Istorie

1.1 Lupta pentru supravieţuire şi schimbare (610-780)

1.1.1 De la Heraclius la Iustinian II. Dinastia Heraclizilor şi înnoirea statului bizantin (610-711)

Secolele VII-VIII, în contrast cu perioada anterioară, au adus o serie de turnuri militare şi crize culturale care au schimbat faţa Bizanţului.

Mai ales secolul VII a însemnat o transformare fundamentală a lumii est mediteraneene şi balcanice. Creştinarea şi grecizarea imperiului se încheiaseră practic, limba oficială devine acum greaca. Şi complicata titulatură imperială a fost abandonată, Heraclius întitulându‑se basileos, titlu purtat mai apoi de către toţi împăraţii bizantini.

1.1.1.1 Războaiele cu perşii şi avarii. Opera reformatoare a lui Heraclius

La urcarea pe tron a lui Heraclius I (610-641) Imperiul bizantin se afla într‑o stare de jalnic declin. Sarcina noului împărat avea sarcina de a restabili imperiul care se destrăma. Armata devenise ineficientă prin lipsa mijloacelor financiare, atâta vreme cât nici economia nu mai funcţiona ca în epoca anterioară, şi, după cum s-a văzut, mai ales cursul domniei lui Mauriciu, ea reprezenta un pericol pentru stat. Heracliu l‑a numit pe Nicetas comandant al trupelor egiptene şi siriene şi pe vechiul general al lui Mauriciu, Priscus, comandant în Anatolia.

Cu toate că Priscus a eliberat Caesarea, în 611, când perşii au înaintat în teritoriul aflat între zonele de control ale celor două armate bizantine şi au cucerit Antiohia cu o bună parte a Siriei de nord şi din centrul Anatoliei, soarta imperiului devenise grea în răsărit.

După ce l‑a destitut pe Priscus – acuzat de sabotare intenţionată, tuns şi călugărit, Heracliu a preluat personal comanda trupelor anatoliene, încercând să restabilească stăpânirea imperială în Siria şi Armenia. Heracliu i‑a atacat pe perşi lângă Antiohia în 613, perşii l‑au alungat însă, cucerind Damascul, pătrunzând în Palestina şi Siria. În primăvara anului următor perşii au reuşit să cucerească Ierusalimul după un asediu de douăzeci de zile. Biserica Sfântului Mormânt a fost arsă, relicvele şi Sfânta Cruce – considerată a fi adevărata cruce a lui Hristos, au fost răpite şi duse la Ctesiphon, ceea ce a şocat întreaga creştinătate. Trupele persane ameninţau de acum direct Constantinopolul (615), iar doi ani mai târziu generalul persan Şahrbaraz cucereşte Egiptul, ceea ce atingea resursele vitale ale imperiului.

Ocuparea unei bune părţi a Peninsulei balcanice de către slavi a avut loc tocmai în timpul dezastruoasei domnii a lui Phokas, în condiţiile în care strămutase trupe de acolo, pentru a face faţă pericolului din răsărit, şi la începutul domniei lui Heraclius. În nord, avarii aliaţi cu slavii au invadat Illyricum şi au înaintat spre Constantinopol, împăratul însuşi fiind la un pas de a fi victima unui atentat (617). În aceeaşi vreme vizigoţii cuceresc cea mai mare parte a teritoriilor bizantine din Spania, situaţie recunoscută prin pacea de la Constantinopol (616).

Confruntându‑se cu această stare de lucruri dezastruoasă, Heraclius s‑a gândit iniţial să mute reşedinţa la Cartagina, pentru a putea începe de acolo contraofensiva, locul de unde pornise mai devreme lupta împotriva lui Phokas. Constantinopolitanii şi patriarhul Sergios s‑au opus acestui plan, angajându‑se să lupte pentru înnoirea imperiului.

Heraclius a înfăptuit unele reforme în plan militar care au dat forţe noi Imperiului Bizantin, totuşi, după cum arată istoriografia nouă, nu el a fost autorul instituţiei themelor, ci unul dintre urmaşii săi, Constans II Reformatorul. Reformele administrative înfăptuite de Heraclius s‑au dovedit necesare în contextul războaielor cu Persia. Schimbările din organizarea administrativă au reflectat atât urgenţele impuse de războaiele cu perşii cât şi transferul de trupe pentru a face faţă războiului cu arabii.

Heraclius a reformat şi administraţia centrală. A fost întărită puterea prefecturii pretoriene. Cu acest sistem complex de reforme, imperiul va înregistra succese în redobândirea teritoriilor pierdute. Având nevoie de resurse financiare, împăratul nu numai că a împrumutat bani de la aristocraţii bogaţi, ci, având concursul patriarhului Sergios, a recurs chiar la topirea odoarelor bisericeşti şi a unor statui din capitală pentru a bate monedă.

În schimbul unor mari sume de bani, adunați astfel, Haraclius a încheiat în 619 pacea cu avarii, pentru a‑şi putea concentra forţele în lupta contra perşilor. După ce întreaga iarnă, Heraclius, retras în palatul său de la Hieria a studiat lucrări istorice şi geografice, hărţile şi rapoartele iscoadelor aflate la perşi, în 622 a exersat personal cu trupele din Asia Mică, îndeosebi cu cavaleria care dobândea o pondere tot mai mare în cadrul armatei bizantine. Între 622-628 s‑a desfăşurat, în mai multe etape, războiul bizantino-persan. Lăsând în fruntea imperiul pe fiul său, Constantin III, consiliul de regenţă fiind condus de patriarhul Sergios şi patriciul Bonus, Heraclius se îndreaptă spre Armenia, unde obţine o victorie decisivă împotriva perşilor conduşi de Şahrbaraz, forţele acestuia fiind obligate să abandoneze Asia Mică. În anul următor, după reînnoirea păcii cu avarii, basileul reia campania împotriva perşilor. Bizantinii au cucerit pe rând mai multe oraşe din Imperiul persan, inclusiv Ganzak (Tabriz), unde au distrus templul lui Zoroastru. Deşi Chosroes II fusese învins, Heraclius nu reuşeşte în anii următori să pătrundă în Persia. În 626 perşii au trecut la contraofensivă, Constantinopolul fiind ameninţat de atacul concertat avaro-slav şi persan. Şahrbaraz, după ce a ocupat Chalcedonul, şi‑a aşezat tabăra pe malurile Bosforului, iar chaganul avarilor împreună cu contingente slave, bulgare şi gepide atacă Constantinopolul. Apărarea oraşului a fost condusă energic şi eficient de către patriarhul Sergios. Bizantinii au reuşit să înfrângă pe asediatori, fiind superiori pe mare, flota slavă fiind complet distrusă la 10 august, ceea ce l‑a determinat pe chagan şi Şahrbaraz să ridice asediul.

Între 627-629 Heraclius a întreprins faza decisivă a campaniei sale militare în răsărit. După ce a zdrobit forţele persane la Ninive (12 decembrie 627), în ianuarie 628 împăratul bizantin ocupă reşedinţa lui Chosroes, Dastagerd, aflând acolo imense comori părăsite în pripă de şah. După răsturnarea de la putere şi moartea lui Chosroes II, fiul acestuia, Kovrad-Şiroe încheie o „pace veşnică“ cu Bizanţul prin care se obliga să retrocedeze toate provinciile răpite bizantinilor, să elibereze toţi prizonierii şi să restituie „Sf. Cruce“. În 629 Heraclius este primit în triumf la Constantinopol, de unde plecase cu şapte ani în urmă, după o campanie de o amploare fără precedent. Reinstalarea „Sfintei Cruci“, în anul următor, la Ierusalim de către însuşi Heraclius a însemnat încheierea primului război sfânt al creştinilor. Succesele dobândite de Haraclius în răsărit n‑au dăinuit însă pentru multă vreme. Ceea ce s‑a dovedit a fi viabil au fost reformele militare şi administrative ale împăratului.

Împăratul a folosit succesul obţinut prin redobândirea provinciilor orientale pentru a rezolva trenanta şi agasanta chestiune a schismei monofizite. Împreună cu patriarhul Sergios a încercat izolarea chestiunii printr‑un compromis, cel al monoenergismului, doctrina „energiei unice“, expusă în 616. Accepţiunea unui singur mod de acţiune (energeia), noţiune voit vagă, faţă în faţă cu doctrina dublei naturi a lui Hristos părea să împace dogma de la Chalcedon cu monofizitismul. Un sinod ulterior de la Theodosiopolis (630) impunea noua doctrină care va fi aprobată şi de patriarhii Antiohiei şi Alexandriei şi chiar de către papa Honorius. Unitatea bisericii era de importanţă capitală pentru imperiu mai ales în contextul ascensiunii arabilor care deveniseră principalul pericol din exterior. Schisma religioasă între ortodocşi şi monofiziţi se redeschisese ca urmare a opoziţiei înverşunate a patriarhului din Ierusalim, Sophronios (634). În această situaţie, Heraclius a susţinut o nouă formulă cristologică, cu scopul de a împăca grupările creştine aflate în permanente dispute şi conflicte. Noua doctrină adoptată în sinodul de la Constantinopol (638) prin edictul Ekthesis („expunere“) ‑ monothelismul impunea o singură voinţă divină şi două naturi ale lui Hristos, interzicând orice dispută teologică, dar ea a tulburat şi mai mult unitatea fragilă a bisericii creştine, fiind respinsă atât de către ortodocşi şi monofiziţi, cât şi de către papalitate - după moartea lui Honorius.

1.1.1.2 Confruntarea cu Islamul. Era invaziei arabe.

Pe fundalul bătăliilor bizantino-persane şi al victoriei Bizanţului împotriva Persiei, ascensiunea lui Mahomed, deschiderea erei hegirei, a trecut aproape neobservată.

Mahomed definitivase unirea triburilor din Peninsula arabică până la moartea sa (632). Atât ardoarea religioasă, cât şi dorinţa de glorie, de noi pământuri şi pradă au motivat atacurile asupra pământurilor persane şi bizantine.

Expansiunea rapidă a arabilor sub conducerea califilor, a noilor conducători spirituali şi politici ai musulmanilor, a arătat cât de mult slăbiseră atât Bizanţul cât şi Imperiul sasanid de pe urma îndelungatului conflict. După cucerirea şi Persiei de către arabi, Bizanţul pierde în doar şapte ani provinciile orientale, de abia redobândite cu atâta trudă. Imperiul islamic arab se formase.

Atunci când sub conducerea marelui cuceritor şi calif Omar, arabii i‑au înfrânt în 634 pe bizantini în Palestina, Heraclius l‑a trimis în apărarea teritoriilor pe fratele său Theodor. În zadar însă. El a fost înfrânt, iar musulmanii au invadat Siria. La Yarmuk (636) arabii au împins oastea bizantină în defileul râului, câştigând o victorie zdrobitoare. Soarta Siriei era acum pecetluită, metropola Antiohia şi cele mai multe oraşe siriene au fost abandonate fără luptă. Heracliu, la fel cum procedase şi în războiul cu perşii, a preferat o retragere tactică. După această înfrângere, arabii devin principalul pericol pentru Imperiu.

Cu toată rezistenţa îndârjită a Palestinei şi mai ales a Ierusalimului - aflat sub conducerea patriarhului Sophronios - asediat îndelungat, provincia şi oraşul sfânt ajung sub controlul musulmanilor (638).

A urmat îndată cucerirea Persiei şi Mesopotamiei (639/640), împreună cu capitala sasanidă Ctesiphon şi, cel mai grav, Egiptul, acesta din urmă fiind cucerit de celebrul comandant de oşti Amr în 642, cea mai bogată şi mai importantă provincie a imperiului – principala sursă de grâne a Constantinopolului, în frunte cu Alexandria, fiind definitiv pierdută.

Heraclius, obosit în luptele contra perşilor, nu a mai luat parte personal la războiul cu arabii. Opera externă a lui Heraclius s‑a prăbuşit.

În 638, după eşecul noii formule cristologice a monotelismului, Heracliu decide să se mute din palatul Hieria, aflat pe malul microasiatic, în capitală, mai ales după deconspirarea complotului menit să îl răstoarne de la tron şi să‑l ucidă. Deprimat de insuccesele suferite pe toate planurile, basileul a delegat practic de acum atributele sale fiului mai mare din prima căsătorie, Constantin III, iar în vara anului 638 aranjează încoronarea de către patriarh a lui Heraklonas (Heraclius II), fiul cel mare al Martinei, ca augustus, acordând fiului mai mic, David, titlul de caesar.

În acest fel, pentru a reglementa chestiunea moştenirii tronului, Heraclius a introdus obiceiul desemnării şi încoronării succesorului încă în timpul vieţii predecesorului.

După moartea sa imperiul a rămas sub conducerea primilor doi fii, Constantin (III), din prima căsătorie cu Eudochia avea 29 de ani, iar fiul Martinei, al celei de‑a doua soţii, Heraklonas, doar 15 ani, amândoi urmând să conducă imperiul în mod egal. Cei doi urmau să aibă în coregenţă pe Martina în calitate de mamă şi împărăteasă. Bizantinii i‑au acceptat pe cei doi fii, în schimb au refuzat coregenţa Martinei, care în cele din urmă s‑a retras, nerenunţând însă la uneltiri. Între cele două linii ale dinastiei prăpastia se adâncea din ce în ce mai mult, poporul Constantinopolului era şi el împărţit în două partide, fiecare susţinând cauza unuia din cei doi împăraţi. Întreaga viaţă politică era periclitată tocmai în condiţiile rapidei expansiuni arabe. Constantin III a avut mai mulţi susţinători, dar fiind se pare bolnav de tuberculoză, a murit deja după trei luni de regenţă, susţinătorii săi trebuind să ia drumul exilului.

Tronul a revenit lui Heraklonas, permanent eclipsat de dorinţa de putere a mamei sale. Partizanul şi adeptul cauzei lui Constantin III, comandantul trupelor răsăritene Valentinos Arsakidos a impus cu forţa armelor, având de partea sa şi populaţia răsculată a capitalei, încoronarea lui Constans II (641-668), a fiului lui Constantin III, pe atunci în vârstă de 11 ani, ca coîmpărat. Senatul a hotărât înlăturarea Martinei, căreia i s‑a tăiat limba, cât şi a lui Heraklonas, căruia i s‑a tăiat nasul, şi a lui David, care a fost castrat. Întâlnim pentru prima dată în Bizanţ obiceiul oriental al mutilării prin tăierea nasului, ceea ce însemna imposibilitatea exercitării unei demnităţi. Martina şi Heraklonas au fost exilaţi în Rhodos.

Generalul Valentinos şi-a căsătorit fiica cu împăratul minor, devenind astfel el însuşi adevăratul cârmuitor al Bizanţului, dar ambiţia sa de a ajunge coîmpărat doi ani mai târziu va atrage furia mulţimii fidele lui Constans.

Constans devine la 14 ani singur stăpânitor, prima sa încercare în politica externă fiind cea de a relua controlul asupra Egiptului abia cucerit de către arabi, cu toate că, în baza tratatului de pace încheiat cu arabii de patriarhul Kyros, trupele bizantine se retrăseseră din Alexandria (642). Arabii vor înainta de‑a lungul ţărmului african al Mediteranei. După asasinarea lui Omar I, succesorul acestuia, Othman, a lăsat în Alexandria doar o mică garnizoană, ceea ce i‑a determinat pe bizantini să reia controlul asupra Egiptului. Generalul Manuel a sosit cu o flotă de trei sute de corăbii în Egipt, alungând garnizoana arabă. Amr, trimis urgent spre Egipt a înfrânt însă oastea bizantină lângă Nikiu (646), astfel că Manuel a trebuit să abandoneze Egiptul şi ca urmare a alianţei monofiziţilor din Alexandria şi arabi. La scurtă vreme arabii au dărâmat zidurile Alexandriei, pentru a diminua şansele ca oraşul să mai ajungă în mâinile bizantinilor.

Controlând deja Siria şi Mesopotamia, arabii au avut ca următoare ţintă protectoratul bizantin din Armenia. Muawija, viitorul calif, pe atunci general şi guvernator arab al Siriei, după ce a impus Ciprului plata unui tribut, a întreprins o campanie în Capadocia şi a cucerit Caesareea. Nu a putut ocupa oraşul Amorion, dar a pustiit zone întinse, întorcându‑se cu o pradă bogată în Damasc (647). Opera cea mai importantă a lui Muawija a fost construirea primei flote arabe, fapt de importanţă crucială pentru soarta stăpânirii bizantine în Mediterana. După ce în 649 arabii întreprind prima expediţie maritimă în Mediterana, atacând insula Cipru, Bizanţul cumpără o pace pe trei ani, fapt ce a permis lui Muawija să‑şi sporească flota în mod considerabil. În 654 Muawija a invadat şi ocupat insula Rhodos. Colosul de aici, una din cele şapte minuni ale lumii antice, a fost demontat, masa de metal fiind vândută unui negustor evreu din Edessa. În anul următor arabii au atacat şi insulele Kos şi Creta. După înfrângerea flotei bizantine de către arabi pe coasta Lyciei (655), confruntare în care însuşi Constans II abia a scăpat cu viaţă, supremaţia bizantină pe mare este pierdută. Abia războiul civil din califat (655-661), provocat de succesiunea lui Othman, a dus la o înlăturare temporară a pericolului musulman.

Constantinopolul a fot silit să-şi restructureze fundamental aparatul fiscal şi să-şi redefinească priorităţile, inclusiv modalitatea de recrutare şi finanţare a armatei.

Anii armistiţiului cu arabii (659-661) au permis crearea instituţiei bizantine a themelor. Constans II a fost reformatorul care a introdus instituţia themelor, fapt care accentuat procesul de militarizare a imperiului început anterior prin crearea exarhatelor. Teritoriul rămas Bizanţului în Asia Mică a fost împărţit în districte militare numite theme. Precedentele le găsim în organizarea exarhatelor Ravennei şi Cartaginei de către Mauriciu. Iniţial au fost create patru theme în Asia Mică - Opsikion, Anatolikon, Armeniakon şi thema maritimă Karabisiani. La origine themele erau unităţi militare, devenind acum circumscripţii administrative în care staţionau unităţile militare (themata). Themele concentrează întreaga putere civilă şi militară în mâinile strategului, al conducătorului themei, ceea ce permitea mobilizarea tuturor resurselor în lupta contra ameninţărilor imediate, înaintea intervenţiei armatei imperiale. Eficacitatea noului sistem administrativ s‑a dovedit în lupta contra noilor ameninţări din exterior ‑ îndeosebi arabe şi bulgare - din secolele VII-IX. Împărţirea administrativă mai veche, în provincii (eparchiai), nu a fost anulată imediat, păstrându‑se în interiorul themelor, pe lângă strateg fiind numit şi un proconsul pentru chestiuni ce ţineau de administraţia civilă. Vitalitatea noii instituţii era asigurată de suportul ei social. Soldatul membru al themei - stratiotul era obligat să se echipeze pe cont propriu şi primea în schimbul serviciului militar un lot de pământ care putea fi moştenit ereditar, dacă fiul prelua condiţia tatălui. În acest fel armata bizantină dobândeşte un rol pronunţat popular, ea fiind recrutată din rândurile ţărănimii libere. Trupele erau finanţate din surse locale în loc să fie suportate ca până atunci din tezaurul imperial. În vreme ce armata răsăriteană a Imperiului târziu număra vreo 20000 de oameni, doar forţele themei Anatolikon au variat între 15000 şi 18000. Imperiul nu mai depindea de mercenari, deşi rolul acestora în cadrul armatei era în creştere. Crearea domeniilor stratiote a însemnat deopotrivă şi o disciplinare a forţelor feudale şi consolidarea micii proprietăţi.

Între reformele lui Constans se numără şi reorganizarea aparatului administraţiei centrale. Au fost create trei noi demnităţi ministeriale, funcţia logotheţilor, unul militar care răspundea de aprovizionarea şi finanţarea armatei (logothetes tou stratiotikou), un al doilea al visteriei (logothetes tou genikou) responsabil de plata impozitelor şi un logothet al dromului (tou dromou)sau al poştei care avea atribuţii diplomatice de politică externă şi cu privire la siguranţa internă. Un alt demnitar, protoasekretis, răspundea de cancelarie.

Constans II a tranşat şi chestiunea disputelor ecleziastice, publicând un edict (648) prin care interzicea de a se mai discuta pe viitor despre voinţă sau energie, două energii sau voinţe. Papa Martin a convocat la palatul Lateran un mare sinod (649) la care au participat peste 100 episcopi în care a condamnat monothelismul şi poziţia împăratului faţă de această doctrină. Deşi conciliul se desfăşura sub influenţa dogmelor răsăritene, cei mai mulţi episcopi aparţineau bisericii apusene. Papa nu consultase împăratul cu privire la convocarea conciliului, făcându-şi astfel un duşman de moarte.

Constans II a poruncit exarhului Ravennei să‑l răpească pe papă de la Lateran şi să îl aducă la Constantinopol. Exarhul Olympios, văzând atmosfera de la Roma, a schimbat planul, dorind să obţină independenţa Italiei faţă de Bizanţ. A reuşit chiar să pornească o expediţie navală în direcţia Siciliei, în condiţiile în care Bizanţul nu putea întreprinde nimic, fiind implicat în luptele navale cu arabii. Episodul s‑a încheiat cu moartea naturală a lui Olympios în 652. Un an mai târziu, papa Martin a fost capturat şi dus la Constantinopol unde i s‑a intentat un proces politic, fiind acuzat de înaltă trădare, pentru că l‑ar fi înfruntat pe împărat şi l‑ar fi ajutat pe Olympios, exilat la Chersones, în Crimeea, unde şi‑a aflat sfârşitul în mizerie (655). În mod asemănător au fost judecaţi şi alţi adversari politici şi religioşi ai imperiului. Lui Maxim Mărturisitorul, alt adversar al monothelismului, i‑au fost tăiate mâna dreaptă şi surghiunit. Mai întâi, a impus hirotonirea fratelui său Theodosios ca preot, pentru ca apoi să dispună uciderea sa. Motivul a ţinut de eliminarea posibilităţii ca Theodosios să ajungă coregent şi asigurarea succesiunii fiilor săi, Constantin (654), Herakleios şi Tiberios (659), ceea ce a stârnit ostilitate la Constantinopol.

Deteriorarea relaţiilor cu senatul şi orăşenii, cauzată de măsurile sale pline de cruzime din ultimii ani, poate şi situaţia aproape disperată creată ca urmare a nestăvilitei expansiuni arabe l‑au determinat pe Constans II să încerce, fără succes însă, mutarea reşedinţei sale în apus, la Syracuza. A fost şi primul împărat bizantin care a vizitat Roma, unde a jefuit la propriu capitala de sculpturi antice şi opere de artă, multe comori fiind trimise la Constantinopol, dar mai ales la Syracuza. În timpul şederii sale în Sicilia (663-668), provinciile vestice ale imperiului au fost afectate de o fiscalitate excesivă, ceea ce a atras mişcări populare ample, mai ales în Cartagina. Constans II a fost asasinat în 668 la Syracuza. Exarhul Ravennei, sprijinit de papa Vitalian l‑a înfrânt însă la scurtă vreme pe uzurpatorul Mezetios, capii conspiraţiei fiind executaţi. Trupul împăratului s‑a întors acolo unde acesta nu ar mai fi vrut să ajungă niciodată în timpul vieţii, la Constantinopol, şi a fost înmormântat în biserica Apostolilor. După două decenii de stăpânire la Constantinopol, împăratul Constans II a luase decizia de a guverna în vest, fără a renunţa la lupta pentru provinciile din răsărit. Constans II a alunecat însă spre abuz şi dictatură. Cu toate acestea, el a consolidat fortificaţiile din Asia Mică, a limitat pe cât a putut tendinţele secesioniste ale Italiei şi Africii, a creat instituţia themelor şi a resistematizat aparatul administrativ. În acest fel

1.1.1.3 Salvarea Constantinopolului şi continuarea reformei heracleene: Constantin IV şi Iustinian II

Lui Constantin IV Pogonatos (Bărbosul) (668-685), fiul şi succesorul lui Constans II, i‑a fost hărăzită guvernarea care a dus lupta hotărâtoare au arabii, domnia sa fiind dominată de războaie. Incursiunile arabe în spaţiul microasiatic, începând din 663, au devenit continue, arabii rămânând uneori şi peste iarnă în Asia Mică, jefuind sistematic peninsula. Luptele decisive se dădeau însă pe mare. Muawija şi‑a continuat planurile de unde le lăsase cu un deceniu în urmă, acum însă în calitate de calif (întemeietorul dinastiei omeiade).

Califul omeiad a capturat mai întâi câteva insule şi zone de graniţă bizantine - peninsula Kyzikos, în imediată apropiere de Constantinopol, o bază sigură de operaţii. Altă flotă a ocupat ţărmul apusean al Asiei Mici, cu oraşul Smyrna (672). Din vara anului 674 au început atacurile asupra Constantinopolului, atacuri ce au continuat veri în şir, până în 678. În acest fel, fiind atacat în apropierea capitalei, Constantin IV era obligat să neglijeze alte părţi ale Imperiului. Flota bizantină a contraatacat folosind pentru prima dată „focul grecesc“, invenţie a sirianului Kallinikos, bazată pe un exploziv a cărui preparare era cunoscută iniţial doar de către bizantini. Această armă cumplită l‑a descurajat complet pe Muawija, mare parte a flotei sale fiind arsă, iar resturile ei scufundate de o furtună. Oştile care se retrăgeau pe uscat – peste 30000 de soldaţi - au fost nimicite de bizantini. Califul a încheiat în aceste împrejurări grele o pace pe 30 de ani cu Bizanţul, promiţând să dea bizantinilor anual 3000 monede de aur, 50 de sclavi şi 50 de cai de rasă. Victoria Bizanţului asupra arabilor, din 678, a avut o mare însemnătate pentru întreaga creştinătate, fiind comparată cu cea a lui Leon III (718) şi a lui Carol Martel de la Poitiers (732). Pentru câteva secole, Imperiul bizantin avea să fie scutul Europei creştine, din partea cea mai vulnerabilă, cea răsăriteană.

De pe urma atacurilor musulmane asupra Bizanţului au profitat slavii care au asediat Thesalonicul, în vreme ce lombarzii au cucerit Calabria. În vreme ce în secolul VI, slavii din Peninsula Balcanică formează prima lor formaţiune politică - „Uniunea celor şapte triburi“ - fără prea mare consistenţă şi unitate, ceva mai devreme, în stepele din nordul Munţilor Caucaz, se formase uniunea triburilor protobulgare („Bulgaria Mare“), sub conducerea hanului Kubrat. Protobulgarii erau o populaţie de neam türc, înrudită cu hunii şi avarii. După moartea lui Kubrat, o parte dintre ei, în frunte cu Asparuch, s‑au îndreptat spre apus, oprindu‑se pentru un timp la nordul Dunării de Jos.

Constantin IV a fost silit să poarte război cu bulgarii la scurt timp după încheierea păcii cu arabii (681). La Dunărea de Jos, oştile bizantine au încercat să‑i oprească pe bulgari. Flota bizantină a intrat în Marea Neagră, acostând în nordul gurilor fluviului. Bizantinii înaintau foarte greu în zonele mlăştinoase, acestea dând ocazie bulgarilor să se eschiveze de la o luptă decisivă. Fără nici un rezultat, armata bizantină a trebuit să se retragă, după ce şi împăratul se îmbolnăvise. Bulgarii, care au trecut la sud de fluviu şi au ocupat treptat vechile provincii imperiale Scythia Minor şi Moesia Inferior, şi‑au făurit statul cu capitala la Pliska.

Această alcătuire politică s‑a consolidat abia sub hanii Krum (802-814) şi Omurtag (841-831), în vremea cărora statul devine o puternică forţă politică şi militară şi începe să ducă o politică de expansiune. Bulgarii s‑au creştinat în anul 864, sub hanul Boris (852-889), devenit prin botez Mihail. După creştinarea forţată, s‑a accentuat asimilarea elementelor etnice protobulgare de către slavi, astfel că în jur de 900 acest proces era în linii mari încheiat.

Constantin IV încheie pace cu Asparuch, prin care recunoaşte hanului bulgar stăpânirea asupra teritoriilor ocupate, plătind şi tribut; astfel statul bulgar era recunoscut de jure.

Înfrânt în fapt de bulgari, Constantin IV  a renunţat la monothelismul care nu mai avea nici un sens după cucerirea de către musulmani a majorităţii ţinuturilor în care acesta avusese aderenţă. Dezacordul cu privire la doctrina monothelistă înrăutăţea şi raporturile Bizanţului cu Italia, astfel că împăratul a dispus, ducând tratative cu biserica romană, convocarea celui de‑al VI-lea conciliu ecumenic sau Trullanum I (in Trullo – după numele sălii cu cupolă a palatului imperial) la Constantinopol. Discuţiile sinodului s‑au prelungit aproape un an de zile (680-681). Au fost afurisiţi / excomunicaţi patru patriarhi defuncţi ai Constantinopolului Sergios, Pyrrhos, Paul şi Petru, papa Honoriu I şi Macarie, patriarhul Antiohiei, care încă era în viaţă. Învăţătura despre cele două energii şi două voinţe a fost recunoscută ca singura adevărată. Hotărârile conciliului au fost completate ulterior de acordarea dreptului papilor de a prelua funcţia fără a mai plăti taxe împăratului, prerogativa confirmării papilor fiind delegată exarhului de Ravenna. A fost restabilită ortodoxia şi pacea în sânul bisericii bizantine, imperiul părând mai unit ca oricând sub raport religios, cu toate că de acum provinciile orientale sunt nevoite să se împace cu ideea stăpânirii arabe.

Asupra familiei lui Constantin IV s‑au abătut zile amare. Dorind să guverneze singur, Constantin trebuia să‑i îndepărteze pe cei doi fraţi gemeni coregenţi, Heraclius şi Tiberius, proclamaţi auguşti încă din vremea tatălui său. După ce le‑a retras titlurile - deşi senatul şi armata erau împotrivă, a dispus să le fie tăiat nasul (681). Reprezentanţii themei Anatoliei care s‑au opus, invocând guvernarea după modelul Sf. Treimi, au fost spânzuraţi. În acelaşi an a acordat fiului său titlul de augustus, acesta devenind astfel coîmpărat.

