Istorie

1. Relaţiile Ţării Româneşti cu Imperiul Otoman

La începutul secolului al XIV-lea, o nouă forţă politică se manifestă în Europa - Imperiul Otoman, care iniţiază trecerea în Europa (Tracia) prin anii 1321 şi 1327, pri­ma garnizoană otomană fiind plasată în anul 1354 în cetatea bizantină Tzimpe (Pen-la Gallipoli). Mai târziu (1362), otomanii cuceresc Adrianopolul, care în 1365 devine a doua capitală a Imperiului (1365).

Începutul relaţiilor Ţării Româneşti cu Poarta este fixat clar în sursele istorice din anul 1388, când cele două părţi sunt angajate în lupta pentru Dobrogea. Otoma­nii trec Dunărea (1388), dar sunt înfrânţi de români. Aceasta a pus începutul unui îndelungat război între Ţara Românească şi Imperiul Otoman, care pe la sfârşitul deceniului al IX-lea sau începutul deceniului al X-lea al secolului XIV (autorii ro­mâni oferă repere cronologice diferite:1389, T. Gemil), (1390, M. Maxim), (1391, A. Decei), organiza o expediţie a acângilor în stânga Dunării, prădând cumplit. Re- ferindu-se la situaţia Ţării Româneşti, o cronică otomană relata că ţara „încă nu era supusă, ea era în stare de război", afirmaţie care contrazice alte cronici otomane care afirmă că era supusă. O sursă bulgară semnalează că: „Mircea, voievodul vlah i-a lovit pe turci şi i-a nimicit rău şi abia au scăpat". Mircea nu lasă nepedepsită invazia otomană. El răspunde cu o expediţie în iarna 1393-94 în timpul căreia distruge tabăra acângilor de la Karinovasî, situată la sud de Balcani.

Tradiţia a păstrat însă informaţia că în anul 1393 Mircea cel Bătrân ar fi semnat la Nicopole un tratat, capitulaţie cu otomanii, conform căreia sultanul a consimţit ca domnul nou-supus să se guverneze după legile proprii, are dreptul să facă război şi pace, dreptul la viaţa şi la moartea supuşilor săi, creştinii care au primit islamul şi vor reveni iarăşi în Ţara Românească la creştinism nu vor fi pedepsiţi, locuitorii ce vor merge în posesiunile otomane vor fi scutiţi de haraci şi de alte contribuţii, plata unui tribut de 3 000 piaştri roşii sau 500 piaştri de argint în monedă turcească.

Sursele istorice indică o altă invazie a otomanilor care a avut loc în Ţara Româ­nească pe la 1394-1395, care s-a soldat cu marea bătălie de la Rovine (ров - şanţ); hendek - şanţ) unde otomanii au fost înfrânţi. Locul bătăliei nu a fost determinat: unii istorici cred că lupta ar fi avut loc undeva pe malul râului Argeş, alţii - lângă Craiova, cei de ai treilea - pe râul Ialomiţa. Discuţii se poartă şi în ce priveşte data bătăliei: 10 octombrie 1394 sau 17 mai 1395 - data morţii lui Konstantin Dejanovici, conducătorul unui detaşament de sârbi, vasal sultanului, participant la bătălie.

Pentru anii următori, sursele istorice fixează ciocniri între Ţara Românească şi Imperiul Otoman, inclusiv pentru cetatea Turnu, cucerită pentru moment (1397), dar reîntoarsă de Mircea la 1399. În anul 1402 hanul mongol Timur Lenk îl zdrobea pe Baiazid lângă Ancara şi, drept consecinţă, statul otoman se împarte în trei părţi în care guvernau cei trei fii ai sultanului: Soliman - Adrianopol; Musa - Brusa; Mehmed - Amasya. Domnul Ţării Româneşti caută să profite de situaţie. Prin anii 1405-1406 Mircea cel Bătrân încerca organizarea coaliţiei antiotomane, dar eforturile sale nu au avut succes. Dimpotrivă, pe la 1407-1408 otomanii atacau Dobrogea. Începând cu anul 1410, el acordă ajutor lui Musa, care devine stăpânul Rumeliei, dar ulterior este înfrânt de Soliman. În anul 1411, tot cu ajutorul domnului Ţării Româneşti, Musa iarăşi devine sultan, dar împotriva lui se ridcă Mehmed. În iulie 1412, Musa este înfrânt şi încercând să treacă în Ţara Românească este omorât. În anul 1415 Mircea susţine un nou pretendent la tronul sultanal, pe Mustafa, care pretindea că este fra­tele lui Mehmed. La 1416, acesta profitând de faptul că Mehmed era în Asia Mică, trece Dunărea, dar este înfrânt. Evident, otomanii nu au lăsat fără răspuns implicarea lui Mircea cel Bătrân în treburile otomane. În februarie 1417 ei întreprind o nouă expediţie în Ţara Românească şi Mircea s-a văzut nevoit să se împace cu Mehmed I (1413-1421). Consecinţele acestor lupte şi-au găsit oglindire în sursele istorice. Un izvor bizantin informează: „şi domnul Daciei, trimiţând soli la el, a încheiat un tratat de pace, cu condiţia să aducă tribut, pe care i l-a rânduit împăratul Mehmed". Cro­nicarul Radu Popescu menţiona că „văzând obrăznicia turcilor, s-au împăcat cu ei şi i-au fost dând polcon, pentru ca să se odihnească ţara cu pace". O sursă otomană de asemenea fixa că „Mircea s-a împăcat cu sultanul şi a trimis avuţie". Un călător stră- nota la 1668 că „în 1415 domnul Ţării Româneşti a fost silit să dea turcilor tribut". Totuşi, problema când s-a împăcat Mircea cu otomanii mai rămâne la ordinea zilei, invocându-se anii 1415 (Aurel Decei), 1417 (Mihai Maxim). A. Zamfirescu este în­clinat să creadă informaţiei unei surse postbizantine care relatează că „În anul 6928 (1 septembrie 1419-31 august 1420) sultanul Mehmed I a prădat Ţara Românească. Şi de atunci au fost siliţi românii să dea haraci turcilor".

După moartea lui Mircea cel Bătrân (1418), Ţara Românească a intrat într-o profundă criză politică internă care a dus la întărirea poziţiilor otomane. În timpul domniei lui Radu Praznaglava (1420-1427, cu întreruperi) statutul politic al Ţării Româneşti s-a deteriorat mai mult. Dan II (1422-1431, cu întreruperi) a continuat luptă împotriva otomanilor. Statutul de autonomie al Ţării Româneşti a fost con­firmat de Tratatul otomano-ungar din 1429. În timpul domniei lui Alexandru Aldea (1431-1436), poziţiile otomanilor se întăresc şi mai mult: domnul s-a obligat să se prezinte la Poartă la porunca sultanului; să meargă cu oaste în Transilvania; să trimi­tă la Poartă ostatici. Vlad Dracul (1436-1442; 1443-1447), înscăunat cu susţinerea boierilor, refuză să plătească otomanilor haraci şi respinge o invazie otomană. Dar el nu s-a bucurat de sprijinul deplin al Ungariei şi s-a văzut nevoit să meargă la turci, pe care îi susţine în campania din Transilvania (1438). Prin anii 1442-1443 a fost chemat la Poartă şi întemniţat, eliberat ulterior cu promisiunea să păstreze pacea cu otomanii şi să trimită doi fii ostatici: Radu (cel Frumos) şi Vlad (Ţepeş). Vladislav al II-lea (1447-1456) a promovat o politică de echilibru între Poartă şi Ungaria.

În anul 1451 a fost semnat armistiţiul dintre Ungaria şi Imperiul Otoman pentru trei ani de zile prin care se recunoştea fiinţa statală a Ţării Româneşti sub protecţia Imperiului Otoman şi Ungariei, dar domnul urma să plătească Porţii haraci şi să manifeste „ascultare, supunere şi îndatorire"; obligaţii de vasal faţă de Ungaria, in­clusiv plata unei sume de bani; în cazul în care nu va plăti şi sultanul, şi Iancu aveau „voia a-l tulbura şi a-l sili la pace"; sultanul şi regele Ungariei nu aveau dreptul să numească domni în Ţara Românească, era un drept al ţării, domnul actual urma să fie în scaun până la finalul armistiţiului sau până la deces.

