Istorie

Primele invazii ale vechilor slavi pe teritoriile din nordul Dunării se referă la sfârşitul secolului al V-lea-începutul secolului al VI-lea, invazii după care slavii se re­trăgeau. Începând cu mijlocul secolului al VI-lea (568), slavii se aşază masiv pe aceste teritorii, dar pentru un timp scurt. În anul 602 ei trec în masă la sud de Dunăre. Influ­enţa politică a slavilor în această regiune a fost minimă, izvoarele bizantine amintesc o Gothie, o Gepidie, o Avarie, o Cumanie, dar o Sclavinie în nordul Dunării, în acest timp, nu este pomenită. Prin deplasarea slavilor la sud de Dunăre, centrul de greutate al romanităţii orientale se stabileşte în nordul Dunării, mai ales în Dacia, mai ferită de invaziile migratorilor. In afara arcului carpatic, rămân grupe izolate de slavi.

Mai mulţi istorici din Rusia de până la 1917, sovietici şi din Rusia contempora­nă au afirmat şi afirmă că hotarele cnezatului de Kiev ar fi atins Carpaţii şi Dunărea. Totuşi, chiar şi în istoriografia sovietică au fost istorici care au contestat acest fapt. Aşa, istoricul ucrainean V. Râcika, într-un studiu publicat la Kiev în 1988, conclu­ziona că hotarele sud-vestice ale Cnezatului de Kiev au atins, cel mult, doar cursul inferior al Bugului de Sud.

Este de menţionat că încă în anii 80 a secolului al IX-lea cnejii din Kiev se aflau în stare de război cu ulicii şi tiverţii, două triburi care interesează în mod deosebit. Pentru prima dată, ulicii şi tiverţii sunt amintiţi de un geograf anonim bavarez în Descriptio civitatum et regionum ad septentrionalem plagam Danubii (Descrierea oraşelor şi pământurilor de la nord de Dunăre) scrisă în prima jumătate a secolu­lui al IX-lea. Informaţia oferită este despre Vnlizi fulici) şi Attorozi, identificaţi cu tiverţii. Sursa dată atribuie 418 oraşe ulicilor şi 148 de oraşe „tiverţilor cumpliţi". Cronica rusă Povestea vremurilor de demult aminteşte că Oleg (?-912/922), cneaz novgorodean (879) şi kievean (din 882) încearcă supunerea acestora. Mai târziu tiverţii, în calitate de aliaţi ai lui Oleg, participau la expediţia acestuia împotriva Bizanţului (907). Cu anul 944 se încheie orice amintire a tiverţilor în izvoarele scrise, când ei iarăşi au participat, alături de Igor, la campania împotriva Imperiului Bizantin (941-944).

Supunerea ulicilor, are loc în prima jumătate a secolului al IX-lea de către Igor (cca 878-945), când el cucereşte principalul lor oraş, Peresecino (940), situat la sud de Kiev. Conform cronicii, Ulicii nu s-au împăcat cu situaţia lor, şi-au părăsit locu­rile natale şi s-au deplasat spre Nistru şi Dunăre: «Улучи и Тиверци седяху бо по Днестру, приседяху к Дунаеви ... седяху по Днестру оли до моря, и суть грады их и до сего дне ...». Istoricii nu au nicio îndoială asupra apartenenţei ulicilor la grupul sudic al slavilor de răsărit.

Controverse serioase au trezit tiverţii, însoţiţi în unele cazuri de apelativul тиверци, яже суть толковины. Deoarece termenul толковины este explicat prin traducători, interpreţi, s-a tras concluzia despre bilingvismul tiverţilor. Re­feritor la apartenenţa etnică a tiverţilor, s-a afirmat că ei ar fi fost slavi, de origi­ne tracică, români, ar fi avut un caracter mixt, români şi slavi, ar fi fost turanici. S. Pletneva (1990) atenţionează asupra faptului că în Cântecul despre oastea lui Igor (istorici occidentali au demonstrat că este un fals din secolul al XVIII-lea I.E.), termenul толковины, este însoţit de apelativul погаными тлъковинами, interpre­tat de Pletneva păgâni tălmaci. Ea crede că păgânii traducători au fost al treilea grup etnic, care locuia împreună cu ulicii şi tiverţii, este vorba de neamul turanic, tichiile megre, care traduceau din cumană în rusă.