După domnia lui Constantin IV care a adus importante schimbări, prin continuarea reformelor înaintaşilor săi, în plan politic şi bisericesc, la tron a urmat după moartea sa Iustinian II (685-695; 705-711). La fel ca tatăl său, nu avea încă 16 ani când a preluat domnia, avea însă înclinaţii despotice.

Cu toate că drept urmare a înfrângerii decisive a musulmanilor de către Constantin IV situaţia provinciilor răsăritene ale Imperiului era stabilă, noul împărat nu a mai respectat acordul anterior cu arabii şi l‑a trimis pe generalul Leontios (viitorul împărat) să restaureze poziţiile bizantine în Armenia. Abd al-Malik, care a urmat pe tronul califatului în anul încoronării lui Iustinian II, a fost silit să împartă cu Iustinian II veniturile Armeniei şi Iberiei, Bizanţul reluând controlul asupra unei părţi a Ciprului. Acordul cu privire la Cipru (688) s‑a dovedit, în ciuda războaielor ulterioare, stabil pe termen lung. În al doilea rând califul urma să plătească un tribut augmentat prin noul tratat de pace cu Bizanţul – fiecare zi de pace îi costa pe arabi câte 1000 de monede de aur, un sclav şi un cal.

Pacea i‑a permis lui Iustinian II să se dedice chestiunilor stringente din Balcani. Statul creat de bulgari era tot mai des numit în izvoare „Sclavinia şi Bulgaria“. În 688, după ce a refuzat să mai plătească tribut hanatului bulgar, după pilda bunicului său, Iustinian II a întreprins o expediţie în Strymonia, la hotarul dintre Tracia şi Macedonia, zdrobind trupele bulgarilor şi slavilor.

Pentru a îmbunătăţi situaţia etnică, atât din Balcani, cât şi din Asia Mică, unde numărul locuitorilor scăzuse drastic ca urmare a deselor războaie, mai ales în thema Opsikion, mai multe triburi ale slavilor (peste 30000 de ostaşi) din partea sudică a Macedoniei au fost strămutate ca foederaţi şi stratioţi ai imperiului. Şi în această privinţă împăratul a urmat politica lui Constans II. Slavii în nemulţumirea lor, ca şi armenii, oscilau în relaţiile cu Bizanţul, înclinând să se supună arabilor. Când arabii conduşi de generalul Mohamed ibn Marwan i‑a înfrânt pe bizantini la Sebastoupolis (693), ca urmare principală a faptului că slavii recrutaţi forţat au trecut de partea musulmanilor şi s‑au predat acestora, împăratul, furios, a recurs la uciderea slavilor din Bythinia. În general însă, politica de colonizări a lui Iustinian II poate fi considerată drept o reuşită. Cu strămutarea unei mari părţi a mardaiţilor creştini din Liban în teritoriul bizantin, în acord cu califii, care doreau să scape de povara revoltelor acestora, Iustinian a reuşit să întărească teritoriile depopulate. Unii locuitori ai Ciprului au fost colonizaţi în Kyzikos în noul oraş construit de împărat – Iustinianoupolis.

Consolidarea instituţiei themelor a fost una din sarcinile cele mai importante, pe plan intern, a împăraţilor din dinastia Heraclizilor. Această organizare în theme a imperiului s‑a stabilizat tot mai mult. În vremea Pogonatului sunt atestate documentar în afara celor două exarhate ale Italiei şi Africii, şi cinci theme: Thracia în Europa şi themele Opsikion, Anatolikon, Armeniakon în răsărit şi thema maritimă a carabisianilor. Posibil ca această themă, a „corăbierilor”, a cărei origine nu a fost clarificată, să se fi format pe baza fostei armate din Illyricum care a fost acum stabilită în Grecia şi sudul Anatoliei (Treadgold). Cel mai probabil însă, ea derivă din vechea questura exercitus din insulele din Marea Egee şi Cipru, poate şi Samos.^[1] Themele asiatice erau creaţiile lui Constans II, în timp ce Thracia a fost creată de Constantin IV. La acestea Iustinian II a mai adăugat thema grecească Hellas.

Legea agrară (nomos georgikos) şi reforma financiară se numără printre meritele de seamă ale lui Iustinian II. Nu este sigur că legea agrară, care a servit consolidării proprietăţii țăranilor liberi, este o înnoire legislativă a lui Iustinian sau o menţionare a unui drept existent deja. Oricum ea aparţine celei de‑a doua jumătăţi a secolului al VII‑lea.

Ulterior proprietatea funciară mică a stratioţilor s‑a consolidat, ea constituind fundamentul economic al themelor. Pentru a apăra zonele de graniţă, în contextul ascensiunii musulmane, Iustinian II a creat, pe baza vechiului prototip roman al limitaneilor, aşezări de akritai, o categorie de proprietari funciari, care beneficiau de pământ şi facilităţi fiscale, în schimbul obligaţiei de a apăra frontierele. Pământurile împărţite soldaţilor provin din proprietatea imperială, extinsă încă în această epocă, deşi din aceeaşi proprietate, dar şi a aristocraţiei, sporesc şi posesiunile funciare ale bisericii şi mânăstirilor. Motivul reformei themelor a fost legat şi de posibilitatea de a reduce solda, vistieria imperială fiind sărăcită după marile pierderi teritoriale, astfel că soldaţii din theme îşi puteau asigura traiul şi participarea la oaste din venitul obţinut de pe pământurile acordate. Oştirea themelor va constitui într‑o epocă ulterioară baza armatei bizantine. Lotul de pământ al ţăranilor-stratioţi era moştenit din tată în fiu ca parte componentă a serviciului militar datorat în contul acestuia. Marile latifundii lucrate cu şerbi îşi pierd acum atât ponderea teritorială, cât şi importanţa economică. Comunităţile de akritai devin temelia organizării administrative bizantine, ele având în primul rând un rol militar şi fiscal, şi abia în plan secund unul economic.

Împăratul a convocat în 691/692 sinodul Quinisext (al V-VI-lea) sau Trullanum II (in Trullo), gândit ca un conciliu ecumenic, statut care i‑a fost acordat însă post factum, fiind atribuit procedural sinoadelor ecumenice din 553 şi 680. Împăratul convocat, în afara reprezentaţilor clerului şi senatului şi pe conducătorii themelor. Hotărârile sinodului, care intenţionau să înnoiască şi să unifice dreptul ecleziastic al statului, prin completarea conciliilor V şi VI, au stabilit canoane privitoare la organizarea bisericii, rit şi la înăsprirea principiilor moralei creştine a mirenilor şi clerului. Diferite practici au fost condamnate din considerente morale sau pentru că aveau origine păgână (calendele, brumaliile, ghicitul, procesiunile mascaţilor), altele pentru că atingeau în viziunea vremii normele creştine - era interzisă consultarea unui medic evreu. În general canoanele oferă o imagine destul de fidelă asupra vieţii cotidiene. Preoţilor de rang inferior li s‑a permis să se căsătorească. Iustinian îşi ia în această vreme titlul de „servus Christi“ în legendele monetare, el fiind primul dintre împăraţi care pe reversul monedelor a bătut imaginea lui Hristos. Cu toate că împăratul susţinea poziţia Romei, papa Sergius I a refuzat să sancţioneze hotărârile din Quinisextum, întrevăzând tentativa imperială de a impune bisericii apusene rânduielile celei răsăritene. După relatarea din Liber Pontificalis, Iustinian ar fi dorit arestarea papei şi aducerea lui la Constantinopol, aşa cum procedase Constans II cu papa Martin în 652. Protospătarul (titlu inferior celui de patriciu) Zaharia, trimis să îndeplinească porunca, s‑a lovit însă de rezistenţa locuitorilor Romei şi a miliţiilor fidele papei, văzându‑se obligat să apeleze la generozitatea papei, pentru a scăpa de la moarte sigură, ascunzându‑se în dormitorul papal, de unde s‑a retras cu ocară. Cu toate exagerările acestei relatări, conflictul s‑a încheiat cu eşecul politicii bisericeşti a lui Iustinian, astfel că contradicţiile nu numai că nu s‑au atenuat, ci s‑au accentuat.

Atitudinea adesea sfidătoare a împăratului în chestiuni bisericeşti – conflictul cu patriarhul Callinicos - şi civile, politica sa fiscală, precum şi abuzurile favoriţilor săi lacomi - sakellarios-ul (şeful finanţelor) Ştefan şi logothetes tou genikou (şeful vistieriei imperiale) Theodotus – au creat o ruptură între el şi aristocrație, devenind impopular şi în rândul constantinopolitanilor. Insuccesele militare din 692, când Iustinian II a încălcat pacea cu arabii, duce la o amplă revoltă a populaţiei în spatele căreia se afla strategul themei Hellas, Leontios, care luptase cu arabii în 692. Împăratului detronat i‑a fost tăiat nasul - de aici porecla de Rhinotmetos („cu nasul tăiat“), fiind exilat în Crimeea la Chersones, unde îşi sfârşise viaţa papa Martin, iar favoriţii săi arşi pe rug.

1.1.1.4 Căderea dinastiei Heraclizilor

Lipsa legitimităţii uzurpatorului Leontios (695-698) le‑a dat arabilior pretextul de a ataca Africa bizantină. Pentru o perioadă atacurile arabe asupra exarhatului latin încetaseră, dar căderea lui era doar o chestiune de timp, după ce opera de apărare a Constans II s‑a dovedit a fi ineficientă. Arabii au ocupat Carthagina în 697, şi cu toate că flota themei Karabisiani a putut să recucerească pentru scurt timp capitala exarhatului, în 698 musulmanii au reuşit să‑şi refacă poziţiile. Flota, învinuindu‑l pe Leontios de înfrângere şi de teama pedepselor care o aşteptau, s‑a revoltat, asasinându‑l pe comandantul acesteia, pe patriciul Ioan, după care l‑au proclamat împărat pe drongarul Apsimar. Prin viclenie, Apsimar a reuşit să pătrundă cu uşurinţă în capitală, unde de curând izbucnise o epidemie de ciumă. Apsimar, după ce a dispus ca lui Leontios să i se taie nasul şi să fie călugărit, a ocupat tronul sub numele de Tiberios III (698-705). Noul împărat a pus capăt încercărilor de recucerire a Africii latine – a transformat insulele din exarhatul Africii în thema Sardiniei, iar zona sudică a Italiei în thema Siciliei -, concentrându-se asupra chestiunilor din Orient, invadând Siria arabă. Fratele său Heraclius numit monostrategos a purtat numeroase campanii în Asia Mică.

Iustinian II a mai reuşit să domnească pentru a doua oară. Din Chersones s‑a refugiat în regatul chazarilor, căsătorindu‑se cu sora chaganului, Theodora. Între timp la chagan soseau o solie bizantină care cerea extrădarea lui Iustinian. Pentru a nu zbuciuma relaţiile sale cu Bizanţul, chaganul a consimţit, aflând însă la timp prin intermediul Theodorei de această intenţie, Iustinian a plecat înspre gurile Dunării, aflate în posesiunile hanului bulgar Tervel, fiul lui Asparuch, cu care încheie o alianţă. Astfel, cu sprijinul unei puternice armate bulgaro-slave, Iustinian ajunge în septembrie 705 în faţa zidurilor Constantinopolului şi reuşeşte să pătrundă cu câteva sute de adepţi în capitală, printr‑un apeduct, ocupând palatul Vlacherne. Revent pe tron, aliaţii săi au fost răsplătiţi din belşug, însă răzbunarea împotriva duşmanilor a fost plină de cruzime. Iustinian II încheie o nouă pace cu aliatul său bulgar şi se obligă să reia plata tributului, iar lui Tervel îi acordă titlul de cezar, acesta dobândind cea mai mare parte din Rumelia Orientală. Patriarhul Callinicos a fost orbit şi exilat la Roma, Leontios şi Apsimar (Tiberios III) au fost batjocoriţi în public şi apoi ucişi. Excelentul comandant de oşti, Herakleios, ca şi mulţi ofiţeri au fost spânzuraţi de zidurile Constantinopolului. Totuşi împăratul nu a îngăduit oştirilor cu care a sosit să jefuiască capitala. A doua domnie a lui Iustinian II Rhinotmetos a fost un lung şir de acte de teroare.

Câştigătorii în timpul celei de‑a doua domnii a lui Iustinian II au fost, în afară de bulgari, arabii. În 709 ei au asediat fortăreaţa Tyana în zona de graniţă a Capadociei. Oastea bizantină fiind insuficientă şi slab pregătită, arabii şi‑au putut continua incursiunile în Cilicia (710-711) fără să întâmpine o rezistenţă deosebită şi au ocupat o serie de fortificaţii de graniţă, înaintând până la Chrysopolis. În schimb, Iustinian a iniţiat o expediţie contra Ravennei (709) care îi fusese ostilă în prima domnie. Oraşul a fost prădat, ceea ce a provocat şi o puternică revoltă a populaţiei din capitala exarhatului. Cu papa Constantin I împăratul a putut ajunge la o înţelegere în privinţa conciliului Quinisextum, fiind primit cu mari onoruri la Constantinopol în 710. Măsurile luate de Iustinian împotriva Chersonesului unde fusese exilat, prin trimiterea unei expediţii de represiune, i‑au adus împăratului pieirea. Revolta aparent minoră a locuitorilor revoltaţi ai Crimeei, prin alianşa cu chazarii a dus la proclamarea ca împărat a fostului strateg al themei Armeniakon exilat şi el în Crimeea, Philippikos Bardanes. Comandantul expediţiei de pedepsire, Mauros s‑a aliat cu Bardanes şi a atacat Constantinopolul. În 711, când Constantinopolul şi‑a deschis porţile, Philippikos a atras de partea sa garda lui Iustinian, care l‑a trădat. O dată cu uciderea lui Iustinian II şi a fiului acestuia, Tiberios, dinastia lui Heraclius s‑a stins.

Dinastia Heraclizilor a fost prima din istoria statului bizantin care a domnit un secol, dinaştii făcând parte din cinci generaţii. Definitorie pentru această perioadă este marea operă de reformare a imperiului, mai ales în plan militar şi fiscal.

1.1.2 Luptele pentru tron

Marea criză spirituală care a cuprins Bizanţul în perioada luptei privind icoanele s‑a accentuat deja în timpul lui Philippikos Bardanes (711-713). El a fost un adept al ereziei monothelite, încă anterior intrării sale în Constantinopol ordonând îndepărtarea imaginii celui de‑al treilea conciliu de la Constantinopol care condamnase monothelismul în 680. A renegat hotărârile celui de‑al VI-lea conciliu ecumenic, declarând monothelismul ca religie de stat a imperiului. Patriarhul Cyrus a refuzat să sprijine noua politică religioasă, fiind depus şi înlocuit.

Aceste decizii în plan religios vor duce la deteriorarea acută a relaţiilor cu papa Constantin I, care refuză recunoaşterea împăratului şi a noului patriarh Ioan VI, şi duce în fapt la inaugurarea luptei legată de cultul icoanelor între împăratul bizantin şi papalitate, imaginile fiind o armă în lupta pentru supremaţie.

Domnia lui Philippikos a fost dezastruoasă şi pe plan extern. Bulgarii, sub pretextul răzbunării lui Iustinian II, au făcut incursiuni de pradă în Tracia, ajungând până sub zidurile Constantinopolului (712). Pentru a face faţă pericolului au fost aduse trupe din Orient, din thema Opsikion, împăratul abandonând astfel zonele răsăritene raidurilor arabe. În mai 713 trupele din Opsikion s‑au răsculat împotriva lui Philippikos-Bardanes, l‑au detronat şi orbit.

Deşi răscoala fusese începută de armată, pe tron a fost ridicat şeful cancelariei imperiale, protoasecretisul Artemios, care va domni cu numele de Anastasios II (713-715). Noul împărat, un politician mult mai capabil, va curma orientarea monothelistă, revenind la dogmele ortodoxe şi s‑a împăcat cu papa. În faţa pericolului arab, care ameninţau cu asedierea capitalei printr‑o puternică invazie dinspre uscat şi dinspre mare, Anastasios II s‑a preocupat de refacerea zidurilor de apărare şi de aprovizionarea capitalei, mai mult trimite în Rhodos armata themei Opsikion, în 715, pentru a distruge flota musulmană. Soldaţii s‑au răsculat însă împotriva comandantului flotei, asediind capitala imperiului, astfel că războiul cu arabii a fost deturnat în mod nefericit înspre un război civil. Anastasios s‑a văzut silit să se călugărească, retrăgându‑se la Salonic, după cum Theodosios III (715-717) a fost silit să accepte coroana imperială, fiind doar un paravan pentru dominaţia militarilor din thema Opsikion. În fruntea imperiului se afla de fapt Leon, strategul themei anatoliene, originar din nordul Siriei, aliat cu Artabasdos, strategul themei Armeniakon, cu a cărui fiică s‑a căsătorit. Theodosios a renunţat la tron în favoarea rivalului său, retrăgându‑se ca monah la Efes, împreună cu fiul său. La 25 martie 717 Leon a intrat în Constantinopol, fiind încoronat la Hagia Sophia. În acest mod s‑au încheiat luptele pentru tron, anul 717 însemnând şi venirea pe tron a dinastiei isauriene.

1.1.3 Criza iconoclastă (726/730-843)

Un fenomen care a marcat profund Imperiul Bizantin a fost mişcarea iconoclastă. Iconoclasmul (gr., eikon, “imagine”; klaein, “a sfărâma”), este termenul generic care defineşte mişcarea împotriva folosirii în scopuri religioase a imaginilor, în special a celor care au tulburat Imperiul Bizantin în secolele VIII-IX. În 726 şi 730 împăratul Leon III Isaurianul a promulgat un decret prin care interzicea venerarea imaginilor. Erupţia vulcanului de la vest de Thera a fost văzută ca un semn al mâniei divine, convingându‑l pe împărat să dezaprobe cultul icoanelor. Această decizie a fost condamnată de către papă, dar doctrina / mişcarea iconoclastă a fost iniţiată la Constantinopol de către Leon şi în şi mai mare măsură de către fiul şi succesorul său Constantin V, care a condamnat adorarea imaginilor drept idolatrie la conciliul bisericesc ţinut în palatul Hiereia în 754.

Criza se anunţase de multă vreme. Ostilitatea faţă de imagini a lui Leon III şi a urmaşilor săi a fost pusă, de către scriitorii ortodocşi, pe seama unei influenţe evreieşti şi musulmane (Leon vorbea fluent şi araba). Aportul evreiesc şi musulman în pregătirea iconoclasmului imperial s‑a conjugat cu opinia unor segmente iconofobe ale societăţii bizantine. Iconoclasmul s‑a bucurat de simpatie mai ales în zona centrală şi orientală a Asiei Mici. Leon III şi Constantin V erau legaţi prin ordine şi carieră de armatele din Anatolia, implicit de populaţia din Asia Mică. Episcopii iconoclaşti , primiţi în audienţă de împărat cu puţin înainte de primul său edict iconoclast, erau frigieni şi veneau din thema Anatolikon. Sentimentele iconofobe se pare că au fost mai răspândite în Asia Mică din cauza elenizării superficiale a populaţiei autohtone, căreia, în urma invaziei musulmane i s‑au adăugat elemente orientale. O pondere importantă au avut‑o şi activităţile iconofobe ale evreilor din Palestina şi Asia Mică. Biserica armeană, nefiind oficial ostilă imaginilor, le venera nu după obiceiul grecilor, accentuând cultul crucii, ca semn al lui Hristos şi al mântuirii. O altă sursă a iconoclasmului a fost activitatea sectei pavlicienilor, care respingeau violent dogmele şi obiceiurile Bisericii, fiind fundamentali ostili semnului crucii şi refuzând să admită icoanele. Raţiunile politice şi strategice, care ţineau de necesitatea fidelităţii themelor orientale, în contextul luptelor împotriva arabilor, l‑au determinat pe Leon III să transforme iconofobia în doctrină oficială de stat. Iconoclasmul nu a fost o reacţie faţă de generalizarea ameninţătoare a cultului imaginilor, dovadă că originea sa nu poate fi aflată în regiunile elenofone.

Oficializarea iconoclasmului a provocat reacţia violentă a părţilor europene ale imperiului. În 726 s‑a răsculat populaţia Greciei şi a insulelor egeene. Papa Grigore II (715-731) a condamnat vehement deciziile lui Leon III, care a răspuns: „eu sunt basileu şi, totodată, preot!“ Papa Grigore III (731-741) a condamnat necondiţionat iconoclasmul în sinodul de la Lateran din 731. Flota lui Leon III a acţionat de îndată în zona coastelor Italiei, privilegiile posesiunilor papale din peninsulă fiind retrase, iar impozitele au început să fie vărsate în visteria Bizanţului. Eparhiile Romei din Grecia, Dalmaţia, Calabria şi Sicilia au fost transferate sub jurisdicţia patriarhului constantinopolitan. Mişcarea a slăbit imperiul prin încurajarea conflictelor interne şi exacerbarea diferenţelor faţă de papalitate care a început să abandoneze politica de relativă fidelitate faţă de Bizanţ şi să caute o alianţă cu francii.

Argumentul cel mai serios împotriva iconoclasmului a fost formulat de către teologul şi părintele bisericii, de origine siriană, Ioan Damaschinul, anume că nega una din dogmele fundamentale ale credinţei creştine, doctrina întrupării. Conform opiniei iconodulilor, a apărătorilor imaginilor, naşterea umană a lui Hristos  a permis  posibilitatea reprezentării sale ca imagine, imagine ce are elemente comune cu divinitatea în prototipul său. Respingerea imaginilor/ icoanelor, incumba de aceea nemijlocit o repudiere a cauzei lor. Inseparabilă de tradiţia liturgică, arta religioasă este văzută de către creştinii ortodocşi drept o formă a confesiunii picturale de credinţă şi cale a experienţei religioase. Această funcţie centrală a imaginilor religioase, a icoanelor, care nu îşi găseşte o paralelă în alte tradiţii creştine, s‑a definitivat o dată cu încetarea mişcării iconoclaste din Bizanţ (843). Iconoclaştii au invocat interdicţia din Vechiul Testament a imaginilor gravate şi au respins icoanele, asemuindu‑le idolilor. Teologii ortodocşi, pe de altă parte, şi‑au bazat argumentele de iconosofie pe doctrina creştină a întrupării: Dumnezeu este într‑adevăr invizibil şi indescriptibil în esenţa sa, dar atunci când Hristos a devenit om, şi‑a asumat voluntar toate trăsăturile naturii create, inclusiv describilitatea. În consecinţă, imaginile lui Hristos, ca om, afirmă adevărul întrupării reale a lui Dumnezeu. Deoarece viaţa divină apare drept urmare a umanităţii înviate şi glorificate a lui Hristos, funcţia artistului constă în a întruchipa taina credinţei creştine prin artă. Mai mult, pentru că icoanele lui Hristos şi ale sfinţilor mijlocesc contactul personal cu persoanele divine reprezentate, aceste imagini trebuie să fie obiecte de “veneraţie” (proskynesis), deşi „adoraţia“ (latreia) este destinată doar lui Dumnezeu. Ioan Damaschinul concepe icoana ca simbol şi mijlocitor al sfântului reprezentat, ea având un rol multiplu: estetic (icoana împodobeşte biserica), pedagogic (dă învăţături din istoria Bisericii), latreutic (însoţeşte cultul divin) şi haric (mijloceşte harul divin).

În afara aspectelor teologice, mişcarea iconoclastă a afectat masiv arta bizantină. În ciuda succesului în sfera teologică, biserica răsăriteană nu a avut succes în chestiunea supremaţiei asupra autorităţii imperiale, chiar dacă Ioan Damaschinul a afirmat că împăratul nu are dreptul de a interveni şi de a se amesteca în chestiuni de credinţă. Atât introducerea politicii iconoclaste, cât şi condamnarea sa la conciliile din 787 şi 843 au fost în cele din urmă rezultatul unor decizii mai degrabă imperiale decât ecleziastice, conciliile (sinoadele) fiind convocate în baza unor ordine imperiale. În consecinţă, autoritatea împăratului atât în sfera spirituală, cât şi în cea seculară, şi controlul asupra Bisericii s‑a consolidat perceptibil în urma controversei.

În timpul domniei împărătesei Irina s‑a produs o schimbare în această politică, iconoclaştii fiind însă condamnaţi la al doilea conciliu de la Nicaea, în 787. O a doua perioadă a iconoclasmului a fost inaugurată sub auspicii imperiale în prima jumătate a secolului IX, încheindu‑se cu condamnarea definitivă a iconoclasmului la conciliul Ortodoxiei, ţinut în 843 sub patronajul împărătesei Theodora II.

1.1.4 Criza iconoclastă şi luptele contra arabilor în timpul lui Leon III Isaurianul

La urcarea pe tron a lui Leon III, imperiul se afla în pragul ruinei. Şase împăraţi fuseseră detronaţi într-un răstimp de doar 21 de ani. Dintre ei, patru au pierit executaţi – Leontius, Tiberius III, Iustinian II şi Philippicos, un altul a murit după ce a fost orbit - Anastasie II, iar un altul – Theodosios III  - călugărit.

Leon III (717-741) impune o nouă dinastie, cea siriană sau isauriană - care se va menţine până în 802, şi inaugurează politica iconoclastă care a reprezentat un complex program de reforme în toate domeniile.

Arabii pustiau întreaga Asie Mică până la malurile Bosforului, iar Amorium, principalul oraş al themei Anatolikon a fost asediat de către Suleyman, noul calif de la Damasc. Leon, care a comandat trupele bizantine, a avut nevoie de un răgaz pentru a organiza operaţiile care să ducă la ridicarea asediului musulman, încheind mai întâi lucrările de fortificare începute de Anastasios II. Pentru a câştiga timp, a început negocierile cu bulgarii, încheind o alianţă cu hanul Tervel care se temea că arabii ar putea deveni un vecin mult mai periculos şi agresiv decât Bizanţul. La începutul verii, când Muslamah a trecut Hellespontul la Abydos şi înainta adânc în Thracia, a fost în permanenţă hărţuit de către bulgari. Planul musulman din 717 nu era acela de a asedia Constantinopolul ca în 674, ci de a cuceri efectiv capitala bizantină. Trupele de uscat (120000 oameni) şi flota (1800 de corăbii) arabe erau conduse de cel mai bun general musulman al vremii, Muslamah, aceste forţe reuşind să impună o blocadă completă asupra Constantinopolului. Cucerirea capitalei bizantine ar fi permis arabilor să ia în stăpânire întreaga Anatolie. Paralel cu zidurile lui Theodosius, arabii au construit în iulie 717 două ziduri de asediu, cel interior pentru a‑i încercui pe bizantini, cel exterior pentru a îi ţine la distanţă pe bulgari. La începutul lui septembrie, flota arabă a început blocada pe mare. Focul grecesc a fost din nou folosit pentru a distruge flota arabă, în Bosfor fiind incendiate peste 20 de vase, iar 2000 de arabi au murit arşi sau înecați. Asediul s‑a prelungit în iarna deosebit de geroasă dintre 717-718, astfel Constantinopolul care era bine aprovizionat a rezistat, însă în tabăra arabă a început foametea. În primăvară, noul calif Umar II a trimis o nouă flotă provenită din Egipt, pentru a aproviziona trupele asediatoare, şi întăriri de trupe de uscat. Majoritatea soldaţilor trimişi de calif, care proveneau din rândurile creştinilor din Egipt, nemulţumiţi de conducătorii lor musulmani, au trecut de partea bizantinilor. O epidemie de ciumă a izbucnit în tabăra musulmană, în plus erau permanent atacaţi de către bulgari, astfel că la 15 august 718 asediul a fost ridicat, flota arabă în retragere fiind incendiată.

Victoria lui Leon III asupra arabilor a fost umbrită de încercarea fostului împărat Anastasios II de a‑l înlătura de la tron. Acesta luase puterea cu sprijinul unui grup al aristocraţiei în Tessalonika, unde se retrăsese în calitate de călugăr şi a obţinut promisiuni de ajutor din partea bulgarilor, probabil nemulţumiţi de răsplata acordată de Leon pentru ajutorul dat împotriva arabilor. Leon a izbutit însă să‑i convingă pe bulgari să renunţe la expediţia care pornise deja din Thracia, şi astfel să‑l captureze pe Anastasie. Fostul împărat a fost executat, iar partizanii săi aspru pedepsiţi. Triumful lui Leon a fost urmat de încoronarea fiului său Constantin drept coîmpărat şi de introducerea unei noi monede de argint, miliaresion. Ea înlocuia hexagrama introdusă de Heraclius, care ieşise din uz.

Între 726-739 arabii vor relua campaniile în Asia Mică, dar atacurile lor nu vor mai avea vigoarea de odinioară. Tratatul de alianţă între Leon III şi hanul chazar împotriva arabilor ‑ întărit prin căsătoria coîmpăratului Constantin, fiul lui Leon III, cu fiica hanului (733) ‑ va avea drept rezultat, după o expediţie victorioasă a hanului asupra Azerbaijanului arab (731), abandonarea de către arabi a pasului Derbend, a principalului drum spre Caucaz. Împăraţii Leon III şi Constantin au provocat arabilor conduşi de Suleiman în 740 o grea înfrângere la Akroinon, eliberând astfel întreaga parte vestică a Asiei Mici. Eşecul arabilor în faţa Bizanţului au avut un mare răsunet; succesele lui Leon III puneau stavilă înaintării arabe în Orient, după cum, în 732, victoria lui Charles Martel la Potiers punea definitiv capăt ofensivei arabe în Occident.

