Istorie

1. Dezvoltarea economiei Ţărilor Române (agricultură, meşteşugari, comerţ, circulaţia monetară, îndeletniciri subsidiare)

Conform unor aprecieri, până la mijlocul secolului al XVI-lea, economia Mol­dovei a mers pe cale ascendentă. De la mijlocul secolului al XVI-lea şi până în anii 70 ai secolului al XVII-lea, a avut loc o încetinire a ritmului de dezvoltare a econo­miei, încetinire legată de instaurarea dominaţiei otomane. Mai târziu, după 1989, această încetinire era explicată prin aceea că Ţările Române nu erau situate într-o regiune cu ţări puternic dezvoltate, de aceea nici ele, în virtutea acestui fapt, nu pu­teau să se dezvolte mai rapid. Şi, în sfârşit, ultimele decenii ale secolului al XVII-lea şi prima jumătate a secolului al XVIII-lea sunt apreciate ca o perioadă de decădere economică. Conform altor aprecieri, „secolul al XVII-lea se caracterizează printr-o lentă înviorare a economiei Ţărilor Române".

Instaurarea suzeranităţii otomane a frânat dezvoltarea economică a Ţărilor Ro­mâne, încetinirea evoluţiei economice s-a datorat mai multor factori, acest fenomen nefiind însă o politică specială a Porţii faţă de Ţările Române. Poarta era interesată să obţină de la acestea cât mai multe venituri şi, desigur, pentru a le obţine, era necesar să se dezvolte economia şi comerţul. Scrisoarea sultanului Selim al II-lea din anul 1574 către hanul Devlet Gheray ne dezvăluie destul de clar interesul Porţii: „Poporul vilaietului Bogdan ne plăteşte haraci şi majoritatea zaherelei Istanbulului bine păzit vine de acolo, de aceea dorinţa noastră cea mai mare este ca vilaietul să fie locuit şi prosper". Călătorul francez De La Croix menţiona că turcii au pus de mai multe ori problema de a numi în fruntea Moldovei şi a Ţării Româneşti paşale, însă aşa şi n-au realizat atare intenţie, deoarece ei consideră că scot cu mult mai multe bunuri de la aceşti guvernatori creştini decât ar scoate de la paşalele turceşti, cu atât mai mult că, în afară de tribut, creştinii le mai dau mari sume la trei ani de zile pentru reconfirma­rea în scaun. Interesul economic al Porţii faţă de Ţările Române a fost bine sesizat de călătorul francez; pentru a aduce venituri, economia Ţărilor Române trebuia să se dezvolte pe cale ascendentă. Doar Moldova, în virtutea circumstanţelor vitrege din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea, a intrat în faza decăderii economice, unii domni nefiind în stare să plătească tributul. În Ţara Românească şi în Transilvania evoluţia economică a mers permanent pe linie ascendentă.

Lipsa unor surse exacte - statistici sau recensăminte ale populaţiei Ţărilor Ro­mâne în perioada secolului al XIV-lea-prima jumătate a secolului al XVIII-lea, face imposibilă evaluarea exactă a unui important factor ce a determinat evoluţia econo­mică a Ţărilor Române - factorul demografic.

De fapt, există anumite informaţii statistice. Cronicarul otoman Mustafa Ali (sec. XVI) menţionează că în timpul lui Soliman în Moldova erau 30 000 de familii, în Ţara Românească 48 000, iar în Transilvania 50 000. Şerban Papacostea, apre- ciindu-le ca „indicaţii credibile", speră că ele „reflectă incomplet realitatea" şi că „încercarea de a stabili, pe baza lor, numărul populaţiei, ni se pare, în stadiul actual al cunoştinţelor noastre, nu numai hazardată, ci şi de-a dreptul imposibilă".

Cercetările efectuate în această direcţie demonstrează că în perioada dată, în Ţările Române, a crescut numărul localităţilor şi, desigur, numărul populaţiei. Date foarte aproximative ne arată că în Moldova, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, erau circa 400 mii de locuitori, iar în Ţara Românească - circa 500 mii locuitori. În Transilvania, care a suferit mult mai puţin din cauza războaielor, numărul populaţiei era în continuă creştere şi este apreciat la circa 1 mil., românii alcătuind circa o ju­mătate din locuitori.

