Istorie

Referindu-se la campaniile muntene ale lui Ştefan cel Mare, istoricul Ion Ursu menţiona că în urma expediţiei din toamna anului 1473 Ţara Românească „a fost sustrasă de sub influenţa turcilor şi adusă sub protecţia marelui domn al Moldovei". Pe de altă parte, Petre Panaitescu sublinia: „Ideea dinastică nu era abstractă, ca ideea de stat, nu era o idee socială ca cea naţională, ci, pur şi simplu, domnul era stăpânul, cum e stăpânul de moşie cu supuşii lui. De aceea, Ştefan n-a încercat niciodată să unească Muntenia cu stăpânirea lui, deşi a cucerit-o în mai multe rânduri. Acea ţară era moşia altei familii, se putea pune acolo cel mult un pretendent mai docil decât domnul răsturnat".

Politica munteană a lui Ştefan cel Mare a lăsat amprente vizibile în cronogra- fia Ţării Româneşti, care-i atribuie aici o domnie efectivă pentru o perioadă de cca 16-17 ani. Conform cercetărilor lui Leon Şimanschi, „calitatea de suzeran" al Ţării Româneşti poate fi recunoscută domnului Moldovei pentru o perioadă de circa 6 ani, în răstimpul 1481-1486, Vlad Călugărul fiind încoronat „în regimul specific feudal, al relaţiei suzeran-vasal, chiar dacă acesta nu se va fi concretizat în formele clasice, occidentale".

După încercarea nereuşită de a-l instala în scaunul Ţării Româneşti pe Vlad Ţepeş şi omorârea acestuia la cumpăna anilor 1476-1477, Ştefan cel Mare întreprin­dea o nouă expediţie în Ţara Românească şi îl aşeza în scaun pe Basarab cel Tânăr Ţepeluş (9 ianuarie 1478-iunie 1480), alungându-l pe Basarab Laiotă cel Bătrân, omul turcilor. În aprecierea cronicarului polon Jan Dlugosz, prin acest act Ştefan cel Mare a pus „sub stăpânirea sa toată Ţara Românească şi a alungat din ea pe turci", „şi-a făcut-o supusă sie", ceea ce l-a determinat pe istoricul Ion Ursu să afirme că „prin aceste măsuri, el a făcut din Muntenia o ţară unită cu Moldova. Stăpânirea lui se întindea în realitate şi peste Muntenia. În unele scrisori externe el se întitulează «domn a toată Moldovlahia». Pentru o clipă România a fost, după sistemul de atunci, realizată". Ţepeluş mai era apreciat drept „guvernatorul", „locţiitorul" său. Această situaţie nu a durat însă mult timp, fiindcă înainte de 19 iunie 1478 Ţepeluş a încheiat pace cu otomanii şi s-a supus sultanului.

În acelaşi context, Nicolae Grigoraş afirmă că „nu se greşeşte dacă se susţine că Ştefan cel Mare, cunoscător al situaţiei din Transilvania şi Ţara Românească ... a urmărit unirea românilor din cele trei ţări româneşti".

Şerban Papacostea consideră că abia începând cu anul 1473 situaţia se schim­bă şi domnul Moldovei urmăreşte scopul de a aduce însăşi Ţara Românească sub controlul său, ceea ce a dus la implicarea Imperiului Otoman. Conform autorului, începând cu acest an şi până la 1489 Ştefan cel Mare a inaugurat o nouă etapă a politicii sale externe, etapă care coincide cu cei şaisprezece ani de domnie în Ţara Românească, perioadă de timp indicată de sursele narative muntene. Acţiunile lui Ştefan din acest timp ar arăta clar „intenţia sa fermă de a subordona Ţara Româneas­că, de a o aduce în vasalitatea sa", intenţie confirmată şi de terminologia izvoarelor din acest timp, terminologie care exprimă „raporturi de suzeranitate-vasalitate dintre cei doi conducători de state".

Ştefan S. Gorovei şi Maria Magdalena Szekely, referindu-se la „domnia" lui Ştefan cel Mare şi în Ţara Românească, „socotind aceste durate prin regresie, de la momentul «trădării» din 1484, s-ar ajunge la 1478 sau, respectiv, 1477". Autorii nominalizaţi consideră că în aceasta „trebuie să se vadă o relaţie de tip feudovasa- lic, singura care ar explica formula cronicii moldoveneşti privind «trădarea faţă de domn»".

Aşadar, cercetătorii contemporani admit o „domnie", o „suzeranitate" a lui Şte­fan cel Mare în perioada anilor 1473-1486, adică în răstimpul de cca 13 ani de zile.

Conform informaţiei lui Grigore Ureche, pe la 1563 şi domnul Ţării Româneşti, care pe atunci era Petru cel Tânăr (1559-1568), ar fi încercat să ocupe Moldova: „domnul muntenesc, înţelegând de atâtea amestecături ce se făcea între domnia Mol­dovei, se gândi ca să se ispitească să apuce ţara, să fie sub ascultarea lui socotind că pre lesne o va dobândi ..." Este prima relatare cronicărească că un domn din Ţara Românească, pe calea armelor, ar fi dorit supunerea Moldovei. Oricum, puţin timp mai târziu, la 1574, domnul Ţării Româneşti Alexandru al II-lea Mircea, luptând ală­turi de otomani împotriva lui Ioan-Vodă cel Cumplit, reuşeşte să-l impună în scaunul Moldovei pe fratele său Petru Şchiopul, acceptat de boierii din Moldova.