Istorie

1. Instituţia domniei

Investigaţiile specialiştilor au demonstrat că monarhia a fost forma de organi­zare a vieţii de stat la români în epoca medievală. Monarhul era desemnat în actele vremii de limbă slavonă cu termenii господарь şi воевод, în cele de limbă latină dux, palatin, domine, în cele de limbă română domn şi voievod. Uneori domnii din Ţara Românească, începând cu Mircea cel Bătrân, s-au numit şi despoţi, dar ei şi-au asumat acest titlu în mod arbitrar, pentru ca să arate că sunt şi stăpâni ai teritoriilor din dreapta Dunării, dar nu au primit acest titlu de la împăraţii bizantini.

Referitor la modul de succesiune la scaunele Ţărilor Române, s-a constatat că el a fost ereditar-electiv: urmaşul la conducere era ales numai pe linie masculină, dar dintre membrii familiei domnitoare. Potrivit lui Emil Vârtosu, „femeile erau, tacit, dar categoric îndepărtate de la domnie". Ele puteau intra numai în consiliul de regenţă. De asemenea, urmaşii domniţelor erau excluşi de la moştenirea scaunului domnesc.

Pretendentul la scaunul domnesc trebuia să întrunească o serie de calităţi: să fie din „os domnesc"; să nu fie „însemnat", adică mutilat intenţionat - de regulă, unii dintre ei erau însemnaţi prin „tăierea" nasului sau urechii, ceea ce semnifica pierde­rea automată a dreptului la scaun. Dreptul la scaunul ţării îl aveau în măsură egală fraţii şi fiii domnului decedat, fraţii şi fiii unui voievod anterior, urmaşii pe linie nelegitimă, din flori, numiţi cu termenii de copii, baistruci.

Acest sistem a fost considerat în epocă „un neajuns", de aceea, în vederea prevenirii consecinţelor nefaste pentru ţară (lupta dintre diferite fracţiuni boiereşti pentru putere, de unde susţinerea diferiţilor candidaţi la domnie, apelarea la ajuto­rul străinilor pentru rezolvarea problemelor interne), domnul îşi asocia la domnie o persoană (fiu sau frate), indicând în felul acesta dorinţa sa boierilor, care urmau să aleagă domnul ţării după decesul său. Candidatul ales de boieri urma să fie consa­crat „din mila lui Dumnezeu", uns cu mir şi încoronat de către mitropolitul ţării în Biserica Mitropoliei, obicei care a rămas în vigoare şi după instaurarea suzeranităţii otomane.

După instaurarea suzeranităţii otomane, sistemul politic al Ţărilor Române nu a suferit modificări esenţiale. În fruntea acestora continuă să se afle domnul, care ocupa scaunul domnesc în baza vechiului principiu electiv-ereditar. În Ţara Româ­nească acest principiu fusese încălcat în virtutea impactului otoman încă în seco­lul al XV-lea, în Moldova, abia la 1538, când otomanii impun în scaunul ţării pe Ştefan Lăcustă. Ulterior, amestecul otomanilor în procesul desemnării domnilor se intensifică şi mai mult. Petru Rareş, pentru a obţine a doua oară scaunul Moldovei, plăteşte bani grei Porţii. Caracteristic pentru Ţările Române a fost faptul că domni puteau fi aleşi şi copii minori, dar, conform obiceiului pâmântului, de iure mama lor era numită regentă, de facto regent era unul dintre marii boieri. Regenţa era admisă numai în cazul când pretendentul era minor. În caz de interregn sau când domnul lipsea temporar, erau numiţi locţiitori (caimacami). Domnul era considerat major la vârsta de 15 ani. Mai mulţi domni din Moldova şi Ţara Românească au fost aleşi fiind minori (Ştefăniţă, Constantin Movilă, Mircea Ciobanul, Mihnea II Turcitul ş.a.). Unele regente au semnat acte oficiale. Spre exemplu, Margareta Movilă semna un act „Marghita, doamna răposatului Simion Movilă Voievod". Elizabeta Movilă semna un document „Doamna Elisafta, mama domniei sale dom­nului", iar în un altul, extern, se întitula: „din mila lui Dumnezeu, văduvă a dom­nului şi voievodului Ţării Moldovei".

