Procesele de la Nürnberg au fost o serie de procese celebre pentru faptul că în cadrul lor au fost inculpaţi importanţi membri ai conducerii politice, militare şi economice a Germaniei Naziste. Procesele au avut loc între 1945 şi 1949 în oraşul Nürnberg, Germania, în Palatul de Justiţie din Nürnberg. Primul şi cel mai cunoscut dintre aceste procese a fost Procesul Principalilor Criminali de Război în faţa Tribunalului Militar Internaţional (TMI), în care au fost judecaţi 24 dintre cei mai importanţi lideri ai Germaniei naziste, atât capturaţi cât şi în contumacie. Dezbaterile proceslui s-au ţinut între 20 noiembrie 1945 şi 1 octombrie 1946. Al doilea set de procese ale unor criminali de război mai puţin importanţi a avut loc conform Legii nr. 10 a Consiliului de Control la Tribunalele militare de la Nürnberg (TMN), printre care Procesul medicilor şi Procesul judecătorilor.
1. Originea
Documente publicate la Londra la 2 ianuarie 2006 de Ministerul de Război britanic arată că încă din decembrie 1942 guvernul britanic discutase politica de pedepsire a conducătorilor nazişti în eventualitatea capturării acestora. Prim-ministrul britanic Winston Churchill se exprimase atunci în favoarea execuţiilor sumare pentru evitarea obstacolelor juridice, dar a fost determinat de conducerea Statelor Unite să renunţe la idee. La finele lui 1943, la summitul tripartit ţinut la Teheran, conducătorul sovietic, Stalin, a propus executarea a 50.000 -100.000 de ofiţeri superiori germani. Crezând că Stalin glumeşte, preşedintele american Roosevelt a „glumit" şi el, spunând că poate 49.000 ar fi suficienţi. Churchill a denunţat ideea „execuţiei cu sânge rece a soldaţilor care au luptat pentru ţara lor". A adăugat însă că criminalii de război trebuie să plătească pentru crimele lor şi că, în conformitate cu Documentul de la Moscova pe care-l scrisese el însuşi, aceştia ar trebui să fie judecaţi în locul unde s-au comis crimele. Churchill s-a opus ferm execuţiilor „în scopuri politice".
Ministrul american al finanţelor, Henry Morgenthau Jr., a propus un plan pentru denazificarea totală a Germaniei, plan cunoscut ca „planul Morgenthau". Acest plan prevedea dezindustrializarea forţată a Germaniei, însoţită de impunerea muncii forţate, precum şi a altor măsuri draconice, ca o ripostă la cele plănuite de nazişti pentru Europa de Est. Atât Churchill cât şi Roosevelt au susţinut planul Morgenthau şi au încercat obţinerea autorizării lui la Conferinţa din Quebec din septembrie 1944. Uniunea Sovietică a anunţat însă că preferă un proces juridic. Detalii ale planului, date publicităţii, au stârnit proteste de amploare. Văzând dezaprobarea publică, Roosevelt a renunţat la plan, dar nu a adoptat o poziţie alternativă. Eşecul planului Morgenthau a făcut necesar un plan alternativ pentru a soluţiona problema conducătorilor nazişti. Planul pentru „judecarea criminalilor de război din Europa" a fost elaborat de ministrul american al apărării Henry L. Stimson şi de subalternii săi din minister. Roosevelt a murit în aprilie 1945. Noul preşedinte, Harry S. Truman, a aprobat opţiunea judiciară.
După negocieri între SUA, Regatul Unit, URSS şi Franţa au fost stabilite detaliile proceselor penale, care urmau să înceapă la 20 noiembrie 1945, în oraşul Nürnberg.
2. Înfiinţarea Tribunalului de la Nürnberg
La întâlnirile de la Teheran (1943), lalta (1945) şi Potsdam (1945), cele trei mari puteri din timpul războiului, Statele Unite, Uniunea Sovietică şi Regatul Unit, au convenit asupra pedepselor care urmau să fie aplicate celor vinovaţi de crime de război şi crime împotriva umanităţii în timpul celui de al doilea război mondial. Franţa a primit şi ea un loc în tribunale.
