Istorie

Problema organizării social-politice a populaţiei autohtone din nordul Dunării după secolul al III-lea e.n. constituie o problemă destul de complicată, în primul rând, în virtutea faptului că lipsesc, aproape cu desăvârşire, izvoarele scrise, iar iz­voarele arheologice oferă date destul de modeste. Problema se complică şi datorită situaţiei politice deosebite în care s-au aflat teritoriile nord-dunărene în perioada anterioară anului 271 e.n., în sensul că nu toate regiunile din nordul Dunării au avut acelaşi statut politico-juridic. O parte a acestor teritorii au intrat efectiv în compo­nenţa provinciei romane Dacia şi Moesia Inferior. În pofida acestui fapt, cu toate că au avut loc schimbări esenţiale în modul de viaţă al geto-dacilor, specialiştii consi­deră că populaţia autohtonă rurală a continuat să fie organizată, ca şi mai înainte, în obşti săteşti.

Pe teritoriile din afara limesului roman, dar care nu era străin de influenţa ci­vilizaţiei romane, s-au conturat puternice uniuni de triburi, unul dintre ele având în frunte pe carpii autohtoni, iar din a doua jumătate a secolului al III-lea, în fruntea uniunii de triburi menţionate s-au aflat goţii - vestgoţii, localizaţi la vest de râul Nis­tru, ostgoţii - la est de acest râu. Goţii, au stăpânit regiunile de răsărit ale Moldovei şi Munteniei între anii 297-376.

Ar fi de menţionat şi uniunea de triburi a bastarnilor, care a cuprins pe geţii de la Dunărea de Jos şi a existat până la sfârşitul secolului al III-lea (anul 282), când romanii reuşesc să obţină o victorie strălucită asupra lor şi circa 100 000 de bastarni sunt strămutaţi în Moesia Sud-Dunăreană.

Specialiştii consideră că populaţia autohtonă din uniunile de triburi menţionate, de asemenea, era organizată în obşti săteşti. Aşadar, populaţia rurală autohtonă, atât cea care a intrat în componenţa efectivă a Imperiului Roman, cât şi cea rămasă în afara provinciilor romane, era organizată în obşti săteşti. După retragerea adminis­traţiei romane din Dacia, au dispărut şi instituţiile statale. Victor Spinei opinează că ele au dispărut atât datorită opoziţiei comunităţilor daco-romane, cât şi influenţei triburilor migratoare, care s-au perindat pe aceste teritorii.

În noile condiţii, unicele instituţii cu caracter politic, singurele proprietare ale pământurilor din nordul Dunării, au rămas obştile săteşti. Într-un anumit sens, şi anume, în sensul evoluţiei societăţii locale spre formarea instituţiilor statale, co­munităţile daco-romane din nordul Dunării au trebuit să urmeze din nou roata istoriei pentru a crea statul, dar, în condiţii destul de vitrege, urmând a înfrunta năvălirile distrugătoare ale slavilor şi ale nomazilor, precum şi izolarea tot mai pronunţată faţă de Roma.

Un act din anul 374, dar care redă evenimentele din anul 372 referitoare la mar­tirizarea Sf. Sava Gotul, înecat în râul Buzău, oferă informaţii preţioase despre locu­itorii unui sat din zona Buzăului. Conform lui Ştefan Olteanu, actul „demonstrează existenţa între Carpaţi şi Dunăre, în secolul al IV-lea e.n., a comunităţii agrare sedentare libere, a obştii teritoriale săteşti", „satul lui Sava era un sat autohton de oameni liberi, adunarea satului acţionând într-un cadru de deplină autonomie". Şte­fan Olteanu formula următoarele schimbări în cadrul societăţii locale: are loc gene­ralizarea în cadrul obştii săteşti teritoriale a familiei pereche ca rezultat al procesului de disoluţie socială (cu reminiscenţe ale familiei patronimice); afirmarea proprietă­ţii private; afirmarea inegalităţilor şi diferenţierii sociale; creşterea rolului factorului militar-politic în procesul de aservire colectivă a comunităţilor rurale. Toate acestea, în opinia autorului nominalizat, „conferă perioadei secolelor IV-VII ... caracterul de epocă nouă, deosebită de cea precedentă prin constituirea premiselor procesului de apariţie a raporturilor de aservire de esenţă feudală".

