1.1 Criza latină. De la statele succesoare la restaurarea imperiului (1204-1282)
Teritoriul Bizanţului, Romania cum era numit în Apus, cunoaşte o nouă epocă după cucerirea latină din 1204. Cruciada a IV‑a şi urmările sale au dat o grea lovitură puterii şi prestigiului Imperiului care îşi pierde suveranitatea şi se dezintegrează.
Deja în martie 1204, dogele Veneţiei Enrico Dandolo şi conducătorii armatelor cruciate ajunseseră la o înţelegere - Partitio Romaniae - cu privire la alegerea unui împărat latin, la regimul politic al Imperiului, organizarea militară a acestuia şi înscăunarea unui patriarh latin la Constantinopol. Artizanul împărţirii Romaniei, dogele Dandolo, a impus ca prim patriarh latin tot un veneţian, pe Tommaso Morosini. Actul stipula împărţirea teritoriilor Romaniei. Pe mare veneţienii dominau complet Marea Egee, în posesia lor aflându‑se o serie de insule, şi controlau inclusiv accesul spre Marea Neagră. Împăratul Balduin de Flandra, încoronat la Hagia Sofia (16 mai 2004), stăpânea un sfert din fostele posesiuni bizantine, din restul de trei sferturi o parte revenea veneţienilor, o alta cavalerilor cruciaţi, vasali ai împăratului latin. După cum a fost împărţit teritoriul imperiului, tot aşa a fost împărţit şi Constantinopolul.
Oricât ar fi fost de catastrofală situaţia pentru bizantini, întâlnirea celor două culturi a fost fructuoasă din perspectivă istorică. Creaţiile arhitecturii şi picturii bizantine au influenţat considerabil arta apuseană, ca şi dreptul bizantin mai evoluat, care a influenţat codificările din Occident.
Pe teritoriul vechiului imperiu s‑au creat aşa-numitele state latine, toate aceste enclave acţionând distructiv. Pe lângă Imperiul latin de Constantinopol, Bonifaciu de Montferrat, care sperase că va fi ales împărat, prin schimbul cu veneţienii cărora le oferă insula Creta, a întemeiat Regatul Thessalonicului, deşi vasal lui Balduin devine în realitate un regat independent care se extindea din Tracia până la Corint, învecinându‑se la nord cu puternicul ţarat vlaho-bulgar. Principatul Moreei (Pelopones) se constituia şi el sub suzeranitatea Imperiului latin, fiind condus de Guillaume Champlitte şi apoi de Geoffroy de Villehardouin – autorul cronicii cuceririi Constantinopolului. Principatul (ducatul) Atenei şi Thebei revenea francului Otto de la Roche. Nu în ultimul rând, Veneţia cunoştea o creştere a influenţei sale economice şi politico-strategice.
Imperiul de Niceea - învecinat la sud cu sultanatul selgiucid de Rum cu sediul la Ikonion, Imperiul de Trapezunt şi Principatul (despotatul) Epirului au devenit cele trei centre greceşti pe teritoriul imperiului dezintegrat.
Următorul împărat latin, Henric de Flandra (1206-1216) s‑a dovedit capabil să‑i respingă pe bulgari şi s‑a străduit să își atragă încrederea populaţiei greceşti, urmărind să creeze o pătură conducătoare compusă din latini şi greci pentru a da unitate imperiului său. Treptat Imperiul latin se reduce doar la Constantinopol şi zona înconjurătoare, în vreme ce statele de tradiţie bizantină, dezvoltate la periferie – Niceea, Trapezunt, Epir – se consolidează. Statul de la Niceea era condus de Theodor Lascaris, La Trapezunt stăpânea Alexios I Comnenul, iar în despotatul Epirului Mihail I Angelos Ducas Comnenos. Imperiului de la Niceea este cel care iniţiază opera de restaurare a vechiului imperiu în timpul domniei familiei Laskaris.