Arheologii le atribuie tiverţilor monumentele arheologice, horodiştele, situate între Răut şi Nistru, datate cu secolele X-XI (Echimăuţi, Alcedar, Lucaşeuca, Ţareu- ca, Măşcăuţi, Rudi). Cercetările arheologice atestă că unele horodişti (Echimăuţi) au fost arse, altele (Alcedar), au fost părăsite de locuitori (secolul XI).

Argumentând răspândirea puterii Kievului asupra teritoriilor de până la Dună­re, se citează următorul pasaj din Povestea vremurilor de demult: «Не любо мне сидеть в Киеве, хочу жить в Переяславце на Дунае — ибо там середина земли моей, туда стекаются все блага: из Греческой земли — золото, паволоки, вина, различные плоды, из Чехии и из Венгрии серебро и кони, из Руси же меха и воск, мёд и рабы». Dar se uită că anterior, la 968, când Kievul a fost atacat de pecenegi, iar Sveatoslav se afla la Pereiaslaveţ, kievenii i s-au adresat cu cuvintele: «Ты князь ищещь чужой земли и о ней заботишся, а свою покинул». Amintindu-i de atacul pecenegilor şi chemându-l să-i apere, kievenii îl întrebau «неужели не жаль тебе своей отчизны, старой матери, детей своих?». Aşadar, Pereiaslavlul era situat pe „pământuri străine", nu erau „patria" lui Sveatoslav şi a kievenilor.

Mai mulţi istorici din Rusia de până la 1917, sovietici şi din Federaţia Rusă ac­tuală au afirmat şi afirmă că hotarele cnezatului Halici s-ar fi întins până la Dunăre. Încă în anul 1985 istoricul ucrainean N. Kotlear a reluat examinarea tuturor surselor cunoscute privind expansiunea teritorială a Haliciului: Actul lui Ivan Berladnic scris, chipurile, pe 20 mai 1134, care de fapt este un fals; un fragment din Cântec despre oastea lui Igor, care este un poem epic şi nicidecum nu poate fi utilizat în stabilirea hotarelor, cu atât mai mult că, cum am menţionat deja, specialiştii occidentali au ajuns la concluzia că este un fals; Lista oraşelor ruseşti, apropiate şi îndepărtate, al­cătuită mult mai târziu, după ultimele cercetări ale lui Ianin, către anul 1381. N. Ko- tlear demonstrează că niciuna din aceste surse nu rezistă criticii şi nu pot fi utilizate pentru a demonstra expansiunea teritorială a Haliciului până la Dunăre. Examinarea surselor i-au permis lui N. Kotlear să argumenteze că hotarul de sud al Cnezatului Halician ajungea doar până în regiunea Nistrului de sus, cu oraşele şi castelele Vasili- ev, Onut, Bakota, Uşiţa, Kalius, Kucelmin, care erau oraşele de hotar ale cnezatului. Este de remarcat faptul că nimeni dintre istoricii ruşi sau ucraineni nici nu au încercat să demoleze argumentele lui N. Kotlear, atunci când ei ating acest subiect, pur şi simplu le ignoră, ceea ce demonstrează valabilitatea lor.

