Istorie

Consideraţii generale

În secolele IX-XIII societatea românească a evoluat într-un context politic, religios, cultural etc. destul de specific. Privit sub aspect etnic, arealul nord-du- nărean nu a fost un teritoriu „curat" românesc. Sursele atestă că pe aceste teritorii au locuit o perioadă îndelungată mai multe etnii - români, slavi, bulgari, unguri, peceneji, uzi, cumani, tătari, saşi, secui, etnii care au lăsat urme mai adânci sau mai superficiale în civilizaţia locală. Totuşi, realitatea a fost de aşa natură, că elementul românesc s-a dovedit a fi prioritar. Din unghiul de vedere al supremaţiei politice, arealul românesc a fost împărţit în două zone - a Regatului Maghiar în spaţiul in­tracarpatic şi a nomazilor din stepa euroasiatică în spaţiul extracarpatic. În timp ce Europa Occidentală şi Centrală devine o Europă creştină catolică, arealul româ­nesc devine o Europă creştină ortodoxă de rit bizantin, cu limba cultului religios slavon. Cu toate acestea, unii autori (Stelian Brezeanu), sunt înclinaţi să vadă şi un proces de „occidentalizare" a spaţiului românesc, ca rezultat al influenţei ungare prin pătrunderea feudalismului de tip ungar, integrarea factorilor politici români în sistemul politic maghiar (cazul Ţării Severinului şi al Ţării lui Litovoi), subordo­narea voievizilor locali din Transilvania autorităţii regale maghiare, introducerea unor norme de drept de inspiraţie occidentală în „ţările" româneşti, care le limita vechea lor autonomie.

Privit din punctul de vedere al organizării politice interne, arealul românesc s-a caracterizat prin mai multe formaţiuni politice („ţări"), perioada de tranziţie spre statul independent a durat secole întregi. Evoluţia comunităţilor româneşti a decurs într-o strânsă legătură cu evoluţia social-economică, politică şi culturală a popoare­lor vecine, fiind influenţate de acestea.

Formaţiuni statale incipiente din Transilvania

După ce au ocupat Panonia (sf. sec. al IX-lea), ungurii încep expansiunea spre răsărit. Conform cronicii Gesta Hungarorum, şirul cuceririlor maghiare începe cu ocuparea Cetăţii Hung (Muncaci, Ucraina), unde era comite Loborky. Cronica face o precizare esenţială: „ceea ce, pe limba lor înseamnă duca", adică duce. Având în vedere aceasta, dar şi faptul că duca vine din latinescul dux, -cis, s-a tras concluzia că locuitorii erau români, numai ei puteau numi conducătorul lor cu termenul duca.

La scurt timp (903) Arpad a pretins ţara lui Salanus, locuitorii căreia erau sclavi. Salanus, „de frică" sau „din dragoste", a cedat întinse teritorii din ţara sa.

Arpad a trimis soli şi la ducele Menumorut, cerând o parte din teritoriul ţării sale. Centrul formaţiunii statale incipiente a lui Menumorut era cetatea Byhor, o for­tificaţie întărită cu o suprafaţă de cca 17 250 m pătraţi. Menumorut a răspuns solilor unguri că îi este dator lui Arpad doar ca „un amic unui amic", teritoriul pe care l-a ce­rut nu-l va ceda niciodată „nici din dragoste, nici din frică", cu atât mai mult că acum „graţie stăpânului meu, împăratul din Constantinopol, nimeni nu poate să mi-o mai smulgă din mâinile mele". Aceasta atestă raporturi de vasalitate-suzeranitate între Menumorut şi împăratul bizantin Leon al VI-lea Filozoful (886-911). Arpad, nemulţumit de răspuns, a „trimis o armată împotriva lui Menumorut", care, împre­ună cu soţia şi fiica sa, a părăsit „mulţimea de soldaţi în fortăreaţa Byhor", asediată de unguri. Apărătorii cetăţii au deschis porţile ei. Menumorut, aflând despre aceste evenimente, a reluat negocierile cu Arpad, i-a promis să-i cedeze „întregul său regat, iar lui Zulta, fiul lui Arpad, pe fiica sa". Arpad a acceptat propunerea lui Menumorut şi în consecinţă are loc alianţa matrimonială dintre cei doi rivali, Arpad a luat ostatici pe fiii locuitorilor ţării lui Menumorut, care a rămas să stăpânească cetatea Byhor şi ţara sa. După decesul lui Menumorut (904), „regatul" său a fost lăsat ginerelui său Zulta. Aşadar, cronica ungară atestă că nu poate fi vorba despre o stăpânire ungară a ţării lui Menumorut, autonomia ţării, păstrându-se şi sub Zulta.