Leon III a putut fi eficace în luptele cu arabii şi ca urmare a noii reforme a themelor. Menţinerea unor theme foarte mari reprezenta o primejdie pentru puterea imperială, ea oferind strategilor importante forţe militare din rândul cărora se puteau ivi uzurpatori ai tronului. Themele din Asia Mică au fost restructurate. Thema Anatolikon a fost divizată, în vestul ei fiind organizată thema Thrakesion, cu centrul la Efes, denumire dată după colonizarea tracilor în zonă. Thema maritimă Karabisiani a fost împărţită în thema Kibyraioton, de pe litoralul sud-vestic al Asiei Mici şi thema Mării Egee, iar Creta a fost organizată într‑o themă de sine stătătoare. În Opsikion, o themă la fel de mare, împăratul s‑a mulţumit să‑l numească în postul de comandă pe cumnatul său Artabasdos. Fiul lui Leon a împărţit ulterior această themă, iar în Europa au fost înfiinţate themele Tracia şi Macedonia, astfel în secolul al VIII-lea perfectându‑se organizarea administrativă a lui Heraclius.

Leon III a lăsat urme adânci în istoria Bizanţului şi prin reformele sale în legislaţie şi justiţie. În 726 publică un nou cod de legi, Ecloga (selecţie), o nouă codificare a dreptului bizantin, o adaptare a legislaţiei la noile realităţi pe baza institutelor, digestelor, codicelor şi novelelor lui Iustinian. Noua selecţie de legi „cu îndreptări aduse lor în spiritul unei mai mari iubiri faţă de oameni“, punea la îndemâna judecătorilor un codice practic, mult mai accesibil în comparaţie cu codul lui Iustinian, fiind redactat în limba greacă, intenţia fiind şi aceea de a veni în întâmpinarea necesităţilor păturilor mici şi mijlocii, interese promovate de împăraţii isaurieni. Dispoziţiile reglementau dreptul familial şi chestiunile de succesiune. Avortul a fost scos în afara legii, iar sodomia era pedepsită cu moartea. Multe din crimele care în baza codului lui Iustinian erau pasibile cu pedeapsa cu moartea, au început să fie pedepsite după criterii mai „umane“ ‑ raportate la secolul VIII ‑ anume prin mutilare (tăierea nasului, mâinilor, orbirea). Obiceiurile orientale impuse deja din secolul anterior au fost legiferate în secolul VIII. Cu toate că era unul dintre cele mai avansate coduri de legi ale vremii, Ecloga a avut ulterior o proastă faimă, pentru motivul că a fost emisă şi aplicată de împăraţi eretici. Unele teze ale Eclogei au fost preluate în codurile de legi ale slavilor din Balcani şi din Rusia Kieviană.

1.1.5 Iconoclasmul şi luptele cu bulgarii în timpul lui Constantin V

Leon salvase imperiul de pericolul arab, l‑a apărat îndeajuns de bine şi a supravieţuit uzurpatorilor săi, fiind de la Constans II, care de fapt fusese asasinat, singurul împărat care a murit în patul său. Moştenise un imperiul aflat pe marginea dezastrului, însă i‑a redat stabilitatea, a început însă o controversă teologică mistuitoare pentru Bizanţ. Politica iconoclastă lipsită de chibzuinţă a subminat autoritatea lui Leon III.

La 741 tronul a revenit lui Constantin V Copronymos (numele i se trage de la faptul că la botez ar fi pângărit cristelniţa cu scârnă, după relatările iconodulilor) sau Caballinos (741-775), care fusese asociat la domnie de către tatăl său cu două decenii mai devreme. A guvernat iniţial puţin, din cauza curopalatului Artabasdos care i‑a smuls coroana pentru vreme îndelungată. Artabasdos, ginerele lui Leon III, cumnatul lui Constantin V şi comitele importantei theme Opsikion, se simțea şi el îndreptăţit la tron. Lupta între cei doi a stat sub semnul luptei împotriva icoanelor, Constantin V fiind cel mai activ împărat iconoclast, motiv pentru care istoriografia bizantină ortodoxă îl zugrăveşte în culorile cele mai sumbre. Tânărul împărat – Constantin avea 22 de ani – a pornit o campanie împotriva arabilor care jefuiau zonele anatoliene la nici o săptămână după încoronarea sa (iulie 742), încredinţând capitala magistrului Theophanes Monotes („cu o ureche”). Ajuns în Bithynia, l‑a chemat pe Artabasdos pentru a stabili planul campaniei, acesta însă a atacat trupele împăratului şi le‑a înfrânt. Anunţând la Constantinopol că împăratul a murit în luptă, fiul lui Artabados şi viitor asociat la domnie al său, Nikephor, strategul themei Thrakesion, a ocupat capitala, astfel patriarhul Anastasios l‑a încoronat drept împărat pe Artabasdos (742-743). Noul împărat a reinstaurat cultul icoanelor. Conflictele iconoclaste au fost în acest mod potenţate de luptele între diferitele theme ale imperiului care susţineau fie pe Constantin, fie pe Artabasdos. Constantin, refugiat în Amorium, a fost primit cu entuziasm în themele din Asia Mică, de unde a adunat oştiri. În primăvara anului 743, Artabasdos, nădăjduind să‑şi consolideze poziţia prin înfrângerea împăratului legitim, a pornit spre Opsikion. În lupta de la Sardes uzurpatorul a fost înfrânt, dar conflictele între cei doi au continuat până spre sfârşitul anului. După ce i‑a supus pe constantinopolitani înfometării prin asediul său, Constantin reuşeşte să spargă blocada Constantinopolului. Artabasdos şi cei doi fii ai săi au fost capturaţi şi orbiţi, în schimb patriarhului Anastasios, după ce a fost supus ruşinii publice (purtat în pielea goală urcat cu faţa spre coadă pe un măgar prin Hippodrom), Constantin V i‑a îngăduit să‑şi păstreze funcţia.

Leon III pare să fi fost un critic blând al cultului icoanelor, în schimb Constantin V s‑a implicat mai mult din punct de vedere teologic, adoptând o politică iconoclastă doar după vreo opt ani de domnie.

Politica iconoclastă a atins punctul culminant în perioada domniei lui Constantin V Copronimul. Împăratul a condamnat nu numai cultul icoanelor, ci chiar cultul Fecioarei Maria şi al sfinţilor. Conciliul de la Constantinopol din 754, ţinut în palatul imperial din Hiereia, a hotărât nimicirea icoanelor, împăratul dispunând decorarea bisericilor cu imagini imperiale sau scene profane. Atitudinea împăratului a început în anii următori să dobândească un caracter politic şi social aprig împotriva iconodulilor. Multe mânăstiri au fost desfiinţate şi transformate în aşezăminte publice, proprietăţile mânăstireşti fiind secularizate. Demnitarii care împărtăşeau cultul icoanelor au fost exilaţi sau executaţi. Totuşi distrugerea icoanelor şi a mânăstirilor nu este documentată de izvoare.

Războiul civil, care durase mai mult de doi ani, a fost cel mai lung de la lupta lui Heraclius împotriva lui Phokas. Constantin V a fost un comandant de oşti strălucit, prin victoriile împotriva arabilor şi bulgarilor fiind venerat de soldaţi.

În răsărit, forţa arabilor fusese zguduită de victoriile lui Leon, dar şi de o gravă criză internă. Dinastia Omeiazilor se apropia de sfârşit şi după un îndelung război civil dinastia abassidă s‑a impus la conducerea califatului (750). Transferul centrului de stat de la Damasc în îndepărtatul Bagdad a dus la o scădere a presiunii la care fusese supus Bizanţul, imperiul putând începe ofensiva.

În 746 Constantin, profitând de răzmeriţele din califatul arab, a pornit ofensiva, folosind regimentele create de el (tagmata), după ce a divizat thema Opsikion, mult prea mare şi periculoasă prin apropierea ei de capitală. Prin cele şase tagmata, conduse de domestici aflaţi în subordinea împăratului, pericolul ca aceste trupe să fie strânse de către un posibil uzurpator se reduceau considerabil, în schimb împăratul îşi asigura o forţă de luptă suplă care putea fi lesne mobilizată. Politica de colonizări a continuat de‑a lungul domniei lui Constantin V, prizonierii din Orient fiind aşezaţi în Thracia, în imediata vecinătate a bulgarilor.

  Pa această bază împăratul atacă Siria, unde ocupă Germaniceea, înfrângând în anul următor (747) în apropiere de Cipru flota arabă venită din Alexandria. O nouă expediţie împotriva arabilor încununată cu capturarea unor importante cetăţi de graniţă din Armenia şi Mesopotamia s‑a desfăşurat în 752. Câştigurile teritoriale ale imperiului nu au fost însă durabile, totuşi conflictele cu arabii au luat aspectul unui război de graniţă.

Capturarea Ravennei de către regele lombard Aistulf (751) şi a rămăşiţelor exarhatului din jurul ei, cu toate că împăratul trimite o solie la Aistulf prin care cerea retrocedarea pământurilor sale, a dus în final la pierderea Italiei, basileul manifestând un interes scăzut faţă de partea apuseană a imperiului. Constantin a trimis ambasadori, ani în şir, la lombarzi, la franci şi papalitate, în încercarea de a recupera Ravenna, dar nu a iniţiat nici o acţiune militară. Exarhatul Ravennei rămânea definitiv pierdut pentru imperiu, fapt vădit în 774, când Carol cel Mare a reconfirmat solemn donaţia lui Pepin către papalitate. Totuşi, pentru că Roma nu avea un aliat cu care să se opună eficient longobarzilor, suzeranitatea politică a Bizanţului nu a fost repudiată. Doar Veneţia şi câteva insule, precum şi thema Siciliei mai constituiau părţi controlate mai mult sau mai puţin de Imperiu.

Cu toate acestea, în chestiunea bulgară împăratul va avea mai mult succes. Aceasta intrase pe primul plan în intervalul 755-775. Colonizările de populaţii din Orient şi ridicarea de noi fortificaţii la graniţa cu bulgarii, a provocat o invazie a acestora în Thracia (756). Constantin V a întreprins nouă expediţii antibulgare. Numeroşi slavi au fost colonizaţi în Asia Mică, în thema Opsikion. Apogeul conflictelor cu bulgarii a fost atins după instalarea pe tron al hanului Teletz (762), reprezentantul aristocraţiei protobulgare. Conflictele partidei aristocratice protobulgare cu populaţia slavă au fost exploatate de către imperiu. O mare masă a slavilor s‑au refugiat pe teritoriul bizantin, mulţi fiind colonizaţi în Asia Mică. Victoria cea mai importantă împotriva hanului Teletz a fost obţinută în bătălia de la Anchialos (763), iar după moartea violentă a hanului bulgar Teletz, tulburările interne au oferit basileului bizantin posibilitatea de a interveni în luptele pentru putere din statul bulgar. Abia în 770 noul han Telerig a reluat conflictul cu bizantinii. În primăvara anului următor Constantin V a întreprins o nouă expediţie susţinută de flota bizantină de pe Dunăre. Deşi hanul Telerig a fost silit să capituleze, imperiul nu a putut obţine o pace de durată cu bulgarii.

În vara anului 775, pe când întreprindea ultima sa campanie împotriva bulgarilor, împăratul s-a îmbolnăvit grav şi a murit. Prin crearea de tagmata, a lăsat o armată mai puternică, a obţinut succese în Thracia, cu toate că nu a obţinut o victorie decisivă, dar a lăsat o cruntă controversă teologică, prin iconoclasmul său impus forţat, chiar prin teroare. Dincolo de propriu-zisa dispută teologică începe în fapt o luptă aprigă între puterea civilă şi cea a Bisericii, a mânăstirilor în Imperiu.

1.1.6 Moderaţia lui Leon IV şi revenirea la cultul icoanelor

Leon al IV-lea Chazarul (775-780), supranume care i se trage de la faptul că era fiul lui Constantin al V-lea şi al principesei chazare Irina, prin prudenţa şi moderaţia sa, a permis trecerea de la iconoclasmul vehement la restabilirea cultului icoanelor din timpul împărătesei Irina. El a domnit prea puţin însă pentru a lăsa urme adânci în evoluţia statului bizantin. Împăratul a pus capăt prigonirii iconoclaştilor şi mai ales a călugărilor. Un aport în acest sens l‑a avut desigur şi soţia sa, Irina, originară din Atena iconodulă.

Lipsindu‑şi fraţii de mijloace financiare – Christophoros şi Nikephoros fuseseră numiți cezari de către Constantin –, la 24 aprilie 776 Leon al IV-lea l‑a încoronat drept coîmpărat pe fiul său Constantin, având în acest sens acordul senatului, armatei şi al constantinopolitanilor. Abia fusese dejucat un complot al fraţilor săi, ei fiind exilaţi la Chersones, când află cu stupoare că împărăteasa Irina, soţia sa îşi afişează fără menajamente orientarea iconodulă. După câteva luni, în care cuplul imperial nu mai era viabil, Leon IV moare otrăvit, se pare, de Irina, după alte păreri din cauza tuberculozei. La moartea împăratului (8 septembrie 780), fiul Constantin fiind minor, regenţa a fost preluată de către împărăteasa Irina.

1.2 Reforme interne şi expansiune (780-842)

1.2.1 Constantin VI şi Irina (780-802)

Regenţa Irinei a marcat finalul politicii iconoclaste, din 784 intenţiile noii guvernări de restabilire a cultului icoanelor devenind manifeste. Irina, o împărăteasă cu voinţă de fier, se baza pe funcţionarii iconoduli, pe eunuci, care nu puteau fi aleşi împăraţi – Staurakios, logothet al poştei şi consilier - şi pe preoţi. După ce patriarhul iconoclast Paulos a fost convins să abdice, noul patriarh, Tarasios, protoasecretis-al Irinei, un politician chibzuit şi slugarnic, cere public un conciliu ecumenic care să condamne iconoclasmul. Conciliul, bine primit atât de patriarhii orientali cât şi de către Roma, a fost convocat în Biserica Sf. Apostoli din Constantinopol în vara anului 786, fiind periclitat de intervenţia gărzii imperiale de orientare iconoclastă. Irina, având prezenţă de spirit, a trimis trupele de origine orientală în Asia Mică, dând iluzia unei incursiuni asupra arabilor, şi a chemat în capitală trupe iconodule din Thracia. Conciliul, reconvocat în 787, s‑a dovedit a fi tolerant cu iconoclaştii, în numai şapte şedinţe fiind rezolvate toate chestiunile. În schimb, pe lângă biserica oficială, a apărut o nouă ramură radicală creştină, reprezentată mai ales de monahi. La conciliul de la Niceea a învins însă orientarea moderată. Adversitatea faţă de icoane a fost declarată erezie, arătându‑se că venerarea icoanelor este echivalentă cu venerarea persoanei pe care ele o reprezintă. Iconoclasmul nu a dispărut definitiv în urma conciliului.

Divergenţele între Irina şi tânărul împărat au adus din nou în prim plan problema icoanelor. Deşi Constantin al VI-lea avea deja vârsta guvernării, Irina nu a consimţit să renunţe la putere. După ce în 790 Irina se proclamase împărat principal, în timp ce Constantin a devenit coregent, trupele din Asia Mică s‑au răsculat împotriva împărătesei, silită să abdice, exilată în Sicilia, iar Constantin al VI-lea a fost numit unic împărat. Doi ani mai târziu, sătul de presiunile adepţilor mamei sale, împăratul o asociază din nou pe Irina la domnie, ceea ce a subminat popularitatea împăratului. S‑a făcut resimţită o mişcare în favoarea unchiului împăratului, Nikephoros, fratele lui Leon IV, adorat de opoziţie drept urmaş al lui Constantin al V-lea. Constantin al VI-lea a reacţionat prompt şi la îndemnul Irinei l‑a pedepsit cu orbirea pe cezarul Nikephoros. Revolta armatei din thema Armeniakon a fost deasemeni înăbuşită cu cruzime. Prin asocierea mamei sale la domnie, dar şi prin comportamentul său în chestiuni matrimoniale – divorţul de soţia sa Maria, aleasă pentru el de Irina, divorţ instigat tot de către mama sa - Constantin al VI-lea a pierdut sprijinul atât al iconodulilor, cât şi al iconoclaştilor din imperiu, putând fi înlăturat fără ca cineva să îi ia apărarea. Irina făcea practic tot ce‑i stătea în puteri pentru a‑şi discredita fiul. Populaţia capitalei şi clerul erau scandalizaţi de faptul că deşi patriarhul nu‑şi dăduse acordul pentru divorţ, împăratul s‑a recăsătorit cu Theodota, sărbătorind 40 de zile cu mare fast. Înfrângerea în expediţia din primăvara anului 797 împotriva arabilor a subminat şi ultima umbră de respect de care se mai putea bucura împăratul. De îndată ce Irina a considerat că tânărul împărat se făcuse suficient de impopular, şi‑a pus în aplicare planul de a‑l înlătura de la tron. Soldaţii loiali Irinei, cumpăraţi cu promisiuni de putere, l‑au orbit pe împărat (15 august 797) în sala de porfir a palatului imperial (încăpere placată cu marmură roşie în care împărătesele dădeau naştere copiilor lor), ceea ce‑l făcea inapt să mai domnească. La câţiva ani, având‑o alături doar pe cea de‑a doua sa soţie, Theodota, împăratul moare, ponegrit de istoriografia oficială.

Irina a devenit supremă stăpânitoare (797-802), purtând titlul de basileus. Irina a fost pe cât de ambiţioasă, pe atât de incapabilă în planul politicii interne, la curte domnind o atmosferă de intrigi în care se concurau eunucii Staurakios şi Aetios. Ea a făcut concesii financiare bisericii, mânăstirilor şi a abrogat o serie de dări impuse populaţiei şi taxe comerciale fără a ţine cont de posibilităţile bugetului, ruinând finanţele statului.

Situaţia pe plan extern s‑a înrăutăţit şi ea în ultimele două decenii. Ca urmare a expediţiei din 783, Staurakios i‑a silit pe slavii din Thessalonic, Grecia şi Peloponez să recunoască suzeranitatea bizantină. Imperiul a slăbit însă considerabil în faţa bulgarilor şi arabilor. Aflaţi într‑o perioadă de înflorire a califatului abassid, arabii au pătruns în 781 adânc în Thrakesion, în urma păcii încheiate, imperiul obligându‑se la plata unui imens tribut faţă de Harun-al-Raşid. Din 789 au reînceput şi atacurile bulgarilor, Constantin al VI-lea suferind o grea înfrângere în faţa hanului Kardam la Makellai, imperiul fiind silit să reia plata tributului şi faţă de hanatul bulgar.

Încoronarea lui Carol cel Mare la Roma – simplă şi naturală, în condiţiile în care pe tronul vechiului Imperiu roman se afla o femeie - a afectat considerabil Imperiul Bizantin, deschizându‑se în doctrina politică medievală problema celor doi împăraţi. Carol cel Mare ar fi trebuit să obţină confirmarea de către Bizanţ. În 802 solia împăratului apusean sosea la Constantinopol, cu gândul de a încheia o alianţă matrimonială cu diabolica Irina, în ciuda faptului că papa considera că o femeie nu poate să deţină demnitatea de împărat. Înlăturarea Irinei de la domnie (31 octombrie 802) a amânat chestiunea recunoaşterii imperiului apusean. Logothetul Nikephoros este cel care a detronat‑o pe monstruoasa împărăteasă, exilând‑o pe insula Prinkipos, mai apoi în Lesbos, unde a murit un an mai târziu, moartea ei fiind sincer deplânsă doar de către călugări.

1.2.2 Reformele şi expansiunea lui Nikephoros I. Războaiele cu bulgarii lui lui Krum

Nikephoros I Genikos (802-811) a fost încoronat în pripă (31 octombrie 802), devenind format coîmpărat cu Irina, aceasta însă este silită să plece în exil în decurs de câteva zile. Starea statului bizantin era şubredă, în condiţiile în care creaţia politică a lui Carol cel Mare nu era recunoscută de către romei, după cum nici Apusul nu recunoscuse validitatea domniei Irinei. Dinspre nord ameninţarea bulgară, iar dinspre răsărit cea arabă complicau şi mai mult situaţia. În interior mânăstirile ameninţau cu tentativa de a se elibera pe deplin de sub autoritatea împăratului şi a patriarhului. De aceea caracteristicile domniei lui Nikephoros urmau să fie ordinea politică şi opresiunea fiscală.

Împăratul Nikephoros, ca fost logothetes tou genikou, a întreprins în cunoştinţă de cauză măsuri de redresare a situaţiei financiar-economice a Imperiului care se afla într-o profundă criză din cauza politicii predecesorilor săi, mai ales prin concesiile cu efecte dezastruoase ale împărătesei Irina.

Sistemul stratiotic a fost extins în rândul armatorilor (naukleroi), aceştia primind un lot de pământ într‑o themă situată pe ţărmul mării. A reintrodus taxele de import pentru mărfurile intrate în Helespont şi Bosfor, care fuseseră anulate de către Irina pentru a‑şi păstra popularitatea după cruzimea faţă de fiul său. A anulat apoi scutirile de impozit ale Irinei, adăugând la acestea încă 8,5% ca taxă de înregistrare în registrul dărilor. A generalizat darea fumăritului (kapnikon) şi asupra instituţiile ecleziastice - mânăstiri şi biserici, ca şi asupra parecilor (ţărani dependenţi) de pe domeniile mânăstireşti. Aristocraţia latifundiară a fost obligată să achite restanţele acumulate în primii opt ani ai domniei împăratului.  A introdus răspunderea solidară a comunităţii la plata impozitelor - cauţiunea mutuală, comunitatea trebuind să achite şi contribuţiile insolvabililor (allelengyon). Cămătăria a devenit monopol de stat, supuşilor fiindu‑le retras dreptul de a mai acorda credite cu dobândă. Desigur administrarea finanţelor prin cele „11 vexaţiuni”, cum le‑a numit istoricul Theophanes, măsuri acuzate de profundă severitate şi rapacitate, a fost necesară, împăratul reuşind să stoarcă venituri suplimentare semnificative, fără a lăsa impresia că impune noi taxe. Clericii mai ales l‑au acuzat de avariţie şi destrăbălare, acuzându‑l şi de patima pederastiei.

Ortodoxia sa era suspectă, atâta vreme era probabil de provenienţă arabă, iar relaţiile cu biserica deveni tensionate, mai ales după moartea patriarhului Tarasios, când a înălţat în funcţia de patriarh pe istoricul savant pe nume tot Nikephoros. Un bun teolog şi istoric, Nikephoros este autorul mai multor tratate care apără adorarea icoanelor. Nikephoros a avut o aversiune făţişă faţă de călugări, exilându‑l pe stareţul Theodor Studitul, reprezentantul aristocraţiei şi călugărilor care se opuneau împăratului.

Împăratul încheie un tratat cu Carol cel Mare (803) care reglementa frontierele între cele două imperii – recunoaşterea supremaţiei Imperiului bizantin asupra Veneţiei, Istriei şi Dalmaţiei, inclusiv a zonelor maritime, în timp ce Nikephoros recunoştea autoritatea carolingiană asupra Italiei (exarhatul Ravennei şi Pentapolis). Pentru a stăvili procesul de slavizare care devenise tot mai accentuat, Nikephoros începe creştinarea şi elenizarea slavilor prin forţarea ţăranilor din interior de a se deplasa înspre Sclavinii, teritoriile de graniţă şi colonizări pe teritoriul themelor nou formate Pelopones – recucerit în 804 de la slavi, Makedonia, Thessalonik şi Dyrrachion, pe lângă cele existente - Thrakia şi Hellas, aduncând aici populaţie grecească din Asia Mică. Imperiul împinge apoi în 807 frontiera Thraciei prin ridicarea unui lanţ de fortificaţii împotriva bulgarilor de lungul cetăţilor Develtos, Adrianopol, Philoppopolis şi Serdica (Sofia de astăzi). Astfel el duce mai departe politica colonizărilor începută de către suveranii anteriori, fără aceste măsuri, chiar Grecia centrală ar fi putut deveni slavofonă.

Împăratul a dezavuat tratatul cu arabii, refuzând să mai plătească tribut acestora. Din 805, flota arabă şi‑a reinstalat treptat controlul asupra bazinului central şi răsăritean al Mediteranei, Harun al-Raşid ocupând mai multe cetăţi bizantine de graniţă şi ameninţând cu noi invazii în Asia Mică. Nikephoros a fost astfel silit să reia plata tributului, până la moartea lui Harun al-Raşid (809), când în califat izbucnesc tulburări interne.

Frontul cel mai periculos pentru Bizanţ a rămas însă cel din Balcani. În primăvara anului 809 Krum,instalat de curând pe tronul din Pliska, atacă şi cucereşte Serdica, distrugând fortificaţia şi măcelărind populaţia. Împăratul a reuşit ca în toamna anului să refacă cetatea Serdica, reintegrând‑o sistemului defensiv. Doi ani mai târziu Bizanţul a reînceput contraofensiva în Balcani, după care au fost aşezaţi aici stratioţi aduşi din Asia Mică. În primăvara lui 811 împăratul a trecut din nou graniţa, a distrus oraşul Pliska, inclusiv curtea hanului Krum, iar după ce a refuzat tratativele de pace, l‑a urmărit pe Krum în zona muntoasă unde se retrăsese. În defileurile Balcanilor, armata bizantină a pierit aproape în întregime într‑un atac de noapte (26 iulie 811), împăratul şi cei mai mulţi fruntaşi bizantini căzând în luptă. Rămâne în că o enigmă, dacă graba lui Nikephoros sau trădarea generalilor săi a fost adevărata cauză a dezastrului. Din tigva împăratului, Krum a pus să i se facă o cupă din care obişnuia să bea în faţa boierilor săi. Mai mult decât catastrofa militară, Bizanţul pierdea prestigiul cu greu refăcut de Nikephoros în Balcani. Staurakios, fiul lui Nikephoros, şi el rănit în luptă, a fost proclamat împărat de către armată, dar fiind practic paralizat şi imobilizat la pat din cauza rănii dobândite, senatul şi armata l‑au ales drept basileu pe Mihail I Rangabe, cumnatul lui Staurakios, în octombrie 811. Unicul fiu al lui Nikephoros se va stinge din viaţă la începutul anului următor.

Mihail I Rangabe (811-813) a devenit împărat prin abuz, Staurakios fiind înlăturat de la putere pentru că nu accepta să revoce reformele tatălui său. Încoronat de către patriarhul Nikephoros abia după ce declară în scris că va apăra Biserica, el a fost evlavioasa marionetă a patriarhului şi a magistrului Theoctistos, „îngăduitor cu toţi, numai că fără scaun la cap în treburile de stat” – după cum îl caracterizează istoricul Theophanes. Sunt curmate şi abolite măsurile de redresare a economiei şi finanţelor, „încât comorile fără de număr care fuseseră adunate de arghirofilia lui Nikephoros au dispărut în câteva zile” – spune acelaşi istoric. Viaţa politică şi religioasă au fost dominate de stareţul Theodor Studitul, pe care a reuşit să‑l împace cu patriarhul, şi a cărui personalitate avea o influenţă covârşitoare asupra împăratului. Iconoclaşii, toleraţi în vremea împăratului Nikephoros, au fost din nou supuşi persecuţiilor. Imperiul a avut de luptat de acum şi cu secta paulicienilor. Favorizată de împăraţii iconoclaşti în secolul al VIII-lea, secta se răspândise în Asia Mică. Începând cu Mihail I Rangabe, basileii bizantini au declanşat persecuţii masive împotriva lor, ceea ce îi va determina pe paulicieni să întemeieze un stat propriu la graniţa bizantino-arabă, în emiratul de Melitene, ei devenind aliaţi obişnuiţi ai arabilor în raidurile acestora în teritoriul bizantin.

Solii lui Mihail I Rangabe l‑au pe Carol cel Mare la Aachen ca împărat al francilor (4 aprilie 812). Astfel existenţa imperiului apusean este recunoscută de jure. Se pare că şi pericolul din Balcani i‑a împiedicat pe bizantini să‑şi impună voinţa în Occident. Krum a atacat în 812 Thracia şi a cucerit oraşul Develtos (Burgas), oferind guvernului imperial pacea într‑o formă ultimativă. Cum Imperiul refuză, Krum a mai ocupat Mesembria (noiembrie 812), de unde a capturat mari cantităţi de aur şi argint, dar şi materiale necesare focului grecesc. În aceste momente nu numai împăratul, dar şi patriarhul Nikephoros erau pentru încheierea păcii, în timp ce în cercul abatelui Theodor se accentua ideea continuării energice a războiului. A învins punctul de vedere al lui Theodor. După ce a recucerit Mesembria, armata bizantină a întâmpinat hoardele lui Krum la Versinikia, în apropiere de Adrianopol. Retragerea precipitată a strategului themei Anatolikon, Leon Armeanul, într‑un moment în care bizantinii ar fi avut sorţi de izbândă, a dus la înfrângerea şi detronarea împăratului (iunie 813). Mihail, sub presiunea demnitarilor care îl ridicaseră la putere, a consimţit să abdice şi a fost tuns călugăr, retrăgându‑se pe insula Prote, unde moare în 845. Fiul său cel mare, Theophylact, care în 811 fusese declarat coîmpărat, şi fratele acestuia, Niketas (devenit patriarh sub numele de Ignatios în timpul lui Mihail III), au fost scopiţi, pentru a fi astfel eliminaţi de la o posibilă succesiune la tron.

1.2.3 Reacţia iconoclastă. Disensiuni – Leon V, Mihail II. Ambiţiile lui Theophilos

Fiind proclamat împărat de trupele asiatice, după înfrângerea lui Mihail I Rangabe în faţa lui Krum, strategul Leon, a pătruns în Constantinopol fără rezistenţă, fiind considerat singurul demn de coroana imperială şi recunoscut de senat (10 iulie 813).

La intrarea în capitală a lui Leon al V-lea Armeanul (813-820), patriarhul Nikephoros a încercat să repete semnarea de către împărat a unei declaraţii scrise de fidelitate faţă de ortodoxie, însă Leon şi‑a rezervat acest drept abia după încoronare, iar aceasta înfăptuită, a negat dreptul patriarhului de a i‑o cere.