Năvala hunilor din a doua jumătate a sec. al IV-lea a dus la înlăturarea goţilor, la lichidarea uniunilor de triburi existente în spaţiul est-carpatic, rămăşiţele populaţiei autohtone, s-au retras în locuri mai ascunse, continuând să menţină vechea formă de organizare - obştea sătească. Hunii au dominat în răstimpul 376-454, fiind urmaţi de gepizi (454-568).

Izolarea spaţiului românesc de lumea romană s-a datorat atât migraţiei unor triburi (huni, goţi, avari, slavi), cât şi faptului că pe la sfârşitul secolului al VI-lea - începutul secolului al VII-lea, în Imperiul Bizantin limba latină a fost înlocuită cu limba greacă.

Această izolare a fost parţial compensată cu transferul de populaţie romanizată din sudul Dunării, mai ales în fosta Dacie. O sursă din secolul al VII-lea, Miracula Sancti Demetrii, informează despre transferul din sud spre nord de către avari în Panonia (Sirmium) a unei mari mulţimi de români din provinciile sud-dunărene.

Specialiştii au observat şi lipsa influenţelor germanice şi turanice din acest timp în antroponimia, toponimia şi limba română. Stelian Brezeanu explică această situa­ţie prin lipsa unei simbioze între românii creştini ortodocşi şi migratorii arieni sau păgâni.

În istoriografia românească este acceptată teza conform căreia, după părăsirea Daciei de către romani, a avut loc încetarea vieţii urbane organizate, dar, se atenţi­onează că descoperirile arheologice atestă continuitatea locuirii oraşelor, devenite acum ruine şi se subliniază că viaţa orăşenească a continuat pe o fâşie îngustă din nordul Dunării.

În concluzie la cele spuse supra se poate afirma că societatea românească în secolele IV-VIII a fost o societate rurală, a lipsit o clasă politică, celula de bază a fost obştea sătească, care, în temei, corespundea unui sat.

Conform opiniei specialiştilor, trăsătura caracteristică fundamentală a obştii săteşti, numită şi teritorială sau vicinală, consta în faptul că apartenenţa la obşte nu era determinată de criteriul de rudenie, ci de criteriul teritorial, în virtutea căruia, membri ai obştii săteşti erau persoanele care, prin voinţa întregii comunităţi, aveau un drept de posesiune asupra unei părţi din teritoriul comun al obştii. În virtu­tea acestui criteriu, teritoriul avea nu numai o funcţie economică, dar şi una socială, de determinare a apartenenţei la obşte.

Petre Panaitescu considera că „obştea sătească trebuie definită ca o comunitate de muncă, în sensul că presta o muncă dirijată de comunitate şi forma un cerc închis în privinţa drepturilor de folosinţă a pământurilor. Esenţială, în opinia autorului, era munca şi organizarea ei şi nu stăpânirea pământului". Cercetările efectuate de Ştefan Olteanu l-au dus la concluzia că obştea exercita şi o proprietate colectivă asupra uneltelor de producţie importante. Evident, în virtutea acestui fapt, organi­zarea muncii în obştea sătească constituia o trăsătură importantă a ei.

Traian Dumitrescu, pronunţându-se asupra organizării social-politice a Tran­silvaniei în secolele VIII-XI, afirma că fondul funciar agricol al obştii săteşti se împărţea periodic, pe familii, de obicei din trei în trei ani, după necesităţi şi posibi­lităţi de cultivare pentru fiecare familie, prin obiceiul tragerii la sorţi (de aici lotul funciar se mai numea şi soartă), dar autorul considera că nu tot fondul funciar era împărţit membrilor obştii, o parte din el „rămânea în folosinţa comună a obştii şi era cultivat prin colaborarea tuturor familiilor, iar produsele, obţinute de la acest ultim lot, constituiau fondul comun, rezerva comunităţii pentru vremuri grele (secetă, in­undaţii, război)".