Secolul al IX-lea constituie începutul unei noi etape a procesului de trecere a tri­burilor migratoare prin spaţiul extracarpatic. Seria noilor migratori este deschisă de triburile maghiare. Migrarea lor spre Atelcuza (situată, conform De administrando imperio în bazinele râurilor Baruh, Kubu (neidentificate, Nistru, Prut şi Siret), are loc în ultimele decenii ale secolului al IX-lea. Vestigiile materiale ale ungurilor din spa­ţiul nord-pontic nu se pot deosebi de cele ale altor migratori, aşa că nu se pot indica cu claritate zonele în care ei au locuit. V. Spinei, în temeiul studierii aşezărilor româ­neşti din acea perioadă, a tras concluzia că densitatea lor indică faptul că teritoriile respective nu au suferit perturbaţii din partea unor invadatori străini şi „prin urmare, ungurii, chiar dacă au întreprins anumite raiduri la Vest de Nistru, nu au produs dislo­cări în masa populaţiei locale şi nu şi-au stabilit sălaşele în ţinuturile din afara arcului carpatic". La sfârşitul secolului al IX-lea ungurii se aşază în Panonia, unde, conform surselor, i-au găsit pe slavi şi pe volohi. Populaţiile întâlnite aici au fost extermi­nate sau alungate, dar, desigur, nu trebuie de absolutizat acest fapt. Treptat, ungurii nomazi încep să se sedentarizeze, în afară de creşterea vitelor, ei încep să practice şi agricultura, prelucrarea metalelor etc. Începând cu secolul al X-lea, ungurii încep primele campanii în Transilvania, momente la care ne-am referit mai sus.

În afară de unguri, în Transilvania pătrund triburile secuilor. Problema originii secuilor încă nu este pe deplin elucidată: ei sunt consideraţi rămăşiţe ale hunilor, că ar fi gepizi, avari, cabari, unguri, pecenegi, cumani. Ş. Pascu considera că „secuii sunt o populaţie rezultată din amestecul rămăşiţelor mai multor populaţii călăreţe: huni, avari chazari, pecenegi, care, trăind în aceleaşi locuri, având un mod de viaţă asemănător, o limbă asemănătoare (turcică), s-au putut amesteca, dând naştere unei populaţii noi - secuii". În opinia specialiştilor, termenul secui ar avea următoarele semnificaţii: păzitor, paznic; fugar, grup de oameni, care au fugit în timpul unei bă­tălii; om din neam ales, demnitar, neam nobil.

Atunci când ungurii se îndreptau spre Panonia, i-au întâlnit pe secui la hotarele Ruteniei. Aceştia li s-au alăturat şi au ocupat împreună Panonia, dar, odată cu feu- dalizarea societăţii ungare, secuii se deplasau spre răsărit, ajungând către începutul secolului al XIII-lea la munţii Carpaţi. Mai spre răsărit nu s-au putut deplasa, deoare­ce teritoriile est-carpatice erau controlate de cumani. Aşadar, secuii se opresc şi sunt nevoiţi să se înţeleagă cu ungurii: în schimbul serviciului de paznici ai frontierelor, statul maghiar le-a recunoscut modul lor de viaţă.

Potrivit tradiţiei consemnate în cronici, în timpul aşezării secuilor, în Transilva­nia au fost colonizaţi şi saşii, o populaţie germanică. Primul document îi atestă aici prin anii 1192-1196. Iniţial, coloniştii saşi s-au aşezat în judeţele Alba şi Hunedoara. Ei au beneficiat de anumite privilegii din partea autorităţilor ungare. Obligându-se să păzească teritoriile de cumani, ei au căpătat dreptul să organizeze aşezări, să valori­fice terenurile pe care le-au primit, inclusiv subsolul, autonomie în cârmuirea locală, propria biserică autonomă, privilegii care erau reînnoite pe parcursul timpului.

Începând cu sfârşitul secolului al IX-lea, locul ungurilor în stepele nord-pon- tice a fost luat de neamul turanic al pecenegilor. În primii ani a-i secolului al X-lea, pecenegii se aflau la gurile Dunării, iar spre mijlocul secolului, vaste teritorii până la Carpaţi au fost ocupate de pecenegi. Totuşi, stabilirea în masă a pecenegilor în stepele de la est şi sud de Carpaţi are loc abia în prima jumătate a secolului al XI-lea. O parte dintre ei au trecut pe teritoriul Transilvaniei şi au fost asimilaţi. În toponimica din Transilvania sunt atestate mai multe toponime derivate de la nu­mele pecenegilor. În unele regiuni (comitatul Cenad), enclavele pecenegilor s-au menţinut până în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, fiind menţionate într-un act din anul 1369.