Istoricii văd în Leon V în primul rând iniţiatorul celei de‑a doua faze a crizei iconoclaste, continuând linia politică începută de modelele sale, Leon III şi Constantin al V-lea. Leon, originar din Anatolikon, al cărui strateg a fost la fel ca Leon III, avea înclinaţia de a favoriza iconoclaştii, dar nu a fost un bigot. Aripa asiatică din armată şi administraţie care îl sprijinea era duşmană a venerării icoanelor, de aceea agenda politică a noului împărat viza salvarea unităţii imperiului, şi deopotrivă impunerea iconoclasmului.

Leon a sporit influenţa adepţilor săi, Mihail Amorianul fiind trecut în rândul patricienilor, iar Toma, descendent al coloniştilor slavi din Asia Mică, a devenit general al federaţilor. Manuel a dobândit comanda trupelor armene şi în consecinţă thema Anatoliei. De Crăciun, fiul mai mare al lui Leon, Sembat, este declarat coîmpărat, acesta schimbându‑şi numele în Constantin.

Leon a avut doar un scurt răgaz pentru chestiuni civile, deoarece după asediul Adrianopolului hanul Krum a apărut în faţa zidurilor Constantinopolului. Regele bulgar şi‑a extins liniile până la Poarta de Aur, dar a aflat curând că armata sa nu‑şi poate menţine poziţiile şi a permis trupelor să jefuiască şi să distrugă zona din jurul capitalei, pentru a forţa încheierea unui tratat de pace. A fost fixată chiar o întâlnire cu Leon, la care împăratul şi regele urmau să vină însoţiţi doar de câte o gardă personală. Atentatul pregătit împotriva lui Krum a eşuat, deşi însoţitorii lui au fost ucişi sau luaţi captivi, reuşind să scape. Hanul Krum s‑a răzbunat pustiind suburbiile capitalei, a intrat în Adrianopol, deportând populaţia de aici şi prizonierii la nordul Dunării.

Împăratul plănuieşte şi conduce personal ofensiva. Astfel a atacat trupele bulgare din apropierea Mesembriei în timpul nopţii, ucigându‑i pe bulgari până la ultimul om - sursele arată nici pruncii nu au fost cruţaţi, câştigând o victorie cu răsunet asupra bulgarilor în toamna anului 813, dar în primăvara ce a urmat Krum se afla iarăşi în pregătiri pentru o campanie de amploare împotriva Constantinopolului. Hanul bulgar intenţiona de această dată să distrugă capitala Imperiului bizantin. Leon a întărit în grabă fortificaţiile, trimiţând şi o solie la Ludovic cel Pios prin care solicita sprijin, această misiune revenind fără rezultatul scontat. Soarta a salvat din nou imperiul: ca şi Attila, regele hunilor, Krum a murit pe neaşteptate de comoţie cerebrală (13 aprilie 814). Cu fiul şi succesorul acestuia, Omurtag, Leon al V-lea a încheiat o pace pe 30 de ani, după ce Leon V îl înfrânge într‑o ambuscadă în Thracia, stabilindu‑se cu exactitate hotarele dintre cele două state. Bulgarii înapoiau fostele teritorii care aparţinuseră Bizanţului înainte de război, în schimb Leon renunţa la pretenţiile asupra ţinuturilor din Thracia. Pacea se instaurase şi la graniţele cu arabii, unde criza internă izbucnise, califatul arab fiind măcinat de lupta între urmaşii lui Harun al-Raşid.

Liniştea în exterior a fost folosită de Leon al V-lea în scopul validării principiilor iconoclase. Argumentul său era acela că cei cinci împăraţi care au urmat restaurării cultului icoanelor au sfârşit tragic. Învăţatul Ioan Grammatikos, conducătorul mişcării iconoclaste, a primit dispoziţia împăratului de a pregăti materialul teologic pentru un conciliu iconoclast. La vestea acestor intenţii, patriarhul Nikephoros s‑a opus, găsind sprijin puternic la clerul bizantin, inclusiv la abatele Theodor Studitul, care apăra teza independenţei bisericii faţă de stat. Nikephor a fost depus şi exilat în primăvara anului 815, în fruntea bisericii fiind adus Theodotos Malissenos, un curtean devotat împăratului. Sinodul convocat de Leon al V-lea Armeanul la Constantinopol, în Sfânta Sofia, a repus în vigoare hotărârile conciliului din 754, respingând‑le astfel pe cele din 787, dar iconoclasmul nu mai găsea acum aderenţa de odinioară. Istoricul Theophanes şi stareţul Theodor Studitul au fost exilaţi, iar bogata mănăstire Stoudios, cea mai importantă din Constantinopol, a fost trecută în proprietatea imperială. Prin persecuţiile aduse iconodulilor, considerate de hagiografi ca fiind cele mai crude de la Diocleţian, cu toate că restaurarea iconoclasmului n‑a adus cu sine execuţii în masă, dar şi prin duritatea instaurată la curte, împăratul şi‑a pierdut orice popularitate. Împăratul a luat măsuri ferme de anihilare a opoziţiei de la curte, în fruntea căreia se afla Mihail Traulos, arestându‑l pe acesta în ajunul Crăciunului. Execuţia lui prin ardere pe rug a fost amânată, la rugămințile împărătesei Theodosia, amânare care i‑a fost fatală împăratului. În noaptea de 25 decembrie 820 Leon al V-lea Armeanul a fost asasinat, împreună cu fiul său, în faţa altarului din Sf. Sophia.

Mihail al II-lea Amorianul (Traulos / Psellos / Balbus = Gângavul) (820-829), întemeietorul dinastiei amoriene (phrygiene) este autorul moral al asasinării lui Leon al V-lea. El a fost comandant al gărzii în vremea domniilor Irinei şi Nikephoros I şi strateg al themei Anatolikon în timpul lui Leon V, un bun militar, inteligent, dar altminteri grosolan şi incult. Importantă a fost decizia sa de a interzice discuţiile cu privire la icoane, deşi doctrina statului rămânea una iconoclastă.

Ascensiunea lui Mihail al II-lea a stârnit apetitul pentru putere al lui Thoma, zis Slavul, general al federaţilor din Asia Mică, şi fost tovarăş de arme al împăratului. Răsculându‑se împotriva lui Mihail al II-lea, Thoma s‑a proclamat împărat (821-823), fiind încoronat de către patriarhul de Antiohia, titlul fiindu‑i recunoscut şi de califul al-Mamun. Recunoaşterea i‑a fost acordată de majoritatea themelor din Asia Mică, şi punându‑se, din raţiuni politice, pe o poziţie iconodulă, Thoma a obţinut şi adeziunea unor theme europene, transferând cu succes o parte a forţelor sale în Thracia. Astfel, în decembrie 821 începe asedierea îndelungă Constantinopolului. Doar cu ajutorul hanului bulgar Omurtag a reuşit Mihail al II-lea să despresureze Constantinopolul şi să restabilească controlul în imperiu (823). După ce Mihail a asediat Arkadiopolis, Thoma Slavul, silit să capituleze, a fost schingiuit şi executat. Imperiul era însă zguduit de cei trei ani de război civil, situaţie de care au profitat arabii care au cucerit în 826 Creta, cea mai importantă poziţie strategică a imperiului în Mediterana, un an mai târziu începând cucerirea Siciliei.

Fiul şi succesorul lui Mihail al II-lea, Theophilos (829-842), coîmpărat din 822, a fost un intelectual rafinat care a încurajat artele şi ştiinţa, fiind educat de Ioan Grammatikos, de la care a învăţat că virtutea supremă a unui împărat este justiţia. Împăratul a fost poet şi imnolog, precum şi un bun cunoscător al teologiei. Theophilos a restaurat Universitatea din Constantinopol, după declinul acesteia din secolul al VIII-lea, numindu‑l pe Leon Matematicianul în funcţia de rector. Apetitul pentru arta arabă s‑a datorat influenţei pe care o exercita atmosfera învăţată de la curtea lui Harun al-Raşid. Împăratul a continuat persecuţiile iconoclaste, un edict din 832 interzicând cultul icoanelor, aflându‑se din acest motiv în permanentă dispută cu soţia sa, Theodora. Împăratul a fost înclinat să imite politica lui leon Isaurianul, dar nu se putea aventura să închidă mânăstirile refractare. Theophilos a fost auster şi drept, încercând să suprime corupţia şi abuzurile funcţionarilor. Se povesteşte chiar că în momentul în care o corabie încărcată cu mărfuri sosise din Siria în portul capitalei, aflând că acestea sunt pentru împărăteasa Theodora, a poruncit incendierea corăbiei, admonestând‑o pe soţia sa să îşi procure ceea ce doreşte de pe piaţa oraşului, pentru că în acest fel privează statul de taxe. Theophilos a ordonat chiar pedepsirea ucigaşilor lui Leon, în ciuda faptului că tatăl său şi‑a datorat ascensiunea la tron acestora.

În 831 Theophilos a trimis o delegaţie la Bagdad cu daruri pentru Al-Mamun, semnând astfel un tratat de pace care a durat însă doar câţiva ani. Cu toate acestea, Imperiul a trebuit să lupte cu rezultate schimbătoare pe două fronturi, în răsărit şi în Sicilia. În 838, urmaşul lui Mamun, califul Al-Mutassem lovit cele mai importante centre din Asia Mică ce se aflau pe drumul Constantinopolului. Împăratul a organizat o campanie amplă împotriva arabilor, înaintând spre Mesopotamia, distrugând Sozopetra, locul de baştină al lui Al-Mutassem. Califul, pentru a se răzbuna, a ocupat Ankyra şi Amorion, patria lui Theophilos, cea mai importantă fortăreaţă din Anatolikon. În iulie 838, i‑a înfrânt zdrobitor pe bizantini la Dazimon, mulţi dintre generalii şi nobilii împăratului fiind luaţi prizonieri şi torturaţi până la moarte. Cu toate acestea, exploatând disensiunile din tabăra arabă, în 841, Theophilos a reuşit, cu ajutorul maurilor spanioli, să captureze Melitene aflată la graniţa cu Armenia, forţându‑l astfel pe Al-Mutassem să semneze un armistiţiu.

Iconoclasmul a înregistrat ultima sa afirmare în vremea domniei lui Theophilos, în fapt el nu mai găsea adeziune şi se rezuma la zona capitalei.

1.3 Apogeul puterii bizantine – renaşterea macedoneană (843-1025)

1.3.1 Expansiunea în vremea dinastiei macedonene timpurii

Restaurarea balanţei politice la mijlocul secolului al IX-lea a marcat începutul lungii faze medievale a imperiului. Epoca este caracterizată de succesul militar şi expansiunea economică, în vreme ce cultura bizantină ajunge la apogeu.

Începuse o nouă perioadă, mai întâi de ascensiune culturală, apoi şi politică. Nu dinastia amoriană, ci domnia neliniştită a ultimului amorian, Mihail al III-lea, a deschis noua epocă. Bardas, Photios, Constantin au fost cele trei mari personaje care au prevestit noua eră. Politica bisericească a împăraţilor iconoclaşti şi dezinteresul lor faţă de părţile apusene ale imperiului au accelerat procesul de făurire a statului papal şi al creării imperiului carolingian. Dacă a eşuat ideea statului bizantin universal, a eşuat de asemenea ideea bisericii romane universale în răsărit, la aceasta contribuind Leon al III-lea care a adus Peninsula balcanică şi Italia de sud sub jurisdicţia patriarhiei de Constantinopol. După cum imperiul apusean s‑a ridicat în detrimentul universalismului de stat bizantin, aşa s‑a ridicat patriarhia de Constantinopol în detrimentul universalismului roman.

De o importanţă şi mai mare este că în interiorul spaţiului răsăritean atât statul cât şi biserica au avut noi îndatoriri. Creştinarea slavilor de sud şi răsăriteni a însemnat câştigarea unei lumi creştine noi pentru Bizanţ.

În urma expansiunii culturale va veni şi cea statală şi militară. După defensiva în Europa şi Asia Mică, de acum Constantinopolul îşi va supune întreaga peninsulă balcanică şi îşi va recâştiga poziţia în Mediterana.

Theophilos lasă în urma sa un fiu minor, Mihail al III-lea (842-867) avea doar trei ani, regenţa împărăteasa fiind asigurată de împărăteasa Theodora  (842-856) şi sora mai mare a lui Mihail, ea fiind menționată în protocol şi reprezentată pe monede alături de Theodora şi tânărul împărat. Cei mai importanţi sfetnici ai Theodorei erau fraţii ei, Bardas şi Petronas, magistrul Sergios Niketiates, se pare un unchi al Theodorei, dar mai ales logothetul dromului Theokistos, favoritul ei. Deşi cei mai mulţi erau din răsărit, după cum Theodora era armeancă din Paphlagonia, ei au fost totuși adepţii restabilirii cultului icoanelor. După ce Ioan Grammatikos a fost înlocuit în scaunul patriarhal cu şiretul Methodios, iar Leon Matematicianul destituit din funcţia de mitropolit al Tessalonicului, la un sinod din martie 843 a fost restabilit cultul icoanelor, încheindu‑se aici criza iconoclastă care fusese însoţită de atâtea tulburări şi lupte ce au măcinat Imperiul. Cu aceasta Biserica a triumfat în fapt asupra puterii laice, fiind zădărnicit planul multor împăraţi ai Bizanţului de a‑şi impune autoritatea asupra conducerii spirituale.

Cultul, dar deopotrivă arogantul şi brutalul logothet al dromului, eunucul Theoktistos a devenit cel mai important personaj din anturajul împărătesei-regente, mai ales după înlăturarea principalului său rival, Bardanes, devenind singurul sfetnic al Theodorei. Theoktistos a dus o politică de stat chibzuită ce a adus statului mari rezerve în aur. Sprijiniţi de patriarhul Methodios, Theodora şi Theoktistos au realizat toate transformările cu prudenţă deosebită, neluând nici o măsură împotriva foştilor iconoclaşti. Theodora a iniţiat însă represalii împotriva paulicienilor din estul Imperiului, mulţi fiind exterminaţi, de aceea cei care au reuşit să se salveze au trecut sub protecţia emirului din Melitene, întemeind o colonie  în cetatea Tephrike, vor participa activ la incursiunile arabe împotriva statului bizantin.

Luptele iconoclaste au luat sfârşit în vremea Theodorei, dar această politică ponderată nu a fost pe placul zeloţilor, deschizându‑se din nou disputa cu biserica oficială. Monahii studiţi îl combăteau şi pe patriarhul Methodios, la fel ca odinioară pe Tarasios şi Nikephoros. Disputa s‑a înteţit mereu, până ce studiţii au fost excomunicaţi. După 847 pe scaunul patriarhal se va afla Ignatios, un fiu al împăratului Mihail Rangabe care după înlăturarea tatălui său devenise călugăr. Urcarea sa pe tronul patriarhiei a însemnat şi o oarecare cedare în faţa studiţilor.

Logothetul Theoktistos nu s-a distins însă ca un bun conducător de oşti, pierzând mai multe bătălii împotriva arabilor. Flota bizantină a fost înfrântă în Creta, la fel ca şi armata de uscat pe râul Mauropotamos (844), Imperiul fiind silit să încheie o pace costisitoare cu Al-Mutassem. Abia după şapte ani Bizanţul a arătat tot mai multă cutezanţă în luptele cu arabii, în ciuda unor insuccese de până atunci. În 853, după două veacuri de defensivă, flota bizantină a reluat ofensiva în răsăritul bazinului mediteranean, atacând şi distrugând cetatea Damietta de la gurile Nilului. Această demonstraţie a făcut ca arabii fatimizi să treacă imediat la constituirea unei flote puternice ce va acţiona cu succes până în secolul al X-lea.

În acelaşi timp Theodora a trebuit să intervină împotriva bulgarilor conduși de Boris pentru a‑i sili să recunoască suzeranitatea Bizanţului, ştirbită acum pentru că pe tron se afla din nou o femeie (850-852).

Activitatea culturală şi politică deosebită a imperiului a început imediat după lovitura de stat din 856, când tânărul Mihail al III-lea, ajuns la majorat, cu sprijinul unchiului său Bardas şi a unei părţi a nobilimii din capitală, îl înlătură pe Theoktistos de la putere. Theodora a fost forţată să renunţe la regenţă, iar senatul l‑a declarat pe Mihail drept singur stăpânitor. Theodora şi fiicele sale au fost silite să se retragă la mânăstire.

Domnia lui Mihail al III-lea Beţivul este zugrăvită de către istoricii şi cronicarii bizantini în tonuri sumbre, fiind perceput ca un desfrânat, considerat un al doilea Nero. Educaţia împăratului în timpul minoratului fusese neglijată de către Theodora, el fiind influenţat de unchiul său Bardas. S‑a interesat întotdeauna de armată, numeroase expediţii fiind conduse de el personal. În ciuda unei purtări compromiţătoare, adesea necuviincioase, fiind înconjurat, până la preluarea puterii doar de circari şi destrăbălaţi, iar apoi lipsit de suficientă voinţă şi autocontrol, victimă a diverselor influenţe de la curte, el a fost totuşi un dinast talentat, fără a fi devenit un mare împărat.

Conducătorul real al statului, al politicii de la curte era Bardas, acesta primind din 862 titlul de cesar, după cum un alt unchi al basileului, Petronas, strategul themei Opsikion, se ocupa de chestiunile militare. Bardas şi‑a dovedit capacitatea pe toate planurile. În palatul Magnaura a înfiinţat o şcoală superioară pentru ştiinţe laice (849), unde se studiau cele şapte arte liberale, predate în limba greacă. Leon Matematicianul din Thessalonik şi Photios au fost personalităţile de seamă care au marcat mediul universitar al vremii în Bizanţ, în timp ce vestul Europei era încă dominat de barbarie intelectuală.

Patriarhul Ignatios, un veritabil ascet, i‑a refuzat lui Bardas împărtăşania în 857, acuzându‑l de concubinaj cu văduva fiului său. Bardas a acţionat în forţă, destituindu‑l pe patriarh şi înlocuindu-l cu funcţionarul laic (protoasekretis) Photios, fiind încălcate normele de înscăunare (858). A urmat o perioadă agitată, dar semnificativă pentru istoria bisericii bizantine. Photios a fost cel mai bun diplomat şi politician aflat vreodată pe scaunul patriarhal de la Constantinopol, a fost însă şi vehement criticat de preoţi. În imperiu s‑au format două partide, una în favoarea lui Photios, cealaltă în favoarea lui Ignatios.

Lupta cea mare a trebuit s‑o ducă Photios cu Roma. Bizanţul ajunsese şi pe tărâm ecleziastic pe înalte culmi, exceptând zeloţii care nu au sesizat direcţia desfăşurării evenimentelor, apelând mereu, din nemulţumire, la Roma. Constantinopolul, oricum, nu putea accepta universalismul bisericesc al Romei, după ce Apusul se sustrăsese universalismului de stat.

Fiind angajat în disputa cu adepţii lui Ignatios, Photios nici nu îşi dorea confruntarea cu Roma. El a trimis deciziile sale sinodale papei, sperând că va primi de acolo sprijin împotriva zeloţilor. Pe scaunul Sf. Petru se afla un papă capabil, în persoana lui Nicolae I, al cărui vis era întărirea universalismului roman. El a luat partea lui Ignatios, refuzând să‑l recunoască pe Photios, motivând că a fost investit ca patriarh prin mijloace necanonice. Motivul corespundea realităţii, investiri asemănătoare fiind practicate nu o dată în secolele anterioare. Nicolae I pretindea însă primatul în biserica creştină. Graţie imensei forţe materiale dobândite prin creştinarea lumii slave în rit răsăritean şi a concursului basileilor, patriarhul bizantin se va emancipa definitiv de sub autoritatea papală, de acum anunţându‑se marea schismă a bisericii creştine, ea devenind de acum, în fapt, bicefală.

Arabii cuceriseră între timp Sicilia şi Italia de sud, Bizanţul rămânând doar cu oraşele Siracuza şi Taormina, flota sa câştigând şi o efemeră victorie împotriva musulmanilor la Damietta. Trecând la ofensivă în Asia Mică, strategul Petronas, fratele lui Bardas, a pătruns adânc în teritorii ocupate de arabi. Au fost reîntărite şi fortificaţiile de graniţă din Asia Mică. S‑au încheiat mai multe păci cu dese schimburi de prizonieri. Respingând un atac al lui Omar, în 863, renumitul Petronas pătrunde în Armenia arabă, la graniţa între themele Armeniakon şi Paphlagonia, fiind ucişi în luptă emirul de Melitene Omar şi conducătorul paulicienilor. După secole de războaie defensive, începând cu 863, politica militară a Imperiului dobândeşte un caracter mai degrabă ofensiv. Iniţial, în Asia Mică, ofensiva bizantină a fost mai prudentă, derulându‑se însă tot mai rapid începând cu a doua jumătate a secolului al X-lea.

Pericolul slav se manifestă într-o nouă formă la 860 când cnejii ruşi au încercuit pentru prima dată Constantinopolul cu flota lor şi au pustiit împrejurimile. Împăratul care conducea personal trupele din răsărit contra arabilor, a trebuit să se întoarcă din Orient la vestea atacului rusesc. Soluţia a văzut‑o Bizanţul, după retragerea ruşilor, în creştinarea atacatorilor. Misiunea în Rusia a dat rapid roadele aşteptate. Atacul rusesc a făcut necesară reînnoirea relaţiilor cu cazarii.

Şi principele Rostislav din Moravia a solicitat Bizanţului misionari, dorind să evite influenţa clerului franc, ca şi de o apropiere franco-bulgară. Chiril şi Metodiu, din Salonic, au fost misionarii trimişi în Moravia. Un rol deosebit în creştinarea slavilor l‑au avut bineînţeles basileul şi Photios. Constantin-Chiril a creat un alfabet slav, cunoscut cu numele de „glagolitic, urmând să traducă Biblia în limba slavă, de fapt în dialectul macedo-slav. Însuşi serviciul divin din Moravia a fost ţinut de cei doi fraţi în limba slavă. Constantin-Chiril a murit timpuriu într‑o mânăstire din Roma (14 februarie 869). De la numele său alfabetul a dobândit denumirea de „chirilic“. În Moravia, însă, misiunea a fost finalizată de franci, bizantinii fiind prea departe, iar misionarii din Italia au abandonat zona de timpuriu.

În schimb, misiunea bizantină a avut deplin succes la ruşi şi la slavii de sud. Procedând invers decât moravienii, bulgarii au cerut misionari de la franci, dar Bizanţul nu putea admite o misiune venită di Apus, fie de la franci, fie din Roma. În 864/865 cneazul Boris a cedat nu doar în faţa misionarismului bizantin, dar şi în faţa presiunii militare ‑ a flotei, în Marea Neagră, şi a armatei terestre bizantine la graniţa Bulgariei - acceptând creştinismul de la biserica din Constantinopol.

La botezul său a participat basileul bizantin, principele bulgar acceptând numele de Mihail, numele împăratului. Constantinopolul a recunoscut limba slavă ca limbă de cult în statul bulgar. În momentul creştinării procesul de asimilare a bulgarilor turanici de către populaţia slavă majoritară se afla în faza finală. Creştinarea bulgarilor şi organizarea bisericii dintre Dunăre şi Balcani s‑au desfăşurat rapid, slavii intrând cu aceasta pe făgaşul culturii europene. În urma activităţii lui Clement şi Naum, discipoli ai lui Kyril şi Metodiu, veniţi din Moravia Mare, alfabetul chirilic se răspândeşte în Bulgaria, de unde avea să fie preluat şi de sârbi, de către români şi ruşi. Opoziţia boierilor a fost înfrântă de Boris-Mihail după ce 52 dintre ei au fost decapitaţi. Mihail nu a dorit supunerea bisericii sale faţă de Constantinopol, vrând să obţină o biserică independentă. Se pare că intenţiile imperiale ale Bizanţului l‑au deziluzionat. Spre bucuria lui papei Nicolae I, a întors spatele Bizanţului, cneazul bulgar cerând sprijinul Romei, astfel că în acele momente Bulgaria părea câştigată de către misionarii romani.

Cu aceasta, conflictul dintre Constantinopol şi Roma a atins punctul său culminant. Photios devenise din nou adversarul direct al Romei. Statul a sprijinit interesele ortodoxiei bizantine. Împăratul a scris papei, protestând în legătură cu amestecul papei în chestiunile bisericii orientale. În formă ultimativă cerea retragerea misiunii romane. Patriarhul la rândul său s‑a proclamat judecător al bisericii apusene, arătându‑i greşelile în liturghie şi disciplină bisericească, atacând mai ales dogma occidentală filioque.

Mihail al III-lea se aliase, spre nenorocirea sa, cu Vasile Macedoneanul, viitorul împărat. Vasile, care era de condiţie modestă, intrase în cercul favoriţilor lui Mihail al III-lea Beţivul, s‑a căsătorit la îndemnul împăratului cu amanta sa însărcinată, Eudokia Ingerina şi a urcat în ierarhia de la curte, primind funcţia de parakimomen. În calea ascensiunii sale stătea cezarul Bardas. În cursul unei expediţii contra arabilor din Creta (866), a reuşit să‑l convingă pe împărat că Bardas ar complota la tron, asasinându‑l cu acordul imperial. Mihail III l‑a adoptat chiar pe Vasile, declarându-l asociat la domnie. În anul următor, simţind că poziţia sa la curte este periclitată, Vasile I Macedoneanul va uzurpa tronul imperial, ucigându‑l pe Mihail al III-lea în timp ce acesta dormea.

1.3.2 Opera legislativă a împăraţilor Vasile I (867-886) şi Leon al VI‑lea (886-913)

Poporul Constantinopolului nu a reacţionat la asasinarea infamă a lui Mihail al III-lea, astfel că transferul de putere dinspre dinastia amoriană către cea macedoneană are loc prin Vasile I (867-886), care va prelua tronul imperial, secondat de soţia sa Eudokia Ingerina, fosta amantă a lui Mihail al III‑lea. Vasile I Macedoneanul a fost perceput ca viclean şi lipsit de scrupule.

Epoca dinastiei macedoneene a fost caracterizată de expansiune teritorială, Imperiul redobândindu‑şi statutul de mare putere europeană.

Vreme de doi ani Vasile nu a impus schimbări în conducerea bisericii. Photios, devenit impopular prin legăturile sale cu familia ultimului împărat amorian şi toleranţa pe care a arătat‑o faţă de viciile de la curte, a fost demis chiar în momentul decisiv al luptei sale de emancipare de sub autoritatea papală. Motivul a fost în primul rând unul politic. Împăratul şi‑a asigurat fidelitatea clerului prin reinstalarea fostului patriarh Ignatios, fiind reluate şi relaţiile cu pontiful Romei, Adrian II, cu toate că în problemele de jurisdicţie au rămas aspecte esenţiale neclarificate între cele două biserici. La încheierea conciliului din 869/870, când a fost excomunicat Photios, în prezenţa legaţilor papali, aceştia au asistat şi la subordonarea bisericii bulgare, prin delegaţii ei, faţă de patriarhia de la Constantinopol. Vasile I a urmărit şi a desăvârşit şi creştinarea ruşilor. Majoritatea episcopilor răsăriteni au rămas însă fideli lui Photios, astfel că Vasile a văzut că restaurarea unităţii religioase a Imperiului putea fi obţinută prin reinstalarea acestuia, ceea ce s‑a petrecut după moartea lui Ignatios (878).

Bizanţul a intervenit în Italia de sud, oferind împăratului german Ludovic al II-lea un tratat de alianţă îndreptat contra arabilor, mai ales după despresurarea Raguzei (Dubrovnik) pe care arabii o ocupaseră mai mult de un an (868). Restaurarea controlului asupra themei Dalmaţiei asigura supremaţia Bizanţului în cetăţile de pe coasta Adriaticii pentru două veacuri de acum înainte. Ludovic II, împăratul din Apus, a izbutit să recucerească Bari de la arabi, prin alianţa cu Imperiul bizantin (871). Cu toate că aproape întreaga Sicilie era pierdută de către Imperiu, generalul Nikephoros Phokas cel Bătrân readuce Tarentul şi Calabria sub controlul Bizanţului.

Vasile s‑a străduit să refacă hegemonia bizantină în Balcani, mai cu seamă în centrul şi vestul peninsulei care ieşise de sub controlul Imperiului, în timpul lui Mihail II (820-829). După formarea statului sârb al lui Vlastimir în jurul anului 850, sîrbii, ultimii slavi din Balcani rămaşi păgâni, au fost convertiţi la creştinismul bizantin (867-874), deşi Moravia a rămas supusă Romei.

Următorii ani de domnie a lui Vasile I au vizat Asia Mică unde paulicienii revendicau de la imperiu întreaga zonă. Vasile I a declanşat o ofensivă metodică pe întreg frontul oriental, de la Marea Ciliciei până la Trapezunt şi Armenia. Obiectivul era ocuparea principalelor drumuri de invazie şi stăpânirea punctelor strategice până în bazinul superior al Eufratului. În 872, Christophoros obţine o victorie decisivă asupra paulicienilor, Tephrike, capitala statului, fiind asediată şi distrusă. Astfel era întărită şi frontiera estică a Imperiului. Insula Cipru a fost recucerită de bizantini, însă ea nu a putut fi păstrată decât pentru scurt timp.

În plan juridic, epoca lui Vasile I se remarcă prin înnoirea dreptului roman, împăratul fiind supranumit „al doilea Iustinian”. Iniţiativa legislativă (Basilica) va constitui baza de la care va pleca Leon al VI-lea. Sub Vasile I se întocmeşte Prokeiron (879), un manual de drept bizantin care are la bază Ecloga lui Leon al III-lea şi Institutele lui Iustinian. Prokeiron a fost divizat în patruzeci de titluri care conţineau principalele norme de drept civil şi o listă detaliată a pedepselor pentru diferite ofensse şi crime. În 886 a fost redactată colecţia Epanagoge (=introducere), inspirată din Eclogă şi Prokeiron, deci o introducere la legislaţia din vremea lui Vasile I. Împăratul a dorit să realizeze un cod general al legislaţiei bizantine care să ordoneze cronologic actele legislative, aşadar să revizuiască opera lui Iustinian prin adaptarea ei la noile condiţii şi să‑i adauge legile apărute între timp.

