1.1 Barbari, monofiziţi şi reforme (457-518)
1.1.1 Lupta lui Leon cu germanicii. Eforturile de stabilitate ale lui Zenon. Reformele lui Anastasie
Influenţa comandanţilor militari germanici crescuse considerabil în Răsărit. După stingerea dinastiei theodosiene, alanul Aspar, patriciu şi magister militum, era cel mai influent personaj la Constantinopol. El îl impusese prin maşinaţiunile sale, împreună cu Pulcheria, pe Marcian ca împărat Răsărit, şi se pare că tot el a pus capăt domniei sale otrăvindu‑l. Fiind arian şi barbar, Aspar nu putea aspira la demnitatea imperială, preferând să conducă din umbră prin impunerea pe tron a tribunului trac Leon, care va domni cu numele de Leon I Makelles (457-474). Probabil măcelar în tinereţe, dar şi ca urmare a cruzimii sale şi‑a atras acest cognomen. Leon a început să‑l îndepărteze treptat pe Aspar şi rudele acestuia de la putere, aliindu‑se cu tribul isaurienilor, căsătorindu‑şi fiica, Ariadna, cu căpetenia acestuia, Tarasicodissa (viitorul împărat Zenon). Aspar va fi asasinat din ordinul împăratului, care reuşeşte să‑i îndepărteze pe alani şi goţi de Constantinopol (471). Astfel, Leon I curăţă armata răsăriteană de germanici, stopând procesul de barbarizare a acesteia, proces care făcuse armata apuseană ineficientă. La moartea lui Leon, urmează pe tron nepotul nevârstnic al acestuia, Leon II, fiul Ariadnei, la rândul ei fiica lui Leon şi al lui Zenon. Copilul moarea înainte de împlinirea primului an. Tronul va fi preluat în fapt de Zenon (474-491), tatăl lui Leon II, comandantul gărzii de excubitores, garda imperială a Isaurienilor creată de Leon. În timpul domniei sale se petrece detronarea ultimului împărat din Apus, Romulus Augustulus. Odoacru a trimis în 480, după moartea lui Romulus, însemnele imperiale - coroana şi mantia de purpură - la Constantinopol. Uzurpatorul Odoacru afirmase: „după cum soarele e unul pe cer, aşa şi pe pământ trebuie să fie un singur împărat“, primind din partea lui Zenon titlul de patriciu şi magister militum pentru Italia. Zenon reuşeşte să‑l stârnească pe regele ostrogoţilor, Theodoric, împotriva lui Odoacru. În 487 prin trimiterea ostrogoţilor în campania asupra Italiei, Bizanţul elimina acest pericol în Răsărit. Theodoric va fi proclamat de ostrogoţi rege al Italiei (493), stabilindu‑şi capitala la Ravenna. Împăratul Anastasie a legitimat puterea lui Theodoric în Italia, acesta, la rândul său, recunoscând formal supremaţia Constantinopolului. Imperiul Bizantin care controla provinciile răsăritene şi‑a menţinut suveranitatea nominală asupra teritoriilor controlate anterior de Imperiul Roman de Apus. Multe din triburile germanice care au cucerit aceste teritorii au recunoscut formal supremaţia basileului bizantin, iar papalitatea a recunoscut şi ea din aceste motive, şi din nevoia de a avea protecţia Bizanţului împotriva longobarzilor, supremaţia Constantinopolului pentru lungă vreme de la abdicarea forţată a lui Romulus Augustulus.
Anastasie I Dikoros (491-518), ajuns pe tron prin căsătoria cu augusta Ariadna – soţia lui Zenon şi cu ajutorul ofiţerilor şi demnitarilor de la curte, a fost un bun administrator şi om de finanţe. A anulat impozitul în aur şi argint perceput la un interval de cinci ani (chrysargion) şi a înfăptuit o reformă monetară, adăugând o monedă de aramă. Dezbinările între adepţii lui Anastasie şi isaurienii conduşi de Longinus, fratele defunctului împărat Zenon, au durat până în 497, ele fiind agravate şi de disputele între ortodocşi şi monofiziţi, pe care Anastasie i‑a sprijinit, deşi recunoscuse hotărârile sinodului de la Calcedon. În aceste chestiuni interveneau şi demele, „verzii“ monofiziţi fiind favorizaţi de împărat în detrimentul „albaştrilor“ în care intra vechea aristocraţie senatorială greco-romană ortodoxă. Revoltele împotriva basileului au culminat cu răscoala lui Vitalian, comandantul diocezei Thracia, fiind înăbuşită în 515 cu mare efort şi nu definitiv.