După expirarea a trei ani de zile, presiunea otomană asupra Ţării Româneşti s-a intensificat. Iancu de Hunedoara întreprinde o campanie în Ţara Românească, îi sileşte pe turci să se retragă. Dar intenţia lui Iancu de a lua Amlaşul şi Făgăraşul, considerat al Ţării Româneşti, au înrăutăţit relaţiile dintre domn şi guvernatorul Un­gariei, care îl instala în scaun pe Vlad Ţepeş (1456-1462; 1476-1477). Acesta în anul 1459 a refuzat plata haraciului. Pasul era echivalent cu declaraţia de război Porţii, care face încercarea de a-l înlătura din scaun. Drept răspuns, Vlad atacă şi nimiceşte garnizoanele otomane staţionate în centrele fortificate de pe ambele maluri ale Dună­rii. În vara anului 1462 turcii intrau în Ţara Românească. Atacul nocturn i-a asigurat victoria lui Ţepeş, totuşi el s-a văzut nevoit să se retragă în faţa forţelor mult mai nu­meroase ale otomanilor. Planul Porţii de a supune pe calea armelor Ţara Românească a eşuat, dar ei îl lasă în scaun pe Radu cel Frumos. Încercările lui Ştefan cel Mare de a scoate Ţara Românească de sub influenţa otomană nu au avut succesul scontat, domnii instalaţi de el se închinau Porţii. În timpul domniei lui Radu cel Mare (1495­1508), suma tributului plătit Porţii a crescut de la 8 la 12 mii galbeni. Poarta a pretins supunerea completă faţă de sultan, domnul urma anual să sărute mâna sultanului. De asemenea, otomanii au luat sub controlul lor unele vaduri de la Dunăre şi au cerut să fie transferaţi în Imperiu vreo 4-5 mii de oameni, care ar fi trecut în Muntenia din zonele de la sudul Dunării.

În august 1511, Vlad cel Tânăr (1510-1512) recunoştea supremaţia regelui Vla­dislav al Ungariei şi se pronunţă împotriva otomanilor, acţiunea a provocat nemul­ţumirea boierilor care din nou se adresează Porţii. La începutul anului 1512, trupele otomane conduse de Mehmed-beg au intrat în Ţara Românească, domnul a fost prins şi decapitat. Boierii Craioveşti reuşesc să instaleze în scaun pe un membru al familiei lor, Neagoe. Una din direcţiile principale ale politicii externe ale acestuia a fost men­ţinerea bunelor relaţii cu Poarta, plata regulată a tributului. Cronicarul Radu Popescu menţiona că Neagoe Basarab „a legat haraci la turci". În septembrie 1515, Neagoe Basarab merge la Constantinopol pentru a prezenta personal omagiul de vasalitate.

Moartea lui Neagoe Basarab în septembrie 1521 a provocat tulburări în Ţara Românească. În pofida a doi pretendenţi, în scaunul Ţării Româneşti rămâne fiul lui Neagoe Basarab, Teodosie. În timpul acestuia turcii devin adevăraţi stăpâni ai ţării. Paşa de Nicopole, Mehmed-beg, ajunge să conducă în mod efectiv ţara. El reuşeşte să obţină steag de domnie de la sultan, trimite peste Dunăre pe Teodosie, introdu­ce în Ţara Românească administraţia otomană, pune, conform cronicii Istoria Ţării Româneşti „subaşi pen toate oraşele şi pen toate satele". În aşa fel, către anul 1522 situaţia în Ţara Românească se agravase definitiv.

Logofătul Stoica, care se afla la Istanbul şi cunoştea intenţiile otomanilor de a transforma Ţara Românească în paşalâc, conform Letopiseţului Cantacuzinesc se adresează „la toţi boiarii ca să ridice domn mai curând pe Radul-Vodă din Afu­maţi, pentru că piare ţara de turci". Boierimea munteană se adună în jurul lui Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi), care în decurs de câţiva ani duce lupte crâncene cu turcii. El era ajutat de oraşele din Transilvania cu care avea încheiate înţelegeri. Lupta Ţării Româneşti sub conducerea lui Radu de la Afumaţi împotri­va turcilor i-a silit pe aceştia să respecte autonomia ţării şi să-l recunoască domn. Conform raguzanului M. Bocignoli, turcii „au început să negocieze cu valahii în vechile condiţii" şi drept urmare „s-a încheiat un tratat" conform căruia sultanul urma să numească domn pe unii dintre românii pe care i-ar avea lângă el; românii să plătească tribut tot aşa ca şi mai înainte şi să lichideze datoriile. Conform unor surse, Radu a fost personal la Poartă în decembrie 1524, unde „şi-a plecat capul la poala împăratului". Închinarea a dus la recunoaşterea lui Radu domn în Ţara Ro­mânească, dar şi la mărirea tributului la 14 000 de galbeni, depunerea omagiului de vasalitate la fiecare 3 ani.

Dintre domnii ulteriori doar Radu Paisie (1535-1545) luă o atitudine antiotoma- nă. Dintr-o scrisoare a sa către autorităţile Braşovului, aflăm că el a primit domnia de la turci. Cu toate acestea, el condamnă pe turci, care s-au ridicat împotriva creştinilor şi este de părere că şi „creştinii să ne unim cu toţii într-un gând şi o credinţă", amin- tindu-le că a „legat credinţă şi ne-am unit în cuvinte" cu voievodul Ioan Zapolya.

Totuşi, în decembrie 1540, Radu Paisie îi sfătuia pe transilvăneni să fie credincioşi sultanului, căci altfel îşi vor pierde ţara. Ceva mai târziu, nemulţumit de turci că au ocupat Brăila, în 1543, el semna un tratat cu Ferdinand prin care îl recunoştea pe acesta rege al Ungariei, se obliga să nu-1 sprijine pe Ioan Sigismund, se angaja să participe la o coaliţie antiotomană. Legăturile lui Radu Paisie cu imperialii au dus la bănuieli din partea Porţii, precum că nu este fidel, el a fost chemat de sultan şi sur­ghiunit în Egipt, unde a şi murit.

Unii dintre domnii ulteriori - Mircea Ciobanul (1545-52; 1553-1554; 1558­1559), Pătraşcu cel Bun (1554-1557) au mai informat Habsburgii despre mişcările trupelor otomane, dar la o alianţă antiotomană nu s-a ajuns. Domnii Ţării Româneşti din acest timp au fost supuşi Porţii. Ecaterina, soţia lui Alexandru Mircea (1568­1577), caracteriza situaţia în felul următor: „această ţară nu este moştenirea noastră; azi suntem şi mâine nu suntem, după voia lui Dumnezeu, căci ne aflăm în mâna tur­cilor şi nu ştim unde vom fi la urmă".

2. Relaţiile Ţării Moldovei cu Poarta

Surse istorice de la începutul secolului al XV-lea atestă că Moldova şi Ţara Ro­mânească făceau parte din coaliţia antiotomană. Pe 16 aprilie 1404 regele Ungariei Sigismund îl informa pe Filip, ducele Burgundiei, despre aceea că voievozii Mol­dovei şi Ţării Româneşti fac parte din alianţa constituită împotriva turcilor. Tratatul polono-ungar de la Lublău, semnat pe 15 martie 1412, îl obliga pe Alexandru cel Bun să îndeplinească porunca regelui polon şi să-i ajute pe unguri în lupta împotriva Imperiului Otoman. Totuşi, primele conflicte directe dintre Ţara Moldovei şi Impe­riul Otoman se referă la anii 1419-1420, când Moldova acordă ajutor Ţării Româ­neşti în lupta împotriva otomanilor. Este cunoscut faptul că la 1420 otomanii atacau Cetatea Albă, unii istorici cred că Chilia a fost pentru un timp scurt cucerită. La 1427 soli otomani erau la curtea lui Alexandru cel Bun: se crede că s-a discutat amestecul domnului Moldovei în relaţiile muntenilor şi ungurilor cu Poarta.

În timpul crizei politice interne din Moldova, izbucnită după moartea lui Alexan­dru cel Bun, unii dintre pretendenţii la scaunul domnesc, veniţi din Ţara Româneas­că, au beneficiat şi de sprijinul otomanilor, primul dintre ei fiind Ştefan (1433-1435). Unii domni, pentru a feri ţara de invaziile otomane, le-au oferit cadouri în bani, peşcheşuri. După căderea Constantinopolului la 1453, otomanii au pretins tribut, una din surse chiar pretinde că de acum la 1453 Moldova plătea tribut otomanilor, ceea ce nu corespunde realităţii. Au urmat îndelungate negocieri cu otomanii şi pe 5 octombrie 1455 urma un ultimatum al lui Mahomed al II-lea adresat lui Petru Aron, care fixa faptul trimiterii la sultan al logofătului Mihul cu acordul de a plăti tributul solicitat: „Deci, dacă vei trimite haraci două mii de ducaţi de aur domniei mele în fiecare an, atunci va fi încheiată pacea făcută". Termenul fixat de sultan pentru plata haraciului era de trei luni de zile: „Dacă va sosi la împlinirea acestora, atunci pacea să fie încheiată cu domnia mea. Dar dacă nu va veni, aceasta o ştiţi voi".

Actul boierilor moldoveni semnat la Vaslui pe 5 iunie 1456 legifera plata ha- raciului către Poartă. Viorel Panaite afirmă că „acceptarea plăţii tributului de către principii români ehivala cu garantarea protecţiei de către Poartă... Ideea de «pace» presupune în esenţă schimbul protecţiei - tribut, cu păstrarea domnilor creştini la conducerea Principatelor şi garanţia păstrării obiceiurilor ţării". Prin pacea din anul 1456, afirmă acelaşi autor, moldovenii au devenit „tributari", dar şi „oameni ai tra­tatului".