Victor Spinei preciza că în componenţa obştii săteşti intrau mai multe cete de neam, cu drepturi egale, constituite pe bază de rudenie, adică descinzând dintr-un strămoş comun. Pentru obştea sătească era caracteristic: stăpânirea în devălmăşie de către membrii obştii a păşunilor, pădurilor, apelor curgătoare, iazurilor; împărţirea periodică a pământului arabil în loturi individuale prin tragere la sorţi; obştile erau şi unităţi social-politice de sine stătătoare cu atribuţii autoadministrative; obştea era implicată direct în sfera existenţei sociale a locuitorilor, inclusiv în anumite sfere ale vieţii de familie; obştea avea obligaţia de a colecta dările datorate conducătorilor formaţiunilor statale incipiente locale, dar şi migratorilor; obştea asigura judecarea cazurilor penale şi era responsabilă de aplanarea cazurilor de încălcare a normelor de viaţă acceptate.

Conducerea obştii săteşti, la faza ei inferioară, era efectuată de o persoană care iniţial era aleasă. Mai târziu, funcţia devine ereditară. Conducătorul era ajutat de un consiliu format din bătrânii satului, în anumite cazuri se convoca adunarea întregii comunităţi săteşti. Izvoarele de mai târziu ne-au păstrat denumirea acestei căpetenii a obştii săteşti - jude (lat. judex - judecător).

Creşterea demografică în cadrul obştii săteşti a dus la formarea a ceea ce spe­cialiştii au numit obştea de vale. Ea s-a format pe calea roirii unui sat, în cadrul propriului său hotar. Obştea de vale era condusă de un sfat mic, format din repre­zentanţii satelor roite dintr-un singur sat.

Către secolul al IX-lea, societatea românească depăşise faza obştilor de vale, formându-se aceea ce N. Iorga a numit romanii populare sau uniuni de obşti, con­federaţii de obşti. Confederaţia de obşti avea o structură internă mult mai comple­xă. În fruntea ei se afla sfatul cel mare, format din reprezentanţii obştilor săteşti (de vale) componente. Funcţiile acestuia erau: rezolvarea litigiilor dintre diferite obşti; organizarea apărării; stabilirea şi asigurarea plăţii contribuţiilor în folosul întregii comunităţi; organizarea plăţii contribuţiilor faţă de migratori etc.

Conducătorul confederaţiei de obşti s-a numit cnez (termen de origine ger­mană ajuns la români prin filieră slavonă), adică conducător al unui cnezat. În acelaşi timp, cnezii sunt apreciaţi de către specialişti şi ca o pătură arhaică de stăpâni de sate, care au preluat funcţiile fostului jude. Faptul că cnezii sunt amin­tiţi în izvoarele din Transilvania, Ţara Românească şi Moldova, în opinia lui P. Pa- naitescu, vorbeşte despre aceea că această formă politică de organizare a populaţiei autohtone a fost o instituţie generală românească, anterioară separării românilor în state diferite.

Ulterior, şi aceste romanii populare, cnezate sau confederaţii de obşti, urmă­rind mai mult scopuri de apărare, s-au unit între ele. Aceste noi organisme politice ale românilor sunt voievodatele sau ţările, menţionate în izvoare cu termenii terra, zemlea, regnum, iar conducătorii lor, fiind desemnaţi cu termenul latin dux, fiind cu­noscută, după Gesta Hungarorum, şi forma românizată a acestuia - duca, care are şi înţelesul de conducător militar, dar şi cu termenul de origine slavonă voievod, care are aceeaşi semnificaţie - conducător de oaste. Cu timpul, voievodul a cumulat şi alte atribuţii, devenind şeful formaţiunii politice respective, care treptat a evoluat la stat. În felul acesta, instituţia cnezului şi a voievodului a evoluat la români altfel decât la slavi. La slavi cnezul era domn şi stăpân cu drepturi depline, iar voievodul numai un conducător însărcinat cu conducerea oştirii, la români evoluţia a fost inver­să: voievodul a devenit domn şi stăpân, iar cnezul a rămas în subordonare faţă de voievod. Acest fapt demonstrează că românii au acceptat numai termenii slavoni, urmând însă o cale proprie de dezvoltare.