Tot în răstimpul de până la 907, un general al lui Arpad cu numele Tuhutum, a cerut permisiunea regelui să atace Ţara Ultrasilvania, unde domnea un oarecare Blac Gelou, care era „ducele blachilor", iar în ţara sa locuiau „blachi şi sclavi". Cronica menţionează bogăţia ţării lui Gelou, dar şi că „locuitorii din acea ţară sunt cei mai nevoiaşi oameni din toată lumea" şi suferă foarte mult din partea nomazilor. Gelou a încercat să opună rezistenţă, dar oastea lui a fost zdrobită, singur a fost omo­rât în lupta cu ungurii. În aceste condiţii, „locuitorii acelei ţări ... de bună voie ... şi-au ales domn pe Tuhutum ... şi-au întărit cuvântul prin jurământ". Tuhutum şi urmaşii lui au stăpânit această ţară până în vremea lui Ştefan cel Sfânt (1001-1038), adică un secol întreg, autonomia locală a fost menţinută.

Aceeaşi soartă a avut-o şi ţara de sub conducerea lui Glad, situată în Banat, între Mureş şi Dunăre. Arpad a trimis o oaste împotriva lui Glad, care încearcă să se opună „împreună cu o mare armată de călăreţi şi pedeştri, cu ajutorul cumanilor şi bulgarilor şi valahilor". Dar oastea lui este zdrobită, el se retrage în cetatea Kevea, care a fost atacată de unguri. Glad a început negocierile de pace cu ei „dându-le de bună voie fortăreaţa, împreună cu diferite daruri".

Aşadar, sursa invocată atestă că, la această etapă, cele trei formaţiuni statale incipiente au fost impuse să accepte suzeranitatea ungară, despre o stăpânire efectivă a Ungariei şi o infiltrare a populaţiei maghiare în aceste zone încă nu poate fi vorba. Cu atât mai mult că lipsesc mormintele de călăreţi databile din vremea lui Arpad şi din anii imediat următori, dar şi toponimele derivate de la numele lui Tuhutum şi a fiului său Horca, frecvente însă la vest de valea Tisei (Victor Spinei).

De la începutul secolului al XI-lea, dispunem de noi informaţii despre forma­ţiunile statale incipiente din Transilvania, amintite în Legenda episcopului Sfân­tul Gerard (sec. XII-XIV). Este vorba despre voievodatul condus de Ahtum, care cuprindea o parte a fostelor ţări a lui Glad şi Menumorut, şi o parte din Oltenia. Centrul de reşedinţă era la Morisena (Cenad). Ahtum s-a ridicat la luptă împotriva regelui Ştefan (1001-1038), avea o puternică oaste de cavaleri şi pedestraşi. El era creştin-ortodox, botezat la Vidin, „stăpânirea pământească" a obţinut-o de la Impe­riul Bizantin.

În legătură cu politica de cucerire a regelui Ştefan I, sursele fixează informaţii despre Ţara Ultrasilvană a lui Gyula (Geula). Surse ungare afirmă că el era pă­gân, dar surse bizantine informează că Gyula a fost creştinat la Constantinopol în jurul anului 950 şi a primit titlul de patriciu. Prin aceasta, el devine „federat şi vasal al Bizanţului" (Ioan-Aurel Pop). V. Spinei consideră că „rămâne de precizat dacă acest Gyula era identic cu principile transilvănean". Se mai cunoaşte şi faptul că Gyula a fost prins, dus în Ungaria, unde a stat legat toată viaţa, Ţara Ultrasilvania păstrându-şi autonomia până în a doua jumătate a secolului al XII-lea.