Pentru a păstra tronul în familia sa, Vasile l‑a luat coregent pe fiul său mai mare Constantin la 6 ianuarie 869, exact un an mai târziu pe al doilea fiu, Leon, iar în 879, după moartea prematură a lui Constantin, pe cel de‑al treilea fiu, Alexandru.

La moartea lui Vasile I, pe tronul imperial va urca fiul său, ori poate al lui Mihail al III-lea, în tot cazul fiul Eudochiei Ingerina, Leon al VI-lea Înţeleptul (886-913). Formal tronul era împărţit de Leon cu fratele său, Alexandru, dar acesta nu se interesa de problemele guvernării. Fratele mai tânăr, Stephanos, va deveni din 893 patriarh.

Leon VI a fost aplecat spre învăţătură, un iubitor al luxului, un despot arbitrar, dar blând. Ca bun orator şi scriitor, poartă supranumele de cel Înţelept sau Filosoful mai degrabă pentru iniţierea sa în secretele astrologiei. Opera sa constă în oracole poetice, imnuri şi un tratat de tactică militară.

La preluarea tronului, împăratul în vârstă de 19 ani îl depune pe patriarhul Photios, căruia i‑a fost discipol, aliatul lui Vasile, cel mai însemnat sfetnic devenind tatăl amantei sale, Zoe, armeanul Stylianos Zautzes înaintat în funcţia de logothet al poştei şi apoi în cea creată special pentru el, cea de basileopator. Un al doilea patriarh, Nicolae Misticul, atunci când refuză să sancţioneze căsătoria lui Leon cu Zoe Zautzina, va fi şi el înlăturat prin ordin imperial.

De importanţă deosebită a fost opera sa legislativă, chiar dacă nu trebuie supraapreciată contribuţia personală a împăratului. „Legile imperiale” / Basilicalele (887-893) au fost o continuare a iniţiativei lui Vasile I şi reprezintă una din cele mai importante opere legislative bizantine de la Iustinian până atunci. Culegerea de legi a lui Leon este structurată în 60 de cărţi, fiind opera unei comisii conduse de protospătarul Symbatios, au rezumat în limba greacă legislaţia lui Iustinian şi novelele basileilor, incluzând şi pasaje din Prokeiron.

Personalitatea împăratului a exercitat o influenţă sporită asupra administraţiei imperiale comparativ cu predecesorii săi, guvernarea devenind de acum pe deplin despotică. Împăratul ca ales al divinităţii dobândeşte practic puteri nelimitate în toate aspectele politicii statului care se identifică cu persoana sa şi cu aparatul său birocratic şi militar. Împăratul devine singura putere legislativă, judecător suprem în stat, conducător al administraţiei imperiale, comandantul suprem al armatei şi ocrotitorul şi bisericii şi garant al ortodoxiei. Prin novelele sale, Leon a anulat drepturile vechi ale curiei şi senatului. Curtea imperială avea atribuţii mai largi decât însuşi cabinetul de stat. Ultimele rămăşiţe ale constituţiei imperiale romane au fost acum abolite, fiind păstrate însă ceremonialul elaborat de la curte şi rutina invariabilă a administratorilor şi judecătorilor. Consolidarea despotismului bizantin este consemnată de edictele lui Leon care abolesc vechiul sistem municipal şi senatus-consultele. Chestiunile guvernării devin atribute ale aparatului funcţionăresc imperial. Senatul are doar o aparentă importanţă, pierzându‑şi atribuţiile avute în secolele anterioare. Titlurile cele mai importante în imperiu, după basileu, erau cele de cezar, nobilissimos şi kuropalat. Funcţii deosebite aveau eunucii. Importantă era funcţia de eparh, acesta reglementând viaţa capitalei. Logothetul (logofătul) avea o însemnată funcţie pe lângă împărat. Ca administrator superior al finanţelor era numit un sakellarios în epoca bizantină medie, iar începând cu secolul al XII-lea un megas logariastes. Tezaurul era administrat de un chartularios. În total administraţia civilă şi militară şi de la curte întrunea 60 de funcţii, toate fiind îndeaproape supravegheate şi îndrumate de împărat. În timp aparatul administrativ bizantin s‑a amplificat, adăugându‑se noi funcţii.

Măsurile lui Leon al VI-lea au încheiat lungul drum al evoluţiei spre autocraţie. Cheltuielile curţii au crescut substanţial, iar corupţia a fost impusă în toate ramurile administraţiei, chiar prin exemplul împăratului care obţinea bani din vânzarea funcţiilor. Recomandările lui Leon din Taktika sa erau ca în funcţii, bunăoară în cea de strateg, să fie numiţi doar oameni nobili şi înstăriţi. Deja din secolele VII-VIII se accentuase stratificarea socială de care împăraţii trebuiau să ţină cont. Guvernarea lui Leon nu a sesizat acest pericol, interesele nobilimii fiind promovate şi în sfera economică. Înainte vreme, funcţionarilor de stat le era interzis să achiziţioneze sau să moştenească domenii, să primească donaţii, fără o aprobare imperială expresă. Măsura a fost anulată de Leon al VI-lea. Micile proprietăţi nu mai erau ocrotite, multe din ele fiind înghiţite de către marile proprietăţi. Procesul de feudalizare va crea o nobilime puternică împotriva căreia urmaşii lui Leon aveau să ducă o luptă aprigă. Întărirea aristocraţiei bizantine va duce pe termen lung la subminarea autorităţii imperiale.

Organizarea themelor s‑a încheiat şi ea spre sfârşitul secolului al IX-lea. Pe măsura unor cuceriri sau recuceriri de teritorii organizarea administrativă bizantină s‑a dovedit a fi maleabilă şi eficace.

Politica externă în timpul lui Leon al VI-lea Înţeleptul a fost dominată de vechiul conflict cu bulgarii şi arabii. În plus, ungurii intră din această epocă în zonele de interes ale politicii Bizanţului. După o perioadă de pace, în relaţiile bizantino-bulgare a intervenit o schimbare. La scurtă vreme după urcarea pe tron a ţarului Simeon al Bulgariei (893) a izbucnit şi războiul bizantino-bulgar. Conflictul s‑a iscat din motive comerciale. Monopolul comerţului cu Bulgaria îl primiseră doi negustori greci, iar pentru a evita concurenţa, ei au mutat antrepozitele bulgare din Constantinopol la Salonic, ocazie cu care au fost majorate şi taxele vamale percepute pe comerţul cu supuşii lui Simeon. Ţarul, după ce protestele sale nu au fost luate în seamă, a invadat Tracia şi Macedonia, ameninţând Constantinopolul. Neavând suficiente trupe în Europa, Bizanţul a chemat în ajutor triburile nomade ale ungurilor. Acum ungurii apar pentru întâia dată în istoria Imperiului bizantin. Pătrunderea ungurilor în mijlocul lumii slave a însemnat un moment important în evoluţia Europei centrale şi răsăritene. Ungurii conduşi de Arpad şi Kurasanes, trecând Dunărea, au provocat ţarului bulgar mari pierderi, ba chiar au prădat capitala Preslav (894). Concomitent, Nikephor Phokas ocupă sudul Bulgariei în timp ce marele drongar Eustathios a blocat cu flota gurile Dunării, obligându‑l pe Simeon la încheierea unui armistiţiu (895). Ţarul a apelat la rândul său la pecenegi care pe atunci se aflau în sudul stepei ruseşti. Cu ajutorul nomazilor pecenegi, Simeon i‑a respins pe unguri, reluând războiul cu Bizanţul, cauzându‑i o grea înfrângere la Bulgarophygon (896). Era rândul basileului Leon al VI-lea să ceară pace, obligându‑se la plata unor subsidii anuale faţă de ţar.

Dar sălaşurile ungureşti din Lebedia au fost rapid ocupate de pecenegi, ungurii, deposedaţi de pământurile lor fiind forţaţi să emigreze. Astfel, întemeierea regatului arpadian în Panonia este o consecinţă directă a intrigilor diplomatice al bizantinilor şi ale ţarului bulgar Simeon.

Ca urmare a războiului cu bulgarii, puterea Bizanţului a scăzut şi pe frontul din răsărit. Nikephor Phokas renunţase la operaţia din Italia de sud pentru a prelua comanda în Balcani. În răsărit, Armenia era expusă raidurilor arabe, care ajungeau până în Cilicia. Atacurile bizantine din perioada următoare (900-904) vizau regiunile de graniţă ale emiratelor arabe în scopul consolidării graniţelor orientale ale imperiului. La Adana, Nikephor Phokas a obţinut o victorie împotriva arabilor, în schimb arabii au jefuit Peloponesul şi coasta Thessaliei. Din cauza acestor evoluţii complicate problema luptei cu arabii a devenit mai anevoioasă pentru Imperiul bizantin. Campaniile împotriva musulmanilor au fost cel mai adesea ineficiente în timpul lui Leon VI, succese şi înfrângeri înregistrându‑se de ambele părţi. În vest, musulmanii au ocupat cetatea Rhegium (Reggio) pe coasta italiană a strâmtorii Messina care de acum va fi controlată de către arabi. În 902 ei au cucerit Taormina, ultima bază fortificată bizantină din Sicilia. Expediţia din 904 a renegatului grec Leon din Tripoli, care a supus Thessalonicul unui jaf cumplit, a determinat Bizanţul să reia politica de fortificare a oraşelor de coastă şi de întărire a flotei. Deasemeni, Leon al VI-lea a fost nevoit să facă noi concesii ţarului Simeon, dar şi ruşilor. Expediţia marelui cneaz de Kiev, Oleg, asupra Constantinopolului (907) l‑a obligat pe basileu să acorde negustorilor ruşi importante privilegii comerciale în imperiu, reglementări oficializate prin tratatul din 911.

Tensiuni în plan intern a adus cea de‑a patra căsnicie a lui Leon al VI-lea. Iniţial, după moartea cele de‑a treia soţii, fără ca să aibă un moştenitor masculin la tron, nedorind să sfideze rânduiala bisericii răsăritene care interzicea o a patra căsătorie, împăratul o instalează pe Zoe Carbonopsina ca concubină la palat. Din necesitatea legitimării dreptului de moştenitor al fiului născut de aceasta în încăperea imperială de purpură, Constantin Porphyrogenetul, botezat doar cu trei zile înainte, Leon al VI-lea o ia în căsătorie pe Zoe (906). Ea devine astfel cea de‑a patra soţie a sa, fiind ridicată la rangul de augustă. Evenimentul a provocat reacţia violentă a clerului înalt, care în cadrul unui sinod îl excomunică pe împărat. Leon s‑a adresat papei Sergius al III-lea şi patriarhilor orientali, obţinând de la aceştia legitimitatea căsătoriei. Implicit, împăratul recunoştea supremaţia bisericii apusene şi cauza o nouă schismă în sânul bisericii bizantine. Patriarhul Nicolae Misticul a fost acuzat de înaltă trădare, pentru motivul că‑i refuzase basileului accesul în biserică de Crăciun şi Bobotează, alungat din scaun şi înlocuit cu evlaviosul Euthymios (februarie 907). Fiul lui Leon a obţinut deja în 911 coroana imperială, fiind asigurată, cu mare efort, continuitatea dinastiei macedonene.

La moartea sa, Leon a lăsat în urma sa înfrângerea în războiul cu bulgarii, devastarea de către arabi a Tessalonicului şi eşecul în campania de recucerire a insulei Creta.

1.3.3 Bizanţul şi Simion al Bulgariei

La moartea lui Leon (12 mai 912) puterea a revenit lui Alexandru, unchi al lui Constantin care avea pe atunci doar şase ani. Alexandru nu îl simpatizase pe fratele său Leon al VI-lea şi a încercat să dea un nou curs politicii imperiale. A închis‑o pe Zoe la mânăstire şi, îndepărtând sfetnicii lui Leon, şi‑a adus în preajmă oamenii săi, în primul rând pe patriarhul Nicolae Misticul.

Alexandru a încetat să mai plătească Bulgariei tributul anual, ceea ce l‑a determinat pe ţarul Simeon, care îşi consolidase puterea, să pregătească un atac asupra Bizanţului, dar Alexandru, murind în iunie 913, n‑a mai apucat să trăiască evenimentele. Patriarhul şi consiliu imperial vor conduce statul în numele minorului Constantin VII Porphyrogenetul. În condiţiile fracţionării puterii politice, după ce abia fusese dejucat planul lui Constantin Ducas de a prelua tronul, a început războiul cu bulgarii. Simeon a trecut cu oastea prin Bizanţ, apărând în august 913 în faţa Constantinopolului. Ţarul bulgar nu dorea doar teritorii şi prăzi, ci chiar coroana imperială. Nicolae Misticul, principalul regent, nu era pregătit de o confruntare deschisă cu bulgarii. Patriarhul a fost nevoit să se înfăţişeze în tabăra bulgară şi să îl încoroneze pe ţar „basileu al Bulgariei”. Imperiul se obliga la reluarea subsidiilor anuale către Bulgaria, iar împăratul Constantin Porphyrogenetul urma să se căsătorească cu fiica ţarului, condiţie care arăta planurile lui Simeon de uzurpare a titlului de basileos ton Romaion.

Schimbările din imperiu au zădărnicit însă planurile lui Simeon. Condiţiile păcii cu bulgarii erau într-atât de umilitoare, încât Zoe a fost rechemată din exil şi a preluat puterea, iar Nicolae Misticul a fost înlăturat de la regenţă şi păstrat în funcţia de patriarh doar cu condiţia de a nu mai interveni în politica statului. Patriarhul Nicolae fusese autorul moral al complotului lui Constantin Ducas, dar şi al ruşinosului tratat încheiat cu Simeon. Împărăteasa Zoe a anulat tratatul încheiat cu ţarul bulgar, nerecunoscând logodna fiului ei cu fiica lui Simeon, ceea ce a dus la deschiderea războiului bizantino-bulgar (914-927). Thrakia şi Macedonia au fost din nou invadate de bulgari, Simeon cerând recunoaşterea sa ca împărat. În 914 a ocupat Adrianopolul, iar în anii următori a pustiit teritoriul dintre Salonic şi Dyrrachion. Imperiul se vedea astfel obligat să treacă la contraofensivă. Comandant suprem al armatei a fost numit Leon Phokas, fiul marelui Nikephor Phokas, care nu avea însă calităţile de bun militar şi strateg ale tatălui său. Flota bizantină, condusă de Romanos Lekapenos, a fost înfrântă în august 917 de către bulgari, în apropiere de Anchialos, armata bizantină fiind nimicită de Simeon la Katasyrtai, lângă Constantinopol. În 918, stăpânind de facto pe întreaga peninsulă, ţarul bulgar pustieşte Grecia până la istmul de Corint.

Momentele grele prin care trecea Bizanţul impuneau instituirea unui regim militar puternic. Singurul capabil în această direcţie era Romanos Lekapenos, reuşind, după înlăturarea lui Leon Phokas, cu ajutorul patriarhului Nicolae Misticul, să preia conducerea guvernului. Treptat a înlăturat‑o pe Zoe, întărindu‑şi puterea. După descoperirea atentatului pus la cale de Zoe asupra vieţii sale, Romanos a călugărit‑o şi exilat‑o pe împărăteasă. Tânărul împărat, avea 14 ani, Constantin al VII-lea Porphyrogenetul a fost căsătorit în mai 919 cu Helena, fiica lui Romanos Lekapenos. La fel ca odinioară Stylianos Zautzes sub Leon al VI-lea, Romanos obţine şi titlul de basileopator, iar în 920 a fost ridicat la rangul de cezar, fiind îcoronat câteva luni mai târziu drept co‑împărat (basileos), de către patriarh şi însuşi Constantin VII.

1.3.4 Întărirea Imperiului bizantin

Romanos Lekapenos (920-944), de origine armeană, îşi consolidase poziţia în interior prin mai multe manevre politice care să‑i asigure poziţia primordială în Imperiu. El a pus la cale înlăturarea treptată a lui Constantin VII Porphyrogenetul de la putere. Astfel, după ce se declară pe sine autocrator, iar pe soţia sa Theodora augustă, în 921 îl încoronează pe fiul său mai mare Christophoros şi îl desemnează drept moştenitor al tronului. Coregenţi au devenit şi ceilalţi doi fii ai lui Romanos Lekapenos, Ştefan şi Constantin. Romanos ocupă primul rang în finanţe, cancelarie şi în ceremoniile publice. Astfel, ierarhia imperială este restructurată prin crearea alături de dinastia macedoneană a unei dinastii proprii şi paralele cu întâietate în rang. Prin politica matrimonială, Romanos a izbutit să treacă peste piedicile pe care i le punea obârşia sa modestă faţă de înalta aristocraţie.

Romanos I a fost un politician abil, chiar dacă era totalmente lipsit de cultură. În politica ecleziastică a reuşit să‑şi creeze o situaţie confortabilă, având relaţii inclusiv cu papalitatea. Au urmat ani de colaborare fructuoasă între puterea laică şi cea ecleziastică. După moartea lui Nicolae Misticul relaţia biserică-stat s‑a schimbat fundamental, biserica având o poziţie mult slăbită. După doi patriarhi nesemnificativi, Romanos a lăsat înadins scaunul patriarhal vacant, pentru a‑l numi pe un al patrulea fiu al său, docilul Theophylaktes, în vârstă de 16 ani, în această demnitate (933).

Romanos Lekapenos inaugurează şi politica agrară a împăraţilor macedoneni în scopul protejării micii proprietăţi ţărăneşti împotriva tendinţelor de acaparare ale aristocraţiei. Reprezentanţii dinastiei macedonene, de la Romanos Lekapenos la Vasile II au apărat energic cauza micilor proprietari de pământuri şi a comunităţilor ţărăneşti împotriva acaparării de către dynaţi / magnaţi. Motivul este acela că magnaţii prin creşterea excesivă a domeniilor controlau un mare număr de ţărani aserviţi şi de pământuri, reprezentând un pericol pentru puterea centrală prin posibilitatea de a‑şi crea şi finanţa armate formate din oamenii dependenţi lor.

Într‑o novelă din 922, basileul întăreşte dreptul de protimisis în sânul comunităţii rurale, pentru a le oferi un mijloc eficace de a se opune pătrunderii dynaţilor, a elitei sociale ori a nobilimii latifundiare din epoca de mijloc a istoriei bizantine, în interiorul lor. Se interzicea dobândirea de noi pământuri de către dynaţi de la cei săraci, indiferent prin ce mijloace (donaţie, testament, patronat, cumpărare, rentă sau schimb). Bunurile stratioţilor acaparate prin diferite mijloace în ultimii 30 de ani urmau să fie înapoiate vechilor stăpâni, pentru a reface proprietatea stratiotului în întregimea ei. Legea permitea ţăranilor să-şi vândă pământul doar în favoarea unor membri ai comunităţii lor. Continuând politica sa agrară, Romanos I a emis în 934 o altă novelă în sprijinul micii proprietăţi ţărăneşti, populaţia fiind încă grav lovită după foametea din 927/928. Mai mult chiar, s‑a întâmplat adesea ca ţăranii, mici proprietari de pământuri, să-şi vândă loturile unor magnaţi latifundiari, punându‑se sub patronajul acestora, devenind arendaşi pe pământurile pe care le deţinuseră anterior. De teamă că noii proprietari care cumulau şi demnităţi militare sau civile nu vor plăti impozitele către stat, novela dispunea ca orice tranzacţie, donaţie sau moştenire efectuate după 1 septembrie 927 să fie anulată, iar proprietăţile cumpărate la un preţ sub jumătatea preţului normal trebuia înapoiată fără răscumpărare. În cazul în care vânzarea s‑a făcut la valoarea reală, proprietatea trebuia înapoiată cu obligaţia ca vechiul proprietar să achite suma în termen de trei ani.

În ciuda unor eşecuri, politica externă a lui Lecapenos a fost bine orientată. Simeon primise la încoronarea lui Romanos o puternică lovitură, patriarhul intervenind fără succes pentru liniştirea lui. Ţarul cerea expres înlăturarea rivalului său. Simeon a reuşit să încheie o alianţă cu fatimizii din Egipt, urmând ca flotele celor două părţi să atace Constantinopolul. Romanos Lekapenos a putut însă oferi mai mult fatimizilor, astfel că sosirea lui Simeon în 924 lângă Constantinopol nu a reprezentat o primejdie reală. Basileul se obliga la reluarea plăţii subsidiilor faţă de bulgari, cu condiţia ca Simeon să renunţe la titulatura imperială. Înainte ca ţarul să întreprindă o nouă incursiune în Bizanţ, el a murit pe neaşteptate la 27 mai 927, în timpul confruntărilor cu croaţii, dispărând unul din cei mai redutabili duşmani din câţi a avut Bizanţul de‑a lungul istoriei sale.

Situaţia în Balcani s‑a schimbat subit în 927, spiritul de luptă al lui Simeon lipsind cu totul fiului şi succesorului său, Petru. Noul ţar răspunde favorabil demersurilor bizantine şi încheie pace cu imperiul, punând capăt îndelungatului război bizantino-bulgar. Romanos Lekapenos i‑a acordat ţarului Petru mâna nepoatei sale, Maria Lekapena, şi i‑a recunoscut titlul de basileus, limitat însă la teritoriul bulgar, şi promite să acorde solilor ţarului întâietate între toţi ceilalţi de la curtea Bizanţului. Domnia ţarului Petru (927-969) a însemnat perioada maximă a influenţei bizantine în Bulgaria, ţaratul asigurând liniştea la graniţa europeană contra incursiunilor ungare şi pecenege. În acest fel, Bizanţul şi‑a putut mobiliza forţele în lupta contra arabilor.

Epoca lui Romanos Lekapenos a fost de mare însemnătate pentru politica Imperiului în Răsărit. După trei decenii de atitudine defensivă, în ciuda urmărilor lăsate de anii foametei, după aplanarea conflictului cu bulgarii, armata bizantină, comandată de Ioan Curcuas, a început ofensiva în răsărit împotriva arabilor, pentru a recuceri Armenia şi nordul Mesopotamiei. După ce Imperiul a încheiat pace cu califul Egiptului, Curcuas cucereşte întregul emirat Melitene (932-934), zona acestuia devenind domeniu imperial (curatoria).

Principala forţă arabă la graniţă o constituia generalul Saif-ad-Daulah care va opri înaintarea bizantină şi va relua ostilităţile contra imperiului. Acesta l‑a înfrânt pe Ioan Curcuas pe cursul Eufratului, după care, continuându‑şi campania, a instituit un control nominal asupra Armeniei şi Iberiei (Georgiei) bizantine. Conflictul pentru putere izbucnit la Bagdad, îl determină însă pe Saif-ad-Daulah să se retragă, oferind Bizanţului un răgaz între 940-942. Ioan Curcuas va invada acum din nou nordul Mesopotamiei şi sudul Armeniei şi va asedia Edessa, care în 944 va preda bizantinilor Mandylion, celebrul ştergar cu chipul lui Iisus Hristos. Musulmanii care nu au acceptat convertirea la creştinism au fost alungaţi

În 941 Constantinopolul a fost surprins de atacul flotei ruseşti, atac respins cu ajutorul focului grecesc. Încercarea flotei ruse de a pustii litoralul pontic al Asiei Mici eşuează datorită intervenţiei prompte a armatei themelor orientale, conduse de Ioan Curcuas şi Bardas Phokas. În toamna anului 941 flota rusească este zdrobită. În 944 un nou atac rusesc, în frunte cu marele cneaz Igor, căruia i s‑au alăturat şi trupe pecenege, ameninţă imperiul la Dunăre. Bizanţul preferă să reînnoiască privilegiile comerciale acordate negustorilor ruşi.

După înfrângerea ruşilor, Ioan Curcuas s‑a putut concentra asupra problemelor din răsărit, unde va înregistra o serie de victorii în urma cărora graniţa bizantină avansează înspre răsărit, permiţând ulterior, sub conducerea lui Nikephoros Phokas şi Ioan Tzimiskes,  organizarea unor ofensive de anvergură ale Bizanţului împotriva arabilor. Este perioada când Bizanţul, demonstrându‑şi întreaga forţă, va determina o serie de triburi să treacă la creştinism şi să fie aşezate în imperiu. Depopularea din zona de graniţă a fost în avantajul Bizanţului care putea să reia politica activă în răsărit. Strălucita campanie antiarabă a lui Ioan Curcuas din 942-943 este umbrită de faptul că a căzut în dizgraţie, în urma intrigilor fiilor lui Romanos Lekapenos, Ştefan şi Constantin (944). După moartea fiului său mai vârstnic, Romanos I nu a mai dat fiilor săi întâietate faţă de împăratul legitim. Astfel, proprii săi fii au devenit instrumentele căderii sale. Ştefan şi Constantin l‑au obligat pe Romanos să abdice, fiind deportat pe insula Prote şi călugărit cu forţa.

Imperiul roman lăsase moştenire Imperiului bizantin un viciu constituţional, lipsa unei legi clare cu privire la succesiune. Practic din cei 109 de personaje care s‑au succedat la tron de la Arcadius până la ultimul bazileu, fie ca împăraţi, ori coîmpăraţi, 34 au murit în patul lor, 8 au murit în război sau în urma unui accident, 12 forţaţi să abdice, 12 au murit în mănăstire sau exil, 3 au pierit de foame, 18 au fost mutilaţi prin castrare, scoaterea ochilor, tăierea nasului sau a mâinilor, 20 au fost otrăviţi, sugrumaţi, spânzuraţi, înjunghiaţi. În cele 11 secole au existat 65 de revoluţii de palat, de stradă sau militare şi 65 de detronări.

Cauzele rezidă în faptul că până în secolul al IX‑lea Imperiul bizantin nu s‑a obişnuit să respecte în filiaţia naturală adevărata lege a eredităţii monarhice. Nu exista o familie care să se confunde cu monarhia însăşi şi care să fie considerată sacră. În Bizanţ, dacă o dinastie nu era înlăturată prin intervenţia poporului, a eunucilor sau armatei, se decima ea însăşi, astfel că dădea străinilor pilda dispreţului pentru dreptul propriului sânge, după cum s‑a întâmplat în dinastia Heraclizilor, apoi când Irina şi‑a ucis propriul fiu. Puţine familii au reuşit să dea mai mult de patru împăraţi a căror domnie să fi durat – cinci din dinastia iustiniană, deşi nu a existat un fiu care să succeadă la tron, doar nepoţi, gineri sau copii adoptaţi, ea încheindu‑se cu moartea lui Mauriciu. Dinastia Heraclizilor a avut şase domnii, din care patru împăraţi au murit violent. Dinastia isauriană a dat patru domnii, cea frigiană trei, ambele încheindu‑se cu câte un regicid. Rezultatul a fost acela că nu a existat în Bizanţ o familie imperială, oricine putea fi îndreptăţit la guvernare, oricare centurion, ţăran era suficient de nobil pentru moştenirea marelui Constantin, astfel că nici un împărat nu se simţea în siguranţă. Leon I fusese măcelar, Iustin I un pescar ajuns desculţ şi cu desaga în spinare la Constantinopol, nepotul său, Iustinian, devine marele legiuitor şi restaurator al Imperiului. Phokas nu a fost decât un simplu centurion când a luat locul lui Mauriciu. Leon III Isaurianul a fost un meşteşugar amărât, Leon V născut în Armenia, obligat să plece într‑un mizer exil pentru că comisese o crimă, Mihail II, uzurpatorul lui Leon V, a fost un om de condiţie mai mult decât modestă. Ţăranul Vasile I întemeiază de asemena o dinastie, iar Romoanos Lecapenos, dacă nu ar fi avut norocul să ucidă un leu , ar fi rămas doar un amărât aventurier al themei Armeniakon, pe care Leon V nu l‑ar fi avansat în fruntea flotei sale. Pentru a reprima tendinţele de uzurpare a tronului, această „maladiei a purpurei” ‑ cum o numeşte Ammianus Marcellinus – în istoria bizantină s‑a recurs la cel mai crud sistem de represiune. Cel culpabil era supus torturii pentru a‑şi dezvălui complicii, ars de viu, ca rebelul Vasile în timpul lui Romanos I, tras în ţeapă, ca asasinii lui Mihail III ori partizanii lui Dukas în timpul regenţei pentru Constantin VII. Mai rar era tuns şi călugărit, cel mai des părea însă mai sigur să fie făcut eunuc, mijloc folosit de obicei împotriva urmaşilor împăratului detronat - fiul lui Mihail Rangabe, în 813, cei patru fii ai lui Leon Armeanul în timpul lui Mihail II, fiul lui Constantin Dukas în vremea regenţei pentru Constantin VII, fiul împăratului Ştefan în vremea lui Constantin VII. Aceste suplicii erau însoţite aproape întotdeauna de exil şi confiscarea bunurilor.

Majoritatea împăraţilor au încercat să legitimeze tronul prin asocierea la domnie a unor urmaşi sau descendenţi legitimi încă din timpul vieţii, după cum s‑a putut deja observa. Începând cu Vasile I sistemul se modifică în întregime. El nu asociază doar pe unul din fiii săi, ci întreaga familie, tocmai pentru a descuraja asasinii.