Situaţia demografică în Ţările Române a fost determinată de mai mulţi factori. Dintre aceştia: desele războaie şi năvălirile tătăreşti în urma cărora mulţi oameni erau omorâţi sau cădeau în robie, foametea, ciuma şi fuga locuitorilor în ţările ve­cine au provocat un regres demografic. Totuşi, aceasta nu a fost unica tendinţă în evoluţia demografică a Ţărilor Române, izvoarele narative menţionând şi perioade de redresare, când satele şi oraşele erau „pline de oameni". Domnia, fiind interesată în repopularea Ţărilor Române, formarea noilor sate, acorda boierilor şi mănăstirilor dreptul de a aduce oameni din ţări străine şi de a-i aşeza pe moşiile lor. Deja la 1428 Alexandru cel Bun întărea unui boier un loc pustiu pentru a întemeia un sat, politică continuată şi de domnii ulteriori. Asemenea întăriri de locuri pustii s-au înteţit mai ales din secolul al XVI-lea, cu indicarea clară că întemeietorii satelor pot aduce oa­meni străini pentru a le popula. Spre exemplu, la 7 aprilie 1662, Eustratie Dabija îl împuterniceşte pe episcopul de Huşi Serafim şi vătămanul său din Plopeni să aducă oameni străini din Ţările Turcească, Leşească, Muntenească, Ungurească „fiece lim­bă vor fi", care vor fi scutiţi 4 ani de impozite. În general, pentru perioada dată a fost caracteristică o creştere lentă a numărului populaţiei în Ţările Române.

Ocupaţia principală a locuitorilor Ţărilor Române în epoca medievală a fost agricultura, care avea un caracter extensiv, ţăranii desţeleneau şi defrişau noi tere­nuri, cele folosite câţiva ani, erau lăsate să se „odihnească". G. Iscru şi G. Papuc, afirmând că „agricultura cu ramurile ei anexe a fost domeniul principal al economiei româneşti în evul mediu", menţionează: „Disputarea priorităţii cu creşterea vitelor a fost - şi este încă - în istoriografia noastră o creaţie nefericită a celor care ori n-au cunoscut specificul societăţii româneşti, ori, chiar dacă l-au cunoscut documentar, le-a fost imposibil să-1 înţeleagă, lăsându-se amăgiţi de aparenţe".

Locul principal în producţia agricolă a ţăranului îl ocupa cultivarea cerealelor (grâul, orzul, secara, meiul, ovăzul). Acest fapt este confirmat de numărul mare de documente care amintesc, încă de la începutul secolului al XV-lea, morile şi „coloa- dele de grâu", iar ulterior desetina de grăunţoase. Aşa, din cele circa 500 de docu­mente de la sfârşitul secolului al XVI-lea - secolul al XVII-lea din Moldova care po­menesc renta în natură, în 80% din ele se indică impozitul de pâine. Acest fapt atestă convingător că ocupaţia de bază a ţăranilor era producerea pâinii, a grăunţoaselor.

La lucrarea pământului, alături de plugul de lemn şi sapă, se folosea, pe scară mai largă, plugul cu brăzdar şi cuţit de fier, la strângerea roadei se foloseau coasa şi secera.

Din prima jumătate a secolului al XVII-lea în Transilvania, iar din a doua jumă­tate a aceluiaşi secol şi în Moldova, şi în Ţara Românească, se introduce o nouă cul­tură agricolă - porumbul. El capătă o largă răspândire în Ţările Române şi datorită faptului că iniţial nu era impozitat. Tot din secolul al XVII-lea ne-au parvenit primele ştiri despre cultivarea tutunului, se măresc suprafeţele cultivate cu in şi cânepă. Din secolul al XVIII-lea românii încep cultivarea cartofului.

O altă ocupaţie agricolă legată de lucrarea pământului şi care a avut o dezvolta­re mult mai largă în perioada dată a fost viticultura, bine cunoscută în toate cele trei ţări româneşti, obrocul anual de vin fiind menţionat în Moldova la 1411. În Moldova erau regiuni viticole întinse: Cotnari, Huşi, Odobeşti, Iaşi, Vaslui ş. a. Vinurile ro­mâneşti, deseori amintite de călătorii străini, erau, în opinia acestora, de o calitate nu mai joasă ca cele europene şi constituiau un important obiect de export.

Un important rol în gospodăria agricolă a românilor a avut pomicultura. Livezi­le sunt pomenite des în izvoarele documentare din secolul al XV-lea-prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Dintre pomii fructiferi sunt amintiţi merii, vişinii, nucii, prunii, perii, cireşii, gutuii ş.a.

Terenurile agricole lucrate asigurau populaţia Ţărilor Române cu legume. Iz­voarele indică, începând cu secolul al XV-lea, existenţa grădinilor, ţăranii români cultivau varza, ceapa, usturoiul, prazul, sfecla, pătrunjelul, lintea, mazărea, fasolea, ridichea, pepenii verzi şi galbeni etc.