Carta de la Londra, emisă la 8 august 1945, a constituit baza legală a Tribunalului de la Nürnberg. Acest document a limitat procesul la „pedepsirea principalilor criminali de război din ţările europene ale Axei". Aproximativ 200 de inculpaţi germani au fost judecaţi la Nürnberg pentru crime de război şi 1.600 de alte persoane au fost judecate prin modalităţile tradiţionale ale justiţiei militare. Jurisdicţia tribunalelor a fost definită de Instrumentul de Capitulare a Germaniei. Conform acestui document, autoritatea politică pentru Germania fusese transferată Consiliului Aliat de Control, care, având putere suverană asupra Germaniei, putea decide pedepsirea pentru încălcărea legislaţiei internaţionale şi a legilor războiului. Întrucât competenţa i-a fost limitată la încălcarea legilor de război, tribunalul de la Nürenberg nu a avut jurisdicţie asupra crimelor comise înainte de 1 septembrie 1939, data declanşării războiului mondial.
Limitarea judecării şi pedepsirii de către tribunalul internaţional la personalul ţărilor Axei a dus la acuzaţii că ar fi fost vorba de aşa-zisa „justiţie a învingătorului" şi că crimele de război comise de Aliaţi nu au putut fi judecate la rândul lor. Este, însă, obişnuit ca forţele armate ale unei ţări civilizate să furnizeze soldaţilor ghiduri detaliate privind ceea ce este permis sau nu potrivit codului militar respectiv. Acestea conţin şi obligaţiile în baza tratatelor internaţionale şi cutumele războiului. De exemplu, la procesul lui Otto Skorzeny, apărarea acestuia s-a bazat pe manualul publicat de ministerul american al apărării, din 1 octombrie 1940, şi din manualul soldatului american. Dacă un membru al forţelor armate încalcă propriul cod militar, acesta poate compărea ca inculpat în faţa unei curţi marţiale. În urma încălcării unor prevederi ale codului militar, membrii forţelor armate aliate au putut fi şi au şi fost judecaţi, ca de exemplu, la procesul Masacrului de la Biscari. Capitularea necondiţionată a puterilor Axei a fost neobişnuită şi a dus nemijlocit la constituirea tribunalelor internaţionale. De regulă, războaiele internaţionale se termină condiţionat şi tratamentul suspecţilor de crime de război este stipulat în tratatul de pace. În majoritatea cazurilor, cei care nu sunt prizonieri de război sunt judecaţi conform propriului sistem judiciar dacă sunt suspecţi de crime de război - cum s-a întâmplat în Războiul de continuare care a dus la Procesele de război din Finlanda. Limitând atribuţiile tribunalului internaţional la judecarea suspecţilor de crime de război din ţările Axei, Aliaţii acţionau în cadrul normelor internaţionale în vigoare.
Locul desfăşurării proceselor
Uniunea Sovietică a dorit ca procesele să se desfăşoare la Berlin. În cele din urmă s-a optat pentru Nürnberg, din câteva motive:
Era localizat în zona americană (în acel moment, Germania era împărţită în patru zone de ocupaţie).
Palatul de justiţie era spaţios şi neavariat (unul dintre puţinele edificii rămase intacte după bombardamentele aliate intense asupra Germaniei). Complexul avea şi o închisoare mare.
Întrucât fusese oraşul congreselor partidului nazist („Reichsparteitag"), alegerea oraşului Nürnberg avea şi o valoare simbolică, prin transformarea lui în locul judecării conducerii Partidului Nazist.
S-a mai convenit ca Franţa să găzduiască sediul permanent al Tribunalului militar internaţional şi ca primul proces (au fost planificate mai multe) să aibă loc la Nürnberg. Din cauza Războiului Rece, nu au mai avut loc alte procese în faţa Tribunalului militar internaţional.
Participanţi
Fiecare dintre cele patru ţări a dat câte un judecător principal şi un locţiitor, precum şi procurori. Judecătorii au fost:
Colonelul Sir Geoffrey Lawrence, judecător principal britanic şi preşedinte
Sir William Norman Birkett, judecător britanic locţiitor
Francis Biddle, judecător principal american
John Parker, judecător american locţiitor
Henri Donnedieu de Vabres, judecător principal francez
Robert Falco, judecător francez locţiitor
general-maior lona Nikicenko, judecător principal sovietic
locotenent-colonel Aleksandr Volcikov, judecător sovietic locţiitor
Principalii procurori au fost Robert H. Jackson pentru Statele Unite, Sir Hartley Shawcross pentru Regatul Unit, general-locotenentul Roman A. Rudenko pentru Uniunea Sovietică, François de Menthon şi Auguste Champetier de Ribes pentru Franţa. Jackson era asistat de avocatul Telford Taylor, iar Shawcross era asistat de maiorul David Maxwell- Fyfe şi de John Wheeler-Bennett. Shawcross a recrutat şi un tânăr avocat pledant, Anthony Marreco, fiul unui prieten, pentru a ajuta echipa britanică sa facă faţă la volumul mare de muncă ce a urmat. Robert Falco era un judecător cu experienţă, cu multe procese la activ în Franţa.