Câteva zile mai târziu, pe 9 iunie 1456, un nou act al sultanului menţiona sem­narea păcii cu Moldova, iar negustorii din Cetatea Albă primeau dreptul „să poată veni cu corăbiile lor şi încheia la Adrianopol, Brusa şi Constantinopol cu populaţia cumpărături şi afaceri şi să facă negoţ".

Venirea lui Ştefan cel Mare în scaunul Ţării Moldovei nu a modificat cu nimic re­laţiile cu Poarta. Acestea s-au înrăutăţit începând cu anul 1473, când Ştefan cel Mare a refuzat plata tributului către Poartă şi întreprindea o expediţie victorioasă împotriva lui Radu cel Frumos, supusul otomanilor. Acţiunile lui Ştefan echivalau cu declararea de război Imperiului Otoman. Drept consecinţă, trupele otomane intrau în Moldova, dar Ştefan cel Mare a apărat cu succes statutul de independenţă a ţării pe câmpul de luptă de lângă Vaslui la 10 ianuarie 1475. O nouă campanie otomană în Moldova a avut loc în vara anului 1476. Dar scopul urmărit, modificarea statutului juridic al ţării în raport cu Poarta nu a fost atins. Sultanul avea chiar şi un pretendent la scaunul Moldovei, dar cu toate că Ştefan suferă înfrângere în bătălia de la 26 iulie 1476, totuşi, în cele din urmă, el a reuşit „să transforme înfrângerea într-o veritabilă victorie" (V. Ciobanu), sultanul întorcându-se acasă „mai mult înfrânt decât biruitor" (N. Pienaru). Conse­cinţele acestei expediţii pentru raporturile moldo-otomane încă nu sunt pe deplin elucidate, incontestabil este însă faptul că domnul Moldovei a reluat plata haraciului. Ştefan nu se considera supus al Porţii, dar o asemenea perspectivă era întrevăzută de el: „voiu fi silit, de nevoie, să mă supun păgânilor", în cazul în care nu va primi ajutor de la creştini, anunţa el Senatul veneţian în mai 1477. Oricum, plata haraciului nu şi-a modificat semnificaţia: era vorba de răscumpărarea temporară a păcii.

Relaţiile cu Poarta au fost reglementate prin anii 1479-1481, când a fost semnat un nou tratat de pace cu Imperiul Otoman şi sultanul ierta „vina" şi înnoia „legămân­tul contractual". Conform tratatului, haraciul a fost dublat de la 3 000 la 6 000 de galbeni, domnul Moldovei „să se considere prieten prietenului şi duşman duşmanu­lui" şi să „nu mai iasă din drumul dreptăţii ca în vremurile trecute". La rândul său, sultanul promitea că „El, averea, ţara lui nu vor mai suferi nici un atac din partea mea şi a beilor sangeacurilor şi din partea celorlalţi robi ai mei văzându-1 în făgaşul cel drept va fi aţintit cu ochiul augustei mele favori şi se va bucura de mărinimiile mele împărăteşti".

În pofida actului semnat, relaţiile paşnice dintre cele două state nu au fost de lungă durată. La 1484 otomanii cuceresc cetăţile Moldovei Chilia şi Cetatea Albă. Ştefan caută să obţină ajutor de la Polonia şi Ungaria, dar fără succes. În această si­tuaţie, la 1486 domnul Moldovei semna o nouă pace cu Imperiul Otoman, prin care a asigurat „dăinuirea elementelor fundamentale ale fiinţei politice şi spirituale ale Mol­dovei", apreciind statutul Moldovei în raport cu Poarta prin prisma acestui tratat prin fraza „suzeranitatea limitată a sultanului otoman" (Tahsin Gemil). Contemporanul acelor evenimente, italianul Filippo Buonaccorsi-Callimachus (1437-1496), apreci­ind situaţia scria că sultanul a fost nevoit să-l numească pe Ştefan „aliat şi prieten", Ştefan era vasal regelui polon şi a cedat în faţa turcilor „nu sub presiunea armelor, ci condiţionat". Muntenii şi moldovenii, rezuma F. Buonaccorsi-Callimachus, au ajuns la învoială cu otomanii „nu ca învinşi, ci ca învingători". Participarea detaşamente­lor otomane, tătăreşti şi munteneşti la luptele lui Ştefan împotriva polonilor din anul 1497 se înscriu pe deplin în noile realităţi ale raporturilor dintre cele două state.

Relaţiile lui Bogdan al III-lea cu Poarta au fost menţinute în limitele existente în timpul domniei tatălui său, prin plata tributului el menţine pacea şi neatârnarea ţării faţă de Poartă. Ca şi tatăl său, în anul 1509, în luptele împotriva polonezilor, el capătă ajutor de la sultan. Situaţia lui Bogdan III se agravează în 1511, când Selim, fiul lui Baiazid, îşi exprimă deschis dorinţa de a ocupa tronul sultanal. Unul dintre aliaţii lui Selim a fost Bogdan III. La 25 ianuarie 1512, Selim recunoaşte domnului Moldovei gârlele de la Dunăre, vama de la Obluciţa, desetina şi venitul de la cei care ară şi pasc oile pe terenul din jur, aşa cum le dăduse sultanul Baiazid II. În opinia lui Marcel Ciucă, acest document confirmă existenţa unei înţelegeri între Bogdan şi Se- lim, înţelegere care a avut loc în preajma lui 25 ianuarie 1512 şi în baza ei, domnului Moldovei i s-au acordat locurile amintite. Cu toate acestea, în 1513 Selim intenţiona să-1 înlăture din scaun pe Bogdan III, folosindu-se şi de ajutorul hanului tătar. În 1514 se răspândea zvonul că Selim se pregăteşte pentru a trece Dunărea, în Moldova, urmărind scopul de a înscăuna un domn „ascultător poruncilor sale, ca să invadeze ţările creştine împreună cu turcii". Înţelegerea din 1512, primejdiile abătute asupra Moldovei în 1513 şi 1514 au fost folosite de mai mulţi istorici pentru posibilitatea existenţei unei „închinări" a lui Bogdan III faţă de Selim, închinare la care indică şi cronicarul Grigore Ureche.

Într-un studiu fundamental semnat de Şt. Gorovei (Moldova în „Casa păcii"...) consacrat raporturilor moldo-otomane, autorul conchide: „închinarea - adică resta­bilirea, după o întrerupere, a relaţiilor dintre Moldova şi Poartă - din vremea lui Bogdan al III-lea se dovedeşte astfel o creaţie târzie, rod al confuziilor din tradiţia cronicărească moldoveană". Oricum, Bogdan III reuşeşte să menţină neatârnarea ţă­rii faţă de Poartă până la moartea sa, care surveni în aprilie 1517.

Relaţiile Ţării Moldovei cu Imperiul Otoman în timpul domniei lui Ştefăniţă (1517-1527) rămân tensionate. Creşterea pericolului otoman îi determină pe unguri să înceapă negocierile cu Poarta şi la sfârşitul lunii mai 1519, între Ungaria şi Im­periul Otoman este încheiat un armistiţiu pe 3 ani de zile, armistiţiu care vizează mai multe ţări - Polonia, Spania Burgundia, Regatul Neapolului, Sicilia, Statul Pa­pal, Moldova şi Ţara Românească. În ce priveşte cele două din urmă, se stipula că „tributul, darurile şi serviciile, cum după obicei s-au dat şi servit Maiestăţii noastre împărăteşti, tot aşa de aci înainte să servească şi să dea, şi nimic mai mult să nu se ceară sau să se reînoiască ...".

Armistiţiul însă nu este respectat. Selim al II-lea întreprinde pregătiri pentru a ataca Ungaria. Cu toate că în septembrie 1520 Selim al II-lea se stinge din viaţă, noul sultan Soliman Magnificul nu renunţă la planurile de cucerire ale predecesorului său. În vara anului 1521, otomanii cuceresc câteva oraşe printre care Belgradul. Soli­man Magnificul a intenţionat să atragă în expediţia împotriva Ungariei şi pe domnul Moldovei, dar sub pretextul primejdiei tătare, apoi invocând şi pericolul polonez, Ştefăniţă refuză să se încadreze în operaţiile militare. Mai mult chiar. La 1524, deta­şamente otomane jefuiau în Polonia. Cu ocazia acestei campanii, otomanii au prădat şi regiunile periferice ale Moldovei, de aceea Ştefăniţă a organizat o ambuscadă la Tărăsăuţi (localitate în dreapta Prutului), zdrobind trupele otomane, acţiune care a rămas fără urmări pentru Moldova. Între timp continua războiul otomano-ungar. În urma unei noi ofensive otomane, declanşate în vara anului 1529, pe 8 septembrie a căzut capitala Ungariei, Buda. Conform unor surse otomane, la 10 septembrie, în tabăra otomană de lângă Buda, Petru Rareş ar fi depus omagiul de credinţă sultanu­lui. T. Gemil, în virtutea unor scrisori ale lui Soliman către Sigismund I (octombrie 1531), consideră că „în 1529 a intervenit o schimbare însemnată în evoluţia rapor­turilor moldo-otomane, care şi-ar fi găsit formularea într-un document scris". Pe de altă parte, el consideră că „posibilitatea unei reflectări denaturate sau a contaminării faptelor în literatura turcă ulterioară nu este deloc exclusă". V. Ciobanu, referindu-se la închinarea lui Rareş, semnalează o umbră de îndoială asupra acestui eveniment: „în cazul în care aceasta a avut loc cu adevărat".