Pe la mijlocul secolului al XI-lea, pecenegii sunt atacaţi de alţi migratori uzii (oguzii) şi în anii 1048-1049 trec în masă în Imperiul Bizantin, cuceresc regiunea Dorostolon, unde locuiesc circa o jumătate de secol. Dar, ulterior, soarta lor a fost mai mult decât tragică. Surse bizantine informează despre bătălia de la Lebunion din Tracia (29 aprilie 1091) în care trupe bizantino-cumane, susţinute de 500 de cava­leri mercenari din Flandra au provocat o înfrângere totală pecenegilor, mii dintre ei s-au predat, dar noaptea au fost înjunghiaţi de bizantini. Pecenegii au încetat să mai prezinte o forţă militară de temut. Ana Comnena în opera sa Alexiada afirma despre această luptă că „Un neam întreg de zeci de mii de bărbaţi a dispărut într-o singură zi". Dar şi această informaţie nu urmează a fi absolutizată. Izvoarele ruseşti şi ungare îi mai amintesc periodic pe pecenegi până în secolul al XIII-lea inclusiv.

Uzii îşi fac apariţia în stepele nord-dunărene încă din prima jumătate a secolului al XI-lea, supunând grupurile de pecenegi care nu au trecut la sud de Dunăre. Dar, din anumite cauze, cum ar fi presiunea din partea cumanilor, insuficienţa teritoriului, atracţia faţă de bogăţiile Imperiului Bizantin, se deplasează la sud de Dunăre. Trece­rea Dunării are loc la 1064, folosind monoxile. În aprecierea specialiştilor, folosirea monoxilelor atestă prezenţa populaţiei autohtone româneşti, or, nomazii traversau râurile cu ajutorul burdufurilor de piele, umflate cu aer. Uzii nu se reţin în totalita­te la sud de Dunăre. O bună parte dintre ei revin la nord de râu, se deplasează mai departe şi îi aflăm în serviciul cnejilor din Kiev, fiind amintiţi chiar şi în secolul al XIII-lea. Sub influenţa civilizaţiilor mai avansate ei au fost asimilaţi, dispărând trep­tat, mai întâi ca forţă militară, apoi şi ca comunitate etnică distinctă. Unii specialişti consideră că uzii sunt strămoşii găgăuzilor de astăzi, creştinaţi la o anumită etapă a evoluţiei lor.

Începând cu a doua jumătate a secolului al XI-lea, pe teritoriile extracarpatice pătrund şi triburile cumanilor. Dominaţia cumanilor în această regiune este în afară de orice îndoială - zona extra-carpatică este numită în sursele timpului Terrae Cu- mania, Cumania Neagră. Cea mai veche cronică turcă, Oghuz-name, păstrată într-o copie din secolul al XVII-lea, menţionează că eroul eponim al cumanilor - Kipceak - a supus mai multe ţări, printre care şi cea a românilor (Ulâg). V. Spinei consideră că acest eveniment ar fi avut loc în ultimele decenii ale secolului al XI-lea, când au loc primele infiltrări ale cumanilor în regiunile carpato-dunărene. O altă sursă relata că la sfârşitul secolului al XII-lea cumanii s-au stabilit în preajma Imperiului Bizan­tin, unde „s-a alăturat poporului creştin, care locuia acolo. Acest popor creştin nu putea fi altul decât poporul român.

Ca rezultat al invaziilor migratorilor, s-a creat o stare de instabilitate, o parte a aşezărilor româneşti din zona extracarpatică au fost distruse. S-a schimbat structura etnodemografică. Populaţia băştinaşă românească nu a fost total nici exterminată, nici înlăturată, se retrage spre zonele deluroase, împădurite, spre munţi, locuri ce ofereau posibilităţi mai bune pentru apărare şi supravieţuire. Stepa a fost ocupată, în temei, de migratori.

Surse bizantine atestă procesul de sedentarizare a pecenegilor. Constantin Psel- los (1018-1096/1097) menţiona următoarele: „Căci neamul (pecenegii - I.E.), care mai ieri îşi întindea arcurile împotriva noastră, vorbesc de neamul de dincolo de Istru (Dunăre), aruncă acum săgeata pentru noi şi pământul pe care-l jefuia, acum îl lu­crează foarte bucuros ..." Este limpede, nomazii puteau deprinde agricultura numai de la populaţia locală românească. O parte din elita migratorilor s-a integrat cu elita locală românească, influenţând procesul de organizare politică.

