Istorie

Referindu-se la premisele constituirii statelor independente româneşti din epoca medievală, istoricii le divizează în două grupe: interne şi externe.

1. Interne

Sporul demografic. În pofida îndelungatei perioade de migraţii în perioada se­colelor IX-XIII, a sporit considerabil numărul populaţiei autohtone româneşti, care a fost în stare să asimileze rămăşiţele migratorilor. Nu poate fi neglijat nici procesul migraţiei românilor din interiorul arcului carpatic, migraţie care a avut un caracter lent, îndelungat, şi nu el a fost factorul cel mai important în sporul demografic extra- carpatic. Sporul demografic a determinat dezvoltarea economică a regiunilor date, lărgirea suprafeţelor de teren lucrate, mărirea volumului producţiei agricole, apariţia şi dezvoltarea oraşelor, care au devenit centre meşteşugăreşti şi comerciale.

Nivelul politic destul de avansat. Către sfârşitul secolului al IX-lea, românii au fost organizaţi în formaţiuni statale incipiente, care şi-au continuat existenţa până în secolul al XIV-lea. Aşadar, trăsătura distinctivă a societăţii locale a fost pluralitatea formaţiunilor statale incipiente.

Ierarhizarea feudală tot mai pronunţată, apariţia şi cristalizarea unor noi clase şi pături sociale, de asemenea, a constituit o premisă internă importantă a procesului de formare a statelor medievale româneşti.

2. Externe

Diminuarea puterii militaro-politice a Regatului Maghiar a constituit prin­cipala trăsătură a cadrului extern în care s-au constituit cele două state româneşti extracarpatice. Lupta împotriva tătarilor a secătuit forţele Ungariei şi ea nu a putut face faţă mişcărilor îndreptate spre înlăturarea dominaţiei maghiare.

Diminuarea hegemoniei tătarilor, mai întâi între Carpaţi şi Dunăre, apoi între Carpaţi şi Nistru, a fost un alt factor extern. Luptele permanente dintre tătari şi un­guri au dus la formarea unui „vacuum" de putere. În condiţiile când nici ungurii, nici tătarii nu exercitau aici un control efectiv, a apărut posibilitatea reală de a se constitui statele independente, posibilitate care nu a fost ratată.

Interesele politice ale Poloniei erau îndreptate spre alte regiuni vitale pentru existenţa ei, Polonia se afla în stare de tensiune cu Ordinul Teutonic - acesta la 1308 a tăiat Poloniei calea spre Marea Baltică. Odată cu venirea la tronul polonez a lui Vladislav Lokotek (1320), începe renaşterea naţională a Poloniei care atinge punctul culminant în timpul lui Cazimir cel Mare (1333-1370). Marele Ducat al Lituaniei era ocupat cu problema alipirii teritoriilor vechilor cnezate ruseşti.

Desigur, apare şi întrebarea, de ce s-au constituit două state româneşti în spaţiul extracarpatic? N. Iorga şi P. Panaitescu explicau aceasta prin „fărâmiţarea feudală" a Regatului Maghiar. Ţara Românească şi Moldova s-ar fi desprins de monarhia unga­ră şi s-au constituit ca state independente ca rezultat al fărâmiţării politice a Ungari­ei. Stelian Brezeanu explica acest fenomen prin configuraţia geografică. Orientarea neconvergentă a cursului principalelor râuri, în opinia sa, a constituit cauza esenţială a apariţiei a două state româneşti separate. Victor Spinei se referă la împrejurările de ordin politic, şi anume: presiunea intensă a triburilor nomade de stepă din sudul Moldovei şi estul Munteniei, iar mai târziu, prelungirea influenţei maghiare în zona curburii Carpaţilor, ceea ce a diminuat temporar contactele dintre cele două regiuni; nucleele teritoriale în jurul cărora s-a realizat unirea formaţiunilor politice din cele două regiuni româneşti erau despărţite de o distanţă apreciabilă; direcţiile prioritare ale legăturilor celor două regiuni, comerciale şi confesionale, nu aveau orientare identică; decalajul cronologic dintre înfiinţarea statelor de la sud şi est de Carpaţi se datorează menţinerii mai îndelungate a stăpânirii mongole în Moldova.