan secund de criteriul pregătirii profesionale. Astfel  se urmăreşte realizarea unei dependenţe totale a individului de stat prin deposedarea acestuia de către proprietatea care îi dădea o relativă îndependenţă. 

CONCLUZII

Regimul comunist a stârnit controverse încă de la începuturile sale atât in occident cât şi în rândul popoarelor aflate sub cortina roşie. Şi în ziua de azi după căderea majoritătţii regimurilor comuniste oamenii şi chiar istoricii nu-şi pot explica de unde atâta violenţă? De unde atâtea crime? De ce au fost ţinuţi oamenii în întuneric? De ce au fost distruse elitele valoroase ale societăţii şi nu au avut drept la cuvânt, la apărare? Cum au reişit oamenii de cultură medie să conducă aproape jumătate din lume?

Sunt întrebări la care s-a încercat de-a lungul timpului căutarea unui răspuns exact de către istorici dar nu s-a reuşit cu adevărat. Întrebările referitoare las ideologia comunistă nu au gasit răspunsuri exacte deoarece multe dintre documentele comuniste au fost mult timp secrete, iar altele mai sunt încă.

Istoricii erau consideraţi de către comunişti periculoşi tocmai pentru că acestia caută adevarul, iar acesta nu este mereu convenabil. Cercetarea istorică despre propria epocă, comuniştii au încredinţat-o activistilor de partid, iar ceea ce au scris ei nu putea fi considerat adevăr istoric.

În această lucrare am realizat o prezentare a începuturilor comuniste în România, procedeul de instaurare care a dus la sovietizarea României si consecintele politice si economice ale acestui sistem politic.

Cu toate acestea, nu am reuşit să găsesc toate răspunsurile la întrebările existente. Nu cred că cineva poate face acest lucru deoarece mereu mai există un document de cercetat şi mereu se mai descoperă ceva nou.

România stăruie să se afirme drept o ţară a paradoxurilor. După ce a trecut printr-una din cele mai dure dictaturi, cea ceauşistă, pe când în celelalte ţări ale blocului sovietic dezgheţul din ultimii ani ai ciumei roşii a fost vizibil, după o perioadă post '89 plină de poticniri, pe când celelalte ţări intrau mult mai direct în democraţie, în NATO şi în UE, spre cinstea sa, România este prima ţară ex-comunistă care condamnă comunismul.

BIBLIOGRAFIE

1. Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Bucureşti, Editura Albatros, 1992
2. Sintagma a fost preluată ( aproape literal ) din Biblie, şi anume din Faptele Aposolilor
3. Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge, Harvard University Press, 1956
4. Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998
5. DENIS DELETANT, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965. Editura Polirom, Bucureşti, 2001,
6. VLADIMIR TISMĂNEANU, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iaşi, 2005,
7. Interviurile cu Apostol Maurer şi Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere Nicolae Ceauşescu”, Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995,
8. DENIS DELETANT, Pompiliu Teodor, Mihai Bşrbulescu, Isoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998,
9. Mihai Retegan, Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion, Sistemul communist din România. O cronologie politică, 1945-1989, Grupul editorial  Tritonic, Bucureşti,  2002,
10. Cătălin Zamfir coord., Politici sociale în România: 1990-1998, Expert, Bucureşti,  1999,
11. Mic dicţionar enciclopedic, Coordonare generală: Mircea Mâciu, ş.a., Ediţia a-III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1986,
12. Andrei Şerbulescu Monarhia de drept dialectic. Adoua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991
13. Focșăneanu, Eleodor, Istoria constituțională a României 1859-1989, București, Editura Humanitas, 1992.
14. Ionescu, Ghiţă, Comunismul în României, Editura Litera, Bucureşti, 1994.
15. Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, Univers Enciclopedic, București, 2002
16. Durandin, Catherin, Istoria românilor, Institutul European, Iaşi, 1998.

 

^[1] Gheorghe Boldur-Lăţescu, Genocidul comunist în România, Bucureşti, Editura Albatros, 1992

^[2] Sintagma a fost preluată ( aproape literal ) din Biblie, şi anume din Faptele Aposolilor 4.34-35.

^[3] Carl J. Friedrich, Zbigniew K. Brzezinski, Totalitarian Dictatorship and Autocracy, Cambridge, Harvard University Press, 1956

^[4] Lucian Boia, Miturile comunismului romanesc, Editura Nemira, Bucureşti, 1998

^[5] DENIS DELETANT, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej şi statul poliţienesc, 1948-1965. Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p. 40.

^[6] Ibidem, p. 58.

^[7] DENIS DELETANT, Pompiliu Teodor, Mihai Bşrbulescu, Isoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 49.

^[8] VLADIMIR TISMĂNEANU, Stalinism pentru eternitate, Editura Polirom, Iaşi, 2005, p. 115.

^[9] DENIS DELETANT, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu Dej şi statul poliţenesc, 1948-1965, Editura Polirom, Bucureşti, 2001, p. 75.

^[10] DENIS DELETANT, Pompiliu Teodor, Mihai Bşrbulescu, Isoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 49.

^[11] Interviurile cu Apostol Maurer şi Alexandru Bârlădeanu, „Cum a venit la putere Nicolae Ceauşescu”, Magazin istoric, vol. XXIX, nr 7, iulie 1995, p. 3-7.

^[12] DENIS DELETANT, Pompiliu Teodor, Mihai Bşrbulescu, Isoria României, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 534.

^[13] DAN IONESCU, “The Posthumans Cult of Ceauşescu and Its High Priests” report on Eastern Europe, 31 mai 1992, pp. 23-27.

^[14] DAN IONESCU, „The Posthumanus Cult of Ceauşescu and It’s High Priests”, Report on Eastern Europe, 31 mai 1992, p. 30-31.

^[15] VLADIMIR TISMĂNEANU, „Tremors in Romania”, New York Times, 30 decembrie 1987.

^[16] Mihai Retegan, Cristina Păiuşan, Narcis Dorin Ion,  Sistemul communist din România. O cronologie politică, 1945-1989,  Grupul editorial  Tritonic, Bucureşti,  2002, p.5

^[17] Cătălin Zamfir coord., Politici sociale în România: 1990-1998,  Ed. Expert, Bucureşti,  1999, p.21

^[18] Abdicarea regelui Mihai I s-a realizat sub presiunea exercitată de reprezentaţii Partidului Comunist, care practic l-au şantajat  să abdice, paradoxal, pe singurul rege est-european decorat de către sovietici.

^[19] Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947

^[20] Conform ideilor lui Robert  J. Crampton, Europa Răsă riteană în secolul XX…şi după,  Curtea Veche Publishing , Bucureşti, 2002

^[21] Helene Carrere d’Encausse, Big brother. The Soviet Union and the Soviet Europe; New York; Holmes and Meyer Publishers; 1987; pp. 166-167.

^[22] Lucian Boia, România ţară de frontieră a Europei, Ed. Humanitas, Bucureşti,  2002, p.100

^[23] Referire la 11 iunie 1948.

^[24]Mic dicţionar enciclopedic, Coordonare generală: Mircea Mâciu, ş.a.,  Ediţia a-III-a, revăzută şi adăugită, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică 1986, p.1155

^[25] Au fost vizate în special industria petrolieră nefiind însă neglijate nici alte ramuri.

^[26] Andrei Şerbulescu Monarhia de drept dialectic. Adoua versiune a memoriilor lui Belu Zilber, Ed. Humanitas, Bucureşti,  1991