Formarea voievodatului Transilvania

De la începutul secolului al XII-lea, dispunem de primele ştiri referitoare la organizarea politică a Transilvaniei. Surse din anii 1111-1113 îl amintesc, printre dregătorii regelui maghiar, pe „Mercurius, princeps Ultransilvanus". Pornind de la singurătatea acestor ştiri, Ştefan Pascu considera că principele „se pare că n-a jucat vreun rol în istoria Transilvaniei ... nici nu şi-a exercitat vreodată atribuţiile", fiindcă „nici cel mai mic semn de activitate a acestuia în Transilvania nu se cunoaşte". Cu toate acestea, anul 1111 a fost considerat anul întemeierii Voievodatului Transilva­nia. Autorul constată că şi după 1111-1113 în Transilvania şi-au continuat existenţa cnezatele şi voievodatele locale, acele „ţări româneşti", „ungurii nereuşind să înca­dreze Transilvania din punct de vedere administrativ şi juridic în regatul Ungariei".

La 1176 sursele amintesc un nou conducător al Transilvaniei, Leustachius Voyvoda. Ştefan Pascu explică modificarea titulaturii conducătorului politic prin împotrivirea băştinaşilor faţă de politica regilor unguri de a introduce o instituţie străină în Transilvania, regele fiind nevoit să accepte titlul de voievod. Prin aceasta, s-a accentuat autonomia instituţională a Transilvaniei şi, odată cu aceasta, autonomia politică. În ultimul timp, o parte din istorici consideră că anume anul 1176 ar fi anul constituirii voievodatului Transilvania.

Autonomia Transilvaniei s-a manifestat prin următoarele: Voievodul, deşi numit de rege şi considerat mare dregător al acestuia, deţinea controlul asupra unui teritoriu precis, avea propria cancelarie, propriii dregători, era comandant suprem al armatei, judecător suprem; voievodul a avut titlul de duce (1241), ban (1261) şi chiar „regnum

Transilvanum" (1288); Voievodul avea toate drepturile unui suveran în Transilvania; s-au păstrat vechile instituţii româneşti - districtele - românii având conştiinţa că locu­iesc într-o ţară românească; a activat instituţia reprezentativă „Adunarea obştii nobili­lor din Ţara Transilvaniei", la care în 1291 au participat şi românii.

În fruntea Transilvaniei s-a aflat voievodul, urmat de vicevoievod, apoi locţii­torul vicevoievodului, curtea cu dregători şi, în sfârşit, congregaţiile - instituţie reprezentativă numită Adunarea obştii nobililor din Ţara Transilvaniei, care în­deplinea atributele Dietei din Ungaria.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era divizată în comi­tate, districte româneşti, scaune săseşti şi secuieşti.

Termenul Transilvania este alcătuit din două cuvinte latine trans şi silva. Pentru prima dată este fixat la 1075 sub forma Ultra Silvam, apoi la 1111-1113 - Ultra Silva- nus. Gesta Hungarorum aminteşte pentru a doua jumătate a secolului al XII-lea Terra Ultrasilvania. Rogerius, canonic orădean, utiliza termenul Ultrasilvanus. Treptat forma Ultrasilva s-a transformat în Transsilva, termen fixat în sursele istorice pentru prima dată în secolul al XII-lea.

Actualmente, unii istorici au revenit la o ipoteză mai veche înaintată încă în secolul al XVIII-lea, conform căreia Ardeal este o denumire mai veche traco-celto- dacică, devenit în limba ungară Erdely, Erdo elu, care înseamnă ţara de peste păduri. Ardeal în documentele româneşti este atestat la 1432 sub forma Ardeliu.