Politica antipolonă a lui Petru Rareş de la începutul anilor 30 ai secolului al XVI-lea aruncă o lumină nouă şi asupra relaţiilor Ţării Moldovei cu Poarta. Regele Sigismund, bănuind amestecul Porţii în această problemă, trimite o solie la sultan, care, în scrisoarea de răspuns regelui, îl informa că domnul Moldovei şi al Ţării Româneşti sunt „robii şi tributarii" Porţii, nu au dreptul să negocieze cu ţări străine, drept care ar aparţine numai sultanului. La întrebarea dacă Petru Rareş a intrat în Pocuţia la ordinul Porţii, sultanul a răspuns negativ. Aşadar, în condiţiile când Poarta nu rezolvase definitiv problema Ungariei, iar purtarea războinică a lui Petru Rareş nu insufla încredere Porţii, sultanul, care avea pace cu Polonia, nu susţine acţiunea domnului Moldovei în Pocuţia.

Anul 1538 a fost fatal pentru Petru Rareş. El nu lasă nepedepsită campania polo­neză din Moldova din anul precedent şi, în ianuarie, oastea moldoveană intra în Polonia unde nimiceşte armata apărării curente (circa 2 000 de oşteni). Încercarea polonilor de a-l pedepsi pe Rareş suferă eşec: în februarie 1538, o nouă oaste poloneză este zdrobită pe Siret. În aceste condiţii, regele Sigismund apelează la Poartă şi cere ca sultanul să numească alt domn în Moldova. Este prima solicitare de acest fel din partea Poloniei. Prin această cerere polonezii dau frâu liber acţiunilor otomanilor în Moldova, acceptă ca sultanul să numească domn, ceea ce va afecta statutul politico-juridic al ţării.

Campania otomană din Moldova a fost favorizată şi de încercarea de coalizare a forţelor antiotomane, finalizată cu încheierea Ligii de la Nisa (1538 - Veneţia, Papa de la Roma, Imperiul Romano-German). Înţelegerea de la Oradea (1538) dintre Ioan Zapolya şi Ferdinand, de asemenea, nu intra în planurile otomanilor. Petru Rareş stingherea operaţiile militare ale otomanilor împotriva Ungariei - trupele tătare erau împiedicate să treacă prin Moldova, de aceea aici trebuia înscăunat un domn fidel sultanului. Faptul că Petru Rareş a aderat la coaliţia creştină, semnând tratate de ali­anţă cu Habsburgii, a constituit o altă cauză a expediţiei din 1538. Nemulţumită de conducerea autoritară şi de politică externă promovată de Rareş era şi marea boieri­me, care s-a pronunţat pentru înlăturarea lui din domnie. Şi, în sfârşit, Petru Rareş a refuzat să plătească turcilor haraci (1538). Pentru toate acestea, „răzvrătitul" Rareş trebuia pedepsit. Iniţial, Soliman intenţiona să transforme Moldova în paşalâc, dar curând a renunţat la acest plan, dându-şi seama că aceasta ar putea provoca compli­caţii serioase politicii otomane în Europa.

Pe 26 iulie 1538, trupele otomane în frunte cu sultanul pornesc din Adrianopol. În Moldova năvălesc şi tătarii, dar Rareş reuşeşte să-i zdrobească la Ştefăneşti. Por­nind de la faptul că sultanul 1-a anunţat pe Rareş că dacă acesta îşi va cere iertare, se va supune şi va depune omagiul de credinţă, campania va fi abandonată, putem afir­ma că Soliman nu se grăbea să treacă Dunărea. Petru Rareş a adunat boierii pentru a le cere sfatul, ei s-au pronunţat pentru supunere, urmărind scopul de a salva ţara. Petru Rareş s-a pronunţat pentru rezistenţă, dar nu a fost susţinut de către boieri.

La 8 august, un sol moldovean sosi în tabăra otomană din Dobrogea, solicitând iertarea lui Rareş. Sultanul s-a declarat gata să-l ierte cu condiţia că Rareş va veni personal şi se va supune. Solul, ştiind de poziţia lui Rareş, probabil a prezentat sulta­nului condiţiile în care boierii erau dispuşi să uşureze acţiunea militară a otomanilor, pe care le enumera un contemporan al acelor evenimente, Antonius Veranicics: să-1 ţină pe Petru de duşman, să-1 izgonească din domnie; să le numească un alt voievod din neamul lor; să se abţină de la masacre, să nu le răpească avuţiile, soţiile şi copiii să le fie nevătămaţi şi liberi de captivitate; să nu ocupe ţara pentru sine; să le îngăduie să păstreze drepturile, legile şi credinţa lor; să primească tributul şi darurile sancţi­onate prin pactele strămoşilor lor şi să se mulţumească cu acestea. Aşadar, pentru a salva ţara, boierii îl jertfesc pe Rareş.

În timp ce boierii negociau cu Soliman, la 17 august oastea poloneză trece Nis­trul şi asediază Hotinul. Atacul polonez nu poate fi interpretat altfel decât în sensul că ei au mers împotriva Moldovei împreună cu otomanii. Pe 28 august Rareş începe negocierile cu Polonia, reuşind să semneze tratatul de pace prin care domnul Mol­dovei renunţa la Pocuţia şi se obliga să plătească polonezilor despăgubiri de război. Părţile se angajau să-şi restituie reciproc prizonierii.

La 27 august, oastea otomană (circa 200.000) trece Dunărea. Rareş nu reuşeşte să organizeze apărarea ţării. Între 7-9 septembrie s-a văzut clar că boierii nu-1 susţin şi el se retrage în cetatea Ciceului. La 15 septembrie otomanii erau în faţa cetăţii Su­ceava. Considerând inutilă orice rezistenţă, porţile cetăţii au fost deschise în faţa lui Soliman. Două zile mai târziu, sultanul a convocat o adunare electivă la Suceava în timpul căreia boierii l-au „ales" domn pe Ştefan Getne, a acordat amnistie celor care au ridicat armele împotriva Porţii şi le-a făgăduit că „le vor fi asigurate şi nevătămate libertatea, drepturile, credinţa, patria şi avuţiile, afirmând că el a venit numai pentru a-l pedepsi pe voievodul Petru".

În cinstea expediţiei împotriva Moldovei, Soliman a poruncit ca evenimentul să fie înveşnicit cu o inscripţie pe o lespede de piatră instalată la cetatea Bender, în care, printre altele, se spunea: „Potcoava calului meu când a ridicat pulbere am devenit cuceritor al ţării Bugdan". Aşadar, sultanul indica faptul ca Moldova a fost cuceri­tă. Despre „cucerirea" Moldovei vorbesc şi unele cronici otomane. De aici, o parte din istorici au tras concluzia că la 1538 Ţara Moldovei a fost cucerită cu sabia. Însă acest lucru nu e tocmai aşa. Unul dintre cronicarii otomani, Abdul-Aziz-Efendi, rela­tând despre fuga lui Petru Rareş şi împrăştierea armatei moldoveneşti, scrie: „După aceea ţara sa fiind alipită fără împotrivire de la un capăt la altul la ţările islamice, a fost numit, potrivit obiceiului, un alt voievod pentru rânduiala treburilor Moldovei". Deci, Ţara Moldovei a fost alipită, fără a se împotrivi, la ţările islamice.

Cronicile otomane mai afirmă că boierii s-au adresat sultanului cu rugămintea să le fie numit voievod Ştefan. Sultanul „a început să-şi arate mila şi dragostea sa faţă de locuitorii ţării" şi le-a dat pe Ştefan domn. E clar că nu asta era pricina. Ceva mai jos, acelaşi cronicar afirmă că sultanul, „în scopul de a pune capăt tulburări­lor, care aveau loc la hotarele cetăţilor turceşti Akkerman şi Chilia, a primit să dea titlul de voievod, dar cu următoarele condiţii, care au fost fixate în scris: se vor da turcilor teritoriile aflate între ţărmul stâng al Prutului, adică spre Akkerman şi până la râul Nistru; la cele două capete ale ţinutului cedat turcii vor ridica două cetăţi; vo­ievodul să jure că nu se va răscula din nou şi că va îndeplini orice firman; voievodul se leagă ca la fiecare doi ani să vină el însuşi la curte şi să aducă haraciul ţării". Mai departe se arată că voievodul a primit însemnele domniei şi „în felul acesta a fost cucerită Moldova". E clar că este vorba de o „cucerire" prin tratat, nu „cu sabia", „cucerire" admisă de normele dreptului internaţional islamic.