După instaurarea suzeranităţii otomane, un intermediar mult mai activ între domni şi boierime au devenit sultanul şi marii demnitari de la Poartă. Istoria politică a Ţărilor Române atestă cu lux de amănunte că nu puţini domni au căzut jertfă pâ­relor boiereşti de la Poartă. În unele cazuri, boierii vor ridica singuri domni din rân­durile lor (Gheoghe Ştefan, 1653) sau puternice familii boiereşti vor impune domni (Craioveştii îl vor ridica pe Neagoe Basarab (1512-1521)). Unele familii boiereşti vor sta ferm alături de domnie (Buzeştii îl susţin activ pe Radu Şerban după 1601).

Treptat, dispare un aşa element al suzeranităţii cum era coroana domnească. În Moldova, domnii au purtat coroană până la Bogdan Lăpuşneanu (1568-1572) in­clusiv. Ulterior, mai sunt reprezentaţi pe tablourile votive cu coroane Movileştii şi Ştefan II Tomşa (1616). Conform unor informaţii, domnii români mai erau reprezen­taţi cu coroane domneşti pe picturile din bisericile creştine şi în secolul al XVIII-lea, unde pericolul de a fi observaţi de turcii musulmani era foarte mic.

În pofida faptului că domnii români erau confirmaţi sau chiar primeau scau­nul de la sultan, ei erau consacraţi în funcţie „din mila lui Dumnezeu". Autorita­tea sultanului este recunoscută, dar numai după autoritatea divină. Otomanii nu au contestat niciodată amintita formulare din actele româneşti. A făcut-o doar un principe creştin, Sigismund Bathory, care a contestat dreptul domnilor Moldovei şi ai Ţării Româneşti de a fi consacraţi „din mila lui Dumnezeu". (Tratatul cu Mihai Viteazul din 20 mai 1595 şi cu Ştefan Răzvan din 3 iunie 1595). Totuşi autoritatea sultanului nu este neglijată. Codul de legi adoptat în Ţările Române (Carte româ­nească de învăţătură - 1646; îndreptarea legii - 1652) prevede: „cel ce vor sudui pre împăratul (sultanul - I.E.) sau pre domnul locului, atunce într-un chip se vor certa şi boiarin şi cei mai proşti".

Domnul era judecătorul suprem. Cu toate că judeca împreună cu membrii Sfa­tului domnesc, el putea ignora opinia acestora în materie de judecată. Domnul indica ce procese puteau fi judecate de către judecătorii domneşti pe loc, şi care la domnie, hotăra procedura de judecată atunci când pentru anumite crime nu existau dispoziţii prevăzute în obiceiul pământului sau în Pravile. Domnul acorda anumite drepturi de judecată bisericii şi proprietarilor laici. Nu avem nicio indicaţie privitor la faptul cine îl judeca pe domn, în cazurile în care se considera că el este nedrept. Dimitrie Can- temir scria că domnul putea fi pedepsit doar „de conştiinţa lui şi de Dumnezeu, care, câteodată foloseşte pe sultan ca mijloc de îndreptare sau de pedepsire a domnului". Sunt şi cazuri când boierii, nemulţumiţi de domni, s-au ridicat împotriva acestora şi i-au omorât, fapte condamnate de cronicari.

După instaurarea suzeranităţii otomane, domnul rămâne autoritatea judecăto­rească supremă în ţară, dar în cazurile în care el, în opinia boierilor, încălca legea, îl pârau la sultan şi domnul putea fi judecat de către sultan sau de înalţii demnitari oto­mani. Cu toate acestea, otomanii nu deţineau funcţia judecătorească supremă în ţară şi nici nu puteau judeca oarecare procese. Abia la începutul secolului al XVIII-lea, otomanii puteau judeca şi în Moldova. N. Stoicescu ajungea la concluzia că „orice demnitar turc trimis în ţară (Moldova - I.E.) cu o anumită misiune se putea, dacă era nevoie, transforma în judecător"