Un rol important în economia Ţărilor Române a avut şi creşterea animalelor. Unii autori consideră că sursa principală a veniturilor în epoca medievală în Ţări­le Române revenea creşterii animalelor, de aceea creşterea animalelor a jucat rolul principal în economia Ţărilor Române. În legătură cu aceasta, este de remarcat faptul că din analiza documentelor privind veniturile a 43 de mănăstiri în 1739 şi a 53 de mănăstiri în 1740 în Ţara Românească, Sergiu Columbeanu constată că „cele mai mari venituri erau cele rezultate din vânzarea băuturilor, depăşind cu mult nu numai veniturile legate de sectorul creşterii de animale, ci şi veniturile legate de pe urma cerealelor". Înseamnă oare aceasta că producţia băuturilor era ocupaţia de bază a moşiilor mănăstireşti cercetate?

Păşunile naturale şi pădurile au constituit locurile principale pentru păşunatul animalelor în timp de primăvară-toamnă, unde erau lăsate chiar fără păstori. Pentru timp de iarnă se pregătea fânul, menţionat deseori în izvoare. Dintre animalele do­mestice, cele mai răspândite în Ţările Române erau oile, vitele cornute mari, caii, porcii ş.a. Animalele constituiau un important obiect de export, aduceau locuitorilor un venit considerabil, cu care îşi achitau o bună parte din impozite.

Dintre ocupaţiile subsidiare ale populaţiei Ţărilor Române pot fi menţionate prisăcăritul, pescuitul şi vânătoarea. Izvoarele atestă existenţa prisăcilor (unii boieri aveau până la 900 de stupi) şi impozitul respectiv pe miere şi pe ceară. Un act din 6 aprilie 1546 redă faptul cum, în unele cazuri, se determina suprafaţa unei prisăci. Conform actului numit, popa Gavril Sacară primea de la Petru Rareş un loc de prisa- că „cât este hotarul unei prisăci şi cât va putea arunca un flăcău din mijlocul prisăcii, cu un băţ în toate părţile".

Pescuitul era mai dezvoltat în regiunea Dunării şi a râurilor ce curg pe teritoriul Ţărilor Române, însă izvoarele indică existenţa iazurilor şi heleşteelor, special ame­najate pentru pescuit.

O dezvoltare mult mai largă a atins în perioada dată, mai ales în Transilvania, mineritul. Din subsol se extrăgea fier, aramă, sare, aur, argint şi alte bogăţii subpă- mântene care aduceau mari venituri vistieriei, de aceea producţia minieră era stimu­lată de principi.

În Moldova exploatarea sării a fost o prerogativă a domnilor. Din acelaşi timp, sunt menţionate fântânile de păcură (1638 - s. Fărloieşti, jud. Bacău).

Meşteşugurile au înregistrat o răspândire mult mai largă, mai ales în oraşele transilvănene. Creşterea rolului pieţei a determinat îmbunătăţirea calităţii producţiei meşteşugăreşti. În oraşele transilvănene se măreşte numărul breslelor.

Oraşele din Ţara Românească şi din Moldova sunt amintite în sursele istorice scrise încă din secolul al XIV-lea. Spre exemplu, Lista oraşelor ruseşti apropiate şi îndepărtate, redactată către anul 1381, aminteşte cca 13 oraşe, care intrau în com­ponenţa Ţării Moldovei. Izvoarele istorice din secolul al XVII-lea indică un număr de 22 de oraşe pentru Ţara Românească şi 32 de oraşe pentru Moldova. Ele aveau un aspect exterior deosebit de cel al oraşelor din Europa de Apus. Oraşele româneşti nu aveau ziduri exterioare. Ele ocupau o suprafaţă mult mai mare decât cele euro­pene. Casele erau construite din bârne unse cu lut şi acoperite cu stuf. Din piatră se construiau numai bisericile. Oraşele aveau un aspect semiagrar, un mare număr de orăşeni se ocupau cu agricultura. Totuşi, în perioada dată, în oraşe are loc un proces mai intens de separare a meseriilor de agricultură, meşteşugarii renunţând la practi­carea agriculturii.

După constituirea statelor medievale, meşteşugurile orăşeneşti din Moldova şi Ţara Românească au cunoscut o amplă dezvoltare. Creşterea vizibilă a producţiei meşteşugăreşti în oraşe se observă din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Insta­urarea suzeranităţii otomane în Ţările Române a încetinit ritmul dezvoltării meşte­şugurilor în oraşe, dar începând cu a doua treime a secolului al XVII-lea, în timpul domniilor lui Vasile Lupu şi Matei Basarab dezvoltarea meşteşugurilor a cunoscut un avânt substanţial, decăzând, după unele aprecieri, în Moldova spre sfârşitul aceluiaşi secol. Meşteşugarii din oraşe se ocupau cu prelucrarea metalelor, izvoarele amintin- du-i pe potcovari, căldărari, lăcătuşi, săbieri, arcari ş.a. Evident, pentru ocupaţiile lor, meşterii aveau nevoie de metal. Sursele de la sfârşitul secolului al XIV-lea atestă dezvoltarea mineritului la Bratilov, Păcuiul lui Soare, Coconi în Ţara Românească, dar şi la Iaşi, Suceava, Piatra Neamţ în Moldova. În ambele state este fixată utilizarea forţei hidraulice la reducerea minereurilor.