Consecinţele campaniei otomane din 1538 au fost multiple. Conform cronica­rului otoman Rustem-paşa (1500-1561), Ţara Moldovei „a fost prădată cum n-au mai păţit ghiaurii de la întemeierea islamului". Un act din 22 iunie 1546 aminteşte campania din 1538, când „împăratul turcesc şi cu puterile lui, şi cu tătarii au prădat ţara noastră până la Suceava". Unii autori consideră că această campanie „a dus la pierderea independenţei economice şi politice a Moldovei", „a marcat supunerea efectivă a Moldovei faţă de Poarta Otomană". Sultanul a atentat la dreptul boierilor de a alege domn în ţară şi pentru prima dată au impus în scaunul Moldovei candidatul lor. Moldova a suferit şi pierderi teritoriale. Otomanii au ocupat Tighina şi Bugeacul. La Tighina a fost construită o cetate din piatră, iar numele oraşului a fost schimbat în Bender, formându-se şi o raia otomană cu acelaşi nume. Bugeacul devine loc de popas al tătarilor. S-a schimbat şi semnificaţia haraciului. Dacă până la 1538 el era un preţ al răscumpărării păcii de la sultan, un simbol al vasalităţii formale, de acum înainte devine „un semn al supunerii în fapt" (T. Gemil). Au fost limitate funcţiile domniei pe arena externă. Campania otomană a provocat o perioadă îndelungată de instabilitate politică a ţării, scaunul domnesc trecând, în perioada 1538-1572, din mână în mână de 12 ori.

Domnia lui Ştefan Getne, poreclit Lăcustă, a fost, în aprecierea lui Şt. Gorovei „o năpastă pentru Moldova". În domeniul politicii externe, Ştefan Lăcustă a promo­vat politica menţinerii echilibrului dintre puterile vecine, „se îndepărtează de politica filootomană, ca al cărei exponent fusese înscăunat, se îndreaptă spre făgaşul politicii şi alianţelor tradiţionale ale Moldovei" (Şt. Gorovei). Totuşi, presat de boieri, în noiembrie 1540, Ştefan Lăcustă întreprinde un atac asupra unei tabere otomane din Moldova, acţiune care a grăbit decizia sultanului să acorde domnia lui Petru Rareş. Ocupând scaunul Ţării Moldovei pentru a doua oară, în anul 1542 Petru Rareş semna două tratate antiotomane cu Ioachim, electorul de Brandenburg, tratate care nu au mai fost realizate în practică.

O nouă tensionare a relaţiilor moldo-otomane a avut loc în timpul domniei lui Ioan-Vodă cel Cumplit, când, la începutul anului 1574, sultanul a solicitat dublarea haraciului. Ceauşul 1-a preîntâmpinat pe domn că la Istanbul este deja un pretendent. Petru, fratele domnului muntean Alexandru, care este gata să plătească suma cerută. În această situaţie complicată, Ioan-Vodă a chemat o Mare Adunare a ţării, în faţa căreia a expus noua cerinţă a Porţii şi a propus să ridice armele împotriva otomanilor, propunere acceptată de cei adunaţi. Dar situaţia internaţională nu favoriza o luptă împotriva Porţii. Doar o parte din magnaţii poloni, independent de rege, au trimis în ajutorul lui Ioan-Vodă două detaşamente alcătuite din şleahtici şi cazaci, unul în frunte cu Ivan Svercevski (1.200 de ostaşi) şi altul în frunte cu hatmanul Pocotilo (600 de ostaşi). Prima bătălie cu trupele otomano-munteano-transilvănene a avut loc pe 24 aprilie 1574 lângă s. Jilişte. Cu toate că Ioan-Vodă dispunea de un număr mai modest de oşteni (cifrele indică 20.000 de ostaşi, efectivul trupelor otomane este evaluat între 40 mii şi 102 mii oameni), el reuşeşte să obţină victorie. Drept rezultat, o parte din oştile muntene i se alătură. Ioan-Vodă continuă marşul în Ţara Româneas­că, ocupă Bucureştii şi, la începutul lunii mai, îl instalează în scaun pe Vintilă-Vodă, un fiu al fostului domn Pătraşcu cel Bun (1554-1557). După aceasta, Ioan-Vodă asediază Brăila, cu gândul de a-i prinde pe Alexandru al II-lea şi pe Petru Şchiopul, dar fără succes. Nu reuşeşte nici să-l menţină în scaun pe Vintilă-Vodă: după patru zile de domnie acesta este asasinat de boieri. Zdrobirea unui detaşament de turci şi tătari lângă Lăpuşna şi asediul cetăţii Bender îi consolidează întrucâtva poziţia, dar aceste evenimente nu hotărăsc soarta războiului cu Imperiul Otoman.

Succesele obţinute de moldoveni erau foarte importante. Ele ameninţau se­rios suzeranitatea otomană la nord de Dunăre şi, în anumite condiţii, puteau servi drept exemplu pentru alte popoare. De aceea, Poarta mobilizează forţe considera­bile pentru a restabili situaţia în Moldova. La începutul verii anului 1574, o mare oaste otomană (numărul ei este evaluat între 50 mii şi 200 000 de oşteni) se apropie de Dunăre. Ioan-Vodă ar fi încercat să-i oprească pe turci să treacă Dunărea, dar nu a reuşit. Bătălia hotărâtoare a început la 10 iunie 1574, nu departe de lacul Cahul. Chiar de la începutul bătăliei situaţia lui Ioan-Vodă deveni critică. Oastea otoma­nă numeric era superioară, cavaleria boierilor a trecut de partea otomanilor, iar o ploaie scurtă a udat iarba de puşcă şi Ioan-Vodă a rămas fără artilerie. În aceste condiţii, domnul s-a retras pe un deal de lângă s. Roşcani, bătălia continuând până pe 14 iunie. Turcii îi propun lui Ioan-Vodă să înceteze rezistenţa, promiţându-i lui şi oştenilor săi viaţa. Ioan-Vodă accepta propunerea, soseşte în tabăra marelui vizir, dar după o scurtă convorbire cu acesta este asasinat. Aşa s-a terminat încer­carea lui Ioan-Vodă de a scoate Moldova de sub suzeranitatea Imperiului Otoman. Prin lupte s-a demonstrat că ţara se poate elibera de sub suzeranitatea Porţii, dar, în acelaşi timp, s-a văzut că libertatea obţinută nu poate fi menţinută, forţa militară a Moldovei fiind inferioară forţei militare a Porţii. O consecinţă a fost şi realizarea iniţiativei domnului muntean de a-1 instala în scaunul Moldovei pe fratele său Petru şi prin aceasta a fost întrerupt obiceiul alegerii domnilor din dinastia Muşati- nilor. Actul este apreciat de Şt. Andreescu drept „un precedent deosebit de preţios pentru acţiunea de mai tâziu a lui Mihai Viteazul".

În condiţii destul de grele, Petru Şchiopul reuşeşte să achite haraciul, ob­ţinând un plus de bunăvoinţă din partea Porţii. Deoarece cheltuielile erau mari, Petru Şchiopul s-a văzut nevoit să introducă noi impozite şi să-şi apere scaunul de pretendenţii cazaci de dincolo de Nistru. Nevoia de bani îl determină pe Petru Şchiopul să activizeze comerţul cu Transilvania, să redeschidă drumul de comerţ cu Austria şi Veneţia, iar în 1588 el încheie un tratat comercial cu reprezentantul reginei Angliei la Istanbul, Guilelm Hareborne. În anul 1591 otomanii cer mărirea haraciului. Cu toate că boierii l-au sfătuit să plătească, el a refuzat sub motivul „că să face obicei carile nu va mai eşi" şi el nu vrea „sa ia blestemul ţării asupra sa" şi, însoţit de mai mulţi boieri părăseşte ţara şi se retrage în Ţara Nemţească (or. Tirol).

3. Transformarea Transilvaniei în principat autonom sub suzeranitatea Porţii

Începând cu secolul al XVI-lea, ţările europene sunt din ce în ce mai conştiente de primejdia otomană. În aceste condiţii, Imperiul Habsburgic, Ungaria şi Polonia încearcă să facă faţă noii primejdii şi în anul 1515, la Viena, are loc semnarea unui pact familiar dintre Maximilian de Habsburg, regele Ungariei Vladislav şi fratele său Sigismund, regele Poloniei care prevedea căsătoria urmaşilor lui Maximilian şi Vladislav. Cu alte cuvinte, se preconiza o coaliţie antiotomană polono-ungaro-habs- burgică. Consiliul de la Lateran, convocat în anul 1517, a prevăzut organizarea unei cruciade antiotomane. Aceste acte nu au rămas necunoscute la Poartă, care, cu toate că în 1519 a semnat un armistiţiu pe trei ani de zile cu Ungaria, începe pregătiri mi­litare de amploare. Urcarea pe tronul sultanal a lui Soliman Magnificul, la începutul lunii octombrie 1520, avea să ducă la mari schimbări în Europa.