Pentru supunerea teritoriilor de la răsărit de Tisa, ungurii au folosit şi ordinele călugăreşti misionare. Înainte de 7 mai 1222, regele Andrei al II-lea dăruia cava­lerilor teutoni Ţara Bârsei „în Transilvania, dinspre cumani, deşi este deşartă şi ne­locuită ca să o locuiască în pace şi să o stăpânească slobod în veci ... le-am dat voie să-şi ridice cetăţi de lemn şi oraşe de lemn şi să apere regatul împotriva cumanilor". Hotarul de răsărit era „de-a lungul munţilor Carpaţi". Indicaţia că Ţara Bârsei ar fi fost nelocuită, nu corespunde realităţii. Papa Honoriu, într-un act din decembrie 1222 adresat teutonilor, scria: „pe oamenii ce locuiau în numitul ţinut, atunci când vi s-a făcut dania vouă şi casei voastre, vi i-a lăsat liberi, fără nici o cerinţă din partea sa". Surse documentare din anii 1222-1224 indică că teutonii stăpâneau şi „ţara de dincolo de munţii înzăpeziţi" (Carpaţi). Dar Marele maestru al Ordinului Teutonic, Herman de Solza, se dorea supus direct al Papei, nu regelui maghiar, ceea ce papa Honoriu hotărăşte pe 30 aprilie 1224: „Ţara Bârsei şi cea de dincolo de munţii înzăpeziţi, să rămână pe veci sub osebita oblăduire şi apărare a scaunului apostolic". Evident, o asemenea evoluţie a evenimentelor nu putea fi tolerată şi în primăvara anului 1225 Andrei al II-lea intra în Ţara Bârsei, izgonind cavalerii teutoni. În aşa fel, episodul teutonic, al unui stat teutonic la curbura Carpaţilor, supus direct papei, a luat sfârşit.

Formaţiuni statale incipiente la Sud de munţii Carpaţi

Sursele indică la existenţa unor formaţiuni statale incipiente în spaţiul dintre Carpaţi şi Dunăre încă din secolul al IX-lea. Geografia lui Moise Corenaţie conţine o indicaţie asupra situaţiei din Sarmaţia Europeană şi precizează că lângă sau în Munţii Rifeici şi lângă Ţara Bulgarilor era „o ţară necunoscută, căreia îi zice Balak". Examinând informaţia, Aurel Decei concluziona: „apare clar ca lumina zilei că ţara aceea necunoscută căreia i se zice Balak, numai a valahilor, adică a românilor poate fi". Opinia este împărtăşită de unii istorici români, dar nu de toţi.

Problema ţării Balak a fost reluată de V. Spinei. El preciza că Geografia atribu­ită lui Moise Corenaţie, în realitate ar aparţine unui alt cărturar armean, Anania Sira- cat şi ar data cu intervalul de timp cuprins între anii 600 şi 700. Analizând informaţia referitoare la ţara Balak, V. Spinei concluzionează că: „ţara Balak trebuie căutată între Nistru şi cursul inferior al Dunării şi că ea este identică cu ţara valahilor". Dar, autorul se îndoieşte asupra existenţei unei ţări româneşti în această regiune în secolul al VII-lea şi afirmă că pasajul care o menţionează „este o interpolare târzie, probabil ulterioară sfârşitului secolului al XII-lea".

O primă informaţie clară asupra existenţei unei „ţări" româneşti între Carpaţi şi Dunăre o depistăm în Cronica persanului Ulah al Raşid-ed-Din care afirma că o coloană a tătarilor a zdrobit (1241) „românii negri" din ţinutul Karaoulag. După aceea tătarii au înaintat până la Ţara lui Miscelav, localizată de istorici, la sud de munţii Carpaţi.