Romania, niciodată cucerită pe deplin, devine un conglomerat, un mozaic de entităţi legate între ele prin relaţii vasalice şi suferă dintru bun început din cauza descentralizării sale, precum şi a structurii de putere şi administrative laxe şi neechilibrate.
1.1.1 Imperiul în exil (1204-1261).
În vreme ce turcii selgiucizi încercau să profite de procesul de dezagregare a imperiului, iar Imperiul din Trapezunt îşi lărgeau tot mai mult posesiunile spre apus, grecii din Asia Mică nu se aflau după 1204 în pericol doar din cauza latinilor. Cele mai acute ameninţări veneau din partea unor mari familii nobiliare care voiau să‑şi transforme marile domenii în veritabile state suverane.
Întemeietorul imperiului de la Niceea, al „imperiului în exil” a fost Theodor I Lascaris (1204-1222), înrudit cu Angelii prin soţia sa Ana, fiica fostului împărat Alexios al III-lea. Încoronarea lui de către patriarh în 1208 a marcat refondarea Imperiului în exil. La Niceea şi‑au găsit adăpost din calea cruciaţilor cei mai importanţi membri ai aristocrației civile şi militare, precum şi ai clerului. Totuşi ultimul patriarh bizantin al Constantinopolului, Ioan Camateros s‑a retras în Bulgaria. Ţelul grecilor din Imperiul de la Niceea era refacerea Imperiului bizantin. Deşi grecii au fost la început înfrânţi în lupta cu latinii la Poimanenon, în vremea lui Henric de Flandra şi Ludovic de Blois, fiind nevoiţi să cedeze Bythinia, începerea luptelor între feudalii apuseni şi ţarul bulgar Caloian duce la anihilarea armatei cruciaţilor la Adrianopol (1205), Balduin însuşi fiind luat prizonier. Urmarea imediată a fost retragerea latinilor din Asia Mică, unde au reuşit să menţină doar mici porţiuni (Pegai).
Organizarea în theme a fost păstrată, ca şi întreaga organizare feudală. Patriarhul Niceei se credea îndreptăţit, la fel ca odinioară patriarhul de Constantinopol, de a păstori peste toţi episcopii ortodocşi. După moartea lui Caloian (1207), Veneţia a mediat o alianţă secretă între occidentali şi sultanul de la Ikonion împotriva lui Theodor I Lascaris. Cu ajutorul regelui Leon al II-lea al Ciliciei, Theodor I a reuşit să‑i înfrângă pe selgiucizi în 1211 lângă Antiohia. Având spatele acoperit, grecii au fost totuşi înfrânţi de împăratul latin Henric, dar acesta nu a ştiut să exploateze victoria obţinută în Asia Mică. Imperiul de la Niceea a pierdut doar colţul nord-vestic al Asiei Mici, până la Adramyttion. De la împăratul din Trapezunt Theodor a izbutit să răpească partea de vest a Anatoliei de pe ţărmul Mării Negre. După ce turcii selgiucizi au transformat statul de la Trapezunt într‑un stat vasal lor, a dispărut un veritabil adversar al Imperiului de la Niceea. Regatul Trapezuntului rămâne izolat de restul imperiului, prin selgiucizi, devenind un „emirat grecesc”, până ce va fi cucerit în 1461 de către turcii otomani.
Imperiul de la Niceea a încheiat un tratat comercial cu Veneţia în 1219, favorabil acestei republici. Mult mai important a fost însă faptul că de la confruntare s‑a ajuns la colaborare. Şi în apusul Greciei, în Macedonia şi Thessalia s‑a schimbat întrucâtva situaţia.
Tronul Imperiului de la Niceea a fost preluat la moartea lui Theodor de către ginerele său, capabilul şi energicul Ioan al III-lea Ducas Vatatzes (1222-1254), după o serie de lupte interne.