Moldova era vestită şi prin prelucrarea silitrei. Un călător străin din secolul al XVIII-lea menţiona că „nici o ţară nu produce silitră mai bună ca Moldova".

O continuă dezvoltare în oraşele româneşti cunoaşte prelucrarea pietrei (iz­voarele menţionându-i pe pietrari, zidari), a lemnului (în documente sunt amintiţi lemnarii, dulgherii, tâmplarii), a pielii (sunt menţionaţi în izvoare pielării, blănării, cojocarii, cizmarii, curelarii).

Caracteristic pentru perioada dată e faptul că treptat, în oraşe se îngustează sfera meşteşugului la comandă şi creşte ponderea producţiei pentru piaţă. Meşteşugarii aveau propriile lor prăvălii, unde vindeau mărfurile. Totuşi, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, se afirmă simţitor şi rolul negustorului-intermediar între meşteşugar şi consumator.

De la un anumit moment, meşteşugarii se organizează în frăţii şi bresle. Con­form lui Ştefan Olteanu „breslele erau uniuni profesionale bazate pe mica producţie de mărfuri care aveau ca scop reglementarea atât a producţiei, cât şi a desfacerii produselor".

Referindu-se la breslele din Transilvania, Ioan Ţiplic sublinia că „majorita­tea breslelor sau corporaţiilor meşteşugăreşti au luat fiinţă în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, iar în secolul al XV-lea au intrat într-o fază de puternică dezvoltare, care a necesitat schimbări dese ale cadrului legislativ; cadru legislativ cerut de asociaţiile meşteşugăreşti, dar supus promulgării puterii politice. Aceste acte reprezentau constituţia după care se desfăşura întreaga activitate şi viaţă a asociaţiilor". În ce priveşte modul de conducere a breslelor, acelaşi autor sublinia că el: „era reglementat şi legiferat prin intermediul statutelor. Statutele din 1376 au reglementat cele mai de seamă probleme în legătură cu viaţa economică şi juridică a breslei, cu alegerea staroştilor şi raporturile acestora faţă de membrii breslei, faţă de conducerea oraşuluietc.". Referindu-se la funcţiile breslelor, autorul menţiona funcţia economică esenţa căreia era de a asigura „o producţie suficientă, de calitate corespunzătoare şi la preţuri potrivite. Pentru un produs necorespunzător din punct de vedere calitativ nu era răspunzător numai meşterul respectiv, ci întreaga breaslă. De aceea breasla avea grijă ca produsele care se vindeau la mare distanţă de locul de producţie să fie executate cu mare atenţie. Aceasta nu era numai o chestiune de onoare a breslei, ci şi una de natură materială extrem de importantă: câştigul meşterului şi al breslei prin învingerea concurenţei". Funcţia socială a breslei este evaluată de Ioan Ţiplic în felul următor: „Legăturile sociale dintre membrii breslei erau foarte puternice. Petrecerile organizate cu prilejul primirii noilor membri în breaslă, a primirii ucenicilor, erau ocazii de veselie pentru toţi membrii breslei. Cea mai frumoasă serbare avea loc cu prilejul alegerii staroştilor, când participau toţi meşterii împreună cu soţiile lor.

Când un meşter breslaş se găsea la strâmtoare, breasla îl ajuta cu bani din lada ei sau cu materii prime din rezervele pe care le avea. Breasla se îngrijea şi de meşte­rul bolnav, acordând familiei acestuia pe perioada bolii împrumuturi plătibile după însănătoşire. Breslele aveau grijă cu stricteţe ca niciun membru al comunităţii să nu le facă de ruşine şi pentru a avea o garanţie în ceea ce priveşte calităţile etice, se avea în vedere încă din momentul primirii caracterul pretendentului. Era pretinsă cucerni­cie, prin care în sens larg erau înţelese ordine, onestitate, loialitate. Cel care tulbura armonia: acuza un meşter de minciună, îi arunca la mânie vorbe grele era aspru pe­depsit ... Grija breslei faţă de membrii săi se manifesta şi cu prilejul înmormântării, meşterul decedat fiind înmormântat pe cheltuiala breslei şi chiar membrii familiilor se bucurau de acelaşi tratament".

Breslele aveau şi o funcţie politico-militară: „întărirea oraşelor şi înconjurarea lor cu ziduri de apărare" întreţinerea, înarmarea şi apărarea acestora.

