Istorie

1. Relaţiile Ţării Româneşti cu statele creştine până la sfârşitul secolului al XVI-lea

Zdrobirea trupelor maghiare în anul 1330 şi obţinerea independenţei Ţării Româneşti a dus la tensionarea relaţiilor dintre cele două state. Ameliorarea avea să vină abia cu urcarea pe tronul ungar a noului rege Ludovic cel Mare de Anjou. Apropierea româno-maghiară s-a datorat declanşării unei noi ofensive a Ungariei şi Poloniei împotriva Hoardei de Aur (1340). În anul 1343 domnul Ţării Româneşti Basarab I îl trimite la regele Ludovic cel Mare care venise în Transilvania pe fiul şi asociatul său la domnie Nicolae Alexandru, restabilind în aşa fel relaţiile de bună vecinătate cu Ungaria. După decesul lui Basarab I (1352) în scaunul Ţării Româneşti rămâne Nicolae Alexandru (1352-1364). Acesta a promovat o politică externă destul de abilă, stabilind relaţii matrimoniale cu dinastiile domnitoare din statele vecine, una din fiicele sale fiind căsătorită cu cneazul Serbiei Ştefan Uroş al V-lea (1345-1371), alta cu Ioan Alexandru (Straţimir)(1331-1371), ţarul bulgar de la Vidin, iar a treia cu o rudă a regelui Ungariei. Totuşi, aceasta nu l-a scutit pe domnul Ţării Româneşti de relaţii tensionate cu Ungaria, provocate de rivalitatea pentru Cetatea Severinului. În pofida acestui fapt, în anul 1355 Nicolae Alexandru depune omagiul de vasalitate faţă de Ludovic prin care domnului român i se recu­noştea stăpânirea asupra Severinului.

La moartea lui Nicolae Alexandru, românii săvârşesc un nou act care poate fi apreciat ca fiind „spre paguba" regelui Ludovic I, care se considera „stăpân" şi în statul de la sud de Carpaţi, unde, „cu învoirea trădătoare şi tainica înţelegere a ro- mănilor şi a locuitorilor acelei ţări", în noiembrie 1364 la domnie, fără a se consulta cu regele, a fost ales în scaun Vlaicu (Vladislav I)(1364-1376). Actul a fost apreciat la Curtea maghiară drept o încălcare a „drepturilor" regelui asupra Ţării Româneşti. Regele se hotărăşte la o intervenţie militară în Ţara Românească, trupele maghiare continuând campania şi împotriva Bulgariei (la 2 iunie 1365 era cucerit Vidinul). Ulterior, Vladislav I se recunoaşte vasal al Ungariei, primeşte Severinul, Amlaşul şi Făgăraşul, regele Ungariei recunoaşte existenţa statală a Ţării Româneşti. Relaţiile tensionate cu Ungaria s-au menţinut şi în timpul domniilor lui Radu I (1377-1383), fiul lui Vladislav-Vlaicu şi Dan I (1377-1383), fiul lui Radu I. În anul 1386 în sca­unul Ţării Româneşti urma Mircea cel Bătrân (1386-1418), al doilea fiu al lui Radu I. Noul domn s-a văzut nevoit să ţină cont de cele două puteri vecine - Imperiul Otoman şi Ungaria. În acest timp, otomanii îşi întăresc treptat poziţiile în Balcani şi în anul 1362 ei cuceresc Adrianopolul, care din 1365 devine a doua capitală (prima Brusa). În acest context, statele balcanice (Imperiul Bizantin, Serbia şi Bulgaria) fac încercarea de a se coaliza împotriva otomanilor (1364 şi 1371), dar suferă înfrângere. Drept consecinţă, în anul 1373, împăratul bizantin Ioan V Paleologul (1332-1391) recunoaşte pe sultanul Murad I suzeran al său, acceptă plata tributului, promite ajutor militar şi trimite la Poartă în calitate de ostatic pe fiul său Manuel. Cucerirea de către otomani a nord-estului Bulgariei (1388) neliniştesc serios Polonia şi Ungaria, care, în acelaşi an semnau un tratat ca să poată lupta „împotriva Moldovei şi Munteniei". Înfrângerea sârbilor de către otomani la Kosovopolje (15 iunie 1389) a complicat şi mai mult situaţia Ţării Româneşti. Fiind în relaţii tensionate cu Ungaria, Mircea cel Bătrân, prin intermediul domnului Moldovei Petru Muşat, în decembrie 1389 semna cu polonii un tratat de prietenie care prevedea şi sprijin reciproc împotriva Ungariei.

Boierimea munteană, se pare, nu era mulţumită de politica autoritară a lui Mir­cea şi susţine un nou candidat la domnie, Vlad „Uzurpatorul" (noiembrie 1394/mai 1395-decembrie 1396). Susţinut de otomani şi de Ştefan I, domnul Ţării Moldovei, Vlad îşi instaura autoritatea asupra unei mari părţi din teritoriul Ţării Româneşti. Mircea cel Bătrân, retras în Transilvania, a primit sprijinul voievodului Ştibor şi semna un tratat de alianţă cu regele Ungariei Sigismund (1387-1437).

Ţinând cont de faptul că ungurii îl susţineau pe Mircea, Vlad promovează poli­tica apropierii de Polonia şi în mai 1395 se adresa cu un act de omagiu regelui polon Vladislav, prin care promitea ajutor împotriva tuturor duşmanilor. În acelaşi timp, el respingea alianţa cu Ungaria şi rupea legăturile cu Imperiul Otoman, fapt ce a atras nemulţumirea celor care l-au instalat în scaun.

Totuşi, primejdia otomană i-a determinat şi pe unguri să-şi modifice atitudinea faţă de Ţara Românească. Sursele istorice indică la negocieri de pace dintre cele două părţi în anul 1394, negocieri, care, probabil s-au încheiat cu semnarea unui tratat. În orice caz, textul tratatului antiotoman din 7 martie 1395, semnat la Braşov, aminteşte de „credinţa şi jurământul nostru (a lui Mircea - I.E.) făcut de noi mai îna­inte". Conform tratatului, Mircea se obliga că va merge împotriva otomanilor de câte ori va merge şi regele maghiar, dacă nu va merge regele personal, nu va merge nici Mircea, domnul român va asigura cu cele necesare trecerea trupelor regale prin ţara sa. Conform înţelegerilor, Ungaria susţine Ţara Românească în conflictul româno- otoman din 1394-1395, dar ajutorul este ineficient: în aprilie 1395 trimit ajutor lui Mircea, dar detaşamentul este distrus.

În iulie 1395 regele Sigismund venea iarăşi în sprijinul lui Mircea. Detaşamen­tele lui Vlad sunt nimicite. În timpul campaniei Sigismund reuşeşte să cucerească cetatea Turnu unde regele lasă o garnizoană ungară. Însă la întoarcere, la locul numit Posada, a suferit o mare înfrângere de la trupele lui Vlad. Acesta l-a îndemnat pe Sigismund să-i solicite o alianţă (martie1396), dar domnul muntean a preferat suze­ranitatea regelui polon Vladislav al II Jagello (28 mai 1396).

La 26 septembrie 1396 a avut loc lupta de la Nicopole în care oastea creştinilor a fost înfrântă de otomani, care au desfiinţat ţaratul bulgar de la Vidin, ceea ce a constituit o ameninţare directă pentru Ţara Românească. În atare condiţii, boierimea a trecut de partea lui Mircea, care, ajutat de voievodul Transilvaniei Ştibor a asediat cetatea Dâmboviţei (decembrie 1396-ianuarie 1397), unde se afla Vlad Uzurpatorul. El a fost prins şi dus în Ungaria unde a şi decedat.

Mircea cel Bătrân ocupa la 1403 Chilia, iar în septembrie acelaşi an, prin inter­mediul lui Alexandru cel Bun, renova tratatul de alianţă cu Polonia. La 1406 domnul Ţării Româneşti se întâlnea la Severin cu Sigismund al Ungariei. Părţile au discutat situaţia din regiune.

După moartea lui Mircea, în Ţara Românească începe o puternică criză politică internă. Fiul acestuia Mihail I (1418-1420) a fost nevoit să-şi apere ţara de otomani, regele Sigismund considerându-se în continuare suzeranul domnilor munteni. Unii dintre domni profitau de sprijinul otomanilor. Luptele dintre facţiunile boiereşti au slăbit simţitor ţara. Se înrăutăţise relaţiiile şi cu Ţara Moldovei, în anul 1427 Ale­xandru cel Bun ocupa cetatea Chilia, ceea ce a dus la noi lupte între cele două părţi la sfârşitul deceniului al treilea.

În anii următori în viaţa politică a Ţării Româneşti se implica tot mai mult Un­garia, care în 1436 îl instala în scaun pe Vlad Dracul (1436-1447), care a încercat să promoveze o politică de înţelegere şi cu ungurii, şi cu turcii, dar nu i-a reuşit. El este ucis în urma unei expediţii a lui Iancu de Hunedoara (1446-1453), eveniment apreciat de istorici drept o mare greşeală politică pentru guvernatorul Ungariei, iar pentru creştinătate o grea pierdere. Noul domn, Vladislav-Dan (1447-1456), a fost instalat de Iancu de Hunedoara.

