În istoria Moldovei, a Ţării Româneşti şi a Transilvaniei în primele trei decenii ale secolului al XVI-lea, întâlnim situaţii destul de complexe. În plan intern luptele pentru domnie,prin care se dorea o stabilizare a autorităţii sale politice şi a boierilor care urmăreau propia dominaţie, care de altfel nu pregetau a face apel la forţe străine cărora le cerea ajutor şi se amestecau în problemele interne ale ţării.
Ştefan cel Mare pe patul de moarte lăsase la domnie pe fiul său Bogdan al III-lea (1504-1517), acesta a fost urmat la domnie de Ştefăniţă (1517-1527). Acesta când era bolnav la Hotin, a voit să-i urmeze în scaun Pătru Măjariul (măjar=pescar), aşa era poreclit Petru Rareş după numele femeii din Hârlău Maria Răreşoaia ce fusese femeia lui Ştefan cel Mare.
Petru Rareş a fost ridicat la domnie cu ajutorul boierimii, ţărănimii cât şi orăşimii, reuşind să pună capăt decăderii Moldovei, cât şi faptul de a-i salva independenţa.
Marele cărturar Dimitrie Cantemir în lucrarea sa „Descrierea Moldovei” ne dă amănunte cu privire la alegerea la domnie a lui Petru Rareş şi spune că însuşi mama acestuia s-ar fi prezentat în faţa boierilor arătându-le un hrisov a lui Ştefan cel Mare din care reiese că „pe ea o declarase scutită de dări şi pe fiul ei îl recunoscuse drept copilul lui”[1]; căci se spune că atât de mult s-au minunat boierii, că de îndată l-au ales domnitorul lor. Cronicarul Ion Neculce în celebra sa operă „O samă de cuvinte”, povesteşte împrejurările în care a fost adus la domnie Petru Rareş.
„Când au pus ţara întâi domnu pre Petru Rareş, el nu acasă, ce se tâmplase cu mâjile lui la Galaţi, la peşte. Şi au trimis boierii şi mitropolitul haine scumpe domneşti şi carătă domnească cu slujitori, unde l-ari întâmpina, să-l aducă numai în grabă la scaun, să-l puie domnu. Deci el, întorcându-se de la Galaţi, au fost ajiunsu la Docolina, de au mas acolo cu dzece cară, câte cu şase boi carul, plin de peşte. Şi piste noapte au visat un vis, precum dealul cel dicee parte de Bârlad şi dealul cel di-ncoace era de aur, cu dumbrăvii cu totul. Şi tot sălta, giuca şi se pleca, şi se închina lui Rareş. Şi deşteptându-se din somnu dimineaţa, au spus argaţilor săi, celor ce era la cară. Iar argaţii au dzis : „Bun vis ai visat giupâne; că, cum om sosi la Iaşi şi la Suceava, cum om vinde peştele tot”. Şi au îngiugat carăle dimineaţa şi au purces Petru-vodă înaintea carălor. Şi când s-au pogorât în vadul Docolinei, l-au şi întâmpinat gloata. Şi au început a i se închina şi a-l îmbrăca cu haine domneşti. Iar el s-au zâmbit a râde şi au dzis că „de mult aşteptam eu una ca aceasta să vie”[2]. Acest (târgoveţ) nou domn, era fiul binecredinciosului voevod Ştefan cel Mare şi Mariei- care spune tradiţia se trăgea din neamul boierilor Cernat, stăpâni ai lacurilor din zona Brateşului.Astfel la 20 ianuarie 1527 având pe atunci ca la 45 de ani a fost înscăunat şi uns ca domn, la Suceava de către mitropolitul Teoctist al II-lea.