Funcţia fiscală supremă o deţinea, de asemenea, domnul. Numai cu acceptul lui se introduceau impozite noi sau se anulau unele vechi. Domnii se consultau cu boierii din Sfat, dar puteau nesocoti opinia acestora. Ei puteau acorda imunităţi şi privilegii fiscale bisericii şi proprietarilor laici, erau responsabili de plata haraciului către otomani, ei erau adevăraţii stăpâni ai vistieriei, cu toate că era şi un dregător special - vistiernicul. Vistieria (rizniţă, scarb, socrovişte) sau tezaurul domnesc, sta la baza finanţelor statului şi era la dispoziţia domnului. În vistierie se aflau nu numai bani, ci şi pietre scumpe, lingouri de aur, obiecte din aur şi argint, cărţi legate în aur şi argint, arme preţioase, haine scumpe etc. Unii domni au dispus de tezaure foarte bogate. Tezaurul lui Vasile Lupu în 1653 a fost încărcat în 100 de căruţe, fiecare din ele fiind trasă de 8-10 cai. Din vistierie se întreţinea Curtea domnească, se plătea tri­butul Porţii, erau plătiţi mercenarii, se „miluiau" bisericile din ţară şi de peste hotare etc. Când erau maziliţi, de regulă, domnii luau tezaurul cu ei.

Neîndeplinirea obligaţiilor faţă de otomani atrăgea după sine mazilirea domnu­lui. Pentru a satisface cerinţele mereu crescânde ale acestora, domnii introduceau noi impozite. Începând cu secolul al XVII-lea, a fost introdus impozitul „banii steagului" sau „darea sceptrului domniei" (se plătea la urcarea în scaun a domnului), „dajdia calului" (cheltuieli pentru cumpărarea cailor daruiţi dregătorilor otomani), „caii îm­păratului" (bani sau cai pentru oastea otomană).

Pentru colectarea impozitelor, domnia a organizat o reţea impresionantă de mici dregători cu atribuţii fiscale: olăcari, globnici, deşugubinari, conăcari, bezmenari, zlotaşi, gălbănaşi, tăleraşi, leoaşi, dajnici ţărăneşti, ilişeri, globnici de ţinut, deseat- nici de stupi, gorştinari de oi, gorştinari de mascuri etc. Practic, fiecare impozit era colectat de un dregător aparte.

Funcţia militară supremă, de asemenea, era deţinută de domn, el fiind co­mandantul suprem al armatei. Numai el putea chema „oastea mare" a ţării. Iniţial, proprietarul funciar trebuia să se prezinte la oaste cu un detaşament de oşteni. După instaurarea suzeranităţii otomane, rolul armatei locale decade şi creşte rolul oştii de mercenari. Domnul avea la dispoziţie o oaste de circa 10 000 de oşteni şi, la chemarea Porţii, trebuia să participe la campaniile militare alături de otomani.

Domnul conform principiului dominum eminens era stăpânul întregii ţări. Nimeni nu putea întemeia sate noi fără aprobarea domniei, chiar dacă ocina era bo­ierească sau mănăstirească, domnia încasă dări de pe teritoriul întregii ţări, domnul confisca averile boierilor vicleni, el întotdeauna identifica ţara cu propria moşie. Domnul exercita autoritatea supremă şi asupra domeniului domnesc. În virtutea faptului că în a doua jumătate a secolului al XVI-lea rolul militar al cetăţilor mol­doveneşti a decăzut, treptat au fost desfiinţate şi ocoalele, ele fiind vândute sau donate boierilor. De asemenea, în domeniul domnesc intrau ocoalele de târguri sau oraşe, satele din jurul morilor şi ale Curţilor domneşti. Ocoalele erau uni­tăţi administrative distincte şi erau administrate de dregători domneşti. Domeniul domnesc se mărea şi datorită faptului că domnul cumpăra sate sau le confisca de la boierii vicleni. Domeniul domnesc nu a prezentat un domeniu stabil şi, în general, a avut tendinţa de descreştere ca rezultat al daniilor făcute de domn boierilor, mă­năstirilor, elementelor militare, mai ales de origine străină. Spre exemplu, în Mol­dova, la mijlocul secolului al XVI-lea, domeniul domnesc cuprindea cca 11% din satele ţării, iar în a doua jumătate a secolului al XVII-lea, practic dispare (cca 1-2% de sate). În Ţara Românească, domeniul domnesc al lui Radu ce Mare cuprindea 37 de sate, al lui Neagoe Basarab - 68 de sate, al lui Radu Paisie - 73 de sate, al lui Mihai Viteazul - 209 sate, al lui Constantin Brâncoveanu - 111 sate.

Domnul era şi stăpânul oraşelor din Ţările Române. Oraşele şi hotarele lor nu intrau în ocoale. Începând cu secolul al XVIII-lea, mai multe oraşe au fost cedate de către domni boierilor.