Iancu de Hunedoara, un descendent din cnezi români, pentru serviciile sale, în anul 1441 a fost răsplătit de regele Ungariei cu demnitatea de voievod al Transilva­niei, iar din 1446 devine regent al Ungariei. Iancu direcţiona politica externă a Unga­riei pe făgaşul antiotoman şi în 1443-1444 organizează Campania cea Lungă care se încheie printr-o pace favorabilă semnată pe 10 ani. Nouă cruciadă antiotomană se încheia tragic pentru creştini, ei erau înfrânţi la Varna (1444). Ulterior, în anul 1448 la Kosovo Iancu pierde lupta din cauza trădării lui Dan al II-lea, pretendent la tronul

Ţării Româneşti. În 1456 Iancu de Hunedoara îi zdrobea pe otomani în bătălia de la Belgrad, iar în august 1456 moare de ciumă la Zemun.

În anul 1456 scaunul Ţării Româneşti a fost ocupat de Vlad Ţepeş (1456-1462; 1476-1477). Acesta a reluat politica de cooperare cu Matei Corvin, ales rege al Un­gariei la 1458. De asemenea, Ţepeş a semnat un tratat de pace cu braşovenii (1460) prin care aceştia se obligau să-i predea fugarii şi să obţină sprijin militar de la saşi şi secui. La rândul său, Ţepeş se obliga să nu permită trecerea duşmanilor prin ţara sa spre Transilvania. Politica antiotomană a lui Vlad Ţepeş a dus la înlăturarea lui din scaunul Ţării Româneşti. În acest context, domnul Moldovei Ştefan cel Mare face mai multe încercări de a impune în scaunul Ţării Româneşti persoane devotate lui, cum ar fi: Basarab Laiotă cel Bătrân (1475-1476 - cu întreruperi); Basarab cel Tânăr Ţepeluş (1474, 1478-81 - cu întreruperi); pe un Mircea (martie 1481), declarând că este fiul său; Vlad Călugărul (1482-1495). Dar toţi aceştia, după informaţiile cronici­lor interne româneşti, au închinat ţara otomanilor. Încercarea lui Vlad Ţepeş să revi­nă în scaunul ţării, de asemenea, a suferit eşec şi el cade pe câmpul de luptă (1477).

În timpul domniei lui Radu cel Mare (1495-1508), suzeranitatea otomană s-a manifestat mai accentuat. În condiţiile creşterii pericolului otoman, în 1507 Polo­nia şi Ungaria semnau un tratat prin care se obligau să-1 sprijine pe domnul Ţării Româneşti în cazul unei năvăliri otomane. Ulterior, domnul muntean primea de la rege localitatea Geoagiul de Jos şi încă 19 sate. Ca urmare a acestor evenimente, în decembrie 1507 Radu semna un tratat de pace veşnică cu Sibiul şi cu cele şapte sca­une săseşti din Ardeal, prin care părţile se obligau la ajutor pentru a împiedica năvala turcilor în Transilvania sau Ţara Românească; la necesitate, azil politic pentru domn, familia sa şi boierii în orice oraş din districtele săseşti; saşii nu vor permite aflarea la ei a vreunui pretendent la scaunul muntean; recunoştea serviciile domnilor munteni regilor Ungariei şi chiar că „ţara noastră este numai o parte a regatului Ungariei". Relaţiile lui Radu cel Mare cu Moldova au fost tensionate, din cauza faptului că el a primit boierii fugari, iar în 1507 chiar susţine un pretendent la scaunul Moldovei.

După moartea lui Radu cel Mare (aprilie 1508), sub influenţa boierilor Craio- veşti, care nu agreau politica Ungariei în Ţara Românească şi nici intenţiile unor domni de a se apropia de Ungaria, în Ţara Românească domn devine Mihnea cel Rău (1508-1509), un fiu al lui Vlad Ţepeş. În timpul domniei acestuia, situaţia ţării s-a agravat şi mai mult. Pe la sfârşitul lunii iulie-începutul lunii august regele Poloniei Sigismund îl informa pe Vladislav al Ungariei că „noul domn al Ţării Româneşti altfel se poartă către Maiestatea voastră şi către alţi principi creştini decît cum se cu­vine şi cum obişnuiseră predecesorii lui. Într-adevăr am fost înştiinţat că încearcă să introducă în ţară o armată din Turcia, ca şi legile şi religia turcească". În legătură cu aceste temeri, îi încredinţa (septembrie şi noiembrie 1508) pe sibieni şi saşi că le este prieten şi bun vecin. Într-adevăr în iulie 1509, Mihnea se recunoştea vasal al regelui Vladislav. Acest eveniment, de rând cu politica dură faţă de boieri, a provocat ne­mulţumirea acestora şi ei s-au adresat otomanilor după ajutor. Întorşi în ţară cu ajutor otoman, Mihnea s-a retras la Sibiu, iar în anul următor este omorât de câţiva boieri.

În scaunul Ţării Româneşti a fost instalat un frate al lui Radu cel Mare, Vlad cel Tânăr (1510-1512). În august 1511, el recunoaşte supremaţia regelui Vladislav al Ungariei şi se pronunţă împotriva otomanilor. Această acţiune a provocat nemul­ţumirea boierilor care din nou se adresează otomanilor. La începutul anului 1512, trupele otomane conduse de Mehmed-beg au intrat în Ţara Românească, domnul a fost prins şi decapitat.

Abia acum Craioveştii reuşesc să instaleze în scaun pe un membru al familiei lor. Acesta era Neagoe, fiul marelui vornic Craiovescu, care, pentru a-şi legitima dreptul la scaun, şi-a creat o genealogie falsă, conform căreia el era fiul lui Basarab cel Tânăr, şi a luat şi numele de Basarab.

De rând cu păstrarea bunelor relaţii cu Poarta, Neagoe Basarab (1512-1521) a menţinut relaţiile diplomatice cu ţările creştine, în primul rând cu Ungaria. În martie 1517 Neagoe Basarab semna un tratat cu Ungaria conform căruia braşovenilor li se permitea comerţul numai în trei oraşe: Târgovişte, Câmpulung şi Târguşor; în caz că turcii vor trece prin Ţara Românească cu gând să atace Ungaria. Neagoe Basarab se obliga „dacă ni se va părea că putem sta înaintea lor, ca să-i oprim, apoi să stăm", „iar dacă vom vedea că nu puteam sta înaintea lor" să dăm de ştire regelui şi braşovenilor. Câteva luni mai târziu, în iulie 1517 regele Ludovic îi dăruia lui Neagoe Basarab domeniul Geoagiului în comitatul Hunedoara, ca loc de refugiu în caz de nevoie.

Din timpul domniei lui Neagoe Basarab, avem primele ştiri despre legăturile Ţării Româneşti cu Veneţia (1518). O solie munteană era acolo pentru stabilirea unor relaţii de amiciţie. În anul 1519, un sol comun Anton Paicalaş - de la Moldo­va şi Ţara Românească - se afla în Statul Papal şi părţile se angajau: să participe împreună cu papa şi cu ceilalţi principi creştini la expediţia împotriva lui Selim: - că nu vor încheia niciodată pace cu turcii fără învoirea papei; - papa, în orice tratat încheiat cu turcii, să-i considere pe domnii români ca aliaţi şi să fie incluşi în acel tratat în această calitate; - domnii români să fie părtaşi la împărţirea pământurilor şi a bunurilor luate de la turci. Dar, acest plan de cruciadă antiotomană nu s-a mai realizat.

În anul 1522 scaunul Ţării Româneşti este ocupat de Radu de la Afumaţi (1522­1529, cu întreuperi). El intervine în luptele din Transilvania dintre Ian Zapolia şi Ferdinand. La început îl susţine pe Zapolia, dar, ulterior, începe negocierile cu Fer­dinand I. Conform unor aprecieri, Radu a acceptat să fie mediator în negocierile habsburgico-otomane, dar domnul ajunge la un conflict cu boierii, care complotează împotriva lui. Domnul încearcă să fugă din ţară, dar este prins şi decapitat.

Noul domn, Moise-Vodă (1529-1530) este de orientare prohabsburgică. Cu toa­te că şi el intră în Transilvania cu trupe, oastea lui nu participă la lupte. Orientarea prohabsburgică a domnului nu a fost sprijinită de boieri, care l-au asasinat.