O sursă importantă pentru cercetarea problemei o constituie faimoasa Diplomă a Ioaniţilor (1247). Cu toate că la timpul său Suilviu Dragomir a pus la îndoială autenticitatea ştirilor furnizate de această diplomă, ulterior (2009) problema a fost reluată de către Ioan-Aurel Pop şi Sorin Şipoş, care au demonstrat autenticitatea ştirilor transmise de numitul act. Diploma enumeră formaţiunile politice, care con­stituie obiectul daniei: „întrega ţară a Severinului ... precum şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, până la râul Olt, afară de ţara voievodului Litovoi, pe care o lăsăm ro­mânilor . toată ţara Cumania, de la râul Olt şi Munţii Transilvaniei", „afară de ţara lui Seneslau, voievodul românilor". Se crede că între cnezatele amintite şi coroana ungară existau raporturi de vasalitate.

Izvoarele arabe, de asemenea, conţin informaţii despre un suveran al românilor. An-Nuvairi, relatează următoarele despre încercarea cumanilor de a încheia un tratat de vasalitate cu domnul valah în anii 1242-1243: „Când tătarii s-au hotărât să nă­vălească asupra pământurilor cumanilor în anul 639(1242) şi la ei (la cumani - I.E.) a ajuns aceasta (ştirea - I.E.), ei au început corespondenţa cu Unus-han, suveranul românilor, referitor la aceea că ei vor trece la el peste Marea Neagră, pentru ca el să-i ascundă de tătari. El şi-a dat acordul (său) şi le-a repartizat lor (pentru locuire) o vale între doi munţi. Au trecut ei la el în anul 640 (1243). Dar când ei s-au aşezat liniştit în acest loc, el şi-a încălcat promisiunea sa faţă de ei, a săvârşit asupra lor o incursiune, i-a bătut şi a luat în prizonierat pe mulţi dintre ei" (text reprodus după Svetlana Pletneva). Din informaţia sursei arabe este imposibil de localizat exact ţara lui Unus-han, probabil era undeva în partea de răsărit a teritoriului dintre Dunăre şi Carpaţi sau poate chiar între Dunăre şi Nistru.

Aşadar, în secolele IX-XIII, societatea românească dintre Dunăre şi Carpaţi se afla într-un anumit stadiu de organizare politică, trăsătura distinctivă fiind plurali­tatea formaţiunilor statale incipiente, numite ţări, cnezate, voievodate, care dispu­neau de un teritoriu, populaţie, structuri politice, militare, ecleziastice, iar puterea supremă se găsea în mâinile unor familii, uneori străine (sau poate localnicii purtau nume străine), din care se alegeau conducătorii - cnezii şi voievozii.

Formaţiuni statale incipiente la răsărit de Carpaţi

Evoluţia organizării politice a societăţii româneşti la est de Carpaţi în perioa­da prestatală este mai puţin oglindită în sursele istorice. Totuşi, şi aici sunt atestate formaţiuni statale incipiente. Sursele menţionează între anii 1150 şi 1257 Ţara Bo- lohovenilor, oraşul Bolohov, precum şi pe locuitorii ei bolohoveni. Conform lui V. Spinei, bolohovenii locuiau dincolo de hotarele nordice ale Moldovei, includeau teritoriile din vecinătatea cnezatului Halici şi până în regiunea Bugului Superior. La 1231 bolohovenii îi ajutau pe unguri împotriva Volâniei şi Haliciului. Mai târziu, la 1241, au fost obligaţi de mongoli să cultive grâu şi mei pentru aceştia. Mai mult chiar, bolohovenii au colaborat benevol cu mongolii în timpul invaziei lui Batâi şi după, ceea ce i-a determinat pe mai mulţi istorici, încă din secolul al XIX-lea, să-i considere de neam turanic. Alţi cercetători au opinat că locuitorii Ţării Bolohove- nilor au fost slavi de răsărit, dar, pe parcursul timpului, lor li s-au alăturat şi s-au amesticat cu ei, tichiile negre (Gruşevski), opinie considerată de unii istorici ruşi contemporani drept cea mai argumentată (Maiorov). Mai mulţi autori i-au considerat pe bolohoveni români, considerând că bolohov nu este altceva decât o schimonosire a termenului voloh. Constantin C. Giurescu, examinând problema dată, scria (1968): „Argumente preemptorii nu s-au adus nici pentru caracterul slav, nici pentru cel ro­mânesc, cu atât mai puţin cuman, al bolohovenilor. Se poate să fim în faţa unei popu­laţii mixte, români amestecaţi cu slavi". În anul 1257 bolohovenii au fost înfrânţi de oastea cneazului halician Daniil Romanovici şi nu mai apar menţionaţi în sursele istorice: se consideră că au fost înglobaţi în acest cnezat.