În iarna lui 1520-1521, otomanii atacau Banatul Severinului. În mai 1521 avea loc o Dietă a regatului ungar, în care s-a discutat chestiunea păcii şi războiului. Si­tuaţia era destul de complicată, ajutor de la alte ţări creştine nu era. În august 1521, otomanii reuşesc să ocupe Belgradul. Nici aceasta nu a dus la coalizarea ţărilor euro­pene. La 28 august 1526, pe câmpia de lângă Mohaci a avut loc o mare bătălie între trupele otomane şi ungare, oastea ungară a fost zdrobită, iar regele Ludovic a fost omorât. Cu toate că în septembrie 1526 trupele otomane ocupau Buda. apoi şi Pesta, Soliman nu valorifică din plin succesul oştii sale şi se retrage din Ungaria. Într- un asemenea context, la coroana maghiară, rămasă liberă, sperau doi candidaţi: Ian Zapolia. voievodul Transilvaniei, şi Ferdinand I, împăratul Imperiului Habsburgic. Ambii candidaţi reuşesc să fie proclamaţi regi de către adepţii lor in octombrie 1526 şi, respectiv, în decembrie al aceluiaşi an. Era clar că numai lupta urma să decidă soarta coroanei ungare.

Ioan Zapolya şi Ferdinand I s-au adresat sultanului, fiecare din ei solicitându-i sprijinul. Soliman şi-a dat seama că susţinerea lui Ferdinand ar fi însemnat unirea Ungariei cu Imperiul Habsburgic, fapt care nu corespundea intereselor sale de cu­cerire. Unica soluţie era susţinerea lui Ioan Zapolya. Ferdinand I nu se împacă cu opţiunea lui Soliman şi începe operaţiile militare împotriva lui Ioan Zapolya, care, suferind înfrângere, se retrage în Polonia. În atare condiţii, Soliman se decide la o nouă campanie în Ungaria în susţinerea lui Ioan Zapolya, care este instalat rege la Buda la începutul anului 1528. Cu această ocazie, între Zapolya şi Soliman a fost încheiat un tratat prin care primul se recunoaşte vasal al sultanului şi se obliga la un tribut achitat o dată la 5 ani. Prin aceste acţiuni, Regatul Ungar se scindează în două părţi, Ioan Zapolya îşi exercită autoritatea asupra Ungariei din stânga Dunării şi asupra Transilvaniei, Ferdinand asupra Ungariei din dreapta Dunării. Ferdinand nu se împacă cu atare situaţie şi el reuşeşte să-1 înlăture pe Zapolya din Buda. În timpul unei noi campanii otomane, în august 1529, pe câmpia de la Mohaci, Ioan Zapolya- depune omagiul de vasalitate în faţa sultanului Soliman şi este iarăşi întronat la Buda sub paza unei paşale otomane.

Ferdinand nu era mulţumit de evoluţia evenimentelor din Ungaria şi el între­prinde noi paşi. În anul 1534 era omorât reprezentantul Porţii în Ungaria, Aloisio Gritti, Ferdinand începe negocieri cu Ioan Zapolya, finalizate cu semnarea Tratatului de la Oradea (24 februarie 1538). Conform tratatului, Ferdinand şi Zapolya îşi exer­citau autoritatea asupra teritoriilor ocupate de fiecare, dar după moartea lui Zapolya, întreg teritoriul Ungariei urma să revină lui Ferdinand I. Aşadar, prin noul tratat, într-un viitor nedeterminat, Poarta urma să piardă orice control asupra Ungariei, situaţie care nu-1 aranja deloc pe Soliman. Dar în octombrie 1539, Ferdinand încearcă să-1 înlăture pe Zapolya cu ajutorul otomanilor. Drept răspuns, în iulie 1540 Ioan Zapolya îl declară moştenitor al tronului Ungariei pe fiul său minor (născut pe 7 iulie 1540) Ioan Sigis­mund. Câteva zile mai târziu, pe 22 iulie, Ioan Zapolya a decedat.

Dieta, convocată la Sighişoara (septembrie 1540), îl proclamă rege al Un­gariei pe minorul Ioan Sigismund. La aceeaşi Dietă a fost format un consiliu de regenţă pentru a-1 tutela pe regele minor. În aprilie 1541 Poarta la confirmat rege al Ungariei pe Ian Sigismund. Nemulţumit, Ferdinand face încercarea de a ocupa tronul de la Buda, în virtutea Tratatului de la Oradea din 1538. Dar din nou intervi­ne sultanul Soliman şi în august 1541 trupele otomane ocupau iarăşi Buda. Pentru a instaura „ordinea" în această regiune, sultanul a decis lichidarea Ungariei ca stat. Transilvania şi câteva comitate de dincolo de Tisa au rămas sub autoritatea lui Ioan Sigismund, cu condiţia plăţii unui tribut de 10.000 de ducaţi. În virtutea faptului că Ioan Sigismund era minor, guvernator a fost numit Gheorghe Martinuzzi. Ungaria de Apus a fost lăsată în stăpânirea lui Ferdinand. Ungaria Centrală, aflată între posesiunile lui Ioan Sigismund şi Ferdinand, a fost transformată în paşalâc otoman cu centrul la Buda.

Statutul politico-juridic al Transilvaniei obţinut în 1541 a mai fost confirmat în 1566 (acest document s-a păstrat): „Ţara va fi volnică şi liberă să-şi aleagă principe pe cine va dori şi cerându-ne şi nouă (sultanului - I.E.) a-1 întări, îi vom trimite calul nostru cel bun, împreună cu toate însemnele: buzduganul, steagul, sabia noastră îm­preună cu coiful împănat". În felul acesta, Transilvania devine un principat autonom sub suzeranitatea Porţii.

Dieta transilvăneană, convocată în august 1551, a depus jurământ faţă de Ferdi­nand şi Gheorghe Martinuzzi a fost numit voievod al Transilvaniei. În aşa fel, Tran­silvania a ajuns sub controlul direct al Habsburgilor. Această situaţie nici pe departe nu corespundea planurilor lui Soliman. De aceea, o oaste otomană intra în Transil­vania, unde a ocupat câteva cetăţi şi a asediat Timişoara. Gheorghe Martinuzzi s-a adresat după ajutor Habsburgilor, dar primi numai vreo 5,5 mii de mercenari. Totuşi, el mobilizează ţăranii din comitatele Caransebeş şi Lugoj, reuşind, către mijlocul lunii noiembrie 1551, să-i alunge pe otomani din teritoriile ocupate. Dar cu aceasta succesele lui se terminară. Gheorghe Martinuzzi este învinuit de Habsburgi în trăda­re şi executat (17 decembrie 1551).

În anul 1552 otomanii întreprind o nouă campanie în Transilvania. Cu această ocazie, ei formează un nou paşalâc cu centrul la Timişoara. În Transilvania este nu­mit voievod Andrei Bathory (1552-1553). Ulterior, în 1556 Dieta transilvăneană, la indicaţia Porţii, iarăşi îl „alege" rege al Ungariei pe Ioan Sigismund, care exercită funcţiile sale împreună cu mama sa Isabela. Dieta a recunoscut după stări dreptul de a-şi alege regele, drept recunoscut şi de Poartă, prin ahidname din 1566. După moartea lui Ioan Sigismund (martie 1571), stările transilvănene l-au ales voievod pe Ştefan Bathory, care a recunoscut suzeranitatea sultanului, fiind, la rândul său, confirmat de Poartă. Ştefan Bathory a continuat să plătească tributul, dar mărit - 15 mii de forinţi, în anii 1575-1586. Din anul 1576 Ştefan Bathory a fost şi rege al Po­loniei.

4. „Capitulaţiile" - acte fundamentale care au determinat menţinerea autonomiei Ţărilor Române în sistemul Imperiului Otoman

Istoria raporturilor Ţărilor Române cu Poarta atestă faptul că, pe lângă numeroa­sele confruntări militare, domnii români au negociat cu otomanii, au semnat tratate în care s-a prevăzut un statut special. O asemenea stare de lucruri nu a fost ceva specific doar pentru raporturile româno-otomane, ci un fapt bine cunoscut în lumea islamică încă din secolul al VII-lea. Instaurarea suzeranităţii otomane în ţările române a fost un proces îndelungat şi a decurs în perioade diferite în Ţara Românească, Moldova şi Transilvania. Dacă în Ţara Românească instaurarea suzeranităţii otomane a avut loc încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Moldova începutul acestui proces este pus în anul 1456, când ţara acceptă plata tributului, iar în Transilvania abia în 1541. Recunoaşterea oficială a suzeranităţii otomane a fost făcută prin nişte acte scrise, trata­te care în istoriografie sunt numite „capitulaţii" (de la cuvântul latin capitulare - a se înţelege, a încheia un tratat). În aprecierea lui Mihai Maxim, „ca formă, «capitulaţiile» nu erau bilaterale, «tratate» în sensul modern şi european al termenului, ci diplome, acte sau cărţi de privilegii acordate în mod unilateral de suveranii otomani (musulmani în genere) unor persoane, comunităţi sau state nemusulmane, garantându-le anumite drepturi şi privilegii". „Capitulaţiile" Ţărilor Române cu Poarta, prin care ele au obţi­nut anumite privilegii, au fost acordate de către sultani cu ocazia încetării ostilităţilor militare şi acordul de a plăti otomanilor haraci. În pofida faptului că după formă ele erau diplome sultanale, „capitulaţiile" au prezentat, în esenţa lor, tratate politice inter­naţionale negociate, cu obligaţii reciproce ale părţilor. Ele au stabilit statutul politico- juridic al Ţărilor Române care, în esenţa sa, era un statut de autonomie.