1.2 Epoca lui Iustinian (518-610)
1.2.1 Restaurarea iustiniană (518-565)
Anastasie a fost succedat de Iustin I (518-527) care a căutat stabilizarea frontului estic şi stabilitatea politică. La moartea tronul a revenit fără nici o opoziţie nepotului său Iustinian care a fost aclamat ca împărat.
Iustinian I (527-565), supranumit cel Mare (Flavius Petrus Sabgatius Iustinianus), s‑a născut în Illyria şi a fost educat la Constantinopol. În 518 a devenit şeful administraţiei în numele lui Iustin, fiind numit succesor la tron. S‑a căsătorit cu Theodora, fostă actriţă, în 523.
Disputele cristologice continuau să ridice serioase probleme politicii imperiale. Mişcarea monofizită – termenul se foloseşte de fapt abia din secolul al VII-lea – reprezenta deja o reacţie la nestorianism. Iustinian oscila între cele două orientări, însă, influenţat şi de împărăteasa Theodora, nu i‑a mai favorizat pe monofiziţi şi a negociat cu papalitatea încheierea schismei. Iustinian îşi propunea o politică universală activă a Imperiului.
Pe lângă pericolul extern, reprezentat mai ales de perşi, pe fondul rivalităţilor din sânul aristocraţiei bizantine, s‑au iscat fricţiuni între împărat şi deme, asociaţii municipale ce se autoguvernau, subîmpărțite în corpuri civile şi militare, care dobândiseră o forţă deosebită în secolul V, reprezentând o ameninţare pentru stat. Astfel, în 532, a izbucnit răscoala Nika. Iustinian încercase să limiteze numeroasele ciocniri dintre demele ale veneţilor (albaştri < venetus) şi prasinilor (verzi < prasinus) - pedepsele aplicate celor care se încăierau la cursele din hipodrom au fost înăsprite - şi să iasă de sub influenţa lor. Albaştrii ca şi verzii erau pe de altă parte nemulţumiţi de politica de spoliere impozitară şi fiscală dictată de interesele războiului. Ei s‑au reunit în hipodromul din Constantinopol într-o rebeliune contra împăratului, aliindu-se cu unii senatori care doreau înlăturarea lui Iustinian şi înlocuirea lui cu un nepot al lui Anastasie I. După ce au incendiat zona centrală a capitalei, în urale „Nika”, rebelii şi-au croit drum spre palatul imperial, unde Iustinian convocase un consiliu al curtenilor fideli. Împăratul a încercat să acorde unele drepturi civile reprezentanţilor demelor, a destituit chiar trei miniştri impopulari, însă era deja prea târziu. Theodora l-a obligat pe Iustinian să acţioneze energic. Eunucul Narses a reuşit să atragă de partea sa pe o fracţiune a „Albaştrilor”, divizându-i pe răsculaţi, în timp ce Belizarie, comandant al gărzilor imperiale, a înăbuşit insurecţia, mai mult de 30000 de rebeli fiind ucişi.
Îndată după urcarea pe tron, Iustinian a inaugurat o politică de restaurare a Imperiului Roman (renovatio imperii), ale cărui zone vestice fuseseră pierdute ca urmare a invaziilor barbare din secolul V, bazându-se pe marea rezervă de aur lăsată de Anastasie în vistierie, pe tot mai înalta prosperitate a Bizanţului şi pe o armată imperială eficientă. Frontul răsăritean al imperiului a fost asigurat prin încheierea „păcii eterne“ cu Persia în 532.
Generalul Belizarie, care înăbuşise revoltele din interiorul statului, se distinsese în luptele împotriva sasanizilor în 530, înfrângând o armată mult mai numeroasă decât cea bizantină. Celălalt mare general care s‑a distins în procesul de refacere teritorială şi recucerire a zonelor pierdute ale imperiului a fost eunucul Narses.
În Cartagina se afla la putere uzurpatorul vandal Gelimer, care îl detronase pe Childeric. În 533 o armată imperială comandată de Belizarie, rechemat de la frontiera estică, a pornit împotriva regatului vandal din nordul Africii, iar după reintegrarea acestuia în imperiu şi întoarcerea triumfală a lui Belizarie, în anul următor, Iustinian se numeşte solemn Africanus şi Vandalicus.