Radu Paisie (1535-1545), cu toate că a primit domnia de la sultan, luă o atitu­dine antiotomană. El îi condamna pe turci, care s-au ridicat împotriva creştinilor, se pronunţa pentru unirea creştinilor, subliniind că el a „legat credinţă si ne-am unit în cuvinte" cu voievodul lan Zapolia. Relaţiile lui Radu Paisie cu Petru Ra- reş nu erau dintre cele mai bune, despre ce ne vorbeşte un document de la Rareş (cca 1535-1537): „Dar aşa să vezi domnia ta... din ţara domniei mele, nu primi domnia ta slugile domniei mele (deci boieri fugari), căci se supără domnia mea pe domnia ta, şi voi porni ţara domniei mele împotriva domniei tale, tare mă voi bate cu domnia ta. Aşa să ştii, altfel nu va fi". În decembrie 1540, Radu Paisie îi sfătuia pe transilvăneni să fie credincioşi sultanului, căci altfel îşi vor pierde ţara. Nemulţumit de otomani că au ocupat Brăila (1543), Radu Paisie semna un tratat cu Ferdinand prin care îl recunoştea rege al Ungariei, se obliga să nu-1 sprijine pe Ioan Sigismund şi să participe la coaliţia antiotomană. Legăturile cu imperialii au dus la bănuieli din partea Porţii şi el a fost chemat de sultan şi surghiunit în Egipt, unde a şi murit.

Unii dintre domnii ulteriori (Mircea Ciobanul (1545-52; 1553-1554; 1558­1559), Pătraşcu cel Bun (1554-1557)) au mai informat Habsburgii despre mişcările trupelor otomane, dar la o alianţă antiotomană nu s-a ajuns. De fapt, în a doua ju­mătate a secolului al XVI-lea, relaţiile domnilor Ţării Româneşti cu puterile creştine practic încetează, supremaţia Imperiului Otoman era indiscutabilă.

2. Relaţiile Ţării Moldovei cu statele creştine până la sfârşitul secolului al XVI-lea

Relaţiile externe ale lui Bogdan I practic nu sunt cunoscute. Unii autori nu ex­clud primirea de către el a unui ajutor din partea tătarilor, pentru a lupta împotriva Ungariei. Conform informaţiilor cronicarului raguzan Giacomo di Pietro Luccari (1551-1615), Bogdan a fost primul care „a primit titlul de rege de la împăratul greci­lor", informaţie contestată însă de alţi cercetători. În cazul veridicităţii ei, ar fi prima informaţie care atestă legăturile internaţionale ale Ţării Moldovei.

La moartea lui Bogdan I (sf. anului 1367) în scaunul ţării a urmat fiul acestuia Ştefan, care, cel mai probabil, a decedat foarte repede. Pe la începutul anului 1368 lupta pentru scaun au început-o doi fii ai săi, Ştefan şi Petru. Primul a fost nevoit să fugă în Polonia, unde a solicitat ajutorul regelui Cazimir cel Mare, promiţându-i acestuia că se va supune el şi ţara în veci şi va plăti un tribut anual.

Voievodatul Moldovei (Waiwodatus Maldaviae) este amintit şi în tratatul sem­nat pe 14 martie 1372 între Carol al IV-lea, împărat german şi rege boem, şi Ludo­vic cel Mare, regele Ungariei, prin care primul promite că nu va revendica şi nu va uzurpa o serie de teritorii (Ungaria, Polonia, Dalmaţia etc.), printre care este amintit şi voievodatul Moldovei. Acest tratat nu-l consemnează pe Ludovic I ca suzeran al

Principatului Moldovei. În aşa mod, Ţara Moldovei, în relaţiile internaţionale, către această vreme, de iure este recunoscută ca stat independent.

Un nou pas spre recunoaşterea externă a Ţării Moldovei a fost întreprins de către Laţcu, care, „îndemnat de franciscanii din Siret", la 1370 s-a adresat papei solicitând crearea episcopiei catolice în oraşul Siret, independentă de Ungaria şi de Polonia, dar prin intermediul episcopului Cracoviei. Acceptarea oficială a catolicis­mului în Moldova în frunte cu un prelat polon, atestă o nouă orientare politică exter­nă a ţării, „semn al existenţei neatârnate a noului stat". Papa a acceptat solicitarea lui Laţcu, numit „duxMoldaviensis", dar „al naţiunii valahe", adică române şi în 1371 franciscanul polonez Andrei Jastrzebiec a fost consacrat în calitate de episcop catolic la Siret. Acest pas al domnului, sublinia Jan Sykora, a fost „un act de independenţă, care a primit recunoaşterea papalităţii". Foarte posibil că ulterior şi Petru Muşat a acceptat catolicismul odată cu mama sa.

Recunoaşterea în anii 1381-1386 de către Patriarhia Ecumenică a Mitropoliei Moldovei cu statut canonic, de asemenea, semnifica recunoaşterea Ţării Moldovei pe plan internaţional.

Tot un indiciu al creşterii prestigiului internaţional al Moldovei este şi deschi­derea cunoscutului drum moldovenesc (via walachiensis - corect, românesc - I.E.) de comerţ, care unea porturile Cetatea Albă şi Chilia cu oraşele poloneze Liov şi Cracovia. Via walachiensis este amintit pentru prima dată în sursele istorice în anul 1382, ceea ce permite să afirmăm că spre această dată calea comercială amintită avea deja o durată de existenţă semnificativă.

La acestea, este de adăugat şi dreptul domnului Moldovei de a bate monedă pro­prie. Ştefan S. Gorovei, referindu-se la prima emisiune monetară din Moldova, nu crede că este vorba de o „vasalitate faţă de Ungaria". El consideră că prima emisiune monetară a ţării trebuie pusă în legătură cu deschiderea drumului comercial moldo­venesc şi „pare foarte plauzibil" că e vorba de un drept conferit de suzeran, numai că momentul trebuie căutat după 26 septembrie 1387. La timpul depunerii omagiului de vasalitate de către Petru Muşat „Moldova se afla în stare de independenţă atât faţă de Ungaria, cât şi faţă de Polonia şi Lituania".

Este de reţinut şi faptul că spre anul 1381, în mare parte, a fost finalizată şi con­stituirea teritorială a Ţării Moldovei. Domnii care au domnit după Bogdan I, treptat au lărgit hotarele ţării şi, conform Listei oraşelor ruseşti apropiate şi îndepărtate, către anul 1381 hotarele de nord ale Moldovei includeau Pocuţia, spre răsărit hotarul era râul Nistru, cu stăpânirea de către domnul Moldovei a unui punct strategic de peste Nistru, cetatea Cern. Puţin mai târziu, poate după anul 1386 la Ţara Moldovei a fost inclus şi teritoriul ţării lui Costea voievod, acea Ţară Românească (Volohă), care, cel mai probabil era situată între Bistriţa, Siret, Buzău şi munţii Carpaţi. Evenimen­tul este consemnat în actul domnului Moldovei Roman I (1392) în care el se intitula „marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu domn" şi stăpân „de la munte până la mare" şi în cel din 5 ianuarie 1393, unde apare titulatura modificată a domnului Moldovei: „воевода молдавский и дедичъ оусей Земле Волошъской" (voievod al Moldovei şi moştenitor al întregii Ţări Româneşti), semn că la Ţara Moldovei a mai fost alipită o Ţară Românească, alta decât cea de dintre Carpaţi şi Dunăre.

Examinând problema vasalităţii unui stat faţă de altul, Florentina Căzan şi Că­tălin Mustaţă menţionează că pentru societatea medievală „orice relaţie ce implica fidelitate nu a mai fost altfel concepută decât ca o fidelitate vasalică ... ea era înţelea­să şi exprimată sub forma unui respect vasalic, ce implica şi o anumită ierarhie, fără ca această recunoaştere ... să însemne şi o subordonare". Evident, şi între state era o ierarhie vizibilă, unele state, după potenţialul economic şi militar, erau destul de puternice, altele, mai puţin puternice. Autorii subliniază că în „cadrul politic inter­naţional al evului mediu" statele urmau „lanţul ierarhiei feudalo-vasalice, ceea ce nu le-a ştirbit independenţa", pasul fiind apreciat drept o „cale de unire a lor în corpul comun al creştinătăţii".

Semnarea actului din 1387 de către Petru Muşat a fost determinată de necesităţi economice, politice şi militaro-strategice, el fiind rezultatul „unei aprecieri lucide a avantajelor şi dezavantajelor pe care le oferea ... subordonarea vasalică faţă de Co­roana polonă". Omagiul faţă de rege şi Coroană era o justificare politico-juridică a temerilor faţă de viitorul ţării, o manifestare a prudenţei în orientarea politică externă a Moldovei, care trebuia să-i asigure existenţa fiinţei statale prin integrarea la aceea ce Ştefan Gorovei a numit „comunitatea europeană". Suveranitatea unui stat, relativ slab din punct de vedere militar, în epoca medievală era bazat pe sistemul suzerani­tăţii altui stat mai puternic. Mai mulţi cercetători au admis faptul că unele state, chiar dacă îşi asumă unele obligaţii faţă de altele nu-şi pierd suveranitatea. În acest con­text, Valentin Al. Georgescu consideră că legăturile de vasalitate stabilite la început de domnii Moldovei cu polonii şi ungurii „au fost practic şi chiar juridic, lichidate sau golite de conţinut real şi echivalente unei alianţe între egali), chiar dacă trebuiau să respecte schemele şi limbajul unei ierarhii formale". Actul din 26 septembrie 1387 fixează cele două ritualuri în stabilirea relaţiilor de vasalitate: omagiul, procedura căruia însă nu este descrisă şi actul de credinţă, jurământul, săvârşit după ritul şi obiceiul ortodox prin sărutul crucii care se afla în mâinile Mitropolitului ortodox Kiprian de Kiev.