Surse din secolele XII-XIII îi amintesc pe brodnici şi Ţara Brodnicilor, în­totdeauna lângă Cumania est-carpatică. Pentru prima dată brodnicii sunt amintiţi în anii 1146-1147, ca fiind în subordonarea cnejilor de la Suzdal. Se admite că anume din estul Europei, ei au venit în nordul Dunării. De obicei, Ţara Brodnicilor este localizată de specialişti în sudul Moldovei, iar Alexandru Boldur considera că era situată numai între Carpaţi şi Siret. Referitor la apartenenţa etnică a brodnicilor, au fost enunţate cele mai neverosimile ipoteze. Ei ar fi fost: cumani, berindei, „de neam turcic" (Spinei); ruşi (Karamzin); urmaşii hazarilor creştinaţi, care apoi s-au numit cazaci (Gumiliov); detaşamente de colonişti ruşi liberi, care au plecat în stepă pentru a scăpa de asuprirea cnejilor ruşi şi a boierilor, şi care s-au amestecat cu cumanii: aşadar, brodnicii sunt o populaţie rezultată din simbioza ruso-cumană (Pletneva); în marea lor majoritate au fost valahi, care se trag de la daco-geto-traci şi ajung să fie moldoveni (Boldur). Câteva surse îi menţionează pe brodnici simultan cu valahii, de aceea unii istorici cred că ei nu pot fi români. Explicarea termenului brodnic are mai multe ipoteze: ar proveni de la brod - vad; de la brdo - munte, ar fi munteni din Vrancea; de la broditi - nomad, vagabond; de la berindei - neam turanic; de la pruteni - locuitori ai Prutului; de la bronnic - ostaş mercenar, bine apărat cu broni. Constantin C. Giurescu formula concluzia care rămâne valabilă şi azi: „Numele brodnicilor, atât luat singur, cât şi în actele în care apare alături de români, cumani şi ruşi, nu ne îngăduie să precizăm apartenenţa lor etnică. Iar judecând după împrejură­rile din prima jumătate a secolului al XIII-lea, nu este deloc exclus ca brodnicii din sudul Moldovei să fi fost români sau să fi cuprins şi un important contingent majori­tar românesc". Pentru ultima dată, brodnicii sunt menţionaţi la 1254.

O altă populaţie menţionată în sursele din secolele XII-XIII pe teritoriile est- carpatice sunt berladnicii, amintiţi prima dată la 1159. În acest an, Ivan Berladnic a venit în oraşele de la Dunăre şi a adunat o oaste de 6 000 de berladnici cu care a încercat să-şi recupereze cnezatul Halician, dar intenţia sa nu a reuşit, el ajungând doar numai până la oraşele de hotar, Kucelmin şi Uşiţa. El s-a retras la Kiev, apoi la Thessaloniki (Grecia), unde, în 1162 a decedat, fiind otrăvit. Desigur apare între­barea, de ce la Thessaloniki? În secolul al XII-lea aici era o puternică comunitate de negustori vlahi. Nu cumva el a venit la conaţionalii săi? În anul 1160 berladnicii sunt menţionaţi în apropierea gurilor Niprului, cu prilejul atacării Oleşiei, aflată în dependenţă de Kiev. Berladnicii sunt urmăriţi de detaşamentele de kieveni şi înfrânţi lângă Dţin, identificat de mai mulţi cercetători cu Vicina sau Măcinul de la gurile Dunării. V. Spinei consideră neconvingătoare această identificare, afirmând că urmă­rirea de la gurile Niprului la gurile Dunării, pe teritoriile stăpânite de cumani, era o întreprindere nerealizabilă şi consideră că Dţinul trebuie căutat tot undeva la gurile Niprului. Sursele istorice nu atestă sintagma Ţara Berladnicilor, dar unii autori sunt înclinaţi să creadă că o asemenea ţară a existat în sudul viitoarei Moldove (Boldur). Apartenenţa etnică a berladnicilor este interpretată diferit. Unii istorici îi consideră români. V. Spinei, pornind de la faptul că erau foarte mobili, sursele menţionându-i la Dunăre, la Nipru etc., consideră că ei erau o populaţie nomadă sau seminoma- dă, de origine turanică. Istoricul A. Maiorov îi consideră pe berladnici, în fond, o populaţie rusă, care locuia la Dunărea de Jos, se ocupa cu agricultura, comerţul, meşteşugăritul şi cu jaful.