Raporturile dintre domni şi marea boierime, cu unele excepţii, au fost întot­deauna tensionate. Pentru menţinerea relaţiilor cu boierimea, domnii au folosit în­totdeauna privilegiile, imunităţile, funcţiile înalte în aparatul de stat, domeniile de moşii acordate boierilor. Cu toate acestea, erau şi nemulţumiţi, care, organizându-se în partide ostile domnului, complotau împotriva lui.

În Ţările Române, domniile au fost întotdeauna autoritare, realitate fixată, nu fără regret, de cronicarul Grigore Ureche: „Pre Moldova iaste acest obiceiu de pier (boierii) făr-de număr, far-de judecată, far-de leac de vină, însăşi (domnul) pârăşte, însăşi umple legea". Boierimea românească a căutat întotdeauna să diminueze rolul domniei în viaţa politică a ţării. „Modelul polonez" îi aranja cel mai mult, dar în realitate, foarte rar le-a reuşit acest lucru. Cazurile de calificare a domnului drept o „matcă fără ac" erau foarte rare. De regulă, sabia domnească potolea poftele de putere ale boierilor.

Legislaţia adoptată la mijlocul secolului al XVII-lea (1646, 1652), de asemenea era chemată să asigure securitatea domniei nu numai din partea celor „de jos", ci şi din partea boierilor. Cartea românească de învăţătură (1646) şi îndreptarea legii (1652) prevedeau destul de clar: „de să va afla vre-un boiaren viclean unui domn şi hain ţării şi de se-ar arăta înt-acesta chip şi unul de cei mai mici, atunce mai mult se­ar certa cel mai mare boiaren decât cel mai mic şi om mai de jos".

Se cunoaşte faptul că începând cu 1387 şi până în secolul al XVII-lea inclusiv, mai mulţi domni ai Moldovei au recunoscut suzeranitatea regilor Poloniei. Deşi pur nominală, unii dintre regii Poloniei au încercat să reglementeze raporturile dintre domn şi marea boierime. Drept exemplu serveşte Tratatul moldo-polon semnat la 4 aprilie 1459 la Overchelăuţi. La cererea regelui, Ştefan cel Mare promite domnilor (=boierilor valahi) care, „din consimţământul Maiestăţii Regeşti servesc lui Petru Voievodul, ca să se restituiască bunurile lor paterne şi juste şi să fie onoraţi după meritele lor". De asemenea, în anul 1523, în legătură cu conflictul dintre boieri şi Ştefăniţă, regele Poloniei Sigismund a trimis doi ambasadori la Ştefăniţă-Vodă să-1 roage iertarea boierilor fugiţi în Polonia.

2. Organele supreme de conducere a Ţărilor Române

a. Sfatul domnesc şi marii dregători

Începând cu secolul al XlV-lea, sursele documentare atestă că domnii români conduceau statul cu ajutorul marii boierimi, numiţi în actele scrise în limba latină cu sintagma consilieri supremi (supremi consiliari), întruniţi într-un organ desemnat în actele scrise în limba slavonă cu termenii рада, совет, сватовом болером. Com­ponenţa Sfatului domnesc depindea de voinţa domnului, de regulă, aceştia erau rude apropiate ale domnului şi mari boieri: în funcţie de situaţie, de problemele discu­tate, domnul putea convoca în şedinţe şi boieri mai mici. De la mijlocul secolului al XV-lea, membri ai Sfatului domnesc au devenit mitropolitul şi episcopii eparhioţi. Unii specialişti afirmă că lipsa mitropoliţilor din Sfatul domnesc după moartea lui Ştefan cel Mare s-ar datora opoziţiei acestora de a-l înscăuna în fruntea ţării pe Bog­dan al III-lea, cel Orb, datorită defecţiunii sale fizice. Membrii Sfatului domnesc nu erau remuneraţi pentru activitatea realizată, aceasta fiind o obligaţie faţă de domn. Totuşi, pentru serviciile lor, ei primeau proprietăţi funciare.

Până la sfârşitul secolului al XVI-lea, nu avem informaţii că Sfatul domnesc era o instituţie cu caracter sedentar: şedinţele erau ţinute acolo unde se afla domnul. Spre sfârşitul secolului al XVI-lea, odată cu creşterea influenţei otomane în Ţările Române, termenul de sfat a fost înlocuit cu termenul turcesc divan (prima amintire în actele din Ţara Românească în 1587, în actele din Moldova în 1603). Uneori, în actele interne din Moldova secolului al XVII-lea întâlnim şi termenul Poartă. Din secolul al XVII-lea, la şedinţele Sfatului domnesc care primeau solii străine asistau şi câţiva reprezentanţi ai Porţii. De la începutul secolului al XVIII-lea, în Sfatul domnesc era prezent un împuternicit permanent al Porţii - divan-efendi.