Cu toate că, pe parcursul timpului, otomanii au căutat să limiteze acest statut, în esenţa sa, el a fost menţinut întotdeauna. În linii mari, în evoluţia raporturilor Ţării Româneşti şi a Moldovei cu Poarta până la începutul secolului al XVIII-lea, se evidenţiază două etape. Prima etapă cuprinde perioada de până la mijlocul seco­lului al XVI-lea, când aceste ţări şi-au păstrat atributele suveranităţii, printre care dreptul de a face pace şi război, de a trimite soli şi de a încheia tratate. A doua etapă începe în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, când Ţările Române au intrat sub un control mai strict al Porţii şi, în viziunea otomanilor, au încetat a mai fi subiecţi de drept internaţional (Viorel Panaite). În virtutea faptului că otomanii, conform ve­chilor prevederi ale islamului, tindeau să instaureze o lume islamică mondială, ei au urmat şi căile elaborate pentru a atinge acest scop. Prima cale a fost războiul sfânt (djihad-ul), a doua - dobândirea de noi teritorii prin tratate. Teoreticienii dreptului internaţional islamic au împărţit lumea în două părţi: dar al-islam (casa islamului) şi dar al-harb (casa războiului), cea din urmă trebuia să fie cucerită, transformată în dar al-islam.

Realitatea a arătat însă că între dar al-islam şi dar al-harb nu era un hotar fix. Djihad-ul schimba permanent hotarele lumii musulmane şi, între cele două lumi, islamică şi neislamică, a existat un teritoriu numit de unii doctrinari ai islamului dar al-ahd (casa păcii). În dar al-ahd au intrat doar acele teritorii considerate de oto­mani ca dobândite prin tratate, tratate care cuprindeau anumite privilegii şi obligaţii reciproce şi confereau acestor regiuni un statut special, de ahd. Conform lui Mihai Maxim, statutul de ahd prevedea: păstrarea domniei de rit creştin, după alegerea prealabilă a candidatului „de către ţară", din sânul unei familii autohtone cu drepturi la tron, şi confirmarea lui de către padişah; conservarea deplină a „drepturilor şi libertăţilor" ţării, a „legilor şi credinţei, după datina cea veche, cu alte cuvinte auto­guvernarea şi autoadministrarea, fără niciun amestec otoman"; plata haraciului, peş­cheşului către sultan şi marii săi dregători; domnul urma să fie „prieten prietenilor şi duşman duşmanilor" padişahului, adică să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii şi să furnizeze informaţii şi detaşamente auxiliare în caz de nevoie; la rândul său, Poarta era obligată să „apere" şi să protejeze ţara de orice agresiune externă; schimbul reciproc de negustori, fugari şi prizonieri.

Acest statut îl primeau numai ţările dobândite prin tratat. Celelalte, cucerite cu sabia, nu puteau beneficia de el. Aşadar, statutul de ahd în fine a fost statutul politico-juridic al Ţărilor Române în sistemul Imperiului Otoman. El a fost defi­nit în istoriografie şi cu termenii „vasalitate" şi „suzeranitate", subliniindu-se însă faptul menţinerii autonomiei Ţărilor Române. Alţi autori (V. Panaite, Şt. Gorovei) au acceptat, pentru definirea cât mai exactă a statutului politico-juridic al Ţărilor Române, termenul protectorat. Dreptul internaţional musulman prevedea că în ca­zul în care teritoriile sunt dobândite prin tratat, atât sultanul actual, cât şi urmaşii lui sunt obligaţi să respecte tratatul încheiat. Pământul unei asemenea regiuni aparţine locuitorilor ei care plătesc haraci, bisericile rămân locuri de închinare. Aceste tratate sunt cunoscute cu numele generic de „capitulaţii" în terminologia otomană, ahid- name-le. Ulterior, sultanii, pentru a sublinia dependenţa domnilor români faţă de ei, au folosit şi alţi termeni: berat şi hatti-i şerif. În Ţările Române, termenii folosiţi pentru desemnarea acestor acte au fost hrisov, tractate, atşirif, diresă etc.

5. Formele de manifestare a suzeranităţii otomane

De la bun început, este de menţionat că gradul de dependenţă al Ţărilor Româ­ne faţă de Poartă a fost diferit. Ţara Românească, care a fost lovită prima de oştile otomane şi a recunoscut suzeranitatea sultanului încă în prima jumătate a secolului al XV-lea, a cunoscut cea mai mare presiune din partea Porţii. Moldova a fost mai puţin afectată, iar Transilvania a cunoscut suzeranitatea otomană în formele cele mai uşoare, încât în Tratatul de pace de la Westfalia (1648), ţările europene au recunoscut Transilvania drept un stat independent.

Suzeranitatea otomană a generat unele fenomene noi în viaţa social-economică şi politică a Ţărilor Române. Unul dintre acestea e fenomenul ocupării scaunului domnesc din Moldova de către reprezentanţi din Ţara Românească, şi invers. De asemenea, mai mulţi boieri moldoveni au ocupat funcţii de mari dregători în Ţara Românească, şi invers. Fenomenul indigenatului, care apare în secolul al XVI-lea, tot poate fi o consecinţă a suzeranităţii otomane. Domnul şi boierii din Moldova, nesiguri de viaţa lor, obţineau prin indigenat dreptul de cetăţean şi nobil al Poloniei. Indigenatul le asigura liniştea, securitatea şi bunăstarea în Polonia. Pătrunderea ele­mentului grec în societatea medievală românească (din a doua jumătate a secolului al XVI-lea), de asemenea, a fost o consecinţă a suzeranităţii otomane. Un alt fenomen generat de suzeranitatea otomană a fost amestecul tătarilor în viaţa politică internă a Ţărilor Române. Forţa tătarilor era folosită pentru pedepsirea domnilor „neascul­tători", iar în anul 1595 sultanul chiar a concedat hanului Crimeii dreptul asupra scaunului Moldovei.

Alături de aceste fenomene, suzeranitatea otomană a avut implicaţii directe asupra modului de succesiune la scaun. Ca şi anterior, domnul era ales de ţară, era consacrat la domnie „din mila lui Dumnezeu", dar confirmarea lui de către sultan era obligatorie, o parte a ceremonialului de înscăunare avea loc la Constantinopol. Fiind suverani în ţările lor, în faţa sultanului domnii români erau trataţi ca nişte robi, care oricând îşi puteau pierde domnia, viaţa şi averea. Confirmarea la domnie nu era pentru toată viaţa domnului. După un anumit timp, de regulă trei ani, domnul urma să fie iarăşi confirmat în scaun.

În ce priveşte politica externă promovată de domnii români, au fost exprimate cele mai diverse opinii. Aşa, un englez din suita Lordului Paget, la începutul secolu­lui al XVIII-lea, menţiona că după ce Moldova s-a supus benevol turcilor, Poarta a recunoscut după domni toate drepturile suverane în interiorul ţării, în afară de a de­clara război şi de a bate moneda proprie. Dimitrie Cantemir în Descrierea Moldo­vei menţiona: „A dispărut în timpul domniei fiului său Bogdan raza cea mai de seamă a gloriei Moldovei, puterea absolută a domnitorului, dreptul lui de a face război şi pace". Şi mai departe domnul-cărturar continua: „De a declara război, a încheia pace, a semna tratate, a face legături politice prin soli cu principii statelor vecine - toate aceste drepturi s-au luat domnitorilor Moldovei". Istoriografia nu este unanimă în ce priveşte problema politicii externe duse de domnii români. Istoricii au enunţat un şir de opinii - Ţările Române n-au dus o politică externă proprie în perioada dominaţiei otomane, alţii afirmau contrariul. O parte din istorici au căutat să evidenţieze anumi­te perioade în istoria relaţiilor Ţărilor Române cu otomanii - unii afirmă că Moldova a dus o politică externă proprie numai până la 1526 ori 1538. Oricum, Ţările Române trebuiau să ducă o politică externă concertată cu cea a Porţii, exprimată în formula „să fii prieten prietenilor şi duşman duşmanilor" sultanului. Aceasta nu înseamnă însă că domnii români nu au promovat o politică externă proprie - ei au promovat o politică externă în taină faţă de otomani.