3. Procesul principal
Tribunalul militar internaţional a fost inaugurat la 18 octombrie 1945, în clădirea Curţii Supreme, la Berlin. Prima sesiune a fost prezidată de judecătorul sovietic, Nikicenko. Procurorii au iniţiat inculparea a 24 de criminali de război şi şase organizaţii criminale: conducerea Partidului Nazist, a Schutzstaffel (SS) şi Sicherheitsdienst (SD), a Gestapo-ului, a Sturmabteilung (SA) şi a Înaltului Comandament al Armatei Germane (OKW).
Capetele de acuzare au fost:
- Participarea la un plan comun sau a unei conspiraţii pentru comiterea de crime împotriva păcii
- Plănuirea, iniţierea şi susţinerea de războaie de agresiune şi alte crime împotriva păcii
- Crime de război
- Crime împotriva umanităţii
De-a lungul proceselor, mai ales între ianuarie şi iulie 1946, inculpaţii şi unii dintre martori au fost examinaţi de psihiatrul american Leon Goldensohn. Notele sale privind atitudinea şi personalitatea inculpaţilor s-au păstrat. Sentinţele capitale au fost executate la 16 octombrie 1946 prin spânzurare, prin metoda de cădere standard şi nu prin cădere lungă. Judecătorii francezi au propus folosirea unui pluton de execuţie pentru condamnaţii militari, potrivit cutumei sentinţelor pronunţate de curţile marţiale, dar Biddle şi judecătorii sovietici s-au opus. Aceştia au susţinut că ofiţerii îşi violaseră etica militară şi nu erau demni de moartea, considerată demnă, în faţa plutonului de execuţie. Prizonierii condamnaţi la închisoare au fost transferaţi în 1947 la Închisoarea Spandau.
Definiţia a ceea ce constituie crimă de război este stipulată în Principiile Nürnberg, document creat ca rezultat al procesului. Experimentele medicale efectuate de medicii germani au dus la redactarea Codului Nürnberg pentru a controla viitoarele procese privind experimentele medicale efectuate pe oameni, inclusiv Procesul medicilor.
Dintre organizaţii, următoarele nu au fost găsite vinovate:
Reichsregierung (guvernul central),
Oberkommando (comandamentul militar suprem) und Generalstab der Wehrmacht (statul major al armatei).
4. Influenţa asupra dezvoltării legislaţiei penale internaţionale
Procesele de la Nürnberg au avut o mare influenţă asupra dezvoltării legislaţiei penale internaţionale. Comisia Juridică Internaţională, acţionând la cererea Adunării Generale a Naţiunilor Unite, a publicat în 1950 raportul Principii ale legii internaţionale recunoscute în Carta Tribunalului de la Nürnberg şi în judecata tribunalului. Influenţa tribunalului reiese şi din propunerile de înfiinţare a unei instanţe penale internaţionale şi în elaborarea codurilor penale internaţionale, pregătite ulterior de Comisia Juridică Internaţională.
O parte din argumentele apărării au fost că unele tratate nu fuseseră semnate de puterile Axei şi că, în consecinţă, nu erau obligate să le respecte. Această problemă a fost tratată în judecarea crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii, care conţine o extindere a cutumelor: "Convenţia de la Haga din 1907 stipula explicit că intenţionează 'să revizuiască legile generale şi cutumele războiului,' cărora astfel le recunoştea existenţa, dar până în 1939 aceste reguli trecute în Convenţie erau recunoscute de toate naţiunile civilizate, şi erau privite ca fiind o declaraţie a legilor şi cutumelor războiului referite în Articolul 6 (b) al Chartei de la Londra.". Pe planul legislaţiei internaţionale, consecinţa este că, dacă este semnat de un număr suficient de ţări şi este în vigoare de suficient de mult timp, atunci tratatul poate fi interpretat ca obligatoriu pentru toate statele, nu numai de statele care l-au semnat la început. Acesta este un aspect juridic foarte controversat în dreptul internaţional şi încă viu dezbătut în publicaţiile de specialitate.
Procesele de la Nürnberg au iniţiat o mişcare pentru stabilirea imediată a unei instanţe penale internaţionale, conducând în cele din urmă după peste cincizeci de ani la adoptarea Statutului Tribunalului Penal Internaţional.