O sarcină mai importantă, dar şi mai dificilă revenea generalilor lui Iustinian în Italia. Aici elementul roman aproape că sucombase lipsit de glorie în lupta contra germanilor. În vara anului 535 două armate imperiale îi atacă pe ostrogoţi în Italia; prima, sub conducerea lui Mundus, pătrunde în Dalmaţia, a doua în frunte cu Belizarie ocupă Sicilia. Dinspre vest, francii, cumpăraţi cu aur de bizantini, îi atacau şi ei pe ostrogoţi. După asedierea cu succes a oraşului Neapole, fără să se lovească de rezistenţă, Belizarie s‑a apropiat de Roma în care a pătruns în noaptea de 9/10 decembrie 536. Bizantinii au ocupat după un asediu de câteva luni, în primăvara anului 540, Ravenna, capitala statului ostrogot, luându‑l prizonier pe regele got Vitiges. Ostrogoţii, sub comanda energică a lui Totila, au reuşit să‑l înfrângă însă în mai multe rânduri pe Belizarie. În cele din urmă, strategul şi diplomatul Narses i‑a înfrânt în 555 pe goţi, Italia fiind recucerită de către Bizanţ. Întreaga Italie a fost redusă la poziţia de provincie a Imperiului roman prin crearea exarhatului Ravennei, ceea ce demonstra inversarea de roluri între Orient şi Occident. Capitala exarhatului a avut o importanţă durabilă, monumentele de ară bizantină, unele construite deja înainte de epoca lui Iustinian, au exercitat o influenţă puternică asupra evoluţiei artei italiene.
O a treia campanie, întreprinsă contra vizigoţilor, a avut drept rezultat recucerirea sud-estului Peninsulei iberice. La moartea împăratului, cea mai mare parte a teritoriului din bazinul mediteranean al fostului Imperiu Roman, cu excepţia Galiei şi a nordului Peninsulei Iberice a fost reintegrată, în ciuda reizbucnirii războiului cu perşii în 540 şi a infiltrării treptate a slavilor în Peninsula Balcanică.
Planurile vaste de recucerire nu l‑au făcut pe împărat să piardă din vedere afacerile interne ale statului. Iustinian l-a numit ca sfetnic în problemele de politică internă pe prefectul pretorian Ioan de Capadocia care a condus vasta operă administrativă.
Ca parte componentă a realizării planului său de refacere a gloriei imperiului, Iustinian a numit o comisie de jurişti în frunte cu Trebonian şi Theophilos pentru a codifica legislaţia romană. Imperiul centralizat închipuit de Iustinian necesita un sistem legal unitar. Din acest motiv, comisia a lucrat timp de zece ani la colectarea şi sistematizarea legislaţiei romane de la Hadrian la Iustinian. Opera lor realizată cu o celeritate inimaginabilă a fost încorporată în enormul Corpus Juris Civilis, numit Codex Iustinianus, promulgat în 529, revizuit în 534 şi actualizat prin noi decrete (Novellae). Iustinian a dispus adunarea vechilor legi, având la bază compilaţia anterioară, Codex Theodosianus, dar şi abrogarea celor ieşite din uzul juridic. În 533 era definitivat canonul juridic alcătuit pe baza întregii jurisprudenţe romane, cele 50 de Pandecte sau Digeste. Această formidabilă codificare legislativă a constituit baza legislaţiei multor ţări europene. Simultan, prin această reformă a dreptului, s‑a încercat şi eliminarea sau măcar reducerea abuzurilor administrative. Un manual de principii de drept, Institutele, a completat grandioasa operă juridică. Interpretarea legilor era interzisă, doar împăratului fiindu‑i rezervat acest drept, fiind prescrisă doar aplicarea lor. Prin tendinţele sale aristocratice, Iustinian a vrut ca legile promulgate să cârmuiască întreaga lume civilizată a vremii sale şi nu întâmplător, limba de redactare a acestor monumente juridice a fost latina. Spiritul creştin este integrat în ele.
Ciuma bubonică, după cum o descrie istoricul Procopius, care vine în 541 dinspre Egipt a dus la moartea a vreo 200000 de oameni doar în Constantinopol, chiar Iustinian fiind molipsit, dar s‑a vindecat.