În concluzie la cele spuse mai sus, se poate afirma că actul din 26 septembrie 1387 semnat de domnul Moldovei era un angajament luat între doi suverani şi marii demnitari a două ţări libere şi suverane, dar inegale ca putere - Moldova şi Polonia - după obiceiul omagiului, obicei feudo-vasalic răspândit în ţările europene în epoca medievală. Conform omagiului şi jurământului de credinţă, vasalul devenea „supus" suzeranului, dar aceasta nu însemna că vasalul îşi pierdea drepturile asupra ţării sale. Petre Panaitescu s-a exprimat destul de explicit pe această problemă: „suzeranitatea nu implică pierderea independenţei statului".

Domnii ulteriori, Roman I şi Ştefan II, de asemenea, au depus omagii de va­salitate (1393 şi, respectiv, 1395) Coroanei polone, obligându-se să-i acorde sprijin militar. Promisiunea lui Roman I de a-i acorda regelui ajutor militar „contra oricărui duşman, neexceptând pe niciunul", este totuşi limitată - ajutorul nu trebuia să fie acordat în cazul unor conflicte ale regelui cu Lituania, Prusia şi statele germane situ­ate la vest de Cracovia. Ţinând cont de realităţile politice de atunci, obligaţia militară a domnului Moldovei se reducea la o eventuală colaborare împotriva Ungariei. Desi­gur că actul din 1393 nici pe departe nu i-a asigurat lui Wladislaw Jagiello supuşenia domnului Moldovei, care, se pare, în cele din urmă, s-a ridicat împotriva suzeranului său acordând sprijin militar cneazului Teodor Coriatovici (?-1414) al Podoliei, care manifesta tendinţe de autonomie.

Ştefan II, instalat în scaunul ţării de către regele polon, pe 6 ianuarie 1395 sem­na un tratat de închinare cu regele polon Vladislav II. Este primul act în care se men­ţionează sprijinul polonez. În act este inclusă şi făgăduinţa de credinţă a boierilor moldoveni, care alături de domn se obligau să fie credincioşi regelui şi Coroanei şi să acorde sprijin militar împotriva tuturor duşmanilor regelui, fără nicio excepţie. Dar, cu totul surprinzător apare obligaţia boierilor de a-l reţine pe domn de la orice mani­festări de duşmănie împotriva regelui, iar în cazul în care domnul „de acuma sau cel viitor n-ar vrea să fie ascultător", boierii se obligau să fie „pe cinste, pe credinţă, fără înşelăciune, fără viclenie", împreună cu regele, împotriva acestui sau viitor domn.

În ultimul deceniu al secolului al XIV-lea sunt fixate şi primele manifestări de rivalitate polono-ungară pentru Ţara Molodvei. La începutul lui ianuarie 1395, regele maghiar Sigismund întreprindea o expediţie pentru a aduce în supunere „ţara noastră a Moldovei", dar suferă înfrângere. Mai târziu, în iulie 1397, Sigismund a semnat un tratat de alianţă cu Wladislaw Jagiello, prin care primul renunţa la terito­riile aflate în litigiu între cele două regate: Halici, Moldova şi Podolia.

Luarea scaunului Moldovei de către Alexandru cel Bun (1399-1432) cu ajutorul lui Mircea cel Bătrân, dar contrar voinţei regelui polon, care intenţiona să aducă în Moldova un pretendent Ivaşcu, a tensionat relaţiile dintre cele două state. Domnul Moldovei semna tratatul de închinare şi credinţă cu regele polon abia în martie 1402: adică Moldova a beneficiat de o independenţă totală pe parcursul a peste 2 ani de zile. Un nou tratat era semnat în 1404, confirmat ulterior în 1407. Dacă actul din 1402 este apreciat de specialişti în sensul că el a menţinut independenţa totală a ţării, actul din 1404 a beneficiat de o apreciere duală: Gheorghe Pungă îl aprecia drept un act „de supunere", iar Pavel Parasca crede că la Cameniţa „s-a semnat un tratat pe principiul egalităţii părţilor semnatare, Moldova încetând de a mai fi tratată ca obiect de tocmeală în rivalitatea dintre Ungaria şi Polonia". Actul din 6 octombrie 1407 a fost apreciat de Gh. Pungă „doar un jurământ de credinţă", iar Pavel Parasca consideră că prin acest act Alexandru cel Bun ar fi renunţat la „suveranitatea afirmată la Cameniţa" şi a revenit „la relaţiile de vasalitate-suzeranitate" cu Polonia. Textul semnat de Alexandru cel Bun la 25 mai 1411 are un vădit caracter antiungar: domnul Moldovei va fi împotriva craiului unguresc. Caracterul de alianţă este evidenţiat şi de formula „cine i-ar fi vrăjmaş (rege­lui), acesta este vrăjmaş şi nouă (domnului Moldovei)". În cazul în care regele Unga­riei va porni împotriva Poloniei, Alexandru cel Bun se obliga să pornească împotriva Ungariei, iar dacă Ungaria va ataca Moldova, domnul cerea ca Polonia să intervină împotriva Ungariei. Reînnoind „supunerea" faţă de rege, Alexandru cel Bun promite că nu va întreprinde nimic împotriva Poloniei, avertizându-l pe rege că promisiunea este valabilă numai în cazul în care el, regele „nu ne va face vre-o nedreptate, în Ţara noastră şi în ocina mea şi în hotarele mele".

La începutul secolului al XV-lea, problema luptei antiotomane devine o proble­mă stringentă a lumii creştine, ceea ce a determinat obligativitatea statelor europene de a-şi uni forţele şi de a contribui la stăvilirea avalanşei otomane. Acestei obligati­vităţi trebuia să i se confere un caracter juridic, întruchipat în tratate internaţionale la care să adere cât mai multe state. În urma negocierilor, Ungaria şi Polonia au ajuns la o „mutuo concordatum", conform căreia Alexandru cel Bun era obligat să înde­plinească porunca regelui polon şi să-i ajute pe unguri în lupta impotriva Imperiu­lui Otoman, adică mobilizarea trupelor moldovene şi participarea, alături de unguri urma să aibă loc numai la porunca regelui polon Wladislaw Jagiello. Prin aceste clauze, situaţia era total controlată de regele Poloniei - în ultimă instanţă el, nu rege­le Ungariei, decidea dacă Moldova să se implice în războiul antiotoman sau nu. Prin prevederile de mai sus regele Sigismund câştiga doar nişte promisiuni himerice refe­ritoare la implicarea Moldovei în lupta antiotomană. Dar, desigur, regelui Sigismund trebuia să i se promită şi ceva mai concret, lucru prevăzut în tratat: în cazul în care domnul Moldovei nu va asculta porunca regelui polon şi nu va acorda ajutor regelui maghiar în lupta impotriva otomanilor, Alexandru cel Bun trebuia să fie înlăturat din scaun, iar Ţara Moldovei urma să fie impărţită în două. În această eventualitate, partea de apus a ţării şi Chilia ar fi revenit Ungariei, partea de răsărit a Moldovei cu Cetatea Albă ar fi revenit Poloniei.

Aşadar, tratatul de la Lublău a fost o manevră diplomatică foarte reuşită a re­gelui polon Wladislaw Jagiello, dacă doriţi, o trişare, o înşelare a regelui Sigismund al Ungariei. Promisiunile din tratat doar în aparenţă satisfăceau interesele teritoriale ale Ungariei, în esenţa lor, aceste promisiuni urmau să confere un aspect agreabil pentru a masca natura neplăcută pentru unguri. De aceea, aprecierea tratatului de la Lublău în sensul că regatele Ungariei şi Poloniei s-au înţeles să împartă Moldova lui Alexandru cel Bun, cred că nu reflectă o situaţie reală, în realitate, realizarea acestui deziderat depindea întru totul de voinţa regelui Poloniei, pentru care era limpede că perspectiva unei confruntări militare polono-otomane era încă foarte îndepărtată şi nedorită.

Examinarea statutului juridic internaţional al Ţării Moldovei în perioada de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi până la sfârşitul domniei lui Alexandru cel Bun per­mite să afirmăm că domnii Moldovei Roman I şi Ştefan I au depus, ca şi Petru Muşat, jurăminte de fidelitate regelui polon, jurăminte care nu au limitat cu nimic suverani­tatea Ţării Moldovei, suzeranitatea regelui fiind pur nominală. De la începutul dom­niei lui Alexandru cel Bun şi până în martie 1402 Moldova a fost un stat independent şi suveran, fără nicio obligaţie faţă de puterile vecine. Prin actul din martie 1402 se revine la suzeranitatea nominală poloneză, care nu a afectat cu nimic statutul anterior al ţării. Prin tratatul de la Lublău (1412) Polonia a eliminat, cel puţin temporar, Un­garia din competiţia pentru „suzeranitate" în Moldova şi şi-a asigurat suzeranitatea nominală exclusivă asupra Moldovei, ceea ce a asigurat ţării o stabilitate internă şi externă pe circa 20 de ani de zile.

