1.1 Locul Bizanţului în istoria medievală
Istoria nici unui stat nu a fost tratată cu atâta nedreptate ca cea a Imperiului Bizantin. Există uzanţa de a considera statul bizantin drept un trup muribund sau chiar aflat în putrefacţie, conducătorii săi drept spirite rele, şi totuşi timp de secole Bizanţul a reprezentat imperiul cel mai de seamă.
Purtătorii puterii bizantine au fost armata, administraţia, biserica şi coroana.
Conform unei definiţii clasice, Bizanţul este „sinteza organică a trei componente: tradiţiile elenismului antic, teoria romană a statului şi creştinismul“ (Iorga).
Adevăratul Bizanţ reprezenta unitatea organică şi monolitică a „elenismului“ cu „Orientul“.
Iorga a definit constant Bizanţul ca o sinteză a patru elemente esenţiale: elementul roman, elementul elenist, elementul ortodox şi cel oriental sau, cum se exprimă în Istoria vieţii bizantine: „Roma politică, elenism cultural, ortodoxie religioasă dar şi o continuare tenace a unui orientalism, a unui asiatism pe care unii au vrut să‑l împingă până în îndepărtata Chină şi din care multe laturi nu sunt cunoscute decât prin ultima lor fază“
Reelaborarea formală a moştenirii clasice a fost unicul obiect al eforturilor creatoare ale Bizanţului, cu scopul de a substitui diferitele stiluri „naţionale“ cu unul singur - cel sancţionat de către stat şi de Biserică.
1.2 Continuitate şi discontinuitate
Între statele evului mediu, Imperiul bizantin ocupă o poziţie specială şi unică. Toate celelalte state de pe teritoriul fostului Imperiu roman – ostrogot, vizigot, vandal – sunt creaţii noi care au dobândit în timp o identitate şi tradiţii proprii.
Bizanţul nu a fost un nou stat, iar istoria bizantină nu reprezintă un nou început, nici ca schimbare, nici ca evoluţie. Bizanţ însemna Roma. Acest imperiu pe care din epoca modernă îl numim cu un astfel de apelativ comod nu a fost nici măcar rezultatul împărţirii Imperiului roman, deoarece, juridic vorbind, imperiul nu a fost împărţit niciodată, ci doar administrativ, întrucât stăpânirea romană devenise prea întinsă.
Până în ultimele sale clipe, statul bizantin – Imperium Romanum sau în greacă Basileia ton Rhomaion - a fost conştient de legătura sa cu vechea Romă. Fiecare cetăţean al acestui imperiu se simte şi se numeşte roman – Romanus sau Rhomaios, conducătorii săi se consideră împăraţi romani, ca urmaşi şi moştenitori ai cezarilor romani. Ei şi sunt împăraţii romani de drept, nicidecum moştenitorii împăraţilor Romei, într‑o succesiune directă şi neîntreruptă – în ciuda uzurpărilor de tot felul şi a schimbării dinastiilor - de la Caesar şi Augustus până la Constantin XI Paleologul. Dreptul roman a rămas în toate timpurile baza jurisdicţiei sale. Prin ideea de stat romană s‑a putut păstra imperiul care era atât de heterogen sub raport etnic.
Şi statele barbare create pe teritoriul său au recunoscut realitatea imperiului.
Pentru creştinătate acest imperiu a fost de însemnătate covârşitoare. Abia existenţa sa a creat posibilitatea rapidei răspândiri a creştinismului, aici au trăit Părinţii Bisericii.
Ca moştenitor al Imperiului Roman, Bizanţul se doreşte a fi singurul imperiu, să stăpânească de acum peste toate ţările care au aparţinut vreodată Imperiului şi care intră de acum în ecumenia creştină.
Noua Romă, Bizanţul, preia gloria,dar şi povara vechii Rome.
Între istoria romană şi istoria bizantină nu există o ruptură. Istoria Bizanţului apare ca o continuare firească a istoriei romane până la încercarea lui Iustinian de a reface unitatea imperiului. Istoria bizantină este continuatoarea celei romane, după cum statul bizantin a însemnat dezvoltarea imperiului roman.
Cu cât ne îndepărtăm însă cronologic de bazele iniţial romane, ne întâmpină două elemente fundamentale: grecizarea şi creştinarea imperiului. Retragerea imperiului din vest în răsăritul elenistic şi creştinarea Imperiului au fost factorii transformării treptate a Imperiului Roman în Imperiu Bizantin.