Pentru posteritate Iustinian a fost o pildă fără seamăn, în ciuda faptului că opera sa nu a fost trainică în toate aspectele sale şi că urmările pentru imperiu au fost în bună parte deosebit de grave. Iustinian a fost una dintre personalităţile domnitoare cele mai importante, nu doar în istoria Bizanţului, ci a întregii Europe. Se numără printre cei mai educaţi şi bine instruiţi împăraţi, din punct de vedere literar şi teologic, în toate demersurile sale arătându‑se ca un împărat creştin.
1.2.2 Sfârşitul vechii ordini (565-610). Pericolul supraextinderii. De la Iustin II la Phocas
Iustinian a lăsat multe probleme nerezolvate urmaşilor săi. Imperiul nu avea capacitatea militară şi financiară pentru a stăpâni şi administra teritoriile recucerite, astfel că acestea au fost pierdute treptat. Într‑un interval de doar câtorva decenii, imperiul restaurat de Iustinian pierde prin invazia popoarelor în nord şi apus un sfert din teritoriul său, pierderile dublându‑se în decursul secolului al VII‑lea prin invazia arabilor şi bulgarilor. Ca urmare s‑au modificat şi structurile sociale şi economice, în special în mediul rural, cât şi administraţia statului şi a armatei, mai ales prin reforma themelor.
În 568 longobarzii, împinşi la rândul lor de avari, părăsesc ţinuturile lor din bazinul vestic al Dunării şi regiunea Dravei şi pătrund în Italia, cucerind rapid poziţiile defensive romane din nordul peninsulei până în Campagna. Armata bizantină a Italiei, lipsită de generalul Narses, nu a avut capacitatea de a stopa invazia longobarzilor. În Italia au fost pierdute treptat şi părţile sudice în favoarea sarazinilor. Mult mai ameninţător pentru Bizanţ este faptul că avarii vor ocupa vechile pământuri ale lombarzilor, Imperiul asistând neputincios la un transfer de putere în nordul regiunii balcanice. Maurii au atacat Africa bizantină, iar, în 585, vizigoţii redobândesc Spania. Când Iustin II (565-578), nepotul şi succesorul lui Iustinian, rămas singur la putere după înlăturarea rivalului său omonim, a început să construiască un far la Constantinopol (573), pamfletele care circulau în capitală îl îndemnau pe împărat să îl isprăvească mai repede pentru a putea contempla de la înălţime nenorocirile care se abăteau asupra statului. În primul rând, conflictul de interese între ortodoxia calcedoneană, reprezentată de stat împreună cu provinciile vestice şi anatoliene, şi monofizitismul unei mari părţi a populaţiei din Siria, Egipt şi Anatolia răsăriteană a ieşit acum la lumină atunci când Iustin a încercat să impună ortodoxia prin persecuţii de masă şi convertiri. În al doilea rând, Iustin II nu numai că nu a intervenit eficient pentru a apăra posesiunile apusene, recucerite cu trudă de înaintaşul său, ba mai mult, a anulat subsidiile anuale datorate perşilor, demarând astfel un război costisitor care a durat două decenii, mai cu seamă pentru stăpânirea Armeniei. Abia Tiberius II Constantin (578-582) şi Mauriciu (582-602) au reuşit să obţină de la perşi cea mai mare parte a Armeniei, îndeosebi în urma păcii din 591.
Mauriciu, considerat un predecesor al lui Heraclius, a reuşit să restabilească o balanţă precară a puterii în răsărit. Cu toate că Imperiul a suferit mai multe înfrângeri, a reuşit să stabilizeze frontiera pe Dunăre la nord.
Mauriciu a încercat să salveze cuceririle marelui său predecesor, Iustinian, impunând un nou tip de organizare administrativă aşezată pe temeiuri militare. A instituit două exarhate, cel al Cartaginei în nordul Africii, iar în Italia exarhatul Ravennei, ceea ce a marcat începutul militarizării administraţiei bizantine.
Testamentul său redactat în 597, care nu a mai putut intra în vigoare, statua menţinerea ideii imperiului roman universal, dar şi a divizării lui, o reluare a vechii partitio imperii Romani, doi dintre fiii săi urmând să stăpânească în Vest – Italia şi Africa sub conducerea lui Tiberiu, respectiv în Est – Theodosie.