Ţările Române au fost obligate să achite o serie de prestaţii în folosul Imperiului Otoman. Tributul, cunoscut cu termenul turcesc haraci, a fost prima obligaţie eco­nomică a Ţărilor Române faţă de Poartă. Moldova şi Ţara Românească au început să plătească această dare în secolul al XV-lea, Transilvania după 1541. Haraciul se achita în bani, suma şi semnificaţia lui nu au fost aceleaşi întotdeauna. Până la mij­locul secolului al XVI-lea, haraciul plătit de munteni şi moldoveni avea semnificaţia de „răscumpărare a păcii", iar din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, plata tribu­tului s-a încărcat cu semnificaţii rezultate direct din noile raporturi de forţe (primirea sau confirmarea domniei; dovedirea fidelităţii faţă de sultan). Conform aprecierii, tri­butul plătit Porţii reprezenta principala cheltuială publică, conform altora, haraciul nu a fost cea mai grea obligaţie economică a Ţărilor Române faţă de Poartă.

După unele evaluări, către sfârşitul deceniului patru al secolului al XVI-lea, Ţara Românească plătea 16.000 galbeni, Moldova 12.000-15.000 galbeni. La în­ceputul secolului al XVII-lea, Moldova şi Ţara Românească plăteau câte 35.000 taleri fiecare. Haraciul plătit Porţii de Constantin Brâncoveanu a variat, între anii 1687-1714, între 136.718 guruşi (lei, taleri, galbeni) şi 141.718 1/2 guruşi. Tributul Transilvaniei a fost stabilit iniţial la 10.000 florini, între 1575-1612 s-a plătit 15.000 florini, între 1612-1662 s-a revenit la suma de 10.000, iar din 1662 - 40.000 florini.

În afară de haraci, au mai existat o serie de dări în bani faţă de turci. Mucare- rul mare - se plătea la confirmarea domniei o dată la 3 ani. Mucarerul mic - se plătea la întărirea domniei. Bairamlâcul - se achita sultanului şi marilor demnitari de bairam. Lipsele banilor - otomanii socoteau valoarea de schimb a monedelor în circulaţie sub cea reală, atunci când tributul era adus la Poartă, de aceea suma achi­tată sub formă de tribut era artificial ridicată. Satarale - o dare excepţională în bani amintită la începutul secolului al XVIII-lea. Banii steagului - o dare excepţională introdusă cu scopul de a acoperi o parte din cheltuielile făcute la Poartă pentru a obţine scaunul domnesc.

Ţările Române au avut numeroase obligaţii de aprovizionare faţă de Poar­tă (oi, vite, grâu, secară, cai, seu, miere de albine, sare etc.). Uneori acestea sunt amintite ca dări speciale (berbecii, caii împărăteşti etc.). Otomanii au impus anumi­te restricţii Ţărilor Române, limitându-le sau luându-le dreptul de a exporta aceste produse în alte ţări, în afară de imperiu. Cu toate acestea, izvoarele atestă cu lux de amănunte că otomanii nu au instituit un monopol strict asupra comerţului extern al Ţărilor Române.

Ţările Române au îndeplinit şi o serie de obligaţii militare în favoarea Porţii, ca: participarea cu un detaşament de oşteni la campaniile militare alături de trupe­le otomane, asigurarea cu cele trebuincioase a locurilor de popas (menzilurilor) în timpul trecerii trupelor otomane prin Ţările Române, participarea cu detaşamente de lucrători la construcţia sau repararea cetăţilor otomane, informarea Porţii despre mişcările trupelor duşmane etc.

6. Teritorii româneşti sub administraţie otomană directă

Izvoarele care reflectă raporturile româno-otomane consemnează obligaţia Por­ţii de a păstra integritatea teritorială a Ţărilor Române şi de a le proteja de invaziile străine. Cu toate acestea, ea a fost permanent încălcată. S-a amintit mai sus că în anul 1484 otomanii au cucerit Cetatea Albă şi Chilia. Drept rezultat al campaniei otomane din 1538, Poarta a anexat de la Moldova oraşul Tighina şi partea de sud a regiunii dintre Nistru şi Prut - Bugeacul. Denumirea oraşului Tighina a fost schimbată în Bender şi aici a fost creată o raia otomană. Şi tot în urma acestei campanii a fost formată raiaua Brăila. Politica de anexare a teritoriilor româneşti de către Poartă a fost continuată şi în a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Ca rezultat al expediţiei otomane din 1552, în Transilvania a fost format un nou paşalâc cu centrul la Timi­şoara. Ulterior, la 1595, a fost formată raiaua cu centrul la Ismail, iar la 1622, raiaua cu centrul la Reni. În legătură cu slăbiciunea militară otomană din a doua jumătate a secolului al XVII-lea, Poarta cedează Imperiului Habsburgilor Transilvania (1699). Un timp scurt, Habsburgii au ţinut sub control direct şi Oltenia (1718-1739).

Aşadar, către mijlocul secolului al XVIII-lea, imense teritorii româneşti erau înstrăinate: întreaga Transilvanie era supusă Habsburgilor, turcii şi tătarii ocupau în regiunea Nistru-Prut circa 55,7% din întreg teritoriul regiunii, ceea ce alcătuia 27,2% din teritoriul întregii ţări. Este de remarcat că hotarul dintre Moldova şi raialele otomane nu a fost fix. Unii domni reuşeau să recupereze o parte din teri­torii. În anii 1541-1542, Petru Rareş reuşeşte să recupereze o porţiune de pământ, unde erau aşezate 26 de sate (iniţial 35), dar cu condiţia ca haraciul să fie mărit.

Mai târziu, în 1574, Petru Şchiopul reuşea să obţină câteva sate, dar tot cu preţul măririi haraciului.

Considerate teritorii cucerite cu sabia, raialele şi paşalâcurile au fost apreciate dar al-islam. Dreptul internaţional musulman ne oferă un răspuns destul de clar referitor la situaţia din asemenea zone: „Dacă imamul supune o regiune prin forţa armelor, atunci el, la viziunea sa, împarte teritoriul ostaşilor sau lasă stăpânilor an­teriori (în acest caz lor li se lasă averea necesară pentru agricultură), impunându-i la djizye (capitaţie, impozit pe persoană) şi haraci (impozit pe pământ) pentru pămân­tul care este declarat vacuf (vacuf - se numeşte un asemenea obiect asupra căruia nimeni nu are drept de proprietate, fiindcă acest drept este transmis lui Dumnezeu, oamenii au numai dreptul de folosinţă) în folosul ostaşilor, şi deci nu se împarte între ei, sau deportându-i pe proprietarii anteriori, aduce în locul lor pe alţii de la care iau haraci şi djizye, dacă ei sunt necredincioşi, ori desetină, dacă ei sunt musulmani". Este de remarcat faptul că teritoriile româneşti ocupate nu au constituit un obiect de colonizare pentru otomani. Musulmanii aduşi au populat numai oraşele, satele au continuat să fie populate de români. Bugeacul devine o zonă de mişcare permanentă a tătarilor. Populaţia locală a fost redusă la o stare de inferioritate. Ei nu aveau drep­tul să poarte arme, să folosească vestimentaţie turcească etc. Localnicii şi-au păstrat dreptul de judecată după obiceiurile şi legile lor. Otomanii au acordat populaţiei creştine autonomie administrativă şi religioasă: ei aveau aleşii lor care le reprezentau interesele pe lângă autorităţile otomane. În pofida faptului că dreptul internaţional musulman prevedea ca bisericile din teritoriile cucerite cu sabia să fie transformate în locuinţe, în teritoriile româneşti ocupate de turci şi tătari s-a menţinut Biserica Creştină. Biserici creştine erau la Căuşeni, Chilia, iar la Brăila se afla reşedinţa unui mitropolit. În raiale, o parte din pământ a fost transformat în vacuf, cealaltă parte a rămas în proprietatea statului sau a fost împărţită marilor dregători otomani, domenii cunoscute cu numele de haşuri (proprietăţi funciare mari), ziameturi (proprietăţi funciare mijlocii) şi timaruri (proprietăţi funciare mici).

Administraţia otomană, instaurată pe teritoriile româneşti, îşi exercita func­ţiile numai asupra populaţiei islamice. Creştinii, dacă îşi plăteau la timp impozitele şi nu se răsculau, erau lăsaţi în pace. În fruntea provinciei se afla beglerbeiul (paşa) - guvernatorul, care dispunea de toată puterea militară şi civilă, urmat de defterdar (responsabil de funcţie), serascher (conducătorul militar), kadi (deţinea în carăle sau cadilâc-uri funcţii administrative, judecătoreşti şi religioase). Cel din urmă era ajutat de un naib. Administrarea oraşelor se efectua de un kehaia, ajutat de serdarul de ieniceri, subaşi (şeful poliţiei) şi muhtesib (contabil).