Romanos folosise acelaşi procedeu. Sentimentul de legitimitate a perseverat însă la bizantini, cei doi Lekapeni au fost înlăturaţi de la putere, în urma unei răscoale a constantinopolitanilor. Uzurpatorii au fost arestaţi din porunca lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul la 27 ianuarie 945, exilaţi şi apoi ucişi. Constantin, împăratul legitim, a preluat astfel personal şi efectiv puterea. După ce purtase de 33 de ani coroana imperială, Constantin al VII-lea Porphyrogenetul (945-959) ajunge pe tronul imperial la vârsta de 39 de ani. De Paşti în 945 a fost încoronat şi fiul său care primise numele de Romanos. Constantin a fost un împărat-cărturar, timp de două decenii înainte de preluarea efectivă a puterii cunoscând o perioadă de vastă activitate literară, fiind autorul unei întinse opere (Viaţa împăratului Vasile I, Despre ceremonii, Despre theme, Despre administrarea imperiului). El rămâne în istoria Bizanţului graţie remarcabilei sale activităţi culturale, fiind promotorul amplei mişcări care constituie apogeul „primului umanism bizantin“, în care reorganizarea şcolii superioare a cezarului Bardas a jucat un rol important. Îndelunga înlăturare a lui Constantin de la treburile statului l‑a făcut să se dedice studiului şi artei. Era iscusit în matematici, astronomie, arhitectură, sculptură, pictură şi muzică. A fost cel mai instruit împărat pe care l‑a dat vreodată Imperiul. Nu a fost doar un şoarece de bibliotecă, ci un abil administrator al statului, străduindu‑se să aducă îmbunătăţiri şi s‑a dovedit a fi deopotrivă un bun strateg, chiar dacă nu a condus personal campaniile militare, ci excelenţii săi generali.

La graniţa cu Bulgaria pacea era netulburată, iar incursiunile maghiarilor în Thracia au putut fi respinse cu succes în anul 958. Luptele, duse fără angajament deosebit, continuau în sudul Italiei. Ca şi în vremea guvernării lui Romanos Lekapenos, şi acum în centrul preocupărilor de politică externă se afla războiul cu arabii. Astfel teatrul de război se concentra în Asia şi răsăritul Mediteranei, trupele bizantine, conduse de străluciţii generali Nikephoros Phokas şi Ioan Tzimiskes, ambii viitori împăraţi, reuşind să recucerească Adana, Theodosiopolis şi să controleze zonele răsăritene până la Eufrat.

În plan extern, Constantin al VII-lea Porphyrogenetul a dus o intensă activitate diplomatică. Era veşnic ocupat în întreţinerea corespondenţei cu strategii themelor Imperiului, cu suveranii Orientului şi Occidentului, cu audienţe pentru solii străini, fiind un fel de factotum al monarhiei – consilier, administrator, general, guvernator al provinciilor. În viziunea Porphyrogenetului exista Imperiul, evident cel bizantin, şi restul lumii, care indiferent de nivelul de civilizaţie era constituit din barbari, iar pentru ca aceştia să fie ţinuţi sub control, orice mijloc era binevenit, aurul, armele sau înşelăciunea. Chiar marea cneaghină a Kievului, Olga, botezată cu puţină vreme mai înainte, luând numele soţiei împăratului, Elena, a fost primită în audienţă la curtea imperială în toamna anului 957. Astfel misiunea creştină a Bizanţului în Rusia este aşezată pe un temei mult mai solid.

Constantin al VII-lea Porphyrogenetul a fost îndeajuns de înţelept, deşi ar fi avut suficiente motive, să nu apeleze la răzbunare în acţiunile sale. În general guvernarea lui Constantin a fost blândă şi echitabilă, iar Imperiul a devenit prosper în timpul domniei sale. A îngăduit chiar fiului său Romanos să o ia de soţie pe frumoasa Theophano, fiica unui cârciumar din Constantinopol. După înlăturarea Lekapenilor, Constantin VII a favorizat puternica familie Phokas. Bardas Phokas, fratele fostului duşman al lui Romanos Lekapenos, a preluat comanda supremă a armatei, alături de care se mai aflau cei trei fii ai săi. La conducerea bisericii, în locul lui Theophilaktos, care murise - căzând de pe cal, fiind cunoscut că avea o pasiune nepotolită pentru cai (în grajdurile sale erau îngrijiţi peste o mie de cai pe care îi hrănea cu grâu, curmale şi smochine), în 956 devine patriarh învăţatul Polyeukt, cu care împăratul nu a avut însă relaţii prea bune. Noul patriarh urmărea cu tenacitate întâietatea puterii spirituale asupra cele temporale, urzind intrigi împotriva împăratului.

Deşi nu a fost un admirator al lui Romanos I Lekapenos, Constantin a continuat politica acestuia, mai ales în chestiunea corupţiei şi abuzurilor dynaţilor, fiind actualizate novelele din domeniul agrar ale lui Romanos. Stratioţii au dobândit prin decretul lui Constantin din 947 un statut juridic aparte, impunând restituirea loturilor înstrăinate ilegal de la aceştia. Cu toate acestea, sistemul themelor intrase de acum în declin, pământurile stratioţilor fiind sistematic acaparate de către micii moşieri (dynatoi).

La fel ca mulţi dintre predecesorii săi, Constantin VII a avut de luptat împotriva comploturilor urzite împotriva sa, mai întâi când patriarhul Theophylakt a încercat să‑l readucă pe tron pe Romanos I, apoi în 947 când Ştefan, fiul acestuia a încercat să uzurpe tronul. Istoriografia bizantină, care are un apetit nesăţios pentru intrigi, o acuză pe Theophano, nora împăratului, că l‑ar fi otrăvit, pentru ca Romanos să ajungă mai repede pe tron (9 noiembrie 959).

1.3.5 Expansiune şi consolidare: Nikephoros Phokas şi Ioan Tzimiskes

Devenit formal asociat la tron în 945, Romanos II (959-963) s‑a căsătorit cu Anastasia, împărăteasă sub numele de Theophano, căreia îi era pe deplin supus, el preferând „să-şi petreacă timpul cu indivizi desfrânaţi şi stricaţi, femei destrăbălate, mimi şi măscărici” – după cum relatează Skylitzes. Treburile politice erau diriguite de Theophano şi eunucul Josif Bringas, mentorul desemnat de Constantin VII Porphyrogenetul şi favoritul tânărului împărat. Bringas, un politician talentat şi experimentat, a urcat ierarhia de la curte, devenind logothet al tezaurului, mare drongar şi parakimomenos – şeful serviciului care veghea asupra încăperii împăratului în timpul nopţii, funcţie rezervată eunucilor. O excepţie a fost împăratul Vasile I.

Pe plan extern, armatele bizantine, conduse de generali de excepţie, în frunte cu marele domestic Nikephoros Phokas şi fratele acestuia Leon, continuă seria marilor victorii. În vara anului 960, Nikephoros Phokas s‑a îndreptat cu flota spre insula Creta, în luna martie a anului următor reuşind să cucerească reşedinţa insulei Chaudax/Kandia. Arabii au pierdut cea mai importantă bază maritimă din Mediterana de est. Bizanţul nu mai cunoscuse de mult o asemenea victorie. Leon Phokas a continuat apoi lupta cu Saif-ad-Daulah în Asia Mică. Şi aici, bizantinii au cucerit oraş după oraş, în decembrie 962 Phokas ocupând capitala lui Saif-ad-Daulah, Aleppo. Cu aceasta, se deschisese calea de înaintare spre răsărit – Siria de nord şi munţii Taurus.

După moartea lui Romanos al II-lea (15 martie 963), probabil otrăvit din ordinul soţiei sale, ca răsplată pentru meritele sale, strategul-autocrator al Asiei, Nikephoros al II-lea Phokas (963-969) a fost încoronat co‑împărat. Theophano rămânea regentă în numele celor doi fii minori. A fost practic o lovitură de stat, care s‑a dovedit a fi un răspuns energic dat uneltirilor lui Bringas, care pusese la cale înlăturarea marelui strateg. Eunucul Bringas a fost călugărit şi exilat. După o evoluţie complicată în viaţa Bizanţului, Theophano s‑a căsătorit cu Nikephoros Phokas, acesta intrând în mod legal în dinastia macedoneană. Funcţia cea mai înaltă în conducerea armatei a fost încredinţată lui Ioan Tzimiskes, de origine armeană, un general cu nimic mai prejos decât Nikephoros Phokas. Administraţia civilă a fost preluată de eunucul Basileos, fiu nelegitim al lui Romanos Lekapenos, un politician abil şi cu o râvnă fără egal.

Împăratul a luat măsuri drastice pentru economia urbană, împotrivindu‑se liberei iniţiative. Politica fiscală dură a provocat, şi ea, nemulţumiri în imperiu. Consecinţele politicii promovate de Nikephoros Phokas au fost sărăcirea a numeroşi ţărani şi îmbogăţirea aristocraţiei care prin forţa sa economică va deveni o mare primejdie pentru puterea imperială - astfel Vasile al II-lea (976-1025) va impune măsuri de contracarare - mai ales pe seama preluării de pământuri de la necredincioşi, a teritoriilor cucerite în răsărit. Pentru Nikephoros Phokas războiul cu arabii era un serviciu adus religiei creştine. El a propagat ideea ca orice creştin care moare în lupta împotriva islamului să fie declarat martir. Dacă patriarhul era de acord ca războiul împotriva musulmanilor să fie declarat război sfânt, se opunea în schimb declarării ca martiri a celor care piereau în lupta contra islamului.

Deşi îl bătuse gândul să se retragă la mânăstire, fiind mai degrabă un ascet, a sprijinit prin măsurile sale aristocraţia, în timpul său aceasta întărindu‑şi poziţia economică. Dacă fiul de ţăran Romanos Lekapenos fusese alături de cei nevoiaşi, după cum întreaga dinastie macedoneană nu reprezenta păturile cele mai bogate, ofensiva a pornit acum din partea aristocraţiei, Nikephoros Phokas fiind adeptul politicii de mărire a latifundiilor aristocratice. Nikephoros Phokas a anulat dreptul de preemţiune al ţăranilor săraci, enunţând principiul că cei săraci să moştenească pe cei săraci, cei bogaţi pe cei bogaţi. Preluările de suprafeţe dinainte de foametea din 927 au rămas înstrăinate, căci cei 40 de ani ar fi trecut. În schimb, împăratul a ocrotit posesiunile stratioţilor, încercând chiar să le mărească, în loc de patru, valoarea unei sesii trebuia să valoreze acum 12 funzi de aur. În acest mod, armata bizantină începea să se bazeze pe categoria micii nobilimi. Nikephoros Phokas a încercat de asemeni să stăvilească mărirea posesiunilor funciare ale bisericii, cum încercase şi Romanos Lekapenos. În acest sens a emis o lege îndrăzneaţă în 964. Posesiunile bisericeşti crescuseră datorită unor donaţii testamentare, lucru dăunător statului, deoarece nu se percepeau impozite de pe aceste domenii. Cu sarcasm, Nikephoros Phokas a combătut tendinţele de înavuţire ale bisericii, apelând la argumente teologice şi morale. Se interzic noi donaţii în favoarea bisericii şi mânăstirilor. Se permitea deschiderea unor lăcaşuri de cult doar în locurile pustii, fără înzestrarea lor cu pământ productiv. Principiile, caracteristice evlaviosului împărat-militar Nikephoros Phokas, erau menite să limiteze veniturile bisericii pentru a putea finanţa campaniile militare, care la scurt timp au avut un succes impresionant. De acum, continuat de  cei doi urmaşi ai săi, Ioan I Tzimiskes şi Vasile al II-lea, Imperiul bizantin va cunoaşte o perioadă de însemnate victorii pe câmpul de luptă.

Imperiul avea de luptat atât în răsărit contra musulmanilor, cât şi în Calabria împotriva lui Otto I cel Mare şi în Balcani împotriva bulgarilor, aşadar un război purtat pe trei fronturi care a secătuit resursele Imperiului.

Războiul împotriva arabilor a început în 964 prin demararea a două expediţii navale pentru recucerirea Siciliei şi a Ciprului. În 966 împăratul a cucerit cetatea Manbij din Siria, înaintând până sub zidurile Antiohiei. Abia după trei ani a reuşit cucerirea oraşului, apoi a căzut Alepo al cărui calif a trebuit să încheie o pace dezavantajoasă şi umilitoare cu Bizanţul. O parte din Siria şi Antiohia au fost anexate imperiului, o altă parte, cu Aleppo, a recunoscut suzeranitatea bizantină (969). Anexată a fost deopotrivă Cilicia. Eliberarea reşedinţei patriarhului de Antiohia a avut şi o deosebită semnificaţie pentru creştinătate. Toţi musulmanii care nu au putut fi convertiţi la creştinism au fost alungaţi din themele bizantine, creştinii din Armenia şi Siria fiind stimulaţi să se stabilească în zonele depopulate. Nikephoros II Phokas a fost supranumit „moartea palidă a sarazinilor”.

Între timp, Bulgaria solicita în continuare plata anuală a subsidiilor, dar în momentul în care solii bulgari au solicitat tributul la Constantinopol, au primit drept plată biciuirea. Nikephoros Phokas nu avea posibilităţi financiare şi militare de a susţine un război pe două fronturi în acest moment, de aceea a apelat la cneazul Sviatoslav Igorevici al Rusiei pentru a‑i pedepsi pe bulgari. Rusia tocmai distrusese uniunea chazarilor, iar chemarea de a interveni în Bulgaria a fost bine primită după ce Imperiul a oferit o mare sumă în aur. Bulgaria, slăbită de lupte interne, a fost o victimă uşoară pentru ruşi. În vara lui 968, cneazul rus a reuşit să cucerească rapid Bulgaria, s‑a instalat la Preslav, capitala ţaratului, având adepţi din rândul boierilor bulgari care îl duşmăneau pe ţarul Petru. Sviatoslav şi‑a exprimat chiar dorinţa de a îşi muta reşedinţa la Dunărea de Jos. Ruşii apăruseră pentru prima oară în 968 la gurile Dunării, dar un contraatac al pecenegilor asupra Kievului l‑a silit pe Sviatoslav să se întoarcă. După moartea lui Petru (30 ianuarie 969), pe tronul Bulgariei va urca fiul acestuia, Boris al II-lea, recunoscut doar de o parte a boierimii din ţară. Sviatoslav ocupă în vara şi toamna anului 969 teritoriul dintre Balcani şi Dunăre, luând tezaurul regal şi pe cei doi moştenitori ai tronului.

Cu un an înainte de urcarea pe tron a lui Nikephoros Phokas, Otto cel Mare fusese încoronat ca împărat la Roma (962) şi stăpânea deja o bună parte a Italiei. Interesele celor două imperii se ciocneau în sudul Italiei. În 968, o solie, condusă de episcopul Liutprand din Cremona, a luat drumul Constantinopolului, solicitând nu simpla recunoaştere a imperiului apusean, ci şi o prinţesă bizantină care să se căsătorească cu fiul lui Otto. Ca dotă a Porphyrogenetei era cerută partea de sud a Italiei. Bizanţul nu a acceptat alianţa matrimonială cu încă un barbar, făcuse destule concesii bulgarilor, astfel că Otto I a invadat posesiunile bizantine din Calabria, fiind însă înfrânt de către generalii bizantini.

Din cauza politicii fiscale, împăratului nu mai avea popularitate în Imperiu, atrăgându‑şi prin măsurile sale şi duşmănia clerului. După trei ani de foamete, împotriva împăratului erau şi locuitorii capitalei. Theophano, neglijată de împărat, devenise amanta tânărului şi renumitului domestic al Răsăritului Ioan Tzimiskes. Curând după cucerirea Antiohiei (octombrie 969), Nikephoros Phokas a căzut victimă unui atentat pus la cale în amănunt de Theophano şi Ioan Tzimiskes (10/11 decembrie 969). Cei doi urmau să se căsătorească.

Noul împărat Ioan I Tzimiskes (969-976) nu şi‑a putut respecta promisiunea de a o lua de soţie pe Theophano, mai ales pentru că şi patriarhul Polyeukt i‑a cerut îndepărtarea acesteia de la palat, trebuind pedepsiţi şi asasinii lui Nikephoros Phokas. Înainte de încoronarea sa, de Crăciun în 969, tânărul împărat s‑a obligat să anuleze toate dispoziţiile predecesorului său care loveau în interesele bisericii. Theophano, mama lui Vasile al II-lea, a fost exilată pe insula Prote. Ioan I Tzimiskes, care însuşi aparţinea celei mai înalte şi influente aristocraţii ‑ fiind de altfel înrudit şi cu Nikephoros Phokas dinspre mamă, a încheiat o căsătorie dictată de interesele politice ale momentului. Luând de soţie pe Theodora, o fiică trecută de prima tinereţe a lui Constantin al VII-lea Porphyrogenetul, mătuşa tinerilor împăraţi Vasile şi Constantin, dorea să‑şi legitimeze calitatea de împărat. Deşi asasin şi uzurpator, Ioan I Tzimiskes a preluat şi rolul de ocrotitor al celor doi Porphyrogeneţi legitimi.

În Balcani împăratul trebuia să acţioneze fără ezitare, deoarece exista pericolul ca ruşii şi bulgarii să se alieze împotriva Bizanţului. După o încercare sortită eşecului de a ajunge la o înţelegere pe cale paşnică cu cneazul Sviatoslav, în aprilie 971, Ioan I Tzimiskes a pornit cu oastea împotriva capitalei bulgare Preslav, luând cu asalt capitala bulgară, dar l‑a tratat cu precauţie pe ţarul bulgar, sperând să‑l poată îndepărta de alianţa cu Sviatoslav. De aici s‑a îndreptat spre Silistra unde se afla cneazul rus, a înconjurat cetatea, asediul bizantin fiind sprijinit şi de flotă. În iulie 971, Sviatoslav capitulează, acceptând condiţiile Bizanţului: să nu mai aibă pretenţii asupra Bulgariei şi să nu  mai atace Chersones‑ul bizantin din Crimeea. Pe drumul de întoarcere spre statul kievian, Cneazul Sviatoslav a fost ucis de pecenegi. Ţarul Boris a fost luat prizonier la Constantinopol, iar patriarhia bulgară a fost desfiinţată. Bulgaria devenise din nou vasală Bizanţului.

Pentru a se putea concentra asupra campaniilor răsăritene îndreptate împotriva arabilor, Ioan Tzimiskes s‑a împăcat cu Otto I, căruia îi trimite drept soţie pe nepoata sa, Theophano, cu care împăratul german s‑a căsătorit la Roma în 14 aprilie 972.

Bizanţul abia supusese emiratul Alep, când fatimizii care îşi întăriseră puterea în Egipt au încercat să‑şi extindă stăpânirea înspre Asia Mică, asaltând în anul 971 Antiohia. Astfel, în anul următor a fost reluat războiul în răsărit, bizantinii intrând în Mesopotamia, deşi luptele principale s‑au dat pentru Siria. Ioan I Tzimiskes a întreprins în 974-975 două expediţii, reuşind să ocupe Siria şi Palestina, apropiindu‑se de Ierusalim. În toate oraşele cucerite (Nazareth, Accra, Caesareea) a instalat comandanţi imperiali.

Fiind la fel ca Nikephoros preocupat de campaniile militare, a lăsat administraţia imperiului în sarcina lui parakimomenului Vasile Lekapenos, fiul nelegitim al lui Romanos I, care a revenit la politica agrară din timpul lui Constantin VII, favorizându‑i pe stratioţi în defavoarea dynaţilor şi a latifundiarilor. Lacomul Vasile a atras nu numai nemulţumirea aristocraţiei, dar chiar şi antipatia împăratului, împăratul plângându‑se în mai multe rânduri că Bizanţul îşi iroseşte puterile în campanii militare înspre îndestularea unui eunuc. Întrevăzând o îndepărtare a sa de la conducerea treburilor statului, Vasile pune la cale otrăvirea lui Ioan Tzimiskes, deşi după alte păreri el ar fi murit pe neaşteptate fiind bolnav de tifos (11 ianuarie 976), după şase ani de succese militare. Moartea sa a lăsat răgaz arabilor să se refacă.

1.3.6 Apogeul dinastiei Macedonenilor: Vasile al II‑lea

După domnia celor doi împăraţi titulari Nikephoros II Phokas şi Ioan Tzimiskes, ambii reprezentanți ai marii proprietăţi funciare microasiatice, Vasile, urmaşul legitim al dinastiei macedonene, a putut doar cu greu să se impună. Vasile, de o energie debordantă, hotărât şi realist, avea 18 ani, în vreme ce Constantin, fratele său în vârstă de 16 ani, nu a arătat nici atunci, nici mai târziu nici cel mai mic interes pentru treburile statului.

Imperiul bizantin a cunoscut apogeul său în timpul domniei lui Vasile al II-lea Bulgaroctonul (976-1025), fiul lui Romanos al II-lea, care la moartea lui Ioan I Tzimiskes fiind major nu a mai fost necesară instituirea unei regenţe. Cel mai important reprezentant al dinastiei macedonene a adus imperiul pe culmile gloriei militare şi puterii teritoriale, şi a asigurat o perioadă de prosperitate economică.

Iniţial adevăratul conducător al treburilor statului a fost eunucul Vasile Lecapenos (Nothos), înalt funcționar de la curte, parakimomen, înrudit cu Vasile II şi coîmpăratul Constantin VIII. Abia în 985, succesorul la tron a putut să se emancipeze de sub tutela parakimomenului Vasile, în urma unei probabile încercări de complot a acestuia, care a fost exilat, iar averea sa confiscată. De acum începe domnia efectivă a lui Vasile II.

Primejdia cea mai mare venea din cauza rebeliunilor magnaţilor militari care deţineau mari latifundii (apostasiai). Nemulţumit de destituirea sa din funcţia de domestic al scholelor din Răsărit de către eunucul Vasile, Bardas Skleros s‑a răsculat împotriva guvernării legitime, aducând aproape întreaga Asie Mică sub controlul său, fiind chiar proclamat împărat de către armată. Skleros a fost înfrânt de către generalul Bardas Phokas, rechemat din exil pentru a salva Imperiul (978). Phokas însă, pe când ducea o ultimă campanie împotriva lui Skleros, îl ia pe acesta captiv şi unind cele două armate cucereşte Antiohia şi se proclamă pe sine bazileu (987), profitând de înrăutăţirea imaginii lui Vasile II după înfrângerea acestuia în conflictul cu bulgarii. Ambele răzmeriţe aruncaseră imperiului într‑o profundă criză internă. Împăratul, „care, altădată, chefuia în văzul tuturor, el care fusese iubăreţ şi nu se gândea decât la petreceri . . . şi străduindu‑se să tragă tot folosul din soarta lui domnească şi din tinereţe, din clipa în care Skleros, apoi Phokas, apoi din nou Skleros şi alţii începuseră a râvni la domnie, ameninţându‑l din două părţi deodată, se smulsese cu toate pânzele sus din viaţa de placuri, apucându‑se de treabă cu toată sârguinţa” (Mihail Psellos).

În această situaţie critică, Vasile al II-lea a recurs la ajutorul barbarilor şi a încheiat un tratat de alianţă cu marele cneaz al Kievului, Vladimir Sviatoslavici. Vladimir urma să primească mâna porphyrogenetei Anna, sora împăratului, în schimbul trimiterii drujinei sale, a unui corp expediţionar de 6000 de varegi şi al promisiunii de a trece la creştinism. De acum înainte, timp de mai multe veacuri, varegii din Rusia kieviană vor fi o trupă de elită în Bizanţ. Creştinarea Rusiei, petrecută ceva mai târziu, a fost de asemeni un important succes al Bizanţului. Noua biserică rusească a fost subordonată patriarhiei de Constantinopol. Cu ajutorul ruşilor Vasile l‑a înfrânt în iarna anului 988 pe Phokas în apropiere de Chrysopolis. Bardas va fi eliminat definitiv abia în anul următor, în cursul unei lupte crâncene desfăşurate lângă Abydos. Skleros, celălalt uzurpator a capitulat în cele din urmă.

Acest război civil în care s‑au manifestat contradicţiile între concepţia imperială centrală şi politica centrifugă a marilor latifundiari a determinat evoluţia ulterioară a politicii lui Vasile II.

În politica sa internă împăratul şi‑a propus să ţină în frâu puterea politică şi poziţia economică privilegiată a aristocraţiei şi a bisericii, îndeosebi a mânăstirilor, fiind ultimul bazileu care s‑a opus procesului de feudalizare. A continuat politica predecesorilor în sprijinul micilor proprietari de pământ, dând o lovitură de graţie aristocraţiei latifundiare anatoliene, în special puternicei familii Phokas. Prin novela din 996 anula prescripţia de 40 de ani asupra drepturilor asupra pământurilor dobândite prin abuz de dynaţi, aceştia fiind siliţi să le restituie. Restabileşte allelengyon, obligaţia de cauţiune mutuală prin care marii proprietari sunt obligaţi să plătească impozitele în locul ţăranilor insolvabili. Vasile a organizat temeinic provinciile de margine din punct de vedere militar, supraveghind îndeaproape administraţia teritoriilor recent dobândite. Posesiunile sud‑italiene au fost şi ele legate mai strâns de imperiu. Stratioţii şi proprietăţile lor au fost încurajate de către împărat.

Vasile II a restructurat sistemul financiar al Imperiului. În timpul domniei sale, dacă dăm crezare cronicarilor bizantini, bazileul a strâns fabuloase bogăţii, comori adunate de la arabi, iberi şi de la bulgari, ori de la răzvrătiţi, sub cămările vistieriei punând să fie săpate adevărate labirinturi pentru a le adăposti. La moartea împăratului visteria Imperiului avea un excedent de 220 de milioane de talanţi.

Vasile se deosebea însă de înaintaşii săi. În pofida inteligenţei sale, nu era un intelectual ca Leon VI cel Înţelept sau Constantin VII Porphyrogenetul, nu era pasionat de cultură şi era departe de a fi un bun orator. „Nu vorbea repede, nici cu vorbe alese, şi nu se avânta în spuse fără sfârşit; ci dimpotrivă, îi plăcea să trunchieze vorba; când şi când, să se oprească – cam cum vorbesc ţăranii, nu oamenii cu carte.” Nu punea preţ pe ceremonial, pe care l‑a redus la minimum, nici pe podoabe ori veşminte, purtând haine obişnuite atât la curte, cât şi în public. Vasile II a fost un caz singular şi prin aceea că nu s‑a căsătorit niciodată, cu toate că ar fi avut nevoie de un urmaş legitim, rămânând holtei până la moartea sa.

La nici un an după încheierea primei faze a războaielor civile, Samuil care şi‑a luat titlul de ţar al Imperiului bulgar, o nouă formaţiune – statul bulgar apusean - de data aceasta cu centrul de greutate la Prespa, a atacat Tessalia şi sudul Macedoniei şi a cucerit Larissa, cel mai important oraş din regiune. În timp ce împăratul era nevoit să facă faţă atacurilor fatimizilor în Mesopotamia, Samuil îşi întinsese controlul în Peninsula balcanică până la Dyrrachion, pătrunzând până în Moreea. Vasile, fără să stea pe gânduri, a mobilizat trupele şi le‑a condus personal până la Serdica. După un asediu de trei săptămâni fără rezultat, Vasile II a dispus retragerea, pe drumul de întoarcere înspre Philoppopolis armata imperială fiind surprinsă de o ambuscadă a cavaleriei bulgare din care împăratul abia a scăpat cu viaţă (august 986). Umilit în această confruntare în care aproape că îşi pierduse armata, Vasile II a jurat să se răzbune.

Dar Imperiul se confrunta acum cu chestiuni mult mai presante. Anul 989 a însemnat o cotitură în istoria Imperiului. Nerăbdătorul Vladimir presa cu punerea în aplicare a tratatului încheiat. Temerea cea mai mare a Bizanţului era însă aceea că cneazul kievian s‑ar fi putut alia cu Samuil, care la rândul său atacase din nou Tessalonicul. Pentru a‑i împrospăta memoria împăratului, Vladimir atacă şi ia în stăpânire Chersonesul în Crimeea, astfel că Porphyrogeneta Anna a fost trimisă în cele din urmă în Rusia pentru a‑l potoli pe cneaz, iar Chersonesul restituit.

În 991 Vasile II conduce o expediţie de data aceasta victorioasă contra bulgarilor, luându‑l prizonier pe ţarul Romanos, ceea ce nu a făcut decât să sporească puterea lui Samuil care dobândeşte acum coroana bulgară de jure. Din 995 împăratul a încredinţat conducerea campaniilor antibulgare lui Nikephor Uranos.

Împăratul Otto III, fiul prinţesei Theophano, educat în preţuire pentru Bizanţ şi cultura clasică, nu renunţase la ideea unei căsătorii cu o Porphyrogetentă, trimiţând în Bizanţ o solie care să rezolve cât mai rapid formalităţile în acest sens în fruntea căreia s‑a aflat arhiepiscopul de Milan, Arnulf, cel mai bogat cleric al apusului. Împăratul Vasile II a dorit să expedieze cât mai repede chestiunea, pentru a se putea dedica problemei bulgare. Eudokia, cea mai mare dintre nepoatele sale, ciupită de vărsat, oricum dorea să se retragă la mânăstire; cea mai tânără, Theodora, şi mai puţin atrăgătoare nici nu intra în discuţie, de altfel nu s‑a căsătorit niciodată. Zoe însă, cea mijlocie, a fost aleasă de arhiepiscop pentru împăratul german. Încântată chiar de perspectiva căsătoriei, ea soseşte la Bari pentru a afla că Otto III murise (24 ianuarie 1002).

În 1001 Imperiul încheie o pace pe zece ani cu fatimizii. Abia acum, după întoarcerea lui Vasile al II-lea la teatrul de război din Balcani, începând cu acest an, este stăvilit avântul regatului macedo-bulgar.

De acum înaintarea bizantină în inima Bulgariei a fost asemuită cu curgerea lavei incandescente care a pârlit totul în calea ei. Armata bizantină număra peste 40.000 de luptători, fiind folosite toate resursele împotriva bulgarilor. În lupte sângeroase, împăratul cucereşte în decurs de patru ani Macedonia, Thessalia şi Bulgaria propriu‑zisă. Veneţienii, la rândul lor, au organizat cucerirea Dalmaţiei pentru Imperiu, obţinând largi privilegii în comerţul levantin. Victoria decisivă de la Kimbalongos (Câmpulung) din trecătoarea Kleidion în Strymonia (20 iulie 1014) a însemnat masacrarea a sute de oameni, cei peste 14.000 de prizonieri bulgari fiind orbiţi, doar unui bulgar din o sută i‑a fost cruţat un ochi. Ţarul Samuil nu a rezistat la vederea acestei îngrozitoare privelişti, punându‑şi capăt zilelor prin otrăvire. Potrivit altor surse a căzut pradă unui atac din care nu şi‑a mai revenit, murind după două zile. Vasile II dobândeşte pe bună dreptate acum supranumele şi atributul de Bulgarocton. Rezistenţa urmaşilor lui Samuil a fost curmată definitiv odată cu capitularea Ohridei şi a ultimului bastion bulgar, Sirmium (1018), Bulgaria este adusă în întregime în stăpânirea bazileilor bizantini pentru mai bine de un secol şi jumătate.