Nu mai puţin importantă era şi funcţia religioasă. „Breasla, sublinia Ioan Ţiplic, nu reprezenta numai o comunitate social-economică, ci şi o comunitate religioasă. Pe planul religios şi al moravurilor influenţele ei au fost la fel de importante şi de pro­funde ca şi în plan economic. Chiar şi numai numeroasele amenzi în ceară percepute pentru majoritatea delictelor de mai mică importanţă ne arată că relaţiile breslelor cu biserica erau destul de strânse".

Dacă în Transilvania frăţiile şi breslele au luat naştere încă în secolul al XIV-lea, în Moldova şi în Ţara Românească ele sunt atestate clar doar în secolul al XVII-lea, cu toate că o sursă istorică scrisă, un Tetraevangheliar, aminteşte la 1570 Frăţia zugravilor din Suceava. O altă sursă de la sfârşitul secolului al XVI-lea aminteşte Frăţia blănarilor şi cojocarilor din Suceava. Prima breaslă clar fixată în izvoarele moldoveneşti este Breasla blănarilor, croitorilor, bărbierilor, abagerilor şi cojocari­lor din oraşul Roman, atestată în 1641. La Bucureşti, în 1668 este înregistrată breasla bărbierilor. Către sfârşitul secolului al XVII-lea, în Moldova erau deja 12 bresle.

O anumită dezvoltare au meşteşugurile de la sate şi de pe domeniile feudale. Sursele istorice scrise îi amintesc, începând cu secolul al XV-lea pe meşterii fău­rari, cojocari, căldărari, tăblari etc. Meşterii rurali prelucrau lemnul, piatra, pieile. Printre cele mai răspândite meşteşuguri la sate şi pe domeniul boieresc erau ţesutul şi prelucrarea ţesăturilor, sursele istorice atestă pivele de sumane şi meşterii croi­tori. Meşteşugurile alimentare sunt atestate prin prezenţa numeroaselor amintiri în sursele istorice a morilor şi a locurilor pentru construcţia acestora. Actele interne îi menţionează pe bucătari, miedari, dar şi instalaţiile de berărie şi sladniţele. La unele mănăstiri şi domenii boiereşti existau meşteri aurari-argintari, aşa-numiţii zlătari. Un pas înainte, faţă de perioada precedentă, a fost făcut de meşteşugarii rurali în secolul al XVII-lea. În domeniul prelucrării metalelor, la sate apar specializări noi, printre care pot fi menţionaţi potcovarii, scobarii, arcarii, săbierii ş.a. Ca şi în perioada pre­cedentă, la sate se prelucra piatra (sunt amintiţi în izvoare pietrarii, zidarii), lemnul (butnarii, dogarii, blidarii), pielea (cizmarii, ciubotarii), produsele agricole (morarii). În general însă, la sate se dezvoltau mai intens acele profesii de care avea nevoie, în primul rând, populaţia rurală. Schimbări esenţiale au suferit şi meşteşugurile de pe domeniile feudale. Specializările meşteşugăreşti sunt aceleaşi pe care le întâlnim în oraşe şi sate, însă spre sfârşitul secolului al XVII-lea se constată rămânerea în urmă a meşteşugurilor de pe domeniile feudale. Producţia meşteşugarilor de aici începe tot mai mult să fie înlocuită cu produsele meşteşugăreşti din oraşe, care erau de o calitate superioară.

Aşadar, economia Ţărilor Române s-a dezvoltat şi în condiţiile suzeranităţii otomane, evoluţia fiind în general ascendentă începând cu a doua jumătate a secolu­lui al XVI-lea - prima jumătate a secolului al XVIII-lea, cu excepţia Moldovei, unde din ultimele decenii ale secolului al XVII-lea se observă o decădere economică. În prima jumătate a secolului al XVIII-lea, dezvoltarea economică a Ţărilor Române, în ansamblul ei, a fost împiedicată de mai mulţi factori, printre care: agravarea suzera­nităţii otomane prin introducerea regimului fanariot şi intensificarea exploatării fis­cale de către aceştia, intensificarea exploatării feudale, situaţia demografică. Cu toate acestea, şi agricultura, şi meşteşugurile au înregistrat anumite progrese. Caracteristic pentru agricultura Ţărilor Române din prima jumătate a secolului al XVIII-lea a fost răspândirea pe o scară mai largă a culturii porumbului. Ca şi anterior, un loc important printre culturile cerealiere îl ocupă grâul, care se exporta, în primul rând, în Imperiul Otoman. Tehnica agricolă a rămas aceeaşi ca şi în perioada precedentă, metodele de cultivare a pământului, de asemenea, erau înapoiate, predomina asolamentul cu două câmpuri. În pofida acestui fapt, unele date atestă existenţa unui comerţ intern cu grâu, dar la un volum redus, comerţ necesitat mai ales de dezvoltarea oraşelor româneşti, ceea ce a dus la desprinderea, într-o măsură mult mai mare, a orăşenilor de agricultură. O dezvoltare continuă a cunoscut şi creşterea animalelor, ea constitu­ind o importantă sursă de venituri atât pentru ţărani, cât şi pentru boieri. O anumită dezvoltare au înregistrat şi meşteşugurile, mai ales în oraşe, cunoscând o specializare mult mai largă. Meşteşugarii sunt organizaţi în bresle. În această perioadă, producţia de manufactură este la începuturi. Primele întreprinderi cu caracter manufacturier apar abia în deceniul al 5-lea al secolului al XVIII-lea. La ele ar putea fi atribuite unele tipografii din Iaşi şi Bucureşti. Manufactura de sticlărie din Moldova, a ma­relui paharnic Radu Racoviţă de la Călugăra, apare în 1740. Conform privilegiului lui Grigore al II-lea Ghica, 12 sticlari aduşi din Transilvania se obligau să livreze domniei 500 „table" de sticlă şi 100 de sticle anual. Câţiva ani mai târziu, pe la 1752, în Iaşi funcţiona un atelier care producea lumânări.