Din neamul Muşatinilor în Moldova se ridică al patrulea, Petru voevod cu nume de principe. Moldova în momentul înscăunării sale se caracterizează prin frământate conflicte şi probleme interne şi externe. La 29 august 1526 regatul ungar cade în mâinile otomanilor, moştenirea acestuia fiind pretinsă de două puteri : voevodul Ioan Zapolya al Transilvaniei ce a fost încoronat ca rege în 26 noiembrie 1526 şi arhiducele Ferdinand de Halesburg care în decembrie acelaşi an a fost şi el proclamat rege, fratele împăratului Carol Quintul Sigismund I. cel Bătrân (1506-1548) în urma încheierii păcii cu otomanii 1525, l-a lipsit de ajutor pe propiul său nepot Ludovic al II-lea al Ungariei. De partea otomanilor se afla şi regele Franţei Francisc I. văzându-se asemenea ameninţat de expansiunea habsburgică, era prinsă între Imperiul romano-german şi Spania, ambele fiind conduse de Carol Quintul. Fiind alături de Imperiul Otoman, Franţa şi Polonia tocmai pe fondul acestei scindări s-a produs dezastrul de la Mohács diin 29 august 1526. Moldova şi Ţara Românească până atunci se bazase pe sistemul de alianţă cu Ungaria în lupta antiotomană. Un pilon solid, sau „un scut puternic” al întregii Creştinătăţi împotriva necredincioşilor”[3] era Moldova şi astfel ambii regi ai Ungariei au căutat sprijinul domnului Moldovei.
În luptele din Transilvania, trece de partea lui Ioan Zapolya, şi victoriile armatei moldovene de la „Feldioara lângă Braşov (1529) i-a sporit puterea şi i-a adus stapânirea domeniile Ciceu, Cetatea de Baltă, Unguraş, Rodna şi a oraşului Bistriţa”[4].
De altfel încrezător în forţele sale, Petru Rareş încearcă să reocupe Pocuţia (Polonia) şi la „ la începutul lunii decembrie 1530, intrând cu oastea şi ocupând cetăţile şi târgurile mai însemnate”[5], dar la începutul lui august 1531, armata polonă sub conducerea lui Jan Tarnowski, pătrunde în Pocuţia şi înfrânge armata lui Petru Rareş aceasta fiind nevoită să se retragă. Hotărâtoare fiind lupta de la Obertyn din 22 august cănd Petru este învins.
Polonii în urma atacurilor făcute de Petru Rareş s-au plâns la Constantinopol sultanului Soliman acesta trimiţând pe un veneţian Aloisio Gritti să facă cercetări, acesta se cunoaşte că ar fi trecut în Ardeal, şi că umbla să-i ia locul lui Ioan Zapolya.
Acest Aloisio Gritti, dorea pentru fii lui tronul din Ţara Românească, iar pentru Moldova îl favoriza pe Ştefan Lăcustă; cunoscând planurile acestuia Petru Rareş l-a dat pe mână ungurilor care l-au decapitat. Încheie un tratat de alianţă cu Ferdinand de Habsburg în 1535 însă fără a-i folosi cu ceva căci acestuia îi precede altul încheiat între Zapolya şi Ferdinand în Oradea în 1538 fiind în beneficiul Habsburgilor.
Împotrivindu-se acestor aranjamente sultanul Soliman se hotărăşte să-l pedepseacă pe Petru Rareş şi astfel în vara anului 1538 cu oaste din peste 200.000 de oameni a ajuns în Moldova, care era atacată în acelaşi timp şi de polonezi la nord iar tătari la răsărit.
Petru Rareş era hotărât să reziste, însă fiind trădat de boieri, se văsuse nevoit să treacă munţii, refugiindu-se în cetatea Ciceiului.
În Moldova Soliman a aşezat ca domn pe Ştefan Lăcustă, care în decembrie 1540, a fost ucis de boierii săi, pe locul lui fiind aşezat un fiu nelegitim a lui Bogdan al III-lea, Cornea ce şi-a luat numele de Alexandru voevod. În iunie 1540, Petru Rareş se afla la Constantinopol şi recâştiga încrederea sultanului care îi dădea din nou domnia, cu o mărire a tributului la 12.000 de galbeni, şi fiind obligat să recunoască Tegina ca raia turcească sub numele de Bender, totodată fiind obligat să trimeată la Constantinopol pe unul din fii săi Ilieş. Menţinându-se dorinţa arzătoare de a scăpa de turci incearcă o alinţă cu prinţul Ioachim al III-lea de Brandenburg şi încheie o alianţă la 1 martie 1542, în secret, îndatorindu-se să sprijine pe acesta în lupta antiotomană.
Către sfârşitul verii anului 1546 Petru Rareş căzu grav bolnav şi la 3 septembrie îşi dădu sufletul în mâinile Domnului fiind îngropat la mănăstirea Probota.