Despotatul Epirului, dominat de Angeli, a cunoscut o ascensiune sub Theodor Angelos care a reuşit să cucerească de la Bonifaciu de Montferrat oraşul Thessalonic (1224), ceea ce l‑a propulsat în a fi cel mai puternic conducător din sudul Balcanilor. După împăraţii din Niceea şi Trapezunt, acum pretindea şi Theodor Angelos titlul de împărat, concurând aşadar cu două „imperii“ bizantine şi cu cel latin. Theodor înaintează înspre răsărit, ocupând din ce în ce mai multe teritorii ale Imperiului latin.
Prin tratatul de pace de la Pegai (1225) încheiat de Ioan III Vatatzes cu latinii, împăratul latin Robert I de Courtenay pierde majoritatea regiunilor pe care le mai deţinea în Asia Mică, inclusiv insulele Chios, Lesbos şi Kos, cu excepţia unui teritoriului din jurul capitalei şi a Nicomediei.
Chemat în ajutor de locuitorii Adrianopolului Ioan al III‑lea pune stăpânire şi pe posesiunile din Tracia. Dar în faţa ofensivei Thessalonicului niceenii au fost nevoiţi să se retragă din Adrianopol. În pofida faptului că lupta celor două formaţiuni de sorginte bizantină latinilor era separată şi concurentă, Imperiul latin intră de acum în derivă tot mai accentuată.
În afară de Theodor Angelos, şi ţarul bulgar, Ioan Asan al II‑lea cocheta cu ideea ocupării Constantinopolului. Visul acestuia părea realizabil după moartea împăratului Robert de Courtenay (1228), latinii oferind ţarului tutela asupra minorului împărat Balduin al II‑lea. Adversitatea dintre Theodor Angelos şi ţarul Bulgariei s‑a încheiat cu victoria celui de‑al doilea la Clocotniţa, în 1230, însuşi împăratul fiind luat prizonier. Imperiul său a pierdut teritorii însemnate, rezumându‑se în timpul fratelui său Manuel doar la Epir şi Thessalia. Bulgarii dominau Macedonia şi Tracia, chiar şi sârbii fiindu‑le supuşi. Ţaratul bulgar şi Imperiul de la Niceea dominau acum spaţiul din jurul Mării Egee. Regenţa ţarului bulgar la Constantinopol a fost înlăturată, fiind ales împărat Jean de Brienne. Alianţa dintre bulgari şi Imperiul de la Niceea a jucat un important rol, acesta din urmă fiind factorul preponderent. În acest context, la 1235 s‑a înfiinţat patriarhia de la Târnovo. În 1235-1236 bulgarii împreună cu niceenii au asediat în două rânduri, fără succes, Constantinopolul. O dată cu moartea ţarului bulgar (1241) se încheia însă supremaţia bulgară în Balcani. Cea mai importantă forţă de acum înainte va fi Imperiul de la Niceea care va acţiona în Grecia de vest şi de nord. Tot în 1241 a avut loc invazia mongolă, care în Asia Mică a ameninţat sultanatul de la Ikonion, Armenia şi Imperiul de la Trapezunt. În sudul Rusiei mongolii au creat Hoarda de Aur, ei ajungând până în Silezia unde vor fi înfrânţi la Liegnitz. Slăbind puterea statelor din Asia Mică, Imperiul de la Niceea va câştiga tot mai mult teren şi influenţă în această zonă, dar hanatul Hoardei de Aur va fi pentru mai mult de un veac o putere ameninţătoare pentru Bizanţ.