O altă problemă nerezolvată este problema oraşului Berlad, amintit în vechile cronici ruseşti. Al. Boldur îi atribuie o etimologie gotică - Baur + Lad, regiune, teri­toriu nou-căpătat. Dacă este aşa, continuă Al. Boldur, atunci Bârladul exista pe timpul goţilor (sec.II-III e.n.), fiind cel mai vechi oraş moldovenesc. Cronica rusă aminteşte oraşul Berlad la 1174 cu menţiunea că se află în afara ţării ruseşti. Mai mulţi istorici au interpretat afirmaţia dată în sensul că Berladul cronicii ruseşti este oraşul Bârlad din sudul Moldovei. V. Spinei respinge această interpretare argumentând prin aceea că cercetările arheologice efectuate în zona actualului oraş Bârlad nu au dus la descope­rirea vreunei reşedinţe cneziale din perioada respectivă, ci numai movile funerare ale turanicilor; specificarea din cronica rusă că Berladul se află în afara „ţării ruseşti" nu atestă că el era înafara teritoriilor ruseşti, „ţara rusă" incluzând atunci „numai vechiul nucleu al statului kievean, înglobând numai ţinutul Kievului, Cernigovului, Pereias- lavlului, fără ca să includă celelalte regiuni ruseşti ca Haliciul, Rostovul, Smolenskul, Suzdalul şi altele". Aşadar, Berladul amintit de cronica rusă putea fi situat în unul din cnezatele ruseşti, care nu intra atunci în noţiunea de „ţară rusă".

Unele ştiri răzleţe, cu o anumită doză de probabilitate, permit atribuirea unor formaţiuni statale incipiente teritoriului de la răsărit de Carpaţi. Cronica ungară a lui Ioannis de Thwrocz, publicată la 1488, ne informează că la 1068, pe Someş, în câm­pia Kirieeleison a avut loc o luptă între unguri şi un principe Osul (nomine Osul), care a atacat Oradea Mare, venind de prin părţile răsăritene ale Carpaţilor. Cronicarul polon Jan Dlugosz informează că în anul 1070, vlahii, adică românii din Moldova, luptau alături de pecenegi împotriva regelui Boleslav II (1042-1081) al Poloniei. Sursa medievală germană Does Nibelungenlied (Cântecul Nibelungilor), scrisă în jurul anului 1204, îl menţionează pe ducele Râmunc din Ţara Vlahilor. Ţara lui Râmunc este localizată de mai mulţi istorici pe teritoriile de la răsărit de Carpaţi. Actul papal din 14 noiembrie 1234, care îi aminteşte pe valahi şi pe „pseudoepisco- pii" lor din Episcopia Cumanilor, în opinia specialiştilor, în mod indirect, atestă şi existenţa unor formaţiuni statale incipiente, fiindcă, în Epoca Medievală „existenţa unui nivel superior de organizare ecleziastică presupunea existenţa unei autorităţi laice protectoare". În anul 1247 misionarul franciscan Giovani de Pian del Carpine aminteşte de un conducător Olaha. Unii istorici au văzut în el un voievod român de la răsărit de Carpaţi. Se cunoaşte faptul că la 1288 papa Nicolae IV (1288-1292) trimitea călugări să răspândească catolicismul în mai multe ţări, printre care şi în Terra Vlacorum, localizată de unii istorici la răsărit de munţii Carpaţi. O sursă arabă din anul 1299 aminteşte o ţară a românilor, Avalac, pe teritoriul viitoarei Moldove. Un alt izvor arab (An Nuwairi) şi cronica emirului egiptean Baibars, relatând despre războiul civil din Hoardă (1300-1301), aminteşte de ţările vlahilor şi ruşilor, ţara vlahilor fiind localizată de Victor Spinei „în jumătatea de nord a Moldovei".