Printre principalele funcţii ale Sfatului domnesc erau funcţiile judecătorească şi fiscală. În Ţările Române Sfatul domnesc era instanţa supremă de judecată, judeca orice procese, reconstituia sau anula actele de proprietate, pierdute sau distruse. De asemenea, Sfatul domnesc supraveghea modul în care erau cheltuite veniturile sta­tului, deşi domnul putea dispune de ele cum considera el, împreună cu domnul fixau cuantumul impozitelor, ţineau sub control activitatea marelui vistiernic.

Domnul era ajutat să conducă de către un număr de mari dregători. Marele lo­gofăt era principalul dregător din Moldova, şeful cancelariei de stat, „tălmăcea" do­cumentele, judeca pricini, hotărnicea moşii, le împărţea succesorilor. Miron Costin afirma că sub ascultarea marelui logofăt se afla „toată nobilimea din ţară, care poartă numele de curteni". Totuşi este de menţionat că până în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova locul principal în Sfatul domnesc aparţinea marelui vornic, ulterior - marelui logofăt. El amenda împricinaţii care nu se prezentaseră la proce­sele de judecată. Veniturile marelui logofăt îi reveneau din moşii şi din exercitarea atribuţiilor sale: acei care beneficiau de serviciile marelui logofăt erau obligaţi să-i dea o anumită sumă de bani.

Marele vornic, cum s-a afirmat deja, iniţial juca rolul principal în Sfatul dom­nesc. În obligaţiile acestuia intra administrarea domeniilor domneşti şi încasarea ve­niturilor. Marele vornic a avut şi atribuţii militare - după domni, ei erau comandanţii supremi ai armatei din Moldova, lor le revenea sarcina de apărare a ţării de invaziile tătăreşti; fiscale - pentru diferite încălcări, încasau impozite - când fiul Nedelei din Sărăţeni a făcut „o şugubină cu o fată mare" şi a fugit în Polonia, Nedelea a fost obli­gată să plătească „deşugubina" şi judecătoreşti - judecau diferite procese. În ulti­mele decenii ale secolului al XV-lea, în scopul de apărare vornicia în Ţara Moldovei a fost bifurcată: vornicul Ţării de Jos (Bârlad) şi vornicul Ţării de Sus (Dorohoi). De pe la jumătatea secolului al XVII-lea întâlnim vornicii de Poartă.

Portarul şi hatmanul de Suceava: a avut atribuţii militare speciale, iniţial comandant al garnizoanei reşedinţei domneşti. A dispus de atribuţii judecătoreşti asupra membrilor din trupele pe care le comanda şi asupra robilor. Începând cu sfâr­şitul secolului al XVI-lea, portarii de Suceava sunt deja numiţi şi hatmani (germ. Hauptman). La începutul secolului al XVIII-lea, marele hatman era comandantul suprem al oştirii moldovene. În Ţara Românească hatmanul nu este amintit.

Marele spătar în Moldova, oficial, avea funcţia decorativă, de a purta însem­nele domniei la ceremonii, dar îi întâlnim şi în calitate de conducători militari, ju­decau diferite pricini, fixau amenzi, anchetau diferite cazuri. În Ţara Românească, marele spătar a fost comandantul suprem al armatei.

Marele postelnic, conform unor aprecieri, era un fel de ministru de externe. Miron Costin afirma că „postelnicul judeca toată curtea domnească aprozi, curieri şi turci", trebuia să cunoască limba turcă. El deţinea şi funcţia de pârcălab al Iaşilor, avea dreptul de a judeca locuitorii capitalei.

Marele vistiernic era responsabil de evidenţa veniturilor ţării, impunerea şi perceperea impozitelor, răspundea de toate cheltuielile banilor din vistierie.

Marele paharnic sau ceaşnic controla perceperea desetinei din vin cuvenită domnului. El dădea aprobarea pentru începutul culesului viilor din apropierea ora­şelor Huşi, Hârlău şi Cotnari. Judeca pricinile de proprietăţi de vii.

Marele stolnic avea atribuţii specifice legate de alimentare la curtea domnească.