În 1246, Ioan al III‑lea i‑a înfrânt pe bulgari, teritorii întinse din Macedonia şi Tracia intrând în posesia statului de la Niceea. Ţaratul bulgar a devenit tributar mongolilor şi nu mai constituia un pericol pentru greci. În acelaşi an, niceenii au câştigat fără lupte şi Thessalonicul, fiind răpite până în 1252 şi unele teritorii ale Epirului. De acum, Imperiul de la Niceea stăpânea teritorii întinse pe ambele maluri ale Bosforului. Dar printre posesiunile europene multe se mai aflau în stăpânirea latinilor, inclusiv Constantinopolul. S‑a refăcut alianţa dintre Imperiul de la Niceea şi Imperiul german, Ioan al III‑lea căsătorindu‑se cu Constanţa, fiica împăratului Frederic al II‑lea.
Ioan al III‑lea Vatatzes a încercat şi reunificarea bisericilor ortodoxă şi catolică, fără succes însă. Prin ridicarea şi amplificarea de fortăreţe, prin colonizări în zonele limitrofe periclitate şi extinderea sistemului de pronoia împăratul a reuşit să întărească în mod vădit structura militară şi socială vitală a Imperiului de la Niceea. Pentru lupta sa de restaurare a Imperiului şi politica sa înţeleaptă, Ioan al III‑lea a fost sanctificat după moarte.
Theodor al II‑lea Lascaris (1254-1258) nu semăna cu tatăl său Ioan al III‑lea. A fost un veritabil cărturar şi filosof, suferea însă de epilepsie şi mai mult decât tatăl său. În timpul domniei sale Niceea a devenit cel mai important centru cultural, cum era Constantinopolul în secolele X-XI, ivindu‑se acum zorii renaşterii culturale din vremea Paleologilor. A încercat să guverneze statul folosindu‑se în primul rând de reprezentanţi păturii mijlocii din Asia Mică, îndepărtând marea aristocraţie din administraţie şi armată. Pe plan extern, neavând talentul tatălui, Theodor al II‑lea a putut cel puţin să menţină teritoriile recucerite, înfrângându‑i pe bulgarii lui Mihail Asan în două campanii succesive (1255-1256), şi să încheie o pace mulţumitoare cu aceştia. Despotul Epirului, Mihail II Angelos, recunoaşte şi el suzeranitatea Niceei, cedând Dyrrhachion şi poziţii strategice însemnate din Macedonia.
La moartea lui Theodor al II‑lea, în 1258, ia sfârşit epoca Imperiului de la Niceea şi a împăraţilor consideraţi a fi creatorii statului naţional grec. Încoronarea la Niceea de patriarh a noului împărat Mihail Paleologul în 1259, prin îndepărtarea şi trimiterea în temniţă a succesorului legitim, Ioan, a însemnat instaurarea ultimei şi celei mai longevive dinastii bizantine.
1.1.2 Restaurarea Imperiului bizantin şi revenirea la Bosfor
Pe patul de moarte, Theodor II pusese pe marii demnitari, inclusiv pe MIhail, pe atunci eparh al capitalei, să jure credinţă minorului Ioan IV. Mihail al VIII‑lea Paleologul (1259-1282) impune însă propria dinastie la guvernare, ştiind să atragă pe înalţii demnitari şi capii Bisericii de partea sa. Devine mai întâi despot (1258) şi de la 1 ianuarie 1259 împărat pe tronul Imperiului de la Niceea, fiind încoronat de către patriarhul Arsenios. Prin politica de alianţe matrimoniale noul bazileu se înrudea cu toate marile familii aristocratice bizantine – Ducai, Angeli şi Comneni.
„Neostoit intrigant, ipocrit infam, dar un bun general” – cum îl califică un istoric al vremii, apelând la toate mijloacele de care dispunea, mituind aristocraţia, linguşind înalţii clerici, şi sporind domeniile pronoiarilor, care de acum devin ereditare, Paleologul şi‑a creat o bază socială solidă, cu toate că risipa de aur şi pământuri care a dat dovadă au dus în final la un fiasco financiar.
Mihail Paleologul, care prin politica sa de oscilare între posibilităţile existente a demonstrat calităţile unei competente diplomaţii, avut noroc şi succes în bătălii, ajutat fiind de comandanţi capabili, ceea ce i‑a permis să recâştige reşedinţă imperială firească şi să readucă statul în matca sa.