Mauriciu a trimis trupe numeroase în teritoriul stăpânit de perşi, cu scopul de a obţine o victorie rapidă aici, fără a obţine însă rezultatul aşteptat. Abia după 590, când perşii se aflau într-o situaţie dificilă, prin alungarea şi refugierea lui Chosroe pe teritoriul Bizanţului, Mauriciu a exploatat inteligent războiul civil. Atunci când cu ajutor bizantin Chosroes II şi-a înfrânt duşmanii, bizantinii au fost răsplătiţi cu retrocedarea oraşelor Martyropolis şi Dara şi luarea în stăpânire a Iberiei şi Armeniei (591).
În Peninsula Balcanică slavii şi avarii deveniseră mult prea supărători, astfel că ei nu mai puteau fi ignoraţi, de aceea unele trupe au fost transferate în Balcani, ele putând doar cu greu face faţă slavilor care treptat se sedentarizau în interior – ceea ce constituie particularitatea migraţiei slave - şi avarilor de pe Dunăre. Între timp avarii au invadat chiar întinse părţi ale Traciei. În a doua parte a domniei sale, Mauriciu a fost nevoit să poarte un război istovitor cu aceştia, pentru refacerea graniţei imperiale pe Dunăre, pe fondul creşterii cheltuielilor militare şi a necesităţii de a tăia subvenţiile acordate soldaţilor. În 593 sub comanda lui Priscus, bizantinii i‑au înfrânt pe slavi în două rânduri la nordul fluviului şi i‑a asediat pe avari, cucerind cea mai mare parte din Illyricum şi Tracia.
Situaţia economică a imperiului devenise cu adevărat precară, ea deteriorându‑se continuu, chiar începând cu ultimii ani de domnie ai lui Iustinian. Anularea subvenţiilor către armată şi în general politica sa de austeritate au dus inevitabil la pierderea popularităţii împăratului atât în rândul soldaţilor cât şi în capitală.
Mauricius cade victimă unei răscoale în care din nou demele au jucat un rol însemnat. Împăratul spera chiar că acestea se înarmaseră pentru a‑l ajuta contra corpului de armată răzvrătit. După ce Mauriciu şi familia sa au fost nevoiţi să părăsească oraşul, rebelii l‑au aclamat ca împărat pe centurionul Phokas (602-610). Mauriciu şi cei cinci fii ai săi au fost masacraţi cu cruzime, la fel ca mulţi alţi posibili adversari ai tiranului. De acum a început tirania lui Phokas, marcată în principal de comploturi şi atacuri la viaţa sa, pe care timp de opt ani a reuşit să le înlăture sau să le evite. Incompetent ca politician, domnia lui a fost un dezastru militar şi economic. Chosroes II, fidel şi sincer adept al lui Mauriciu, dorind răzbunarea acestuia, se pregătea de război. Phokas a fost nevoit să transfere trupe din Balcani, abandonând practic nordul imperiului în favoarea slavilor, pentru a face faţă pericolului dinspre răsărit. Cetatea de graniţă Dara a fost distrusă de către perşi, iar Armenia în bună parte pierdută în favoarea acestora.
Cu Heraclius I (Herakleios), care a salvat ţara de Phokas, începe o nouă perioadă în istoria Imperiului Bizantin, încheindu‑se epoca bizantină timpurie (romano-bizantină).
Africa şi Italia, aflate sub control bizantin, deveniseră tot mai autonome sub conducerea exarhilor, care reuneau funcţii militare şi civile. De altel, reconstruirea sistemului fiscal al Africii de către Iustinian a dat roade. Exarhul Heraclius a folosit tactica presiunii, chiar a şantajului economic asupra lui Phokas în 608, prin neaprovizionarea Constantinopolului cu grâne.
Armean de origine, Haraclius era fiul exarhului Cartaginei. Forţele de refacere a imperiului veneau aşadar dinspre periferie, desigur cu concursul senatului din capitală. Cu o puternică flotă, Heraclius a sosit în faţa Constantinopolului la 3 octombrie 610, fiind salutat de populaţia capitalei ca eliberator, iar peste două zile încoronat de patriarh. Tiranul Phokas a fost executat. Vărul său Nicetas s-a îndreptat spre Egipt care s-a alăturat în curând forţelor de eliberare.