Alexandru cel Bun şi-a îndeplinit cu cinste obligaţiile de vasal faţă de Polonia, trimiţând detaşamente de oşteni în ajutorul polonilor care luptau împotriva teutoni­lor (1422, Marienburg etc.). Politica paşnică promovată de Alexandru cel Bun pe parcursul întregii domnii a evoluat în forme violente la sfârşitul domniei sale când el întreprinde câteva expediţii în Polonia şi supune Pocuţia. Tensionate au fost şi relaţiile cu Ţara Românească, domnul căreia, Dan II, instigat de unguri, a căutat să ocupe Chilia (1429 şi 1430).

După moartea lui Alexandru cel Bun începe o perioadă grea în istoria Moldovei. Nenumăratele lupte pentru scaunul ţării dintre diferiţi pretendenţi au sleit şi ruinat ţara. Până la instalarea în scaun a lui Ştefan cel Mare, la domnie s-au perindat 9 domni, care s-au schimbat în scaunul ţării de 18 ori. Toţi aceştia au semnat tratate de închinare cu Polonia sau Ungaria, asigurându-şi prin aceasta venirea şi consolidarea la domnie. Dar, ţinând cont de interesele părţilor, domniile lor au fost efemere şi doar au adus ţara la o stare de decadenţă.

În primăvara anului 1457, scaunul Ţării Moldovei a fost ocupat de către Ştefan, supranumit ulterior cel Mare, un fiu al fostului domn Bogdan al II-lea. Ştefan reuşeş­te să-l alunge din scaun pe Petru Aron, care fuge în Polonia, şi, drept rezultat al unor acţiuni energice, să se impună pe arena internaţională. Pe 4 aprilie 1459 el semna cu Polonia tratatul de pace de la Overchelăuţi şi punea capăt ostilităţilor militare mol- do-polone. Una din problemele centrale la negocieri şi în actul semnat la 4 aprilie 1459 a fost problema Hotinului. Domnul Moldovei promitea să lase Cetatea Hotin în „posesiune şi pace intactă" polonezilor, de asemenea vama ce ţine de Cetatea Hotin şi oraşul propriu-zis. Locuitorii cetăţii şi oraşului primeau dreptul de a pescui în râul Nistru, ceea ce indică clar că partea dreaptă a râului, în zona Hotinului, era sub controlul autorităţilor moldovene. Domnul Moldovei cere categoric ca Petru Aron să fie îndepărtat din cetate şi să nu „stea mai aproape de ţările Moldovei decât în Smotricz", oraş situat în Podolia de Est. Ultimele două clauze se referă la obligaţiile vasalice ale domnului Moldovei. Ştefan promite că nu va încheia cu nimeni alianţe împotriva suzeranului, îl va sluji numai pe rege şi va acorda „ajutorul necesar contra păgânilor".

În martie 1462 erau semnate câteva acte prin care domnul Moldovei făgăduia regelui credinţă, dar personal, omagiul l-a depus abia în anul 1485.

Tensionate au fost şi relaţiile lui Ştefan cel Mare cu Ungaria, mai ales după cucerirea Chiliei la 1465, dar campania regelui maghiar din 1467 s-a încheiat cu un dezastru total. După aceasta, în răstimpul 1468-1470 între cele două părţi a fost semnat tratatul de pace. La sfârşitul lunii iunie 1475, solii unguri sosiţi la Ştefan cel Mare numeau Moldova „regnum Moldaviae", renunţând la formula „terra nostra Moldaviensis", utilizată într-un act din 9 decembrie 1462. Actele din 12 iulie şi 15 august 1475 semnate de Ştefan cel Mare şi Matei Corvin reglementau relaţiile dintre cele două state, dar sub forma caracteristică epocii medievale, de vasalitate-suzera- nitate, în cazul dat pur nominală. Lipsa aluziei la îndeplinirea efectivă a ritualului prevăzut pentru acceptarea statutului de vasal al unui senior pare să ateste şi faptul că regele Ungariei a acceptat să negocieze cu Ştefan ca cu un partener egal. Victoria lui Ştefan cel Mare de la Vaslui împotriva otomanilor a servit un argument decisiv în acest sens. Fraza „regno nostro" utilizată de Ştefan cel Mare pentru desemnarea Moldovei este chemată să sublinieze acelaşi statut al ţării pe care îl are „regnum Hungariae". Actele examinate atestă şi consolidarea fiinţei statale a Moldovei, or re­gele, în scrisoarea semnată, utilizează pentru desemnarea Ungariei termenul „regno ... nostrae", iar pentru desemnarea Moldovei termenul „regno ejus", adică termeni ce probează acelaşi statut juridic internaţional.

Complicate au fost şi relaţiile lui Ştefan cu domnii Ţării Româneşti. Conflictul începea de la neînţelegerile de la hotar şi au continuat cu expediţii ale domnului Moldovei în vederea aducerii Ţării Româneşti sub controlul său, ceea ce a provocat reacţii violente din partea Imperiului Otoman. În atare situaţie, Ştefan cel Mare hotă­răşte să depună personal omagiul de credinţă regelui Poloniei, lucru pe care îl face în septembrie 1485 la Colomeea. Actele semnate atestă destul de limpede că este vorba de restabilirea aceloraşi relaţii de vasalitate-suzeranitate între două state egale, cu obligaţiile reciproce ale vasalului şi suzeranului, ceea ce le conferă, în esenţă, carac­terul unei alianţe militaro-politice. Cu toate acestea, Polonia nu a fost capabilă sau nu a dorit să depună toate eforturile diplomatice şi militare pentru a asigura securitatea Moldovei dinspre Imperiul Otoman. În consecinţă, Ştefan cel Mare s-a văzut nevoit să semneze pace cu Poarta (1486). Mai mult chiar, sub pretextul de a alunga pe oto­mani din Chilia şi Cetatea Albă, în septembrie 1497, regele a intrat cu trupe în Mol­dova. Campania în Moldova s-a încheiat cu un dezastru total, Ştefan beneficiind şi de ajutorul militar al otomanilor. Înfrângerea polonilor în Codrul Cosminului a însemnat sfârşitul definitiv al suzeranităţii polone asupra Moldovei. În urma negocierilor, la 13 iulie 1498 a fost încheiată o înţelegere polono-ungară prin care Jan Albert îl „repunea în graţie" pe domnul Moldovei, se prevedeau modalităţile de retrocedare a prizoni­erilor, se asigura libertatea comerţului dintre Moldova şi Polonia, domnul Moldovei urmând a-l informa pe rege despre mişcările turcilor. Tratatul moldo-polon din 12 iulie 1499 duce la concluzia că el a fost încheiat pe bază de paritate cu regele Poloni­ei, menţionându-se supremaţia, fie şi pur nominală a regelui Ungariei Wladislaw al II-lea peste Moldova, supremaţie recunoscută de Jan Albert. Prin tratatul dat, regele Poloniei renunţa la pretenţiile de suzeranitate asupra Moldovei. Moartea regelui Jan Albert pe 17 iunie 1501 îl determină pe Ştefan să revină asupra problemei Pocuţiei şi domnul Moldovei instaurează controlul său asupra acestei provincii. În primăvara anului 1502, domnul Moldovei, care deja se afla în „ţara Rusească"(„terra Russie"), îl informa pe Ivan, starostele de Lypowycz, că aceasta este „ţara mea".

Referindu-se la raporturile moldo-polone, Florentina Căzan şi Cătălin Mustaţă menţionau că „alianţa moldo-polonă trebuie înţeleasă sub dublu aspect: ca o integrare în creştinătate, înţeleasă ca un corp politic, şi ca alianţă antiotomană, prin intermediul unui regat catolic, şi apoi ca o alianţă între două state vecine". Autorii mai subliniază faptul că „domnii români au înţeles vasalitatea ca pe o alianţă şi nu subordonare", situaţie care se observă „din întreg protocolul omagial depus de Ştefan cel Mare" în faţa regelui polon la 1485, din conţinutul actului scris, dar şi din faptul că „nu a avut loc doar o închinare personală, ci şi a ţării, prin participarea boierilor, care şi ei au jurat credinţă alături de domnul lor". Acestui ultim fapt autorii îi acordă o importanţă deosebită, explicând prin aceasta „de ce jurământul de vasalitate nu a fost însoţit de o investire cu teritorii din partea regelui polon, cum de fapt vasalitatea o cerea". Nu putem omite nici opinia domnului Moldovei. În actul din 12 iulie 1475, referindu-se la relaţiile domnilor Moldovei cu Polonia, Ştefan cel Mare afirma că înaintaşii noştri au avut cu acea ţară „confederacionis pacem".

În concluzie la cele de mai sus, putem afirma că până la începutul secolului al XVI-lea, fenomenul suzeranităţii s-a manifestat prin supunerea nominală a ţării, relaţiile de suzeranitate-vasalitate dintre Moldova şi cu Polonia, pe de o parte, şi cu Ungaria, pe de altă parte, în epoca respectivă au avut caracterul unor alianţe politico- militare.