Cumanii, de asemenea, s-au sedentarizat, însă procesul a fost destul de anevoios. Surse narative din secolul al XIII-lea îi prezintă pe cumani drept un popor nomad. Un cronicar francez, participant la asediul Constantinopolului din anul 1204, scria despre cumani: „Sunt un neam sălbatic, care, nici nu ară, nici nu seamănă, n-au nici colibe, nici case, ci au nişte corturi de postav, locuinţa în care circulă şi trăiesc din lapte, brânză şi carne". Autorul arab An-Nuwairi scria despre cumani, după invazia tătaro-mongolilor din anii 1241-1242: „Aceştea îşi duc viaţa în sălaşe, nu locuiesc în case şi nu se stabilesc în clădiri, îşi petrec vara într-un ţinut, iar iarna în altul".

Ocupând un segment al drumului comercial „de la varegi la greci", pecenegii au dat o lovitură relaţiilor comerciale. Interesele populaţiei româneşti au fost lezate prin faptul că i-au fost barate căile de acces spre Dunăre şi Marea Neagră, teritoriile date fiind controlate de nomazi.

Mai multe antroponime pătrunse în limba română sunt de origine turanică: Ba- laban, Basarab, Coman, Talabă, Toxabă etc. În limba română s-au păstrat toponime şi hidronime de origine turanică: Coman, Toxobeni, Tecuci, Covurlui, Vaslui, Baragan, Comana, Teleorman, Caracal, Hateg, Cozia, Hurez, Bahlui, Călmăţui, Turlui etc. Bo­ierimea din Ţara Românească şi Moldova utilizează antroponime de origine turanică arhaică, ceea ce sugerează aportul turanic la consolidarea clasei domnitoare (Victor Spinei). Un rezultat al raporturilor românilor cu turanicii a fost şi adoptarea în limba română a unor cuvinte de uz comun: beci, duşman, curgan, odaie, cioban, buzdugan, chior, ursuz etc., precum şi tradiţii culinare (preparatele la ceaun şi ciorba).

Cumanii au fost influenţaţi şi de religia creştină. Primele informaţii despre adoptarea creştinismului de către cumani se referă la anul 1132, când hanul Amurat a fost botezat la Reazan. În spaţiul românesc, primele informaţii despre creştinarea cumanilor le avem din anul 1227, când fiul hanului cuman Bortz s-a creştinat în Un­garia, proces care s-a răsfrânt apoi şi asupra cumanilor de la răsărit de Carpaţi, pentru ei întemeindu-se faimoasa Episcopie a cumanilor.

Natura raporturilor dintre români şi turanici s-a modificat în secolul al XIII-lea, când ei, în urma năvălirii tătarilor, rămân în minoritate. Aceasta i-a silit să accepte formele social-economice ale băştinaşilor, să colaboreze cu ei pe plan militar îm­potriva duşmanilor comuni. Cu timpul, grupurile de cumani rămase după expedi­ţia tătarilor din anii 1241-1242, au fost asimilate de către populaţia autohtonă. Un rezultat al expediţiei tătare din 1241-1242 a fost faptul că o mare parte din cumani (cca 40 000) în frunte cu hanul Kotean au intrat în Ungaria şi au primit loc de trai în regiunea dintre Dunăre şi Tisa, ceea ce a trezit nemulţumirea profundă a ungurilor. Hanul Kotean a fost asasinat. În consecinţă, cea mai mare parte a cumanilor s-a retras prin Balcani în Asia Mică (lângă Niceea), alţii au rămas în Transilvania, unde au fost asimilaţi.