Marele sulgiu trebuia să asigure aprovizionarea cu carne a curţii domneşti, iar după instaurarea suzeranităţii otomane şi „sulgeria împărătească", adică pe cea din capitala Imperiului.

Marele ban era cea mai înaltă funcţie în Ţara Românească, îşi avea reşedinţa la Craiova şi, real, dispunea de atribuţiile domnului de la Târgovişte sau Bucureşti. Dregătoria lipseşte în Moldova până la începutul secolului al XVIII-lea. În timpul celei de-a doua domnii a lui Antioh Cantemir (1705-1707), dregătoria de mare ban a fost instituită şi în Moldova. Ioan Neculce ne informează că „i s-au făcut venit câte un ban de drobul de sare de la ocnă".

Toţi aceşti mari dregători erau membri ai Sfatului domnesc. Dar mai erau dre­gători înalţi, care erau invitaţi de domn la şedinţele Sfatului domnesc, atunci când el considera necesar. Printre aceştia erau marele comis - responsabil de grajdurile domneşti; marele pitar - asigurarea cu pâine a curţii domneşti; marele jicnicer - res­ponsabil de colectarea cerealelor din ţară pentru necesităţile curţii domneşti; marele şetrar - responsabil de corturile domneşti, tunuri, ghiulele, praful de puşcă; marele medelnicer, care asigura băutura la masa domnului. Toţi aceştia, pe lângă funcţiile directe, la porunca domnului, puteau exercita funcţii fiscale, militare şi judecăto­reşti.

Din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în Moldova şi în Ţara Româneas­că a fost instituită dregătoria de mare agă, care era comandantul dărăbanilor şi supraveghea ostaşii din paza de noapte a Curţii domneşti (M. Costin). Tot ei aveau grijă de iluminatul capitalei în timpul nopţii, inspectau pieţele, supravegheau ca luminările să fie fabricate numai de meseriaşi creştini, din ceară curată şi să se respecte preţurile. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea, în Moldova a fost instituită funcţia de serdar. Conform aprecierii lui Miron Costin, acesta era un fel de hatman de câmp cu reşedinţa permanentă la hotarul dinspre tătari. Sub ordinul lui se aflau călăraşii.

După transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea Im­periului Otoman, în fruntea ei s-a aflat principele, ales de Dietă şi confirmat de Poartă. El era comandantul suprem al armatei, judecător suprem şi stăpân al visti­eriei. Principele conducea ţara cu ajutorul unui Consiliu, format în 1542. În com­ponenţa lui intra un număr de cca 12-22 de persoane. Era un organ consultativ. În anul 1548, Consiliul este restructurat. La şedinţele noului Consiliu participau câte 5 reprezentanţi de la cele trei naţiuni privilegiate şi 5 de la Partium. Dieta era un organ legislativ, se convoca anual, participau mai mulţi reprezentanţi de la cele trei naţiuni privilegiate.

În Transilvania s-a păstrat vechea organizare teritorial-administrativă: comi­tatele, districtele româneşti şi scaunele saşilor (9 la număr), ale secuilor (7 la nu­măr).

b) Marea Adunare a ţării şi Adunările de obşte

Pentru rezolvarea problemelor interne şi externe mai importante, domnii ro­mâni au convocat Marea Adunare a ţării şi Adunările de obşte. Atunci când se aduna toată ţara „privilegiată" cu marii boieri, cler, în vederea rezolvării unor pro­bleme vitale ale ţării, se poate vorbi de Marea Adunare a ţării. Dar, tot pentru re­zolvarea aceloraşi probleme majore, domnul putea convoca o adunare a reprezen­tanţilor boierilor şi clerului, care se numeşte în izvoare sfat de obşte, adunare de obşte. Prima amintire o avem deja la 16 septembrie 1408, când domnul se adunase cu „sfatul nostru şi cu adunarea de obşte" (с нашою радою и с посполною". Se consideră că aceste adunări de stări ar fi o continuare a vechilor tradiţii de adunări de obşti săteşti. Prin atribuţiile lor, aceste două tipuri de adunări, nu pot fi bine distinse.

Se consideră că adunările de stări au ales domni în Ţara Românească (1418, 1512), în Moldova (1504, 1517, 1527 etc.). În Moldova, la 1456, un sfat de circa 60 de boieri a discutat şi a acceptat plata tributului către Poartă, iar în anul 1538, o adu­nare de stări decidea supunerea faţă de sultan şi semna tratatul respectiv cu Poarta.