După moartea lui Ştefan cel Mare, în pofida faptului că el îl asociase la domnie pe fiul său Bogdan, pretendenţii la scaun, fie din Istanbul, fie dintre boierii locali, nu au lipsit. Cu toate acestea, Bogdan reuşeşte să se menţină în scaunul ţării. Suveranii vecini Moldovei au avut o atitudine diferită faţă de Bogdan III. În anul 1504, regele Poloniei Alexandru, nemulţumit de cucerirea Pocuţiei de către Ştefan, trimite o solie la Istanbul, care trebuia să-1 asigure şi pe domnul Ţării Româneşti că regele nu-1 recunoaşte domn pe Bogdan şi să propună sultanului Baiazid o campanie comună împotriva Moldovei. Apelul la turci era un gest, cel puţin, necreştin. La refuzul lui Bogdan de a ceda Pocuţia, polonezii îl ameninţă cu război, apoi îi propun încorpo­rarea Moldovei în cadrul Poloniei, motivând că, în acest fel, vor rezista mai bine pericolului otoman. Dar Bogdan rămâne ferm pe poziţiile sale.

Pe de altă parte, regele Ungariei Vladislav se temea că în Moldova s-ar putea consolida puterea otomanilor sau a polonilor. Între timp însă, se deteriorează situ­aţia politică din Ungaria şi, din punctul de vedere al lui Bogdan, ea nu mai putea fi considerată un sprijin eficace împotriva tendinţelor sultanului de a-şi subordona mai strict Moldova.

Domnul Moldovei încearcă rezolvarea problemei Pocuţiei prin căsătoria sa cu sora regelui polon, Elizabeta, în zestrea căreia urma să fie inclusă şi Pocuţia. Pe 6 septembrie 1505, la Cracovia era semnat un tratat moldo-polon prin care regele se obliga să-i dea în căsătorie pe sora sa Elizabeta. În martie 1506 a fost încheiat tratatul matrimonial şi de alianţă. Cu toate acestea, căsătoria nu a mai avut loc şi Pocuţia, cedată anterior de Bogdan, rămase Poloniei.

La scurt timp după aceasta, Bogdan III devine inconvenabil şi regelui Ungariei Vladislav. Conflictul apare în 1507 din cauza Cetăţii de Baltă, dăruită lui Ştefan cel Mare. În opinia cercetătorilor, donaţiunea a fost nominală: ea trebuia confirmată din nou pentru a fi păstrată de urmaşii posesorilor răposaţi, lucru care nu a fost făcut de rege după moartea lui Ştefan. De aici şi conflictul apărut.

În acest fel, Bogdan III devine insuportabil şi polonilor, şi ungurilor, fapt ce a dus la apropierea dintre Vladislav şi Sigismund. Tratatul de pace şi alianţă, semnat de cei doi la 1507, avea referiri directe şi la Moldova: Sigismund refuză în favoarea Ungariei suzeranitatea asupra Moldovei; Ungaria trebuie să reţină pe domnul Mol­dovei de la orice agresiune împotriva Poloniei; să-1 determine să nu incite contra Poloniei pe turci şi pe tătari; dacă domnul Moldovei n-ar fi de acord să participe la expediţia polono-ungară împotriva Turciei, el urma să fie alungat din domnie (prin aceasta se reactualiza o parte a Tratatului de la Lublău din 1412); în cazul unui atac otoman, Polonia trebuia să sprijine Ungaria pentru apărarea Moldovei.

În toamna anului 1506 Bogdan începe ocuparea Pocuţiei pe care o deţine până în vara anului 1509, când este ocupată de poloni. În ianuarie 1510 Bogdan e silit să semneze tratatul de pace cu polonii, pace mijlocită de regele Ungariei Vladislav. Conform tratatului, se instaura „înţelegere şi linişte şi pace veşnică", iar căsătoria nu va mai avea loc, problema Pocuţiei rămânea deschisă. În noiembrie 1510, reprezen­tanţii lui Sigismund s-au întâlnit cu reprezentanţii Moldovei şi au hotărât ca Pocuţia să rămână sub administraţia logofătului Moldovei până la o comisie mixtă ungaro- polono-moldoveană care urma să rezolve definitiv chestiunea.

Nu au fost stabile nici relaţiile lui Bogdan III cu Radu cel Mare şi Neagoe Ba- sarab. La originea acestui conflict a fost faptul că Ştefan cel Mare alipise la Moldova ţinutul Putna, pe care continua să-1 ţină Bogdan. În anul 1507 Radu cel Mare între­prinde o expediţie în ţinutul Putna. Bogdan răspunde cu aceeaşi monedă - arde şi pradă în Ţara Românească. În aceste condiţii, Radu cel Mare trimite soli la Bogdan şi în octombrie 1507 este încheiată pacea, care prevedea ca intre cele două ţări să rămână hotarul vechi, Radu să întoarcă toată prada luată din Moldova.

O nouă tensionare a raporturilor lui Bogdan cu Neagoe Basarab are loc în 1512 şi în 1514. Motivul pentru cel de-al doilea conflict pare a fi acela că în iulie 1513

Bogdan s-a căsătorit cu Domniţa Ruxanda, fiica lui Mihnea-Vodă, căsătorie care nu a fost pe placul lui Neagoe Basarab şi el a susţinut cu oaste pe un pretendent la scaunul Moldovei, Trifăilă, venit din Transilvania. Tentativa a fost însă nereuşită: la sfârşitul lui februarie 1514, Trifăilă a fost prins şi decapitat.

Bogdan III menţine relaţiile cu Moscovia, considerând-o un eventual aliat îm­potriva Poloniei sau tătarilor. În 1509, mergând împotriva Poloniei, Bogdan a înche­iat o alianţă cu Moscovia. La sfârşitul anului 1512 Polonia începe război împotriva Moscoviei, regele solicita ajutorul lui Bogdan III, solicitare care, probabil, a rămas fără oarecare acţiuni din partea domnului Moldovei. De asemenea, la începutul lui 1511, solii lui Bogdan cereau de la Rusia ajutor împotriva tătarilor.

După moartea lui Bogdan, domn al Moldovei devine un fiu nelegitim al acestuia, Ştefăniţă, de aceea în calitate de regent a fost numit influentul boier Luca Arbore. În decembrie 1517, între Moldova şi Polonia a fost semnat un tratat de alianţă prin care părţile îşi luau angajamente reciproce în lupta împotriva otomanilor. Tratatul moldo- polon a mai fost confirmat în câteva rânduri pe parcursul anului 1518. Raporturile lui Ştefăniţă cu polonii se tensionează pe la sfârşitul anului 1522 - începutul lui 1523, când Ştefăniţă a luat o serie de măsuri pentru a limita puterea marii boierimi. Nemul­ţumiţi, o parte din boieri fug în ţările vecine, mai ales în Polonia, altă parte, în frunte cu Luca Arbore, este executată. Ştefăniţă, în conformitate cu tratatele anterioare, cere extrădarea boierilor fugari, dar regele Sigismund refuză. Măsurile luate de Şte- făniţă acutizează şi mai mult situaţia, dar regele nu se decide la o campanie deschisă împotriva Moldovei, el se limitează doar la susţinerea boierilor moldoveni în frunte cu Cosma Şarpe. Zdrobirea detaşamentelor boiereşti venite din Polonia (septembrie 1523) a pus capăt stării de tensiune dintre Moldova şi Polonia.

Ştefăniţă a căutat să menţină relaţiile şi cu Moscovia. în 1522 regele Poloniei Sigismund consideră că moldovenii în alianţă cu otomanii vor năvăli în Polonia, de aceea el nu perniţe trecerea solilor lui Ştefăniţă spre Moscova.

Raporturile lui Ştefăniţă cu Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi) nu au rost dintre cele mai bune. Domnul muntean refuză să extrădeze boierii moldoveni refugiaţi în Ţara Românească şi Ştefăniţă susţine pe un pretendent (numele nu i se cunoaşte) la scaunul din Bucureşti, iar fără succes. Căsătoria lui Radu de la Afumaţi (sf. lui 1525) cu una din cele două fiice (Ruxanda şi Stana) ale fostului domn Neagoe Basarab supără şi mai mult pe Ştefăniţă, care trebuia să fie şi el prezent la alegere, fiindcă Neagoe Basarab îi promisese de soţie pe una din fiicele sale. Cu toate aces­tea, Ştefăniţă a propus o soluţie de compromis: el se căsătoreşte cu cea de-a doua fiică, Stana, dar cu condiţia ca Radu de la Afumaţi să accepte titlul de „voievodul cel mic al Valahiei", iar Ştefăniţă, titlul „mare voievod al Valahiei". Deoarece Radu nu a acceptat această propunere, Ştefăniţă, în februarie 1526, ataca Ţara Românească, domnul muntean s-a văzut nevoit să extrădeze boieii moldoveni refugiaţi, care, aduşi în Moldova, au fost executaţi. La rândul său, Radu de la Afumaţi pustieşte sudul

Moldovei. Drept consecinţă, la sfârşitul anului 1526 Ştefăniţă mai invada o dată Ţara Românească, de unde se întoarce bolnav şi pe 14 ianuarie 1527, la Hotin, se stinge din viaţă.