2. Comerţul Ţărilor Române

Un rol important în economia Ţărilor Române a avut şi comerţul intern, ex­tern şi de tranzit. Comerţul intern se realiza în târgurile, iarmaroacele si balciurile organizate în diferite locuri anual, lunar şi săptămânal. Comerţul intern era asigurat mai ales de existenţa târgurilor şi iarmaroacelor în oraşele româneşti, fiind amintite în Transilvania de la mijlocul secolului al XIV-lea, iar în oraşele din Moldova şi Ţara Românească, din secolul al XV-lea. Laurenţiu Rădvan menţionează că „toate locu­rile în care se comercializa ceva purtau în secolele XIV-XVI acelaşi nume, de târg, indiferent dacă erau pieţe din oraşe sau de altfel, astfel că este dificil să deosebim piaţa obişnuită din oraş de bâlciurile ce se ţineau periodic".

Comerţul extern şi cel de tranzit, de asemenea, au jucat un rol important în eco­nomia Ţărilor Române. La dezvoltarea comerţului extern şi de tranzit a contribuit, în mare măsură, şi faptul că Ţările Române se aflau în calea unor drumuri comerciale internaţionale care legau Rusia, Polonia, parţial ţările Europei de Apus, cu Imperiul Otoman. Spre sfârşitul secolului al XIV-lea a început să funcţioneze drumul comer­cial moldovenesc, care lega oraşele din Polonia Cracovia şi Liovul cu oraşele de la Dunăre şi Marea Neagră, Chilia şi Cetatea Albă. Pe parcursul timpului, comerţul de tranzit a fost reglementat de mai multe privilegii comerciale acordate de domnii Mol­dovei şi Ţării Româneşti negustorilor străini. Unul dintre primele cunoscute este cel acordat de Alexandru cel Bun negustorilor din oraşul Liov în anul 1408. Privilegiul indică mărfurile, animale, blănuri, produse meşteşugăreşti etc., care tranzitau Mol­dova şi urmau, după plata vamei, în oraşele indicate (Suceava, Baia, Bacău, Tighina, Cetatea Albă), să fie duse în Hanatul Crimeii, Ţara Românească, Ungaria. Domnii Moldovei au acordat privilegii comerciale negustorilor din cele şapte scaune săseşti şi braşovenilor (Iliaş, 1433, 1437), negustorilor braşoveni (Ştefan, 1435, 1437, 1444; Roman, 1447; Petru, 1448; Alexandru, 1449; Alexandru, 1452, Petru, 1455; Ştefan cel Mare, 1458), negustorilor lioveni (Petru Aron, 1456; Ştefan cel Mare, 1460), . În anul 1456, drept consecinţă a restabilirii relaţiilor paşnice dintre Moldova şi Imperiul Otoman, negustorii din Cetatea Albă obţin dreptul de a practica comerţul în posesiu­nile otomane. Principalul drum comercial ce lega Moldova şi Transilvania era de la Sibiu spre Braşov şi Suceava, punctele de vamă în Moldova erau la Roman, Bacău, Trotuş, Adjud şi Suceava. Obiectul comerţului îl constituiau postavurile, uneltele agricole (seceri, coase) şi arme (săbii, platoşe, pumnale etc.). Din Moldova spre Transilvania se exportau mai ales produse alimentare. De pe la sfârşitul secolului al XV-lea locul principal în comerţul cu Moldova îl ocupă oraşul Braşov.