O Mare Adunare a ţării ar fi fost la 1457 - alegerea lui Ştefan cel Mare domn al Moldovei, la 1574, atunci când Ioan-Vodă cel Cumplit a consultat ţara referitor la relaţiile cu Imperiul Otoman: să plătească tributul dublat, solicitat de Poartă sau să se ridice la luptă. Pentru secolele următoare unii autori consideră că au continuat să funcţioneze Marea Adunare a ţării şi Adunările de obşte, alţi autori, spre exemplu Petre Panaitescu, au opinat că din secolul al XVII-lea, din cauza suzeranităţii otoma­ne, Marea Adunare a ţării decade.

3. Instituţiile puterii locale din ţinut (judeţ), oraş, sat

Din punct de vedere administrativ-teritorial, teritoriul Ţării Româneşti a fost împărţit în judeţe, care, se crede, că au o origine dinaintea constituirii statelor in­dependente. Prima amintire a judeţului o avem într-un act din anul 1385. Termenul provine de la cuvântul latinul iudicium, care ar semnifica scaun de judecată, ceea ce indică atribuţia judecătorească străveche a acestor unităţi administrative. Conducă­torii de judeţe s-au numit sudeţi.

Moldova era împărţită în ţinuturi (lat. tentum - a ţine). Prima amintire în surse se referă la anul 1399. Conform unor opinii, în fruntea ţinuturilor care aveau cetăţi se aflau pârcălabii, a celor care nu aveau cetăţi şi se aflau în interiorul ţării erau sudeţii, iar în fruntea ţinuturilor care se aflau la hotarele ţării erau staroştii. Din a doua jumăta­te a secolului al XVII-lea, pârcălabilor li s-a adăugat obligaţia de a judeca locuitorii din satele mănăstireşti. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, domnia a instituit funcţia de mare vătaf de ţinut, ceva mai mici în grad decât pârcălabii. Iniţial, dregătoria a avut un caracter militar, dar în legătură cu reducerea puterii militare a Moldovei, marii vătafi de ţinut au ajuns simpli slujbaşi administrativi cu funcţii fiscale.

Toţi aceşti dregători au o origine prestatală. Ei erau principalii dregători ai pu­terii centrale în ţinuturi şi judeţe şi aveau mai multe atribuţii. Este vorba, în primul rând, de atribuţiile fiscale: ei contribuiau efectiv la colectarea impozitelor, contro­lau după catastihurile vistieriei plata impozitelor şi realizarea obligaţiilor în muncă faţă de stat, repartizau între locuitori impozitele extraordinare. Dregătorii locali au avut atribuţii judecătoreşti: pentru judecarea proceselor din ţară (procese de furt, omor, răpiri de fete) erau folosiţi pârcălabii. Atribuţiile militare prevedeau că, în caz de război, fiecare unitate administrativ-teritorială trebuia să prezinte la oaste un anumit număr de oameni, care formau o unitate militară numită steag.

Din punct de vedere administrativ-teritorial, Transilvania era împărţită în co­mitate, districte şi scaune. Comitatele, iniţial corespundeau vechilor aşezări ale triburilor maghiare şi prezentau organizaţii ale cetăţilor şi domeniilor regale. Apar în secolul al XII-lea. Era condus de un comite, numit de regele Ungariei sau de vo­ievodul, ulterior, principele Transilvaniei, şi locţiitorul său, vicecomitele. Aceştia erau ajutaţi în exercitarea atribuţiilor de către juzii nobililor şi de obştea nobilimii comitatelor. Comitatele erau împărţite în plăşi, conduse de un pretor. Toţi aceştia au avut atribuţii fiscale, judecătoreşti şi militare.

Românii îşi aveau propriile organizaţii teritoriale - districtele. Cele mai impor­tante erau cele din Banat, Făgăraşi, Hunedoara, Valea Rodnei.

Secuii erau organizaţi în scaune, de la sintagma latină sedes iudiciara, scaun de judecată. În frunte erau doi dregători: „marele căpitan" şi „jude pământean".

Saşii, de asemenea, erau organizaţi în scaune. În frunte se afla un jude regal şi un jude al pământului. Aceşti dregători aveau atribuţii fiscale, militare şi judecăto­reşti.