Domn devine Petru Rareş, un fiu nelegitim al lui Ştefan cel Mare. Conform unor istorici, Petru Rareş a fost primul domn numit de sultan în scaunul Moldovei, con­form altora, el a fost ales în scaun de către boierii ţării. În domeniul politicii externe, Petru Rareş a moştenit de la predecesorii săi câteva probleme importante: problema desprinderii Poloniei de Imperiul Otoman şi retrocedarea Pocuţiei; apărarea inde­pendenţei în faţa otomanilor; problema Ciceului şi a Cetăţii de Baltă.

Pentru început, în mai 1527, Rareş semnează o convenţie cu regele Sigismund I, care prevedea reglementarea neînţelegerilor de la hotare, reglementarea comerţului, retrocedarea fugarilor etc. La 13 decembrie 1527, la Cracovia solii lui Petru Rareş semnau un tratat de pace şi de alianţă cu regele Sigismund I. Domnul Moldovei este numit de rege „sincerul nostru amic" şi îl asigura pe Petru Rareş că va domni în ţară fără nicio piedică din partea Poloniei, care nu va susţine niciun candidat la scaunul Moldovei. În cazul în care Rareş şi-ar pierde scaunul, va putea veni în Polonia, cu boierii săi, de unde va primi ajutor pentru a reveni în ţară. Tratatul prevedea şi o eventuală campanie militară împotriva otomanilor, la care urma să participe şi Un­garia.

Alegerea lui Ferdinand I şi rege al Ungariei (1526) duce la aceea că el a cău­tat să obţină sprijinul lui Rareş pentru a-şi consolida poziţiile propunându-i Bistriţa şi împrejurimile sale. Dar promisiunile lui Ferdinand erau încă prea timpurii. Ioan Zapolya, voievodul Transilvaniei, de asemenea a fost ales rege al Ungariei şi a fost recunoscut de Poartă, Papă, Polonia, Veneţia, Franţa. Rareş era obligat să ţină cont atât de această situaţie, cât şi de poziţia Porţii. Domnul Moldovei începe negocierile cu Ioan Zapolya, cel din urmă promiţându-i temporar Bistriţa şi înaintând pretenţii de suzeranitate asupra Moldovei. În condiţiile când Poarta îl sprijină pe Ioan Zapol­ya, Rareş nu are de ales. La porunca Porţii, domnul Moldovei intra în ianuarie 1529 în Transilvania. În luna iunie 1529, Rareş întreprinde o nouă campanie în Transilva­nia. El reuşeşte să zdrobească trupele habsburgice, ceea ce-i determină pe secui să treacă de partea domnului Moldovei, care instituie o administraţie moldovenească în nord-estul Transilvaniei. În toamna anului 1529 trupele lui Petru Rareş intrau iarăşi în Transilvania şi atacau Braşovul. Braşovenii încep negocierile de pace cu Petru Rareş, ajungându-se la semnarea unei înţelegeri. În noiembrie 1529, Petru Rareş proclamă protectoratul Moldovei asupra Braşovului şi Făgăraşului şi, în numele lui Ioan Zapolya, se declară protector al întregii naţiuni săseşti.

Înaripat de aceste succese, în august 1530 Petru Rareş cere regelui Sigismund retrocedarea Pocuţiei, dar a fost refuzat. În atare condiţii, în decembrie 1530 Petru Rareş ocupă Pocuţia, ceea ce a dus la înrăutăţirea bruscă a raporturilor cu Polonia. Având consimţământul tacit al Porţii, în vara anului 1531, trupele poloneze conduse de hatmanul Tarnowski intrau în Pocuţia. O primă înfrângere cavaleria lui Rareş a suferit-o pe 19 august 1531. La 22 august a avut loc cunoscuta bătălie de la Obertâni. Oastea lui Petru Rareş este înfrântă, polonii au luat mulţi prizonieri şi tunurile.

În tratatul polono-otoman din 1533 Ţările Române extracarpatice erau calificate ca „robii şi tributarii" sultanului. Sultanul a luat decizia să-1 înlăture pe Petru Rareş şi caută să realizeze acest plan în comun cu regele Sigismund. Dar polonezii puteau accepta „prietenia" otomanilor numai până la o anumită limită: atunci polonezii au considerat că demiterea lui Rareş în acest mod ar fi depăşit atare limită şi colaborarea polono-otomană ar fi fost foarte periculoasă, în primul rând, pentru planurile polone­ze, rolul Poloniei de „apărător" al Moldovei ar fi fost redus simţitor.

Atmosfera a fost tensionată şi mai mult de faptul că în 1534, în Transilvania pentru a institui „liniştea", este trimisă o persoană de încredere a sultanului, Aloisio Gritti, fapt apreciat drept încercarea Porţii de a-şi institui aici dominaţia directă. Ra- reş, care intuieşte această primejdie, caută din nou o apropiere de Habsburgi. Drept rezultat, cetatea Mediaş, unde se afla Gritti, a fost asediată de trupe moldovene şi habsburgice. Gritti, sperând să se salveze, se predă lui Petru Rareş. Acesta îl predă însă austriecilor care l-au executat. Doi fii ai lui, aduşi în Moldova, au avut aceeaşi soartă. Cu toate acestea, Soliman se angaja să-1 ierte pe Rareş pentru uciderea lui Gritti, să contribuie la retrocedarea Pocuţiei, dar cu condiţia ca domnul Moldovei să participe cu 6 000 de oşteni la lupta împotriva Habsburgilor. Rareş refuză oferta sultanului, continuă negocierile cu Habsburgii şi la 4 aprilie 1535 semnează cu Carol al V-lea, fratele lui Ferdinand I, un tratat care prevedea: Rareş promite credinţă re­gelui Ungariei; Carol va fi sprijinit împotriva turcilor în cazul în care aceştia ar ataca regatul; regele îl va sprijini pe Rareş împotriva otomanilor. În acelaşi an, 1535, Rareş încheia cu Habsburgii un tratat de alianţă. Cu toate că Ferdinand a susţinut pretenţiile lui Rareş asupra Ardealului, ajutor militar el nu a primit.

Ca şi predecesorii săi, Petru Rareş s-a străduit să menţină bunele raporturi cu Rusia. La aceasta au contribuit, în primul rând, interesele politice ale domnului Mol­dovei. Pe de o parte, el urmărea atragerea Moscovei în coaliţia antiotomană, pe de altă parte, în planurile lui Rareş, Rusia trebuia să împiedice acţiunile duşmănoase ale Poloniei împotriva Moldovei. Se ştie faptul că în 1529, doi soli din Moldova se aflau la Curtea de la Moscova. Ca urmare a acestei solii, s-a încheiat alianţa, amintită în­tr-o notă din Registrul documentelor care cândva se păstrau în Departamentul solilor din Moscova: „Carte de inţelegere a lui Petru voievodul voloh cu marele cneaz al întregii Rusii Vasile Ivanovici". În anii 1533 şi 1535, domnul Moldovei s-a adresat Moscovei cu cererea de a-l apăra de pretenţiile regelui Poloniei şi marelui cneaz al Lituaniei. La 1539, solii lui Rareş erau din nou la Moscova şi cereau prietenia şi apărarea marelui cneaz, dar către acest timp Rareş părăsise Moldova.

Boierii moldoveni care l-au părăsit la 1538 pe Petru Rareş, temându-se de răz­bunarea acestuia, hotărăsc să instaleze singuri în Moldova un domn. În decembrie 1540, Ştefan Lăcustă este omorât de boieri şi în loc instalat Alexandru Cornea. Dar Poarta hotărăşte numirea pentru a doua oară în scaunul domnesc pe Petru Rareş care ajunge la Suceava pe 21 februarie 1541.

Petru Rareş a căutat să retrocedeze Moldovei posesiunile ei în Transilvania: Ciceul şi Cetatea de Baltă. Pe 18 octombrie 1541, la regina Elisabeta soseşte un sol al lui Rareş care cere hotărât restituirea Cetăţii Ciceu şi a Cetăţii de Baltă, iar la 19 noiembrie Petru Rareş ameninţa pe regina Elisabeta că va intra cu trupe în Transil­vania pentru a-şi lua cetăţile.

În virtutea faptului că Sfântul Imperiu Roman se afla în raporturi ostile cu Poar­ta, la 1 martie 1542 Rareş semna o înţelegere cu Ioachim, margraf de Bradenburg, şi conducătorul oştilor a tot Imperiul Roman, urmărind scopul să scape de „această robie turcească", să „putem căpăta îndărăt cetăţile şi posesiunile noastre", să putem fi legaţi, uniţi şi întrupaţi de-a pururea cu sacrul Imperiu Roman". La 6 iulie 1542, Ioachim răspundea afirmativ propunerii lui Petru Rareş, considerând că a „încheiat şi a aşezat" cu domnul Moldovei „o confederaţiune şi oarecare pacte atingătoare de trebi secrete". În felul acesta, Petru Rareş este primul domn care începe promovarea unei politici externe deosebite. Pentru a înlătura suzeranitatea otomană, el intenţi­onează ca Moldova să fie unită, legată şi întrupată pentru totdeauna cu sacrul Imperiu Roman.