Referindu-se la comerţul oraşelor din Transilvania Ioan Ţiplic menţiona că „în secolele XIV-XV negustorii ... erau şi meşteri sau mai exact meşterii breslaşi erau şi negustorii propriilor produse. Pe lângă activitatea lor economică, negustorii înde­plineau de multe ori şi funcţii de diplomaţi, împuterniciţi ai oraşelor săseşti sau chiar ai voievodului Transilvaniei, pe lângă curţile voievodale ale Ţării Româneşti şi Mol­dovei. De aceea atunci când se intreţineau bune relaţii între voievodate se realiza şi o vie activitate comercială. Schimburile comerciale între Ţările Române au fost deci puternic influenţate de stadiul în care se aflau relaţiile politice dintre ele. Pe lângă aceste piedici de ordin extern, în anumite perioade, au existat şi altele de ordin intern, care au frânat dezvoltarea normală a legăturilor comerciale. Astfel, perioadele de anarhie din voievodate sunt slabe în legături politice şi economice, fapt ilustrat şi de scăderea numărului de documente ce redau legăturile interoraşe şi intervoievodate. Cronologic vorbind, Ştefan Pascu distinge o perioadă de regres economic la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea, între moartea lui Mattia Corvin (1490) şi bătălia de la Mohacs (1526)".

Instaurarea suzeranităţii otomane a încetinit procesul de formare a pieţei in­terne a Ţărilor Române (unele teritorii chiar au fost anexate de Imperiul Otoman şi transformate în raiale şi paşalâcuri), dar nu 1-a oprit definitiv. Schimbul intern dintre diferite regiuni geografice continuă să aibă loc. Faptul că Poarta a transformat unele regiuni din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania în raiale şi paşalâcuri a împiedicat includerea lor într-o piaţă internă unică. O altă piedică în dezvoltarea comerţului intern a fost sistemul de vămi interne, doar unele mănăstiri se bucurau de privilegii vamale, fiind scutite de obligaţia de a plăti vama mare, mică sau brudina. Cu toate aceste greutăţi, izvoarele menţionează un schimb intens între diferite regi­uni geografice. Spre exemplu, vinul de la Cotnari, pâinea şi poama din regiunile de câmpie erau duse spre Baia şi alte regiuni muntoase. Minele de sare din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania asigurau cu acest produs important toate regiunile româneşti unde el lipsea.

Schimbul dintre oraş şi sat atinge o amploare mai mare în secolul al XVII-lea- prima jumătate a secolului al XVIII-lea. Mari centre comerciale cu pieţe orăşeneşti permanente erau laşi, Suceava, Bucureşti, Târgovişte, Braşov, Bistriţa, Sibiu ş. a. În oraşele în care piaţa permanentă lipsea se organizau iarmaroacele săptămânale. Izvoarele documentare şi narative ne permit să aflăm asortimentul mărfurilor care se vindeau: produse alimentare şi meşteşugăreşti atât locale, cât şi aduse din alte ţări (arme scumpe, postavuri, mătăsuri, îmbrăcăminte, mirodenii, ulei de măsline, po­doabe din aur şi argint etc.). În perioada dată, creşte considerabil rolul negustorului, care îşi avea prăvălia sa şi era intermediar între producător şi consumator.

Instaurarea suzeranităţii otomane în Ţările Române n-a dus la reorientarea ime­diată a comerţului extern spre Turcia. Abia în secolul al XVII-lea - prima jumătate a secolului al XVIII-lea, volumul mărfurilor exportate în Imperiul Otoman îl depă­şeşte pe cel exportat în diferite ţări europene. Acest fapt ne indică destul de limpede că, în pofida eforturilor Porţii, ea nu a reuşit să instaureze monopolul deplin asupra comerţului extern, multe mărfuri erau exportate şi în alte ţări. Dar, probabil, Poarta nici n-a avut nevoie de un monopol deplin asupra comerţului extern românesc. Pe bună dreptate, cunoscutul istoric român Constantin C. Giurescu consideră că „de fapt, aşa-zisul «monopol» era un drept de preempţiune al Porţii asupra anumitor arti­cole de strictă necesitate pentru aprovizionarea Constantinopolului şi pentru nevoile armatei. Ne referim anume la grâne - şi în special la grâu şi orz, - la oi, bovine şi cai, la produse animaliere, miere şi ceară, unt, seu, pastrama, cerviş, lână, piei. Ceea ce prisosea, după satisfacerea acestor nevoi, se putea vinde şi în altă parte... Apoi otomanii nu erau interesaţi într-o serie întreagă de produse: porcii, a căror carne era interzisă consumului de către Coran, vinul, pentru aceeaşi raţiune, porumbul..., peş­tele, de care aveau şi ei mari cantităţi, fructele şi alte produse".