Teritoriile statului bulgar, care înfruntase Bizanţul în lupta pentru hegemonie în Balcani încă dinainte de vremea hanului Krum, au fost înglobate în structurile administrative ale Imperiului. Sunt organizate patru noi theme – Paristrion (Paradunavon), teritoriul dintre Dunăre şi Balcani, cu centru la Silistra, fosta themă a Mesopotamiei apusene creată de Ioan I Tzimiskes în 971; Bulgaria cu centrul la Skoplje în Macedonia; Sirmium pe Dunărea mijlocie; Dalmaţia la Adriatică. Biserica autonomă bulgară a fost retrogradată de la rangul de patriarhie la cel de arhiepiscopie, cu centrul la Ohrida, în subordinea căreia au fost aşezate episcopatele Silistrei şi Vidinului. Bulgarii deveneau practic cetăţeni ai Imperiului, taxele au fost menţinute la cuantumuri rezonabile, conducătorii locali au fost menţinuţi, aceştia păstrându‑şi într‑o anumită măsură autonomia, iar aristocraţia a reuşit în parte să dobândească funcţii în aparatul imperial. Sârbii, croaţii şi slavii de la Adriatică s‑au arătat şi ei fideli supuşi ai împăratului.

Corolarul politicii în Orient a reprezentat încorporarea unor teritorii din Iberia (Georgia) şi recâştigarea Armeniei.

Pregătirile pentru o incursiune decisivă din Sicilia - care ar fi urmat să smulgă insula din mâinile arabilor şi să readucă acest spaţiu în graniţele Imperiului - au fost întrerupte, împăratul murind în decembrie 1025. Au fost 40 de ani de guvernare în care bazileul schimbase fundamental realităţile Imperiul bizantin a cărei extindere teritorială a atins cele mai largi limite şi culmea puterii. Murind fără urmaşi, Vasile II a pregătit, fără să vrea, drumul decăderii Imperiului.

1.4 Dezastrul militar şi refacerea comnenă (1025-1143)

1.4.1 Perioada dominaţiei civile în Bizanţ

Bizanţul nu mai cunoscuse din vremea lui Iustinian cel Mare o asemenea epocă de glorie, teritoriile din Balcanii erau în întregime incluse administrativ Imperiului sau vasale acestuia. Distrugerea monarhiei bulgare a avut deopotrivă un caracter politic şi unul naţional, slavii uniţi cu bulgarii ameninţau comunităţile grecofone, dar şi latinofone. Acum, în vremea lui Vasile II, după o tăcere de secole sunt menţionaţi pentru prima dată vlahii (blachoi) din Balcani, o pânză de populaţie romanică întinsă din nordul Dunării până în Pind şi la Salonic care este nevoită să convieţuiască alături de sau chiar în simbioză cu populaţia slavă.

În perioada dominaţiei bizantine districtele locuite de bulgari au fost treptat doar în parte şi anevoios infiltrate de greci. Bulgarii şi‑au păstrat însă naţionalitatea care va cunoaşte o putere deosebită odată cu al doilea Imperiu bulgar din secolul al XII‑lea. Victoriile Bulgaroctonului nu au fost din păcate dublate de o colonizare a pământurilor depopulate sistematic în urma războaielor. În acest fel teritorii extinse în loc să fie repopulate cu colonişti greci au început acum să fie locuite de vlahi care au cunoscut o creştere demografică puternică, devenind peste un veac locuitorii munţilor din Tessalia. Se pare că o parte a acestor populaţii de blachoi au fost atrase spre aceste zone din cauza nesiguranţei în părţile nordice, în teritoriile unde ungurii şi pecenegii începeau să se extindă.

Urmaşii lui Vasile II au impus taxe exorbitante, restricţii fiscale severe şi au fost total dezinteresaţi de o politică socială sănătoasă. În doar în 46 de ani, urmaşii săi, neglijând armata, au reuşit să zădărnicească ordinea stabilită de el. Imperiul a intrat într‑o epocă de declin general. Împărăteasa Zoe şi‑a ridicat pe fiecare din cei trei soţi la demnitatea imperială. În 1056, la moartea împărătesei Theodora, sora Zoei, dinastia macedoneană se stingea.

Schimbările frecvente la tron, pe care au urcat în cea mai mare parte împăraţi incapabili, au marcat această perioadă nefastă, ea încheindu‑se abia odată cu ascensiunea lui Alexios Comnenos, întemeietorul unei noi dinastii (1081).

Împăratul Constantin al VIII-lea (1025-1028), fratele lui Vasile al II-lea, a fost un personaj totalmente opus Bulgaroctonului, chipeş, amator de cai, vânătoare şi circ, lăsându‑se acaparat de plăcerile vieţii. Acum la 65 de ani era bolnav de gută, deşi înzestrat cu elocvenţă şi mult mai cultivat decât fratele său mai mare, se temea să‑şi asume responsabilitatea guvernării. Conducerea imperiului a fost practic încredinţată eunucilor palatului – Nicolae, Eustathios, Spondylos şi Simeon, în vreme ce împăratul, lipsit de orice moralitate, reacţiona la cea mai vagă suspiciune plin de cruzime, dispunând executarea sau mutilarea fără judecată a celor bănuiţi.

 Constantin al VIII-lea a inaugurat epoca antimilitară ce va caracteriza perioada de criză a veacului al XI-lea. Cei mai valoroşi generali, care au servit imperiului în timpul lui Vasile II, au fost destituiţi. Imperiul, împotriva căruia, datorită politicii sale fiscale, se răsculau mai ales provinciile din Asia Mică, chemând adesea în ajutor pe barbari, nu putea să le mai opună o armată capabilă să le închidă calea, să hăituiască bandele care întreprindeau raiduri, nici să facă marşuri lungi spre a interveni eficient în punctele ameninţate. Pecenegii trimişi în Asia nu erau de încredere pentru imperiu, ei trădând adesea. Ar fi fost nevoie de provinciali devotaţi, de stratioţi bine înarmaţi, disciplinaţi, înzestraţi cu cai buni, care să aibă interesul de a purta războiul pentru apărarea propriilor pământuri. Dar pentru a face rost de bani în scopul mulţumirii aristocraţiei de funcţii constantinopolitane, se recursese nu numai la monopolul vânzării grânelor, dar şi la despăgubirile pe care orice proprietar de pământ stratiotic era liber să le plătească pentru a fi scutit de serviciul militar. A rezultat de aici că doar cei care nu puteau să verse tezaurului imperial taxa de scutagiu se înfăţişau la oaste, spre a servi sub comanda unor strategi care nu erau niciodată lăsaţi să îmbătrânească în acelaşi loc, de teama uzurpării.

În această situaţie militară dezastruoasă, împăratul recurge la scăderea valorică a monedelor prin micşorarea cantităţii de metal preţios conţinut de acestea.

O singură categorie se bucura de incompetenţa lui Constantin VIII, aristocraţia anatoliană, care a reacţionat cu o lovitură de stat, dorind să‑l alunge pe împărat şi să‑l înlocuiască cu un altul pe placul ei. Din nenorocire pentru ei, magnaţii din Asia Mică nu şi‑au putut uni forţele, fiecare fiind preocupat de propriul câştig, astfel că trupele imperiale fidele Bulgaroctonului au înăbuşit în faşă revolta. Cu toate acestea, marile latifundii s‑au refăcut rapid, spaţiul anatolian ajungând în situaţia din veacul al VI‑lea, cu mari proprietăţi lucrate cu ţărani aserviţi.

Domnia lui Roman al III-lea Argyros (1028-1034) a fost reprezentativă pentru perioadă de adâncire a crizei imperiului. La o vârstă destul de înaintată, aproape 60 de ani, prefectul capitalei Romanos a fost ales ca succesor chiar de către Constantin VIII – cu câteva zile înainte de a muri, simţindu‑şi sfârşitul aproape, fiind obligat de împărat, sub ameninţarea cu orbirea, să divorţeze de soţia sa şi să se căsătorească cu fiica împăratului, Zoe. El s‑a dovedit total incapabil de a face faţă gravelor probleme interne şi externe cu care s‑a confruntat imperiul.

Revocarea allelengyon‑ului, una din măsurile principale luate de Romanos al III-lea, a afectat masiv politica agrară tradiţională a imperiului, croind drum ofensivei marii proprietăţi funciare în defavoarea micii proprietăţi ţărăneşti libere sau stratiotice. Romanos III făcea parte el însuşi dintr‑o familie de dynaţi anatolieni. De la mijlocul secolului al XI‑lea s‑a creat instituţia numită „pronoia“ prin care se predau nobilimii şi soldaţilor posesiuni imobiliare spre folosinţă nelimitată, pe viaţă, uneori chiar şi ereditar, măsură ce micşorează veniturile statului, deoarece impozitele, percepute odinioară de la ţărani, intrau acum în mâinile deţinătorului de „pronoia“.

În 1030, după amăgitoare victorii împotriva arabilor din Asia Mică, a fost înfrânt de către aceştia într‑o ambuscadă, împăratul reuşind doar cu ajutorul gărzii sale de varegi să‑şi găsească scăparea în Antiohia.

La cei 56 de ani ai ei, Zoe, plictisită de soţul său care o neglija, se pare că l‑a otrăvit pentru a‑l aduce pe tron pe mult mai tânărul – avea sub 30 de ani - şi chipeşul Mihail al IV-lea Paphlagonianul (1034-1041), care de multă vreme îi era amant, devenind al doilea soţ al său, chiar în ziua următoare morţii lui Romanos III. Domnia sa a fost dominată de dorinţa de mărire şi putere a fraţilor săi eunuci, mai ales Ioan Orfanotroful („hrănitorul orfanilor”, având în grijă azilurile imperiului). Pe Zoe aproape că a ţinut‑o captivă de teamă să nu aibă şi el soarta lui Romanos III. Prin politica sa fiscală şi de grecizare a provocat răscoale în Balcani, mai ales cea a ţarului Petru Daian / Delianos (1040-1041), înfrânt în cele din urmă de împărat, în vreme ce Serbia a început să se desprindă tot mai mult de Imperiu. Mihail IV suferea de epilepsie şi s‑a retras la mănăstire călugărindu‑se, murind la scurt timp.

Tronul a fost preluat de Mihail al V-lea Kalaphates / Călăfătuitorul (1041-1042), nepot de fiu al lui Mihail al IV-lea, adoptat ca fiu de către aceeaşi împărăteasă Zoe la insistenţele atotputernicului eunuc Ioan Orfanotroful, care a reuşit astfel să‑şi păstreze influenţa la curte. Se înşela însă, locul său va fi acordat de împărat unui alt unchi al său, Constantin, tot eunuc. Abuzurile şi corupţia s‑au amplificat şi au ajuns la dimensiuni incredibile chiar şi pentru Bizanţ. Nu o suporta nici pe împărăteasă, nici pe mulţi din familie. Semeţindu‑se peste măsură, a exilat‑o pe Zoe şi a pus să fie tunsă călugăriţă, ceea ce a provocat o răzmeriţă de proporţii a populaţiei indignate în capitală. Casele rubedeniilor împăratului au fost făcute una cu pământul, iar la palat împăratul nu mai avea nici un sprijin, chiar şi garda personală ezita în a‑i lua apărarea. Înfricoşat că va fi ucis de mulţime, o recheamă pe Zoe. La vederea împărătesei în straie de călugăriţă, nimeni nu mai avea încredere în bunele intenţii ale lui Mihail Kalaphates. Patriarhul Alexie Studitul o rechemase cu o zi înainte pe Theodora, sora mai tânără a Zoei. Mihail V a fost depus de către senat, iar Theodora încoronată ca împărătească (20 aprilie 1042). Tiranul împreună cu unchiul său au fost târâţi afară din mânăstirea lui Studios, unde încercaseră să se adăpostească, şi au fost orbiţi, o pedeapsă pe care o aplicase altora cu mare râvnă.

Zoe domnea acum în asociere Theodora, cea din urmă reprezentantă a dinastiei macedonene, ultima dată când Bizanţul a fost cârmuit de către femei. De acum în cel de‑al 64-lea an al vieţii sale, Zoe, în pofida dezamăgirilor prin care trecuse, nu putea rezista ispitei de a se mai mărita încă o dată, anume cu Constantin – bogat, nobil, din cale afară de frumos şi faţă de care insaţiabila împărăteasă arătase o simpatie clară, astfel încât Mihail IV se văzuse nevoit să‑l exileze. Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1055), rechemat din exil, devine cel de‑al treilea soţ al Zoei.

În vremea sa se accentuează criza statului bizantin, începută deja după moartea lui Vasile II Bulgaroctonul. Tot acum se consolidează bazele guvernării aristocraţiei senatoriale, prin primirea în rândurile acesteia a unor homines novi, proveniţi din cercurile orăşenimii constantinopolitane. Fastul de la curte, ajuns la apogeu, construcţiile somptuoase şi darurile făcute favoriţilor au epuizat tezaurul lui Vasile al II-lea. Fără simţ politic, cu un mare apetit pentru lux şi flușturatic, noul împărat „s‑a năpustit asupra vistieriei şi a secătuit‑o până la ultimul ban” (Psellos). Bizanţul a reuşit să respingă o ultimă incursiune a ruşilor lui Iaroslav cel Înţelept (1043), ulterior relaţiile comerciale şi culturale cu Rusia devenind paşnice şi înfloritoare. Imperiul era însă tot mai frecvent atacat de pecenegi, iar în vest o ultimă încercare de a‑i alunga pe arabi din Sicilia eşuează.

Constantin IX a încercat să trateze cu papa Leon al IX‑lea apărarea comună a Italiei împotriva normanzilor. În acest scop este convocat la Constantinopol un sinod (ianuarie 1054), dar patriarhul Mihail Kerullarios nu este dispus să facă vreun compromis faţă de „inovaţiile” apusenilor (immaculata conceptio, împărtăşania cu azimă şi mai ales doctrina primatului papal şi a infailibilităţii papei). Cardinalul Humbert, şeful delegaţiei papale, a prezentat actul de excomunicare a lui Kerullarios, clericilor şi credincioşilor Bisericii răsăritene, aducând în prim plan motive legate de rit, mai ales modalitatea împărtăşaniei (16 iulie 1054). Delegaţii papali au părăsit în grabă capitala Bizanţului. În ciuda intervenţiilor împăratului, se ajunge la o excomunicare reciprocă, în sinodul ţinut la Sfânta Sofia, patriarhul a rostit anatema împotriva papei Leon IX şi a Bisericii romane. Astfel, la 1054, se ajunge la Marea schismă a celor două Biserici, ea dăinuind încă, cu toate că excomunicările reciproce au fost anulate în 1967.

Zoe moare în 1050, în istoria statului bizantin rămânând o figură importantă, deşi patetică, mai preocupată de unguente şi de patul matrimonial decât de afacerile statului, cu toate acestea prin intermediul ei, nu mai puţin de patru împăraţi au ajuns în fruntea Imperiului. În ciuda tuturor a rămas iubită de poporul Constantinopolului care vedea în ea „singura femeie cu suflet nobil şi cu chip minunat, … singura femeie slobodă şi stăpână între toţi de acelaşi sânge, moştenitoare legiuită a cununii împărăteşti, fiică şi nepoată şi strănepoată de împărat” (Psellos VI, 26)

După moartea lui Constantin Monomahul (1055) tronul rămâne în întregime Theodorei, total opusă prin caracter surorii sale, care - domnind autocratic - nu s‑a înţeles în chestiunile guvernării cu aproape nimeni, nici măcar cu patriarhul Kerullarios. Favoritul ei a fost protosynkellos-ul Leon Parasponylos, şeful aparatului de stat, la fel de dificil şi nesuferit ca şi ea.

La moartea ultimei reprezentante a dinastiei macedonene (1956) pe tron va urca vârstnicul senator Mihail al VI-lea Bringas Stratiotikos (1056-1057), fost logothet al vistieriei strotiotice, de unde i se trage supranumele, adoptat de împărăteasă cu puţin înainte. Ştiind mai bine să se supună decât să poruncească, a fost în fapt marioneta lui Parasponylos. Mihail VI a aruncat Imperiul în anarhie prin comportamentul său nechibzuit, generalii înlăturându‑l de la putere.

La 8 iunie 1057 armata, având adeziunea majorităţii themelor din Asia Mică, îl proclamă ca împărat pe Isaac I Comnenul (1057-1059). După o luptă cu pierderi grave de ambele părţi, împăratul legitim trimite în tabăra lui Isaac o solie în frunte cu Mihail Psellos, autorul Chronografiei, prin care îi oferea acestuia titlul de cezar, aşadar succesiunea la tron. Sfătuit de patriarh, Mihail VI a consimţit să abdice în cele din urmă şi s‑a călugărit.

Scurta domnie a lui Isaac Comnenul reprezintă prima reacţie a aristocraţiei militare împotriva aristocraţiei civile şi întărirea poziţiei militare a Imperiului. Isaac a demarat o politică financiară riguroasă necesară după trei decenii de risipă.

Psellos, contemporan cu evenimentele, arată şi situaţia gravă în care ajunsese Bizanţul (VII, 59): „Adeseori am arătat că împăraţii care‑l precedaseră obişnuiau să‑şi secătuiască visteriile ca să‑şi poată împlini propriile pofte. Aşa stând lucrurile, ei nu mai foloseau veniturile publice în scopul întocmirii oştilor, ci ca să împartă civililor favoruri şi daruri de mare preţ… , împărţeau avutul împărătesc în trei părţi, pe una sortind‑o plăcerilor, alta zidirii de clădiri cât mai frumoase, iar pe cea de‑a treia pentru ca tot soiul de trântori, care nu‑şi dădeau obolul la adunarea dărilor, să se poată desfăta, şi să poată necinsti atât faptul virtuţii cât şi numele ei! Dar împăratul de acum, care mai înainte fusese numărat printre fruntaşii oştilor, şi care din nenumărate semne simţise ce anume făcea ca împărăția romeilor să fie privită cu atâta dispreț, înţelegând că în vreme ce la noi totul se ducea de râpă, puterea popoarelor vecine crescuse, şi văzând că nimeni nu mai era în stare să pună stavilă atacurilor şi prădăciunilor făcute de barbari, s‑a grăbit să taie răul din rădăcină – şi asta imediat după ce s‑A făcut stăpân pe împărăteasca putere.”

A fost aşadar un împărat harnic, „grăbit să‑şi chivernisească atât treburile ostăşeşti, cât şi pe cele ale politicii civile” (Psellos VII, 44). În pofida faptului că era un reprezentant al aristocraţiei provinciale, a recurs la confiscarea proprietăţilor unor dynaţi şi chiar ale mânăstirilor, apărând interesele ţăranilor, în speţă ale parecilor, a stimulat dezvoltarea meşteşugurilor şi a reorganizat armata.

Nemulţumirea nobilimii militare şi latifundiare, dar şi a Bisericii nu a întârziat. Ca urmare a protestului său vehement („Eu te‑am înălţat, ticălosule, eu am să te dobor”), patriarhul Mihail Kerullarios a fost arestat, iar un sinod convocat de urgenţă l‑a înlăturat din funcţie (1059), ceea ce dădea conflictului un pronunţat caracter politic. Patriarhul a murit, plin de furie, înainte de a se pronunţa sentinţa. Kerullarios care încercase să instituie întâietatea puterii spirituale asupra celei laice se aflase în conflict cu toţi împăraţii, atrăgând, deşi vina îi aparţine doar pe jumătate, şi schisma celor două Biserici. Oricum, popularitatea împăratului a scăzut rapid în urma destituirii patriarhului.

Doar armata se mai afla de partea lui Isaac, reuşind să apere cu succes graniţele răsăritene împotriva turcilor selgiucizi din Anatolia, să respingă un atac ameninţător venit din partea ungurilor şi să ţină în şah pe temuţii pecenegi care au trecut Dunărea în mai multe rânduri, împinşi la rândul lor de către uzi.

Cu sănătatea şubrezită, simţindu‑şi sfârşitul aproape, împăratul s‑a retras la mânăstirea Studios, nu înainte de a‑şi desemna succesorul. A poruncit să fie adus Constantin Dukas, reprezentantul aristocraţiei constantinopolitane din rândul intelectualilor care reînviaseră universitatea, înrudit cu fostul patriarh Kerullarios, agreat şi de cronograful Mihail Psellos, care şi‑a folosit influenţa în acest sens.

Constantin al X-lea (1059-1067), asupra căruia influenţa lui Psellos a fost covârşitoare, nu a continuat politica de consolidare a autorităţii centrale.

La scurtă vreme după moartea lui Isaac Comnenul, a devenit clar că domnia sa fusese doar o mică întrerupere a decăderii Imperiului. Constantin

Noul bazileu, un intelectual preocupat mai mult de învăţătură şi dispute juridice, a făcut concesii şi donaţii aristocraţiei civile, crescând enorm puterea funcţionarilor de care depindea întreaga administrare a Imperiului. În schimb a încercat să redreseze vistieria prin măsuri iraţionale şi neînțeleptele de reducere în primul rând a cheltuielilor armatei tocmai acum când graniţele erau încălcate atât în apus, cât şi în răsărit. Pecenegii şi uzii, ţinuţi în frâu de Isaac, au năvălit în număr de 600.000 de oameni până în inima Greciei şi au pustiit totul în calea lor, ungurii ocupă în aceeaşi vreme Belgradul, în răsărit turcii selgiucizi atacă Armenia şi devin stăpâni în estul Anatoliei, iar normanzii desăvârşesc cucerirea sudului Italiei. În tot acest timp, Constantin îşi punea întrebarea dacă este necesară trimiterea de trupe.

La moartea împăratului criza Imperiul era atât de gravă, încât, deşi fusese pusă să jure că nu se va recăsători, împărăteasa Eudokia - regentă în numele viitorului împărat Mihail VII – decide cu responsabilitate să se căsătorească cu generalul Romanos Diogenes (31 decembrie 1067), în ciuda opoziţiei lui Mihail Psellos şi Ioan Dukas, fratele fostului împărat, în mâna cărora se afla de fapt puterea politică.

1.4.2 Înfrângerea de la Mantzikert. Prăbuşirea stăpânirii bizantine în Asia Mică

Romanos al IV-lea (1068-1071) este cel dintâi de la Vasile II, dacă facem abstracţie de încercările lui Isaac Comnenul, care pune pe prim plan apărarea Imperiului. Ca reprezentant al aristocraţiei anatoliene era direct interesat, fiind hotărât să elimine pericolul selgiucid.

Romanos IV a mobilizat soldaţii themelor din Asia Mică, dându‑şi seama că mercenarii şi tagmata nu erau suficienţi în faţa primejdiei. Din bugetul statului cea mai mare parte era destinată acum armatei, atrăgându‑şi prin aceste măsuri duşmănia nobilimii de la curte. Pentru a contracara periculoasa opulenţă a aristocraţiei latifundiare, a refăcut în parte domeniul imperial.

Imperiul este ameninţat de la jumătatea secolului al XI‑lea pe trei fronturi: de către turcii selgiucizi în est, normanzi în vest, precum şi pecenegi şi uzi în nord. Selgiucizii au pus stăpânire pe Melitene (1058), Sebasteia (1059) şi Caesarea (1067). În 1059 normandul Robert Guiscard este recunoscut de către papă ca duce al Apuliei, iar în anul următor acesta ocupă Reggio, Ortranto şi Brindisi. Din 1065 turcii uguzi fac incursiuni de jaf în nordul Balcanilor.

În 1068-69 Romanos Diogenes a întreprins două campanii reuşite împotriva selgiucizilor, cea de‑a treia campanie însă i‑a fost fatală. În timp ce armata bizantină mărşăluia prin Anatolia, sultanul Alp Arslan a înaintat într‑o altă direcţie, fiind decis să distrugă califatul fatimid, cucerind fortăreţele Manzikert şi Archeş, ajungând până la Edessa. De‑abia începuse asediul când primeşte vestea sosită de la împăratul bizantin că este dispus să prelungească armistiţiul şi că în propune să schimbe Mantzikert şi Archeş pentru Hieropolis din Siria, oraş cucerit de către Bizanţ în urmă cu trei ani. După câteva săptămâni, vreme în care Alp Aslan renunţă la cucerirea Edessei şi înaintează spre Aleppo, sosește o nouă solie bizantină care de această dată îi adresează un ultimatum. Sultanul întrerupe campania împotriva Fatimizilor şi se retrage în grabă, adunând noi trupe pentru confruntarea care devenea inevitabilă. Romanos ajunge la Mantzikert care capitulează de îndată fără să fi opus rezistenţă. O parte a armatei bizantine, aflată sub conducerea lui Josif Tarchaniotes, trimisă înspre Ahlat, a fugit din calea selgiucizilor, Romanos rămânând doar cu jumătate din trupe, cu care a trebuit să‑i înfrunte pe turcii selgiucizi. Se zvonise chiar că împăratul fusese ucis în luptă, ceea ce a scăzut moralul soldaţilor. Dacă Romanos ar fi avut succes în lupta contra selgiucizilor, cauza familiei Ducas ar fi fost sortită eşecului. Trădarea trupelor de mercenari conduse de Andronic Dukas, care, trebuind să asigure arergarda, a părăsit câmpul de luptă, a contribuit hotărâtor la înfrângerea bizantinilor în bătălia de la Mantzikert (19 august 1071).

Cu toate că a luptat cu sabia în mână, împăratul a fost rănit şi luat prizonier de către sultanul Alp-Arslan. Era pentru întâia dată când un împărat bizantin cădea prizonier în mâinile barbarilor. Sultanul l‑a tratat pe bazileu cu deferenţă şi ospitalitate, pacea care se încheie acum fiind nici pe departe atât de umilitoare pe cât afirmă unii istorici contemporani evenimentelor. Sultanul nici măcar nu a cerut Armenia, ci doar predarea oraşelor Manzikert, Antiohia, Edessa şi Hieropolis. În plus dorea mâna unei fiice a împăratului pentru unul dintre fiii săi şi un tribut anual de 360.000 de nomisme. În privinţa răscumpărării împăratului a pretins un milion şi jumătate de nomisme.

Anul 1071 semnifică o lovitură pe două flancuri suferită de Imperiul bizantin. Între timp normanzii lui Robert Guiscard cuceriseră după un îndelung asediu capitala bizantină a Apuliei, Bari, ceea ce pecetluia şi sfârșitul stăpânirii romeilor în Italia. Asia Mică era şi ea pierdută, astfel că din acest moment, Bizanţul încetează a mai fi o mare putere.

O cauză majoră a deteriorării poziţiei strategice a Imperiului a fost dificultatea trupelor imperiale de a trece de la campaniile ofensive la cele defensive pe mai multe fronturi în acelaşi timp. În timpul loviturilor de stat din vremea lui Isaac Comnenul (1057) şi rebeliunii lui Dukas care a urmat capturării lui Romanos IV în 1071, cele mai importante armate bizantine au fost retrase de la frontiere, ceea ce a intensificat amploarea noilor invazii. Mai grav, armatele implicat în conflictul intern au angajat mercenari. Faptul că cele mai importante personaje politice erau mai interesate în a dobândi puterea personală la Constantinopol decât în crearea unei coeziuni care să apere Imperiul a agravat şi mai mult situaţia.

La curtea din Constantinopol se crease deja o atmosferă de nesiguranţă şi nehotărâre. Partizanii familiei Dukas, inclusiv Mihail Psellos, care avea o mare influenţă, au preluat conducerea statului, proclamându‑l împărat pe Mihail al VII-lea Dukas (1071-1078), fiul lui Constantin X şi al Eudokiei. Romanos va încerca să‑şi redobândească tronul, dar în confruntarea cu armata lui Mihail al VII-lea, condusă de Constantin Dukas, este înfrânt în mai multe lupte. Părăsit de toţi, Romanos s‑a predat cu condiţia salvconductului, dar ordinul de la Constantinopol era ca el să fie orbit. Ordinul a fost dus la îndeplinire cu atâta sălbăticie şi nepricepere, încât la scurt timp împăratul moare.

Dacă criza imperiului cunoscuse o fază latentă până la înfrângerea de la Mantzikert, în care statul bizantin mai dădea încă iluzia puterii şi trăiniciei de odinioară, deceniul care urmează deschide faza crizei violente ce va aduce imperiul în pragul prăbuşirii. Domnia nefastă a lui Mihail al VII-lea vădeşte în interior căderea întregului sistem de guvernare, iar extern un lanţ de dezastre, din cauza incapacităţii de guvernare a împăratului.

Ulterior, împăratul îi va înlătura pe cei doi favoriţi, Mihail Psellos şi Ioan Dukas, puterea fiind preluată până la sfârşitul domniei sale de eunucul Nicheforiţă, devenit logothet. Acesta va încerca, invocând vechile principii ale monarhiei centralizate, să promoveze o politică îndreptată împotriva aristocraţiei, menită să lărgească baza socială a guvernării civile.

În condiţiile anarhiei instalate, o răscoală izbucnită în Constantinopol, din cauza foametei, a făcut ca mulţimea să‑l înlăture pe Mihail al VII-lea şi pe Nicheforiţă, şi să‑l aclame drept împărat, în 1078, pe Nikephoros III Botaneiates (1078-1081).

În deceniul reprezentat de domniile lui Mihail VII şi Botaneiates (1071-1081) Imperiul asistă neputincios la formarea unor state pe teritoriul său.