Târgurile sau oraşele din Ţările Române au constituit unităţi administrative cu un statut special, erau considerate domneşti şi se bucurau de autonomie. Sursa acestei situaţii a constituit obiectul unor discuţii îndelungate. N. Iorga afirma că oraşele moldoveneşti se conduceau de la început după „dreptul german de Magde­burg", introdus prin intermediul oraşelor din Galiţia. N. Grigoraş admitea alături de „obiceiul pământului" şi „dreptul de Magdeburg". P. Panaitescu considera că dreptul de Magdeburg nu poate fi admis în Moldova şi opina că oraşele ţării se cârmuiau după „un obicei al pământului special pentru oraşe". Examinând pro­blema dată, C.C. Giurescu formula concluzia: „Examinarea tuturor actelor interne moldoveneşti publicate din intervalul 1384-1625 ne îndreptăţeşte să afirmăm că ele nu amintesc niciodată dreptul de Magdeburg" şi propunea ca teoria dreptului de Magdeburg să fie abandonată. Numitul istoric considera că temeiul organizării oraşelor moldoveneşti a fost „obiceiul pământului". Ca unitate administrativă, ora­şul cuprindea trei zone: vatra târgului (clădirile, străzile şi alte construcţii); hotarul târgului (terenurile cultivate de orăşeni); ocolul târgului (satele din jurul oraşelor care ascultau de dregătorii domneşti ai târgului, nu de dregătorii ţinutului).

În oraşe coexistau două categorii de organe administrative. În primul rând, este vorba de cele alese de orăşeni. Aceştia erau sudeţul şi pârgarii în Ţara Româneas­că, şi şoltuzul, sau, cum mai este numit uneori, voitul şi 12 pârgari în Moldova. Sarcina principală a acestora era de a supraveghea ca membrii comunităţii urbane să respecte normele de convieţuire în oraş. Într-un act scris în limba română de la sfârşitul secolului al XVI-lea (1593-1597), adresat administraţiei oraşului Bistriţa, şoltuzii din Suceava îşi spun „birăul cel rumânesc" şi birăul „cel armenesc", po­pulaţia oraşului fiind reprezentată de doi şoltuzi şi 24 de pârgari, care reprezentau populaţia românească şi armenească a oraşului. Ei au avut atribuţii judecătoreşti, administrative, fiscale, militare. În secolul următor oraşul a avut acelaşi mod de conducere ca şi în perioada anterioară. Armenii din Suceava aveau şoltuzul lor. Aceasta ne indică un act de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi un altul din decem­brie 1669. În secolul al XVII-lea, apare marele pârgar, care nu intra în numărul ce­lor 12 şi era un fel de locţiitor al şoltuzului. Din a doua jumătate a aceluiaşi secol, preşedinte al instanţei judiciare din oraşe era ureadnicul, delegat de domn.

În al doilea rând, este vorba de organele administrative numite de domn sau de persoana căruia domnul îi cedase oraşul. Aceştia erau vornicul de târg în Moldova şi pârcălabul de oraş în Ţara Românească cu atribuţii fiscale şi judecăto­reşti, ei reprezentau interesele domniei în oraşe.

În afară de acestea, în oraşe este cunoscută Adunarea generală a oraşului la care participau locuitorii oraşului cu drept de vot. Se întrunea cel puţin o dată pe an, când se alegea şoltuzul şi pârgarii, dar şi în cazuri grave, când oraşului i se cerea o nouă contribuţie, sau când domnul înstrăina o parte din hotarul oraşului. De asemenea, surse târzii amintesc Sfatul bătrânilor, care era pe lângă consiliul şoltuzului. Despre atribuţiile acestui Sfat se cunoaşte foarte puţin, el este amintit în surse din secolul al XVIII-lea în legătură cu judecarea unor procese.

O parte din satele româneşti s-au aflat sub administraţia ocoalelor domneşti. De asemenea, au existat sate boiereşti, sate mănăstireşti sau episcopale, slobozii mănăstireşti, iar de la sfârşitul secolului al XVI-lea şi slobozii boiereşti. Reprezen­tantul proprietarului s-a numit vornic sau ureadnic, iar alesul obştii săteşti s-a nu­mit vătăman (în Moldova) şi jude (în Ţara Românească). Aceştia au avut atribuţii locale destul de reduse, cum ar fi asigurarea încasării impozitelor, judecarea unor procese, participarea la hotărnicii, selectarea oştenilor etc.