Talentul Paleologului iese la iveală în cursul evenimentelor care au marcat începutul domniei sale. Manfred de Sicilia, fiul lui Frederic al II‑lea, fostul aliat al grecilor, ocupase în 1258 insula Corfu şi s‑a aliat cu despotul Epirului, ceea ce‑l determină pe Mihail VIII să se folosească de intrigi diplomatice care să slăbească puterea coaliţiei lui Mihail II Angelos. Atât au aşteptat sârbii, la rândul lor, care au folosit acest prilej pentru a ocupa Skoplje şi Prilep din Macedonia. Apoi, în iulie 1259 a avut loc bătălie decisivă între franci şi bizantini, cei dintâi suferind o grea înfrângere lângă Pelagonia, aducând sud-vestul peninsulei în mâinile lui Mihail VIII Paleologul. Cavaleria grea a lui Manfred şi a principelui Moreei a fost anihilată, însuşi Guillaume de Villehardouin căzând prizonier, iar Mihail II Angelos împreună cu fiul său Nikephoros şi vlahii din Thessalia - Vlahia Mare cum o numesc cronicarii bizantini, care se aliaseră cu epiroţii, au fugit de pe câmpul de luptă. Victoria a avut o însemnătate majoră pentru restaurarea Imperiului bizantin. Domeniile despotului Epirului au fost reduse la pământurile sale ereditare, iar Imperiul latin, slăbit vizibil în vremea lui Balduin II, nu se mai putea baza pe principele Moreei.
Recucerirea Constantinopolului de către strategul niceean Alexios Strategopulos, trimis de împărat în cercetare în apropierea zidurilor oraşului, a devenit lesnicioasă în condiţiile în care flota veneţiană părăsise Cornul de Aur, iar trupele din capitală lipseau. În noaptea de 24/25 iulie 1261 suita lui Alexios, în care intrau şi 800 de călăreţi cumani, a pătruns pe ascuns în oraş, cu ajutorul conspiratorilor din capitală care doreau revenirea bizantinilor. Casele latinilor au fost incendiate, iar aceştia preocupaţi să‑şi salveze averile nu au opus practic rezistenţă. Împăratul Balduin, uitându‑şi coroana şi spada, la fel ca majoritatea veneţienilor au fugit din oraş, niceenii neîmpiedicându‑i să ajungă la corăbii.
Mihail al VIII‑lea Paleologul care se afla pe atunci în Asia Mică primeşte vestea în toiul nopţii: „Stăpâne, Hristos ţi‑a trimis în dar Constantinopolul!”, după cum spune cronicarul Georgios Acropolites.
La 15 august 1261 Mihail îşi făcea intrarea triumfală în Constantinopol, fiind aclamat ca un nou Constantin şi apoi încoronat ca împărat al tuturor romeilor în catedrala Sfânta Sophia. Administraţia imperială a fost transferată de la Niceea la Constantinopol.
Însă cu toate că ţelul recuperării oraşului lui Constantin a fost atins, perioada exilului adusese o nouă identitate bizantinilor, mult mai regionalizată, după cum şi fragmentarea puterii pe criterii locale era vădită. Biserica şi tradiţia elenică au fost cele care au dat unitate Imperiului.
Mihail Paleologul a dorit să refacă rapid teritoriul Imperiului la dimensiunile sale anterioare anului 1204. A obţinut un cap de pod în Peloponez, Guillaume de Villehardouin fiind acum dispus să cedeze Paleologului toate cetăţile din sudul‑estul Peloponezului. Acestea vor deveni baze strategice din care trupele imperiale bizantine vor lupta cu succes împotriva ducilor latini. În 1264 Mihail II Angelos despotul Epirului acceptă şi el suzeranitatea lui Mihail VIII Paleologul.