În prima jumătate a secolului al XIII-lea, noi invadatori din stepă îşi fac apariţia în spaţiul nord-pontic. Este vorba despre tătaro-mongoli. Unii cercetători din Rusia (A.Guţ) consideră că „mişcarea mongolilor spre Apus poate fi considerată ca o reac­ţie la presiunile din partea Europei Apusene catolice asupra Răsăritului. Prin această acţiune demarează multiseculara contradicţie dintre Apus şi Răsărit". În istoriografia românească s-a afirmat că „sub aspect religios, invazia mongolă a descurajat pentru o vreme şi prozelitismul catolic manifestat, care mergea mână în mână cu expansi­unea politico-militară a Ungariei şi care, după cruciada a IV-a (1204), luase forma unor asalturi continue asupra teritoriilor ortodoxe". Factorul mongol se prezintă ca principalul factor ce a zădărnicit tendinţele de expansiune ale Regatului Ungar la sud şi est de Carpaţi, „a dat timp de maturizare şi consolidare statului moldovean" (Al. Gonţa).

Invazia tătărească a avut un caracter violent, războinic, a dus la nimicirea unor valori economice, demografice şi culturale în regiunile locuite de români, cu toate că în unele ţinuturi, localnicii au opus o rezistenţă dârză. Cronica rimată a france­zului Filip de Mousket relatând despre expediţia tătarilor din anul 1242 informează că „regele din Ţara Vlahilor i-a învins (pe tătari - I.E.) la trecători (peste Carpaţi - I.E.)". Este de reţinut că grupuri de români chiar de la început s-au aliat cu tătarii şi au participat cu ei la campaniile de cucerire. Aşa, la 1241, un detaşament de blacos asediau împreună cu tătarii oraşul Assisi din centrul Italiei, informaţie contestată de unii istorici. În aceeaşi calitate, românii mai sunt amintiţi ca aliaţi ai tătarilor în cam­paniile antiungare din anii 1314 şi 1325. Nu trebuie să ne mire acest fapt. În rândurile trupelor tătaro-mongole luptau mai multe etnii. Spre exemplu, L. Gumilev, referin- du-se la expediţia tătarilor în Occident (1236-1242) afirma că alături de mongoli erau şi ruşi, numiţi de o cronică ungară „cei mai răi dintre creştini".

Regiunile de la Est şi Sud de Carpaţi au devenit vasale mongolilor şi şi-au păs­trat, în mare măsură, structurile interne, în schimbul plăţii tributului şi participării cu trupe la acţiunile războinice ale tătarilor. Tătarii nu au încurajat unificarea forma­ţiunilor statale incipiente româneşti, dar au permis existenţa şi evoluţia acestora în spaţiul extracarpatic. De la tătari au rămas în documentele de limbă slavă anumite cuvinte legate de aplicarea sistemului fiscal impus de mongoli, cum ar fi: Bascacouţi şi Băscăceni - de la baskaci - cei care colectau impozitele (1431); Tamga - taxă achitată la trecerea Nistrului (1420); Tarcan - scutire de vamă (1439). Au rămas şi unele toponime (Tătari, Tătăraşi, Tătăreşti), hidronime (Tatarcea, Tătarca), antro- ponime (Tartar, Tătar, Tatara).

În legătură cu prezenţa tătaro-mongolilor pe teritoriile locuite de români, este de remarcat faptul că hotarul de Apus al Hoardei de Aur, în regiunea în care ne interesează, era râul Prut, regiunea Nistru-Prut fiind efectiv înglobată la Imperiul Mongol. Mongolii au rămas nomazi, dar ei au adus alte etnii din Asia Mijlocie, care au contribuit la dezvoltarea unei culturi materiale specifice, fiind cunoscute şi două oraşe - Şehr-al-Djadid (ulteriorul Orhei Vechi), iar altul, lângă actualul sat Costeşti (Ialoveni), cultură similară cu cultura orăşenească din Asia Mijlocie. La Şehr-al-Dja- did s-a bătut monedă tătărească. Cu anul 1368 sunt datate ultimele emisii de monedă. Se consideră că anume în acest timp, anii 1368-1369, mongolii au părăsit regiunea dintre Nistru şi Prut, cu toate că un timp, ei s-ar mai fi menţinut în zonele sudice ale regiunii dintre Nistru şi Prut.