Conceptul de ţară cuprinde: teritoriul, locuitorii, conducere proprie - era deci o solidaritate locală. Caracteristic pentru ţară era: structura socială orizontală, adică nu era încă profund ierarhizată; structura economică agrară; comunitatea de drept, exprimată prin obiceiul şi legea ţării, legea românească (влашский закон sau волошский закон).

Care au fost factorii care au contribuit la dezvoltarea relaţiilor feudale? În pri­mul rând, ar fi de atenţionat factorul extern, migrator, care a avut o influenţă duală: pe de o parte, a reţinut dezvoltarea relaţiilor sociale, a conservat obştile săteşti, con­diţionând un proces lent de dezagregare, pe de altă parte, a contribuit la evidenţierea unei pături înstărite, căpetenia obştii, membrii sfatului oamenilor buni şi bătrâni, care, cu timpul, în virtutea poziţiei lor intermediare între comunităţile daco-romane şi migratori, devin o pătură mai bogată, suprapusă celorlalţi membri ai obştii.

Unii specialişti acceptă şi o puternică influenţă asupra obştii săteşti din partea Imperiului Bizantin, considerând că, cel puţin, două instituţii ale obştii bizantine din secolele VII-VIII, protimisis-ul şi solidaritatea fiscală sunt identice cu cele ale obştii româneşti. Această identitate presupune raporturi strânse între comunitatea daco-romană din nordul Dunării şi Imperiul Bizantin, începând, cel târziu cu seco­lul al VII-lea. Valentin Georgescu consideră că „nu se poate dovedi împrumutarea instituţiei (protimisis-ul - I.E.) de la alte popoare şi că teza unor istorici greci" care admit o origine bizantină „a instituţiei româneşti a protimisis-ului ... nu poate fi con­vingătoare".

La factorii interni putem atribui următoarele: permanentizarea dreptului de fo­losinţă a loturilor arabile, care iniţial erau repartizate prin tragere la sorţi; membrii obştii dispuneau şi de o anumită proprietate individuală (casa, grădina, via, livada etc.), ceea ce presupune existenţa proprietăţii individuale asupra uneltelor şi mijloa­celor de producţie (animale, sape, seceri, hârleţe etc.); sporul demografic, introdu­cerea unor noi unelte agricole (plugul asimetric), lărgirea suprafeţelor cultivate, au constituit factori care au contribuit la crearea unui surplus de produse. Persoanele din cadrul obştii săteşti, care îndeplineau diferite funcţii sociale, îşi însuşesc, sub forma dărilor, cadourilor etc., o parte a acestui surplus, îmbogăţindu-se pe seama celorlalţi membri ai obştii. În felul acesta, obligaţiile obşteşti ale membrilor obştii, treptat, se transformă într-o formă primitivă a rentei în natură; funcţiile sociale, deţinute de unele persoane în obştea sătească, a constituit premisa fundamentală a însuşirii de către acestea şi a unor bunuri funciare, pentru prelucrarea cărora erau atraşi alţi membri ai obştii săteşti. Prin aceasta s-a pus începutul prestaţiilor în muncă, care au evoluat spre aservirea celorlalţi membri ai comunităţii săteşti. În aşa fel, obliga­ţiile obşteşti ale ţăranilor, treptat, se transformă într-o formă primitivă a rentei în muncă - boierescul; centrele fortificate, atestate de sursele istorice, începând cu sfârşitul secolului al IX-lea-începutul secolului al X-lea, apar la un anumit grad de dezvoltare social-economică a societăţii româneşti şi constituie un element al pro­cesului de feudalizare a societăţii. În acest centru era o căpetenie puternică. Pentru construcţia centrului fortificat, era nevoie de braţe de muncă, muncă pe care o prestau ţăranii. Sistemul de fortificaţii pe teritoriile locuite de români sunt iden­tificate şi arheologic în Transilvania - Cenad, Dăbâca, Biharea, Moreşti; nordul Moldovei - Cobâla-Botoşani; Banat - Slon, Pescari; Dunărea de Jos - Capidava, Dinogeţia; regiunea dintre Nistru şi Răut - Alcedar, Echimăuţi. Absenţa totală a aşezărilor fortificate în unele zone locuite de români este explicată prin lipsa unor tradiţii de viaţă orăşeneşti, natura raporturilor autohtonilor cu nomazii târzii, care nu puteau admite existenţa centrelor fortificate ale localnicilor.