Raporturile lui Rareş cu Polonia erau tensionate. Dintr-o scrisoare din 10 sep­tembrie 1542 a lui Sigismund către domnul Moldovei, aflăm că la rege fuseseră deja două solii moldovene şi regele îl asigurase că va porunci ca supuşii săi să nu mai supere pe oamenii din Moldova, cerând ca acelaşi lucru să facă şi Rareş.

La începutul lunii septembrie 1546, Petru Rareş s-a stins din viaţă. În scaunul ţării rămâne fiul său Ilie Rareş. Regelui polon i se oferă prietenia şi la 30 noiembrie 1546 este semnat un tratat moldo-polon care îi favoriza mai mult pe poloni. Acelaşi caracter îl are şi tratatul cu Ioan Sigismund Zapolya, voievodul Transilvaniei, semnat la 26 august 1548. Iliaş Rareş se obligă să respecte faţă de principe „toată credinţa şi supunerea", el şi boierii se „vor arăta credincioşi", îi vor „oferi orice ajutor", vor retroceda duşmanii lui Ioan Sigismund veniţi în Moldova, vor asigura liberul comerţ al transilvănenilor în Moldova. Singur Iliaş nu obţine nimic.

Datele prezentate consemnează că domnia lui Iliaş a constituit un dezastru pen­tru ţară. Nefăcând faţă lucrurilor, el abdică de la scaun în favoarea fratelui său, pleacă la Istanbul şi se turceşte. Noul domn, Ştefăniţă Rareş (iunie 1551-septembrie 1552), începe represalii împotriva boierilor, ceea ce îi face să fugă în Polonia. Situaţia se complică în septembrie 1551, când în Moldova revine Ilie Rareş cu intenţia de a se instala în ţară. Dar, după jefuirea unor regiuni din Polonia, se întoarce în Imperiul Otoman. Ştefăniţă spera să întoarcă Moldovei cetatea Ciceu şi Cetatea de Baltă, de aceea ordinul sultanului de a intra în Transilvania a fost bine-venit. Refuzul lui Fer­dinand de a-1 ajuta cu bani pentru a plăti tributul Porţii şi de a accepta planul lui de alianţă antiotomană, 1-a întărâtat şi mai mult pe Ştefăniţă, care împreună cu turcii şi tătarii intră în Ţara Secuilor. Dar campania militară nu reuşi. Retras în Moldova, Şte­făniţă Rareş a fost asasinat de boieri, care l-au ales domn pe boierul Joldea (septem­brie 1552). Dar Joldea nu a domnit. Din Polonia vine un fiu nelegitim al lui Bogdan al III-lea, Petre Stolnicul. Joldea a fost prins şi călugărit.

Petre Stolnicul a fost ales domn de boierii refugiaţi în Polonia. El şi-a luat nu­mele de Alexandru, iar poporul 1-a poreclit Lăpuşneanu, după locul de baştină al mamei sale. De la bun început, Lăpuşneanu a promovat o politică externă destul de activă. În septembrie 1552 el depuse jurământul de credinţă reprezentantului rege­lui sosit în Moldova. Domnul jură credinţă şi ascultare; să aibă prieteni şi duşmani pe acei ai regelui; în caz de război, să vină cu 7 000 călăreţi în ajutorul regelui; se obligă, de asemenea, să nu facă niciun tratat public sau privat fără învoirea regelui. Ulterior (1553), el revendica în mod ultimativ cetatea Ciceu şi Cetatea de Baltă. Fiind refuzat, la 24 februarie el pradă Ţara Secuilor, dar gerurile mari şi ciuma l-au silit să se întoarcă înapoi. Revenit în ţară, Lăpuşneanu întreprinde o expediţie în Ţara Românească (mai 1553) pentru a-1 instala în scaun pe Mircea Ciobanul. Dar domnia acestuia nu a fost de lungă durată (mazilit în februarie 1554).

Pe 16 decembrie 1554, la Vilno este semnat un tratat de „bună amicie şi de eter­nă pace" cu Polonia. Actul este destul de semnificativ. Nici cea mai mică aluzie de „suzeranitate" a regelui polon asupra domnului Moldovei. În martie 1556, sultanul acordă lui Ioan Sigismund titlul de principe al Transilvaniei şi ordonă instalarea lui în scaunul de la Alba Iulia. La porunca Porţii, în Transilvania intrau şi ostile Mol­dovei şi Ţării Româneşti. Îndeplindu-şi misiunea, în octombrie 1556 trupele moldo- muntene se întorc acasă, totuşi Lăpuşneanu nu reuşeşte obţinerea Ciceului şi a Ce­tăţii de Baltă. În următorii doi ani, Lăpuşneanu caută pe cale diplomatică să rezolve problema acestor cetăţi. Nereuşind, în vara anului 1558 domnul îşi mobiliza oastea pentru a intra în Transilvania. Dar sultanul îi interzice acest lucru, în virtutea faptului că regina Isabela a promis restituirea cetăţilor. Într-un termen scurt, domnul numeşte pârcălabul său la Cetatea de Baltă.

Politica lui Alexandru Lăpuşneanu în Transilvania nu corespundea intereselor lui Ferdinand, de aceea el a luat toate măsurile ca să-1 izgonească pe domnul neas­cultător. Pentru doi ani de zile (1561-1563), scaunul Moldovei este ocupat de Iacob Heraclid Despotul, intrat în ţară cu mercenari străini. Cu toate că era un exponent al politicii habsburgice, în decembrie 1561 el revendică principelui Transilvaniei Ciceul, Cetatea de Baltă şi minele de la Rodna. pregătind între timp şi o expediţie, respinsă de transilvăneni. Încercarea de a rezolva pe cale diplomatică divergenţele moldo-transilvănene nu s-au încununat cu succes.

La 1 iunie 1562, la Praga era semnat un tratat între Soliman I şi Ferdinand I, prin care cel din urmă renunţa la toate pretenţiile sale asupra Transilvaniei, iar otomanii promiteau să-i reţină pe domnii Moldovei şi ai Ţării Româneşti de la atacuri împotri­va supuşilor lui Ferdinand. Într-un anumit sens, prin acest act Despot-Vodă îşi pierde principalul său susţinător.

Domnia de circa 8 luni de zile a lui Ştefan Tomşa nu a adus linişte ţării. Polonia şi Transilvania intervin în faţa Porţii pentru readucerea lui Alexandru Lăpuşneanu care îl susţine. După o încercare nereuşită, în februarie 1564 Alexandru Lăpuşneanu, susţinut de turci şi tătari, îl alungă din scaun pe Ştefan Tomşa, care fuge în Polonia unde este executat. Raporturile lui Alexandru Lăpuşneanu cu Polonia au fost con­firmate încă o dată prin Tratatul polono-otoman din 30 aprilie 1565, care în fond repeta clauzele Tratatului din martie 1554. Pe 9 martie 1568 Alexandru Lăpuşneanu se călugări sub numele de Pahomie şi „a dat schiptrul singurei stăpâniri fiului său Bogdan". Trei zile mai târziu, Alexandru Lăpuşneanu moare, otrăvit de boierii com­plotişti.

Domnia tânărului Bogdan Lăpuşneanu nu s-a manifestat prin nimic deosebit. Felicitat de Ioan Sigismund cu ocazia înscăunării, el menţine relaţii bune cu Transil­vania. Cu Polonia semnează un tratat de închinare la 2 octombrie 1569, obligându- se: să menţină pacea, fidelitatea, sinceritatea şi supunerea faţă de rege; nu va revendi­ca niciodată Pocuţia; libertatea comerţului etc. Învinuit de Poartă în relaţii prea bune cu Polonia, pârât la Poartă de boierii ori de pretendenţii la scaunul ţării, în februarie 1572, Bogdan este mazilit, scaunul ţării a fost vândut lui Ioan-Vodă cel Cumplit.

Chiar la începutul domniei sale, Ioan-Vodă solicită polonilor extrădarea lui Bogdan, promiţând că va deveni vasal al regelui Sigismund, revendicând totuşi Po- cuţia. Conform unor surse, Ioan-Vodă ar fi întreprins o campanie în Pocuţia. Dar raporturile cu Polonia au fost normalizate repede şi în iulie 1572 Ioan-Vodă, cu asen­timentul Porţii, s-a recunoscut vasal al Poloniei. În acelaşi an, Ioan-Vodă depunea jurământul de credinţă şi lui Maximilian al II-lea al Austriei, asigurându-1 că „va slu­ji creştinătatea cu toată ţara şi resursele sale". Dar, practic, Liga antiotomană nu s-a manifestat prin nimic. Ridicarea împotriva Porţii a dus la pieirea lui şi domn devine Petru Şchiopul. Noul domn şi-a apărat scaunul, nu întotdeauna destul de eficient, de atacurile pretendenţilor cazaci, care uneori au reuşit să se instaleze în scaunul ţă­rii. Relaţiile Moldovei cu Polonia sunt reglementate de înţelegerile polono-otomane (Tratatul din 17 iulie 1577).