O importantă sursă istorică este Cronica germană a lui Ottocar de Stirya, care, relatând despre evenimentele din anii 1307-1308, aminteşte şi de o Ţară Ro­mânească (Walachenland) de peste munţi, aflată la hotar cu principatul Halici, condusă de un rege, care era domn (her) peste alţi voievozi mai mici. Mircea D. Matei considera că „Suceava, apare astfel, în chip firesc, foarte posibilul centru po­litic, militar şi administrativ al formaţiunii politice amintite de Ottocar de Stirya". În anul 1321 geograful şi cronicarul arab Abulfeda consemna o „ţară a românilor" (Abualak) pe teritoriile viitoarei Moldove. Important apare şi actul papei Clement al VI-lea (1342-1352) din 29 martie 1347 referitor la reînfiinţarea episcopiei catolice de la Milcov. Papa subliniază că moşiile, bunurile şi drepturile episcopiei şi bisericii au fost „cotropite de puternicii din acele părţi". Aceştia, în opinia specialiştilor, erau organizaţi într-o „ţară", care ulterior a intrat în componenţa Moldovei. Unii istorici, ţinând seama de densitatea aşezărilor rurale în unele zone ale Moldovei, consideră că voievodate, „ţări" româneşti au mai existat în regiunea oraşului Bacău, în regiunea oraşului Iaşi şi în regiunea localităţii Herţa din nordul Moldovei.

Problema formaţiunilor statale în Dobrogea

Către secolul al X-lea, Dobrogea era sub controlul bulgarilor. În anii 914-917, pecenezii, foşti aliaţi cu bulgarii, trec de partea bizantinilor şi puterea politică a bul­garilor a fost înlăturată de la Dunărea de Jos. După acest eveniment, sursele indică existenţa în Dobrogea a unor conducători locali - jupan Dimitrie (943) şi jupan Ghe- orghe (sf. sec.X), ceea ce constituie argumente indiscutabile de organizare teritorial- politică a Dobrogei.

Discuţii serioase printre istorici a trezit o informaţie a Anei Comnena (1093­1153) din Alexiada, care plasa la anul 1086 următoarea ştire: „Un oarecare neam scitic, jefuit zilnic de savromaţi, părăsindu-şi locuinţele, a coborât către Dunăre. Iar cum era nevoie să intre în înţelegere cu cei care locuiau în regiunea Dunării, toţi fiind de aceeaşi părere, au dus tratative cu şefii acestora şi anume cu Tatu, numit şi Chalis, cu Sestlav şi Satzas ... unul din ei stăpânind Drista (Silistria), iar ceilalţi Vicina şi celelalte(oraşe, ţinuturi etc.) ...".

În anul 1917 N. Iorga pentru prima dată punea problema existenţei unor for­maţiuni politice româneşti la Dunărea de Jos, conduse de Tatu, Sestlav ş.a., opinie susţinută şi de alţi specialişti. Ulterior (1935) C.C. Giurescu s-a pronunţat împotriva opiniilor lui N. Iorga şi a susţinătorilor săi, recunoscând doar caracterul etnic pestriţ al locuitorilor, printre care vor fi fost desigur şi români.

Istoriografia românească contemporană, în baza examinării surselor scrise şi arheologice, admite existenţa unor organizaţii politice cu caracter local la Dunărea de Jos, înainte de venirea pecenejilor. Conducătorii şi o bună parte din populaţie au putut într-un moment să fie şi străini.