O particularitate caracteristică a satelor româneşti de până la mijlocul secolului al XIII-lea era faptul că ele aveau, de regulă (după Ştefan Pascu - cca 70%), denumiri nepatronimice (Copaci - copac, Luncă - luncă, Rogoz - rogoz, Căpruţa - căpriţă, Vad - vad etc.). De pe la mijlocul secolului al XIII-lea, la români se intensifică procesul de feudalizare, despre ce vorbeşte toponimica satelor. „satul lui Dan", „satul lui Bilc", „satul lui Petrea" etc. Aşadar, apar un fel de „întemeietori", un fel de stăpâni ai sa­telor, fenomen legat de procesul dezmembrării obştii săteşti.

Despre existenţa unei stratificări sociale pronunţate la români, ne indică şi des­coperirea unor tezaure de monede şi obiecte de podoabă, care, fără îndoială, au aparţinut păturii înstărite a comunităţii româneşti din acea perioadă.

Izvoarele scrise din secolul al X-lea şi de mai târziu, dar care reflectă realităţi sociale începând cu acest timp, oferă mai multe informaţii, din care ne putem face o imagine generală despre structura socială a societăţii. Elita comunităţii româneşti, începând cu secolul al IX-lea, o constituiau ducii, voievozii şi membrii familiilor lor. Inscripţiile descoperite pe teritoriul Dobrogei, care îi amintesc pe jupan Dimi- trie (943) şi pe jupan Gheorghe (a doua jumătate a sec. al X-lea) atestă existenţa de raporturi feudale, noţiunea de jupan, îmbinând funcţiile socială şi politică. Jupani, cnezi, juzi, vătămani - sunt termenii utilizaţi în surse pentru desemnarea feudalită­ţii româneşti din perioada de până la formarea statelor medievale independente. La faptul că spre secolul al XIII-lea la români exista deja o diferenţiere socială vizibilă, indică şi expresia papei Ioan al XXIII-lea, utilizată într-o scrisoare din 4 octombrie 1232 unde sunt amintiţi puternicii acelor părţi, care locuiau pe teritoriile de la est de munţii Carpaţi. Istoriicii au văzut în aceştia pe conducătorii feudali locali. Pro­cesul de feudalizare dintre Carpaţi şi Dunăre este ilustrat de faimoasa Diplomă a Ioaniţilor (1247). Sub aspectul social, care ne interesează aici, actul evidenţiază clar o structură socială ierarhizată, atestând existenţa a maiores terrae şi rustici.

Informaţii preţioase privind structura socială a locuitorilor din formaţiunile sta­tale incipiente din Transilvania ne oferă cronica Gesta Hungarorum. Conform cro­nicii, autoritatea supremă era exercitată de duce, care dispunea de armată (călăreţi şi pedestraşi), cel puţin călăreţii puteau aparţine unei pături sociale mai înalte. Restul locuitorilor erau sărmani şi săraci.