Concluziile proceselor de la Nürnberg au servit la elaborarea următoarelor acte:
- Convenţia privind genocidul,
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
- Convenţia privind Abolirea Prescrierii Crimelor de Război şi Crimelor Împotriva Umanităţii,
- Convenţia de la Geneva asupra Legilor şi Cutumelor de Război, 1949 cu protocoalele sale adiţionale din
5. Valabilitatea instanţei
Validitatea tribunalului a fost contestată în multiple rânduri, pe diverse considerente:
Inculpaţii nu au avut drept la recurs şi nu au putut afecta selecţia judecătorilor. S-a argumentat că, întrucât judecătorii au fost numiţi de învingători, tribunalul nu a fost imparţial şi nu poate fi privit ca tribunal în adevăratul sens al cuvântului. A. L. Goodhart, profesor la Oxford, se opunea acestui punct de vedere, scriind:
„Oricât de atractiv ar părea în teorie, acest argument ignoră faptul că se opune practicii aplicării legilor în orice ţară. Dacă ar fi fost aşa, atunci niciun spion nu ar fi putut fi judecat, deoarece cazul său este mereu analizat de
judecătorii care reprezintă ţara inamică. Totuşi, nimeni nu a argumentat vreodată că în asemenea cazuri este necesar ca judecătorii să fie neutri. Prizonierul are dreptul să ceară ca judecătorii săi să fie corecţi, dar nu ca ei să fie neutri. Acelaşi principiu este aplicabil şi în legea penală obişnuită, întrucât 'un hoţ nu se poate plânge că este judecat de un juriu format din oameni cinstiţi".
Judecătorul sovietic principal, Nikicenko, luase parte la procesele politice înscenate de Stalin în 1936-1938.
Una dintre acuzaţii, formulată împotriva lui Keitel, Jodl şi Ribbentrop, includea conspiraţia în vederea comiterii în 1939 a agresiunii împotriva Poloniei. Protocoalele secrete ale Pactului Molotov-Ribbentrop, din 23 August 1939, propuneau împărţirea Poloniei între germani şi sovietici (ceea ce s-a şi întâmplat în Septembrie 1939); totuşi, liderii sovietici nu au fost judecaţi pentru aceeaşi conspiraţie. În schimb, tribunalul a declarat că protocoalele secrete ale Pactului de Neagresiune erau un fals.
În 1915, Puterile Aliate, Marea Britanie, Franţa, şi Rusia, au dat o declaraţie în care, pentru prima dată, un guvern străin (Înalta Poartă) a fost acuzat de comiterea unei „crime împotriva umanităţii". Se putea argumenta că abia când fraza a fost dezvoltată în Carta de la Londra, aceasta a căpătat sens. Întrucât definiţia Cartei de la Londra în ce priveşte definiţia unei crime împotriva umanităţii era necunoscută la data comiterii crimei, se putea argumenta că legea era retroactivă şi încălca principiile interzicerii legilor ex post facto şi a principiului din legea penală nullum crimen, nulla poena sine praevia lege poenali.
Procesele s-au desfăşurat sub propriile reguli ale dovezilor; rechizitoriile au fost elaborate ex post facto şi nu s-au bazat pe legea vreunei ţări; apărarea tu quoque a fost interzisă. Articolul 19 al Cartei Tribunalului Militar Internaţional de la Nürnberg specifica:
„Tribunalul nu va fi obligat să urmeze reguli tehnice pentru dovezi. Va adopta şi va aplica, atât cât este posibil, o procedură expeditivă şi nontehnică şi va admite orice dovezi va considera că au valoare probativă".
Un judecător al Curţii Supreme de Justiţie a SUA, Harlan Fiske Stone, a afirmat că procesele de la Nürnberg că au fost o înscenare. „[Procurorul şef american] Jackson conduce la Nürnberg un linşaj la nivel înalt", scria Fiske Stone. „Nu mă deranjează ce le face naziştilor, dar nu-mi place să văd că pretinde că ceea ce conduce el este o instanţă judecătorească şi că procedează conform legii. Este o înscenare prea neruşinată pentru ideile mele învechite".
Alt judecător al Curţii Supreme de Justiţie, William Douglas, a afirmat că Aliaţii se făceau vinovaţi de „substituirea principiului cu forţa". „Am crezut la vremea respectivă şi cred în continuare că procesele de la Nürnberg sau făcut fără principii", scria Douglas. „Au fost făcute legi ex post facto pentru a satisface pasiunile şi dorinţele vremii".