În literatura istorică, s-a susţinut că deşi turcii plăteau produsele primite din Ţă­rile Române, preţul plătit era mizer, mult mai mic decât cel de pe piaţa internaţională. C.C. Giurescu a ajuns la concluzia că preţul plătit de otomani pentru produsele pri­mite era cu circa 10-20% mai mic decât cel de piaţă, preţ considerat nici pe departe jaf al Ţărilor Române.

În legătură cu natura comerţului dintre români şi otomani, prezintă interes şi observaţia cronicarului Ion Neculce referitoare la trecerea trupelor otomane prin Moldova spre Cameniţa în anul 1672: „Şi într-acestu anu era mare belşug în ţară de toate, şi duce oamenii la urdie de vinde făr-nice o grije: ialoviţă, miere, unt, poame de tot felul, cine de ce ave, de s-împlusă oamenii de bani".

Privilegiile comerciale, acordate de către Poartă negustorilor englezi, au con­tribuit şi la dezvoltarea raporturilor comerciale moldo-engleze. În orice caz, la 27 august 1588 domnul Moldovei Petru Şchiopul a acordat un privilegiu comercial am­basadorului englez William Harborne, care se întorcea în Anglia prin Moldova.

Intense legături comerciale aveau Moldova şi Ţara Românească cu câteva oraşe din Transilvania - Braşov, Bistriţa, Sibiu. Spre Transilvania se exportau ani­male (boi, cai, porci), piei, lână, ceară, vin, miere şi alte produse. Din Transilvania se aduceau mărfuri, care în Ţările Române extracarpatice nu se produceau sau se produceau într-o cantitate foarte mică (fier, plumb, aramă, vopsele, încălţăminte, ţesături ş.a.). Deseori bovinele din Moldova, prin Transilvania, erau exportate mai departe în ţările Europei de Apus, iar multe mărfuri (postavuri, îmbrăcăminte, po­doabe) din Franţa, Germania, Italia, Cehia etc., erau aduse în Moldova şi în Ţara Românească.

O altă direcţie a comerţului extern al Ţărilor Române era orientată spre oraşele din Polonia şi Ucraina - Lvov, Cracovia, Kiev, Sniatin, Cameniţa. Spre aceste regi­uni se exportau mai ales boi, export care aducea un mare venit Moldovei. Dimitrie Cantemir ne spune că anual sunt mânate prin Polonia spre Danţing peste patruzeci de mii de capete de boi, „şi de acolo sub nume de vite poloneze sunt vândute în ţările vecine". Încă din secolul al XVI-lea, mari exportatori de vite cornute mari în Polonia şi Transilvania au fost domnii Moldovei Petru Rareş, Alexandru Lăpuşneanu, Şte­fan Tomşa, Iancu Sasul ş. a. Veniturile domniei de pe urma comerţului cu vite pot fi apreciate după cifrele de vânzări din epocă. Plata pentru arenda vămii din Hotin era de 80 000 taleri anual. În 1581, la iarmarocul din Sniatin s-au vândut 2020 de vite care aparţineau lui Iancu Sasul, cu 6 taleri vita (120 120 taleri). În anii 90 ai sec. XVI, numai la piaţa din Cernăuţi se vindeau circa 30 mii de vite (180 000 taleri). În Polonia se exporta şi tutunul din Moldova. Din oraşele poloneze se aduceau în Ţă­rile Române metale şi produse meşteşugăreşti (coase, cuţite, cuie, ţesături, blănuri, podoabe etc.).

Domnii români erau interesaţi şi în prosperarea comerţului de tranzit, aşezarea geografică a Ţărilor Române contribuind la dezvoltarea acestuia. Domnii şi vistieria aveau mari venituri de la negustorii care treceau prin Ţările Române. Pe această cale, se acumulau mari rezerve de bani, fapt ce avea o importanţă deosebită pentru Ţările Române, care în perioada vizată nu băteau monedă proprie decât în cazuri foarte rare. Atare monede au bătut Alexandru Lăpuşneanu, Despot-Vodă, Ioan-Vodă cel Viteaz, Ştefan Răzvan, Ieremia Movilă, Eustratie Dabija-Vodă, Mihnea al IlI-lea. Însă monedele locale în perioada dată n-au jucat, practic, niciun rol în circulaţia mo­netară a Ţărilor Române, rolul principal revenind monedelor străine din aur şi argint (ducaţi, taleri, zloţi, potronici, accele, groşi, polu-groşi etc.) bătute în Polonia, Impe­riul Otoman, Ţările de Jos, statele italiene şi în alte ţări. În acest răstimp, circulaţia monetară a fost determinată atât de suzeranitatea otomană, care a generat fenomenul împrumutului de către domnie a banilor de la cămătarii greci, cât şi de „revoluţia preţurilor", care a dus la devalorizarea monedei.