Concepţia superioară asupra statului rezida în împărat: el întruchipa imperiul; demnitatea sa era personală şi neîngrădită. Persoana sacră a împăratului constituie însuşi conceptul întregii puteri a statului. Ceea ce numim cezaropapism a fost în realitate o perpetuare a concepţiei antice care excludea o autonomie a sferei religioase a vieţii. În Bizanţ ca şi în Occident, biserica s‑a impus ca forţă autonomă faţă de conducătorul încoronat, dar precumpănirea împăratului bizantin faţă de biserică a fost o trăsătură permanentă a istoriei bizantine. „Sacrul împărat nu este cum sunt ceilalţi conducători. El este uns cu mirul cel mare şi este consacrat basileus şi autocrator al Romanilor, adică al tuturor creştinilor”, iată ce‑i scrie dojenitor patriarhul Constantinopolului Antonie al IV‑lea cneazului Vasile al Moscovei prin 1394,[1] sintetizând doctrina împăratului ecumenic şi universal.
Destrămarea puterii imperiale în Apus a avut drept rezultat o descentralizare a autorităţii, ceea ce lăsa libertate evoluţiilor regionale, în vreme ce împăraţii bizantini au menţinut un strâns control autocratic asupra tuturor aspectelor vieţii laice şi religioase. Persoana suveranului era absolută şi sacră, asemeni celei divine. De la Constantin la Iustinian împăraţii împărţiseră puterea cu biserica, iar după înăbuşirea răscoalei „Nika“ de către Iustinian, împăraţii au devenit autocraţi absoluţi.
Raportul autocratorului cu Biserica poate fi urmărit şi în Ţările Române, cu toate că ele nu se întemeiază ca creaţii bizantine. Organizarea Bisericii în Ţara Românească şi Moldova se realizează sub patronajul patriarhului ecumenic şi al bazileului ecumenic, iar domnul devine şi el autocrator (samoderjavnîi) din „mila lui Dumnezeu”, luând şi titlul „Io”, particula imperială în documentele emise de cancelaria domnească. În timp, modelul imitat este cel bizantin, autocraţia ecumenică luând acum valenţele suveranităţii locale, pierzându‑şi conţinutul imperial.
1.3 Mozaicul cultural şi lingvistic
Şi diversitatea geografică a Imperiului bizantin este dublată de mozaicul cultural şi lingvistic. Limbi vechi ca aramaica, ebraica sau egipteana au fost încă folosite în mai multe părţi din Orientul apropiat şi nordul Africii. Siriana, ceea ce era aramaica palestiniană creştină, era recunoscută ca limbă a erudiţilor şi teologilor, iar copta – ultima formă a limbii egiptene a fost păstrată în biserică mult timp după instalarea islamului în regiune. În podişul Anatoliei şi Caucaz se vorbeau limbi indo-europene. Slavii şi-au adus şi ei limba odată cu imigrarea în Balcani, latina domina apusul Europei, dar şi al Peninsulei balcanice şi coastele Africii. Era instrumentul administraţiei şi culturii romane, fiind vorbită atât de oficiali militari şi civili cât şi de oamenii educaţi din jurul Mediteranei. În Grecia şi spaţiul sud-balcanic se vorbea greaca, care era limba administrației şi a locuitorilor oraşelor, iar în zonele rurale coexista cu limbile regionale. După pierderea provinciilor estice în secolele VII-VIII, imperiul medieval s-a consolidat în jurul unui nucleu elenizat în care greaca era recunoscută ca limbă a religiei, administraţiei şi comerţului.
1.4 Periodizarea istoriei Bizanţului
Dacă în privinţa sfârşitului istoriei Imperiului bizantin, chestiunea periodizării e relativ simplă - cucerirea Constantinopolului la 1453 de către turci, respectiv căderea Imperiului de la Trapezunt în 1461, despre începutul istoriei bizantine există teorii diferite:
- începutul guvernării separate în timpul lui Diocleţian (sfârşitul sec. III)
- întemeierea oraşului Constantinopol (330)
- Imperiul în perioada lui Constantius II şi transformarea Constantinopolului în capitală cu drepturi depline (mijlocul sec. IV)
- divizarea Imperiului în anul 395
- declinul şi pieirea Imperiului de Apus (mijlocul sec. V-476)
- domnia lui Iustinian (mijlocul sec. VI)
- epoca de după războaiele lui Heraclius I cu perşii şi cu arabii (mijlocul sec. VII).
[1] Obolenski, Un commonwealth medieval: Bizanţul, p. 290.