Ia naştere un principat peceneg la Dunăre în frunte cu Tatu. Papa Grigore al VII-lea îl încoronează pe Demetrius Zvonimir ca rege al Croaţiei (1076), iar apoi pe Mihail Voislav ca rex Sclavorum al jupanatului de Zeta (1077), ceea ce extinde aria de influenţă a papalităţii în Balcani.

În aceeaşi vreme, turcii selgiucizi au întemeiat sultanatul de Ikonion (Rum), ca urmare a alianţelor dintre conducătorii selgiucizi şi generalii trimişi de familia Dukas în scopul anihilării diferiţilor pretendenţi la tronul Imperiului bizantin. Când Russel Balliol, mercenar normand aflat în serviciul Bizanţului, reuşise să preia stăpânirea asupra vechii theme Armeniakon şi înainta spre capitala Imperiului, Ioan Dukas, trimis cu trupe, angajează turci pentru a reuşi să elimine pericolul. În lipsa unei conduceri locale, controlul bizantin se prăbuşea rapid în Asia Mică. Bătrânul general Nikephoros Botaneiates l‑a luat chiar în serviciul său pe emirul Suleiman, descendent al dinastiei selgiucide aflate la putere, care fusese trimis din Bagdad să preia controlul asupra zonelor cucerite de turci în Anatolia. Ca răsplată pentru serviciile sale, fără de care nu ar fi reuşit să‑l răstoarne pe Mihail VII, Botaneiates a acordat emirului înspre apărare puternica fortificaţie a Niceei. Suleiman va transforma Niceea, aflată atât de aproape de capitala Imperiului bizantin, în centru al stăpânirii selgiucide din Anatolia.

Domnia lui Nikephoros Botaneiates va fi mereu zguduită de lupte interne şi de revolte ale contracandidaţilor la tron. Acestea au fost până în cele din urmă înfrânte cu ajutorul talentatului general Alexios Comnenul. Curând acesta va ridica el însuşi pretenţii la tron, cu ajutorul unor trupe de mercenari şi al cezarului Ioan Dukas reuşind să intre în Constantinopol şi să preia puterea la 1 aprilie 1081.

1.4.3 Regimul aristocraţiei militare (1081-1204). Dinastia Comnenilor.

Cu Alexios I (1081-1118) se instaurează supremaţia aristocraţiei militare asupra celei civile.

Supraviețuirea lui Alexios avea nevoie de sprijinul marilor neamuri aristocratice, iar prin el însuşi ajunsese la putere o familie greacă din Anatolia înrudită matrimonial şi prin consangvinitate cu cele mai importante dintre acestea. Prin reforma radicală a cursus honorum, a ierarhiei funcţiilor publice, a schimbat principiul de guvernare. În trecut acest sistem fusese în primul rând ierarhic şi mai puţin dinastic. Membrii familiei imperiale nu puteau impune de jure şi de la sine înţeles rangul la curte. Supralicitarea funcţiilor de‑a lungul secolului al XI‑lea a adus cu sine o prăbuşire a vechiului cursus honorum. Alexios l‑a reconstruit prin crearea unor noi ranguri destinate exclusiv Comnenilor.

Titlul de sebastos devine o prerogativă a familiei imperiale, de acum sebastocrator devenind funcţia imediat următoare împăratului şi încredinţată de Alexios fratelui său mai mare Isaac. Rangul de protosebastos, existent anterior, a revenit unui cumnat al împăratului. Alexios a înlăturat funcţiile care reveneau mai devreme eunucilor şi a creat o administraţie a palatului compusă mai ales din membri ai familiei sale.

Aparatul birocratic care devenise extrem de stufos a fost drastic redus. Dacă recompensarea serviciilor îndeplinite anterior era realizată prin salarii şi venituri, acum baza o constituie pronoia, mari domenii funciare cu titlu viager acordate din domeniul imperial nobilimii greceşti care din veniturile acestora urmau să‑şi întreţină trupele necesare apărării Imperiului.

Prin această măsură era vizată întărirea puterii de apărare a imperiului, pronoiarii începând să dobândească trăsături care îi apropie de statutul cavalerilor apuseni. Alexios va restructura armata, acordând o atenţie deosebită trupelor de elită formate din soldaţi devotaţi împăratului educaţi de tineri la palat, dar  a menţinut în serviciul său pe normanzi, la care a adăugat şi alte trupe de mercenari, pecenegi şi turcopoli.  Pentru asigurarea mijloacelor financiare, Alexios a mărit impozitele, a devalorizat moneda şi nu a ezitat să recurgă chiar la confiscarea bunurilor Bisericii.

Doi patriarhi au fost schimbaţi de către împărat, care a sprijinit şi reformarea mânăstirilor, aflate de acum sub control imperial, iar influentul curent al bogomililor a fost sever reprimat. De acum cezaropapismul este victorios, rolul tradiţional de preeminenţă al împăratului în diriguirea chestiunilor bisericeşti fiind restaurat. Împăratul va deveni epistemonarkhes, disciplinator al Bisericii, rol pe care Alexios şi‑l asumă, dar care oficial este introdus ulterior de către Manuel I Comnenul la 1166.

1.4.3.1 Invazia normandă şi pecenegă. Cuceririle selgiucide

În această vreme Robert Guiscard şi fiul său Bohemund au pus stăpânire pe insula Corfu, iar apoi au trecut în Dalmaţia şi au asediat Dyrrhachion (Durazzo / Durres) în Albania. Justificarea normanzilor era aceea că acţionează pentru restaurarea pe tronul Bizanţului a lui Mihail VII Dukas. Alexios Comnenul apelează la ajutorul veneţienilor, care ei înşişi îşi vedeau ameninţate interesele în Adriatica, zdrobind flota normandă, dar forţele terestre normande reuşesc să îi înfrângă pe bizantini, cucerind Dyrrhachion, ceea ce va avea consecinţe grave pentru Imperiu. În schimbul ajutorului primit, Alexios I trebuise să ofere în 1082 Veneţiei privilegii comerciale în imperiu şi cartiere în Constantinopol. Forţele normande înaintau acum direct pe Via Egnatia, spre Tessalonik, şi în paralel înspre Epir şi Macedonia. Abia moartea lui Robert Guiscard şi izbucnirea unui război civil între fiii săi (1085) a înlăturat primejdia normandă. Între timp, fără ca Alexios să poată interveni, Suleiman ocupă Antiohia.

Ca şi cum toate aceste nenorociri nu ar fi fost îndeajuns, emirul de Smyrna, Tzachas, îşi construieşte o flotă cu care ocupă litoralul Asiei Mici şi insulele Chios, Mitylene, Samos şi Rhodos (1088-1089). Pecenegii, aliaţi cu emirul, asediază Constantinopolul dinspre mare şi uscat. După ce cumpără pacea cu Tzachas, doar cu ajutorul cavalerilor trimişi de contele de Flandra şi al unei armate cumane au reuşit bizantinii să‑i înfrângă pe asediatori la Lebunion în Tracia (1091). Pericolul peceneg fusese înlăturat, o ameninţare potenţială erau însă de acum cumanii, înfrânţi de Alexios în 1094, ceea ce reface graniţa Imperiului pe Dunăre.

1.4.3.2 Cruciada I şi Bizanţul

În 1096 cruciaţii au pornit din Apus spre Palestina, în dorinţa de a elibera această ţară şi Sfântul Mormânt, ducând războaie de cucerire împotriva turcilor selgiucizi. Deja în 1095, solii lui Alexios I Comnenul au cerut ajutor contra turcilor, în conciliul de la Piacenza, ţinut în prezenţa papei Urban al II-lea.

Papa nu prevăzuse entuziasmul popular stârnit de cruciada sa în rândul orăşenilor simpli şi ai ţărănimii. Paralel cu cruciada nobililor s‑a format o cruciadă a „săracilor”. Cel mai mare şi mai important grup al cruciaţilor săraci era recrutat şi condus de un predicator cunoscut drept Petru Eremitul, originar din Amiens. Deşi au fost numeroşi, doar o mică parte a reuşit să ajungă în Orientul mijlociu, puţini au supravieţuit ca să vadă capturarea creştină a Ierusalimului în 1099. Au plecat în cete neorganizate, pe Rin, prădând pe drum pe evreii care erau cei mai bogaţi şi de‑a lungul Dunării. În Peninsula balcanică au jefuit oraşele Philipopoli şi Adrianopole. În octombrie 1096 au ajuns la Constantinopol. Împăratul Alexios nu le‑a deschis porţile, le‑a oferit însă corăbii pentru a ajunge în Asia Mică. Deşi au fost preveniţi de bizantini să nu se angajeze în lupte directe cu turcii, pentru că nu aveau şanse, ajung la Niceea unde peste 3000 de creştini au fost masacraţi. Cei puţini rămaşi în viaţă s‑au reîmbarcat.

Armatele nobililor cruciaţi conduse de Godefroy de Bouillon şi de principele Bohemund au sosit la Constantinopol între noiembrie 1096 şi mai 1097. Împăratul bizantin Alexios I Comnenul a făcut presiuni asupra cruciaţilor de a‑i ceda toate fostele teritorii bizantine care urmau să fie recucerite. Conducătorii nu au fost de acord cu aceste cereri, şi, deşi majoritatea s‑au supus în cele din urmă – primeau de la bizantini corăbii şi provizii în schimbul jurământului de fidelitate -, Bizanţul nu le‑a acordat încredere.

Apelul papei Urban al II-lea la conciliul din Clermont pentru această mişcare religioasă nu avea nimic îndreptat contra Imperiului bizantin, deşi cucerirea Constantinopolului şi a imperiului fusese mereu ţinta lui Bohemund, aşa cum va fi mai târziu şi a dogelui veneţian Enrico Dandolo. Ceea ce au făcut veneţienii în cruciada a IV‑a, ar fi putut să facă de fapt şi normanzii de această dată, în timpul primei cruciade, fără ca Bizanţul să se poată opune, Occidentul fiind deja superior din punct de vedere tehnic şi militar.

În mai 1097, au atacat primul obiectiv major, capitala turcilor anatolieni, Niceea. În iunie, oraşul s‑a predat în primul rând bizantinilor, prin tratative separate, şi abia apoi cruciaţilor, ceea ce a confirmat suspiciunile acestora că Alexios intenţiona să‑i folosească pe cruciaţi pentru a‑şi atinge propriile scopuri.

Curând după căderea Niceei, cruciaţii au întâlnit principala armată selgiucidă a Anatoliei la Dorylaeum. La 1 iulie 1097, cruciaţii au obţinut o importantă victorie aici şi aproape au anihilat forţa turcească. Ca rezultat cruciaţii au întâmpinat doar o rezistenţă scăzută de‑a lungul restului campaniei în Asia Mică.

Armata bizantină a ocupat oraşele Smyrna, Efes şi Sardes. Împreună cu bizantinii, cruciaţii au înaintat spre nordul Siriei, următorul obiectiv fiind Antiohia. Oraşul a fost asediat în 21 octombrie 1097, dar nu a fost capturat decât la 3 iunie 1098. Cruciaţii au fost curând după aceea atacaţi de o armată de întărire din Al Mawsil (acum în Irak), armată care sosise prea târziu în ajutorul apărătorilor turci ai Antiohiei, pe care au respins‑o totuşi la 28 iunie. Bohemund, departe de Constantinopol, nu mai era dispus să cedeze ceva imperiului. El a creat aici un principat independent de Bizanţ. Acest fapt a creat disensiuni în chiar tabăra cruciaţilor şi a dus la izbucnirea unui război bizantino-normand (1099-1100).

După ce cruciaţii au cucerit Ierusalimul şi au întemeiat regatul Ierusalimului şi sistemul de state cruciate, profitând de luptele acestora cu selgiucizii, bizantinii au ocupat, pe coastele Siriei, Laordicea şi Tripoli. În mare, prima cruciadă nu a distrus Imperiul bizantin, ci l‑a consolidat, deşi în Anatolia interioară selgiucizii au rămas pe poziţie. Revigorarea acestora în secolul al XII-lea, la care se adaugă presiunea mongolă din secolul următor, va duce la pierderea definitivă a Asiei Mici de către Bizanţ. În 1107 Bohemund a mai încercat încă o dată să ocupe Dyrrhachio şi zona din jur. După înfrângerea sa şi recunoaşterea suzeranităţii bizantine asupra principatului Antiohiei pericolul normand a scăzut.

Alexios a ştiut deocamdată să folosească prima cruciadă în interesul imperiului, să găsească o formulă de coexistenţă cu cruciaţii şi formaţiunile lor din Orient îi recunoşteau în general suzeranitatea.

Ioan, fiul lui Alexios, a moştenit un imperiu mai bine organizat decât îl primise de la tatăl său. Bizanţul îşi recăpătase hotare sigure şi stabile, chiar dacă teritoriul său iremediabil fusese trunchiat. Expansiunea normanzilor peste Adriatica fusese stăvilită. Sultanatul Rum fusese silit să‑şi mute capitala de la Niceea la Ikonion, cedând jumătate din Anatolia Constantinopolului.

După eşecul mai multor conspiraţii împotriva lui Alexios, familia domnitoare a Comnenilor devine ereditară şi, în asociaţie cu familia Dukas, se constituie în nucleul noii aristocraţii princiare care este legată prin rudenie direct de persoana împăratului. Competiţia pentru tron nu se mai dă de acum cu alte familii sau facţiuni rivale, ci chiar în sânul dinastiei domnitoare.

Ioan al II-lea Comnenul (1118-1143) a fost un basileu capabil, care a ştiut să ia decizii corecte. La început, el a trebuit să lupte împotriva unei conspiraţii a mamei sale Irina care uneltea să‑l înlăture de la succesiune în favoarea surorii sale Ana Comnena şi a soţului acesteia Nikephoros Bryennios. Împăratul este nevoit pentru a câştiga şi a‑şi menţine puterea să‑şi formeze propria facţiune fidelă. Retrăgându‑se la mânăstire, Ana Comnena va scrie Alexiada, o relatare a vieţii tatălui ei.

După ce Imperiul i‑a înfrânt pe pecenegi (1122), jupanul sârbilor din Rascia a trebuit şi el să recunoască suzeranitatea bizantină, imperiul ieşind triumfător şi din confruntarea cu maghiarii. Pe la 1100 cel mai mare pericol îl reprezenta Veneţia care domina economic răsăritul Mediteranei. La refuzul lui Ioan al II-lea de a reînnoi privilegiile negustorilor veneţieni, cedate de tatăl său, a izbucnit războiul veneto-bizantin, în 1126, Veneţia reuşind să smulgă imperiului reconfirmarea actului comercial din 1082.

Unele teritorii siriene, pierdute de cruciaţi, au putut fi recuperate de Ioan al II-lea de la turcii selgiucizi. În a doua parte a domniei sale Bizanţul a reuşit să cucerească Cilicia care ajunsese sub influenţă armeană. În 1137 şi Antiohia a fost supusă imperiului, dar aceasta nu putea fi guvernată eficient atâta vreme cât Anatolia scăpase de sub controlul Imperiului. Ameninţarea normanzilor din Sicilia a fost neutralizată printr‑o alianţă cu Imperiul romano-german.

1.5 Căderea Comnenilor şi a imperiului (1143-1204)

În interior domnia lui Ioan al II-lea Comnenul părea a fi una din cele mai fericite din istoria Bizanţului, ea s‑a încheiat însă brusc, prin moartea prematură a împăratului într‑un accident de vânătoare. Cel de‑al patrulea fiu al lui Ioan, Manuel I (1143-1180), a preluat un imperiu consolidat în interior şi exterior. Lui Manuel I i‑a lipsit sentimentul realităţii, el ducând o politică ce semăna celei a lui Iustinian I. Viaţa de curte a fost exagerat gustată în vremea lui, în timp ce cheltuielile militare au secătuit vistieria în scurt timp.

Alianţa cu Imperiul german a fost întărită prin căsătoria sa cu Berta de Sulzbach, cumnata împăratului Konrad al III‑lea. Manuel a reuşit astfel să‑şi asigure suzeranitatea în Balcani şi să dobândească deopotrivă teritorii în Italia şi Anatolia.

1.5.1 Cruciada a II‑a. Noile invazii normande şi bătălia de la Myriokephalon

Existenţa Bizanţului a fost ameninţată în 1147, când o puternică forţă occidentală a pătruns în imperiu pe uscat pentru a trece Bosforul. Tot atunci, normanzii au luat în stăpânire insula Korfu, Korinth şi Theba. Bizantinii i‑au transportat rapid pe cruciaţi peste Bosfor, unde turcii selgiucizi i‑au anihilat. Bizantinii au reuşit recucerirea insulei Corfu abia în 1149, iar în 1155, după moartea lui Roger al II-lea, au ocupat Apulia. Până la mijlocul anilor ‘60, Bizanţul a fost nevoit să înfrângă o răscoală a sârbilor şi să lege interesele Ungariei condusă de regele Béla de cele ale imperiului.

În lupta cu regele Wilhelm al Siciliei, grecii au fost înfrânţi în 1156. În Italia, Bizanţul avea însă poziţii şubrede, acum Imperiul german condus de Frederic urmărind expansiunea în favoarea sa în sudul Italiei.

În Orient, Bizanţul a jucat rolul de mare putere, ocupând principatele latine Siria şi Palestina, astfel că în 1159 Raymund de Antiohia şi Balduin al III‑lea de Ierusalim au recunoscut supremaţia împăratului, Manuel fiind primit în Antiohia, cu toate insignele imperiale. În felul acesta Manuel Comnenul devenea suzeranul întregului Orient creştin.

În lupta împotriva Ungariei, Bizanţul a reuşit să‑şi întărească poziţiile în Dalmaţia, Croaţia şi Bosnia. Şi jupanul Rasciei, Ştefan Nemanja, a trebuit să se supună în 1172, după lupte acerbe, imperiului. Manuel a subapreciat însă rolul crescând al Veneţiei, deşi a încercat să contrabalanseze influenţa acesteia în viaţa economică şi politică a imperiului prin acordarea de largi privilegii comerciale genovezilor. Arestarea neguţătorilor veneţieni din imperiu în 1171 şi confiscarea bunurilor acestora a dus doar la încordarea raporturilor cu republica italiană şi a făcut ca Veneţia să treacă în chip hotărât de partea adversarilor lui Manuel I Comnenul. Momentul a fost important în pregătirea stării de spirit din Occident care a dus în parte la organizarea cruciadei a IV‑a.

La 17 septembrie 1176 Bizanţul a suferit o grea înfrângere în apropiere de Myriokephalon într‑o confruntare cu selgiucizii. Manuel I l‑a somat pe sultanul Kilidj Arslan să restituie oraşele cucerite de la imperiu, în fruntea unei puternice armate atacându‑l pe sultan, care pe moment a cerut pace, încurajând rezistenţa oraşelor faţă de împărat. În defileul Myriokephalon, în drum spre Ikonion, armata bizantină este surprinsă şi complet distrusă. Această înfrângere a fost comparată de cronicari cu cea de la Mantzikert. După Myriokephalon, dinastia comnenă nu va mai atinge strălucirea avută anterior. Politica de mare putere a lui Manuel s‑a dovedit catastrofală. După 40 de ani de lupte, imperiul se afla, la moartea lui Manuel (1180), în defensivă şi cu visteria secătuită.

În timpul lui Ioan II şi Manuel I Bizanţul îşi menţine statutul de putere bogată şi în plină expansiune, dar minoratul lui Alexios II (1180-1183), fiul lui Manuel, a arătat şi fragilitatea regimului instituit de Alexios I. Ramuri laterale ale dinastiei aflate la putere au pus mâna pe putere printr‑o serie de uzurpări succesive violente care au implicat atât aducerea străinilor în afacerile Imperiului cât şi revolte interne.

Moştenitorul tronului, Alexios al II-lea (1180-1183), în vârstă de 11 ani, a stat sub tutela mamei sale Maria de Antiohia, în calitate de regentă; ea nu a putut face însă faţă duşmanilor imperiului. Ungurii au recucerit Dalmaţia şi Croaţia, iar sârbii s‑au dezis de suzeranitatea bizantină. În vreme ce în interior creştea influenţa nobilimii militare, Veneția îşi întărea poziţiile. Cei nemulţumiţi de regenţa normandei Maria au fost susţinuţi de Andronic Comnenul, un nepot al lui Manuel, care şi‑a constituit o armată în Asia Mică şi în 1182 i‑a detronat pe domnitorii din capitala imperiului. Răscoala ce a cuprins capitala, condusă de patriarh şi îndreptată împotriva regenţei a avut ca efect şi masacrul „latinilor“ - cum erau numiţi în bloc occidentalii - din capitală. La început Andronic juca rolul de ocrotitor al lui Alexios, dar în 1183 a devenit coregent şi apoi, după asasinarea lui Alexios, împărat.

Andronic I Comnenul (1183-1185) a dus o înverşunată politică antiaristocratică, înlăturând puţinele familii aflate în funcţii. Mişcările aristocratice din numeroase oraşe din Asia Mică au fost înăbuşite cu cruzime de împărat. În scurta sa domnie a iniţiat reforme administrative, a încercat să înlăture venalitatea funcţiilor şi corupţia din administraţie, să restaureze, chiar prin teroare, ordinea în stat. În acest fel, Andronic şi‑a pierdut susţinătorii din interior.

Ascensiunea lui Andronic a fost dublată de masacrarea negustorilor italieni din Constantinopol. Politica sa antilatină a dat prilej occidentalilor să se angajeze împotriva imperiului şi nu împotriva necreştinilor din Orient. Veneţia, sprijinită de papa Inocenţiu al III-lea va organiza o coaliţie ce va duce două decenii mai târziu la crearea unui stat latin pe ambele maluri ale Bosforului, în urma cruciadei a IV‑a care nu a mai urmărit eliberarea Sfântului Mormânt.

Uzurparea lui Alexios al II-lea de către Andronic şi aruncarea trupului acestuia în Bosfor – apărând de acum mai mulţi Pseudo-Alexioi - dădeau totodată occidentalilor un pretext în a se erija în apărători ai liniei dinastice bizantine legitime; printre ei se afla şi regele Ungariei Béla al III‑lea care în alianţă cu sârbii a invadat Balcanii, cucerind Belgrad, Niş, şi Sofia. Isaac Comnenul, nepot al lui Manuel I, a ocupat, la rândul său, insula Cipru (1184), după moartea lui Andronic proclamându‑se împărat şi desprinzând astfel insula pentru totdeauna de imperiu. Mai târziu insula Cipru va fi dobândită de familia francă Lusignan care va crea pentru secole un regat latin (1192). În 1185 normanzii au cucerit Dyrrhachion, iar după un asediu prelungit şi Thessalonicul, al doilea mare oraş al imperiului, supus unui jaf înfiorător.

Andronic Comnenul a fost îndepărtat de la putere, în aceste momente dramatice, când normanzii se apropiau de Constantinopol, în urma unei revolte a populaţiei capitalei. După umilirea sa în public, Andronic I a fost ucis cu violenţă, de fapt linşat de poporul răzvrătit.

1.5.2 Perioada Angelilor şi cruciada a IV‑a

Isaac al II-lea Angelos (1185-1195; 1203-1204), fiu altei importante familii constantinopolitane, credea sincer că era îngerul trimis de divinitate pentru a pune capăt tiraniei lui Andonikos. Mama sa fusese fiica mai mică a lui Alexios I, aşadar înrudit pe line maternă cu dinastia Comnenilor, dar ascensiunea la tron i s‑a datorat în fapt înlăturării uzurpatorului Andronikos prin revolta spontană provocată ca urmare a arestării sale. Isaac II a trebuit să reprime de‑a lungul domniei sale 17 încercări de uzurpare.

Împăratul a început de îndată să golească vistieria imperială, tolerând o viaţă de lux şi destrăbălare la curte, acordând favoruri şi demnităţi.

Isaac a reglementat relaţiile Imperiului cu Ungaria, prin căsătoria sa cu Margareta (Maria), fiica regelui Béla al III‑lea, şi cu Veneţia, căreia îi reînnoieşte privilegiile comerciale.

Conducerea trupelor a fost încredinţată generalului Alexios Branas, care reuşeşte să alunge normanzii din Peninsula balcanică. Totuşi situaţia în peninsulă rămânea critică. Sârbii şi‑au extins stăpânirea, după înfrângerea de la Morava (1190), plasându‑se sub suzeranitatea Imperiului bizantin. Deja în anul 1186, Isaac al II-lea Anghelos era nevoit să întreprindă prima sa campanie la nord de Munţii Balcani, în regiunea unde cu un an mai înainte izbucnise răscoala românilor şi bulgarilor. Petru şi Asan, conducătorii răzmeriţei au trecut Dunărea şi s‑au aliat cu cumanii, care vor ataca de acum înainte frecvent Imperiul, pe măsură ce statul vlaho-bulgar s‑a consolidat. Ca urmare a tratativelor din 1087 Imperiul a recunoscut cel de‑al doilea Ţarat bulgar.

Izbucnirea conflictului deschis în 1189 cu latinii la trecerea acestora prin Imperiul bizantin în timpul cruciadei a III‑a condusă de Frederic I Barbarossa, îl face pe Isaac II să încheie o alianţă cu Saladin. Doar pacea de la Adrianopol încheiată cu împăratul german, prin care Bizanţul se obliga la acordarea de subvenţii şi despăgubiri evită prelungirea ostilităţilor.

Bizanţul, nevoit să lupte pe mai departe împotriva bulgarilor, suferă mai multe înfrângeri, lângă Verria (1190) şi la Arcadiopolis (1194)

Pe când desfăşura o nouă campanie împotriva lui Asan şi Petru, în 1195, primeşte vestea că fratele său mai mare fusese proclamat împărat de către demnitarii săi. Isaac II se va retrage la mănăstire, dar la ordinul lui Alexios al III-lea (1195-1203) a fost orbit şi întemniţat la Constantinopol.

În vremea lui Alexios III regele german Henric al VI-lea ocupă Sicilia de la normanzi - doar temporar. Ultimatumul dat lui Alexios al III-lea de către Henric al VI-lea, prin care cerea trimiterea unei armate greceşti în Palestina şi plata unui enorm tribut anual, a silit împăratul să impună un nou impozit extraordinar, allemanikon, chiar şi mormintele împăraţilor bizantini au fost deschise pentru a mări rezerva de aur. În cele din urmă nu i s‑a dat curs ultimatumului doar prin faptul că împăratul german a murit pe neaşteptate în ajunul îmbarcării sale în cruciadă (1097).

Dogele Veneţiei, Enrico Dandolo, exercita la rândul său presiuni asupra împăratului, ameninţând că altfel va acorda ajutor familiei lui Isaac II.

Veneţia se obligase să transporte pe cruciaţi, cu condiţia ca oraşul Zara (Zadar) de pe coasta dalmată, care ajunsese în stăpânirea Ungariei şi concura oraşul lagunelor în comerţul din Adriatica.

În pofida protestelor papei Inocenţiu al III-lea care i‑a excomunicat pe veneţieni, cruciaţii au devastat oraşul Zara (1202), de acum destinaţia cruciadei a IV‑a fiind deturnată iremediabil.

Alexios Angelos, fiul împăratului detronat Isaac, oferă cruciaţilor reuniţi la Veneţia o irezistibilă propunere în scopul eliberării tatăl său. Acordul de restabilire la tron a lui Isaac al II-lea prevedea plata de către Alexios a 200000 de mărci de argint, întreţinerea flotei pe timp de un an, precum şi participarea la cruciadă cu un număr de 10000 de oameni şi obligaţia de a întreţine permanent în Palestina 500 de ostaşi. unirea bisericii ortodoxe cu Roma şi recunoaşterea supremaţiei papale,

Flota cruciată înainta spre Constantinopol, astfel că Alexios III abandonează capitala, fugind la Adrianopol. În iulie 1203, după un scurt asediu al cruciaţilor, Constantinopolul cuprins de flăcări a capitulat. Împăratul orbit Isaac al II-lea este readus pe tron, alături de fiul său asociat la domnie cu numele de Alexios al IV-lea. Basileii Bizanţului guvernau acum din mila latinilor. Alexios al IV-lea nu a putut însă respecta obligaţiile asumate în tratatul încheiat cu cruciaţii – tezaurul şi‑l însuşise Alexios III la plecarea sa, iar bizantinii s‑au răsculat din cauza impozitelor înrobitoare la care au fost supuşi, în condiţiile în care tensiunile dintre cruciaţi şi populaţie creşteau. Tânărul bazileu şi‑a pierdut rapid adeziunea latinilor şi a supuşilor săi.

Nemulţumirea legată de stăpânirea de facto latină l‑a propulsat la tron pe Alexios al V-lea Murtzuphlos (Încruntatul), ginerele lui Alexios al III-lea, care a refuzat să mai plătească subvenţii cruciaţilor, pregătindu‑se de război pentru a salva Constantinopolul. Alexios şi‑a pierdut şi tronul şi viaţa, fiind executat pentru a nu putea fi reinstalat de către cruciaţi, iar tatăl său, din nou arestat, a murit la puţină vreme. A început un conflict deschis de data aceasta între bizantini şi cruciaţi. În aceste împrejurări, în ajunul asedierii Constantinopolului, cruciaţii şi veneţienii au decis să împartă imperiul, hotărând modul concret de creare a unui imperiu latin pe malurile Bosforului. Pretextul îl constituia uciderea lui Alexios IV Comnenul. Constantinopolul, care nu avea de partea sa decât fortificaţiile şi trupe de mercenari, care în cele din urmă au refuzat să mai lupte atâta vreme cât împăratul nu mai avea mijloace de a‑i plăti. După un asediu de patru zile, capitala Imperiului, care rezistase aproape 900 de ani asediatorilor de tot felul, a fost cucerită de cruciaţi (13 aprilie 1204), oraşul fiind supus unui jaf cutremurător. Măcelul şi distrugerea celor mai somptuoase monumente de către „soldaţii lui Hristos“ au fost descrise cu mâhnire de către cronicarul contemporan Niketas Choniates.

 

^[1] John F. Haldon, Byzantium in the Seventh Century, Cambridge, 1997.