În timpul ocupării tronului Moldovei, Petru Măjarul era căsătorit cu Maria despre care nu se cunoaşte familia acesteia, dar a avut cu ea trei copii: Bogdan, menţionat în sfatul domnesc în februarie 1528 şi martie 1534, Chiajna, căsătorită, în iunie 1546, cu Mircea Ciobanul, domnul Ţării Româneşti şi Ion, mort de copil în 1532”[6].La 28 iunie se stinge din viaţă soţia lui Maria fiind înmormântată la Putna, lângă tatăl lui (Ştefan).
Petru Rareş dintr-o căsătorie anterioară mai avea două fiice pe Ana căsătorită în anul 1531 cu domnitorul Ţării Româneşti Vlad Înecatul şi pe Maria căsătorită cu logofătul Ion Movilă, ce a avut ca fii pe voevozii Ieremia şi Simeon Movilă, pe Gheorghe şi Ana-Şcheauca şi Greaca.
După moartea soţiei sale, Petru Rareş se văzu nevoit să-şi aleagă o nouă soţie, şi-şi alese o prinţesă sârbă, din neamul voevozilor ţarilor Nemanzi, şi anume pe Elena- Ecaterina Brancanovici despre care se spune că-şi trage rădăcini din „împăraţii bizantini Comneni, Cantacuzinii, Asăneşti, despoţii sârbi erau strămoşii ei”[7].
Din această căsătorie, Rareş a avut patru copii pe Ilieş născut în 1531, Ştefan născut probabil în acelaşi an, Ruxandra la 1537 şi Constantin născut la 1542 şi despre care se spune că a murit la Istambul la 26 martie 1554.
De asemenea se crede că dintr-o relaţia străină s-a născut şi Iancu Sasul ce a fost domn al Moldovei între anii (1579-1582) şi Bogdan-Constantin mort la 1573 pretendent la tronul Moldovei.
Revenind la Maria care a fost căsătorită cu logofătul Ion Movilă, fiul acestora „Simeon Movilă sa însoţit cu Marghita (Melania) fiica logofătului Gavrilaş Hâra. Au fost părinţii lui Mihail (domn al Moldovei), Gavril (domn al Ţării Româneşti), Petru (mitropolitul Kievului), Pavel (mort de tânăr), Moise (domn al Moldovei), Ion (a cărei fiică Ileana a fost soţia cronicarului Miiron Costin), ai Teodosiei, Ruxandrei şi Anastasiei”[8].
Tabloul votiv de la Dobrovăţ ni-l înfăţişează pe domnitorul Petru Rareş alături de tatăl său Ştefan cel Mare şi fratele său Bogdan, cu chipuri şi costume identice rezultând din ideia imperială şi ideia unităţii creştine atât de scumpe lui Ştefan, şi continuate în acţiunile lui Rareş, cu neînfrânatul lui avânt către fapte, cu constinţa că moşteneşte pe Ştefan cel Mare, cu stăruinţa lui de a apăra toate drepturile marelui părinte, cu dorinţa-i de a juca un rol în istoria universală, pe care personalitatea lui îl îndreptăţea”[9].
Scriind cu admiraţie despre el atât prietenii cât şi adversarii lui, un contemporan de-al său l-a numit „Moldavus magnus, dux valachorum”, Moldoveanul cel Mare, principele românilor.
[1] Ştefan S. Gorovei, Petru Rareș, Ed. Militară, Bucureşti, 1982, p. 12.
[2] Ibidem, p. 12-13.
[3] Ibidem, p. 21.
[4] Istoria Românilor „Manual pt. An IV licee de cultură şi de specialitate”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978, p. 113
[5] Constantin C. Giurescu, Istoria românilor, Editura Enciclopedică, București, 2011, p. 124.
[6] Leon Șimanschi, Petru Rareș, Editura Academiei R.S.R, București, 1978, p. 54.
[7] Ibidem, p. 268.
[8] Maria-Magdalena Szekely, Sfetnicii lui Petru Rareș: studiu prosopografic, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2002, p. 221.
[9] Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, vol. I, ediția a II-a, Editura Casei Școalelor, București, 1928, p. 144.