Legenda Sfântului Episcop Gerard oferă informaţii despre structura socială a ţării lui Ahtum. Sursa îi aminteşte pe nobili, care dispuneau de moşii, de turme şi herghelii mari îngrijite de păstori, pe robi. Ahtum avea şi o organizare militară respectivă (oşteni, străji pe Mureş), garnizoane militare. Era şi o ierarhie militară corespunzătoare gradului de evoluţie a societăţii româneşti. Sursa atestă şi existenţa unui aparat administrativ-fiscal, care asigura colectarea veniturilor, menţionându-i pe vameşi. Mănăstirea ortodoxă cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, ridicată de Ah- tum, avea călugări, iar în frunte un stareţ. O treime din populaţia oraşului de reşe­dinţă, Morisena, servea această mănăstire, era într-un anumit grad de dependenţă faţă de cler.

Cucerirea Transilvaniei de către Ungaria şi răspândirea feudalismului de tip ungar au accentuat procesul de feudalizare a comunităţilor locale româneşti. Rege­le Ungariei, în virtutea dominium eminens, devine stăpânul întregului teritoriu al Transilvaniei. El a înzestrat nobilimea şi Biserica Catolică cu moşii. Iniţial, proprie­tatea regală era mult mai întinsă decât proprietatea nobiliară şi bisericească, dar, cu timpul, situaţia s-a schimbat, graţie daniilor făcute nobilimii şi bisericii. Creşterea puterii marii nobilimi în defavoarea nobilimii mijlocii şi mici a declanşat o puternică mişcare, regele Andrei al II-lea fiind nevoit să decreteze aşa-numita „bulă de aur" (1222), conform căreia nobilimea mică şi mijlocie obţine aceleaşi privilegii pe care le avea nobilimea mare.

În legătură cu expansiunea ungară, s-a modificat esenţial şi situaţia feudalităţii româneşti din Transilvania. Cnezii români au nimerit în componenţa domeniilor regale, nobiliare şi bisericeşti, unii au fost asimilaţi micilor nobili, fiind intermedi­ari între noua putere şi populaţia locală, alţii au ajuns în starea de ţărani iobagi.

Ţărănimea dependentă a fost obligată să presteze servicii în muncă, natură şi bani în folosul regelui, nobililor şi Bisericii Catolice. Ţăranii români, în virtutea ocu­paţiei lor agraro-pastorale, au fost obligaţi să presteze regelui quinquagesima ovium (datul oilor) - o oaie cu miel şi o mioară la fiecare 50 de oi.

Pe domeniile regale, pe teritoriile locuite de saşi şi secui, existau şi categorii de oameni liberi, unii aveau anumite obligaţii militare, alţii aveau o situaţie similară cu a ţăranilor.

Aşadar, structura socială a comunităţilor româneşti în perioada prestatală (în Transilvania, până la cucerirea efectivă a ei de către Ungaria în secolul al XII-lea), cuprindea două pături sociale principale: nobilimea de obşte - cnezii, juzii, vătă- manii, bătrânii satului din consiliul căpeteniei, care, treptat, se desprind de membrii de rând ai obştii; ţărănimea, care, deşi liberă, îndeplinea, în limitele vechiului drept românesc, anumite obligaţii în muncă şi în natură, în folosul nobilimii de obşte. Slu­jitorii cultului şi robii prezentau pături sociale puţin numeroase.

În aşa fel, procesul genezei relaţiilor feudale şi a vieţii statale pe teritoriile din nordul Dunării, locuite de români, se prezintă ca un proces de evoluţie şi dezmem­brare a obştii săteşti. Opinia enunţată anterior, consideră Victor Spinei, precum că în această regiune, procesul genezei relaţiilor feudale a fost similar cu acelaşi proces care a decurs în Europa Occidentală şi a fost un rezultat al simbiozei elementelor an­tice (sclavagiste) cu structurile preluate de la comunităţile tribale în descompunere, nu se adevereşte.