Pentru a‑şi asigura supremaţia pe mare, necesară în perspectiva luării în stăpânire a Constantinopolului, Mihail VIII încheiase o înţelegere cu genovezii, rivalii veneţienilor pe mare, al căror rol va creşte acum în defavoarea celor din urmă. Sporirea privilegiilor comerciale prin Tratatul de la Nymphaion (13 martie 1261) va da Imperiului bizantin statutul de zonă economică anexată de genovezi, fiind asigurat acestora comerţul liber în vecii vecilor în provinciile de atunci şi cele viitoare ale Bizanţului. Şi evenimentele legate de primele cruciade arătaseră că Mediterana era dominată de flotele Veneţiei şi Genovei. După ce în 1263 au fost înfrânţi de veneţieni în golful Nauplia, în 1264 genovezii au fost temporar alungaţi din capitală, Mihail VIII evitând să acorde acestora o poziţie influentă în Constantinopol, apropiindu‑se acum din nou de veneţieni (1266). Pentru a contrabalansa situaţia, prevăzător, Mihail VIII înnoieşte acordul cu genovezii (1266). Acum se întemeiază şi colonia genoveză la Galata, începând o nefastă imixtiune de aproape două veacuri a acestora în chestiunile interne ale Imperiului. Împăratul a înţeles că era necesară refacerea flotei bizantine care să poată controla eficient zona Mării Egee. Totuşi Mihail nu a izbutit să‑i alunge pe veneţieni din bazele lor aflate în Creta şi Euboea, după cum nici francii din Peloponez nu au mai acceptat cedarea altor teritorii.
Sârbii mai stăpâneau părţile nordice ale Macedoniei, însă din 1262 Mihail al VIII‑lea Paleologul a obţinut câştiguri importante în defavoarea bulgarilor. A ocupat porturile Anchialos şi Mesembria de pe litoralul pontic, şi chiar mai important, cetatea Philippopolis (Ploviv), poarta de intrare în Balcani. Mihail a asigurat controlul şi asupra teritoriului Dobrogei (thema Paristrion / Paradunavon) unde a aşezat colonişti turci care se refugiaseră în Bizanţ deja în aprilie 1261 odată cu ultimul sultan selgiucid de Rum, Izz ad‑Din. Sultanul a preferat botezul său şi al supuşilor decât să rămână sub cumplita stăpânire a mongolilor. Deşi reface o mare parte a fostului teritoriu imperial, Mihail VIII Paleologul este cel dintâi dar şi cel din urmă împărat al Imperiului restaurat. Imperiul devine, ca urmare a perioadei nefaste de stăpânire latină, în fapt un regat medieval grec care continuă statul de la Niceea.
Mihail VIII reia politica lui Ioan Vatatzes de deschidere spre Roma. Tratative cu papalitatea dusese Ioan III în scopul izolării Imperiului latin. Acum, Mihail VIII dorea să elimine pericolul organizării unei noi cruciade care ar fi putut ameninţa Bizanţul, cu atât mai mult cu cât de detronarea lui Balduin II se folosea acum regele din dinastia Staufer al Siciliei, Manfred, cumnatul despotului Mihail II al Epirului. Bazileul bizantin a iniţiat tratative secrete cu papa Urban V, ajungându‑se la o înţelegere între cei doi împotriva regelui Siciliei, cu care şi papalitatea se afla în conflict. Mihail al VIII‑lea Paleologul a făcut eforturi diplomatice, propunându‑i papei chiar reunificarea bisericilor, în ciuda faptului că clerul şi grecii se opuneau unirii bisericeşti cu Roma. În 1274, în urma tratativelor cu papa Grigore X solii bizantini sosiţi la conciliul de la Lyon depun jurământ prin care recunosc în numele împăratului uniunea celor două biserici. Consecinţa imediată a fost obligarea lui Carol de Anjou la semnarea unui armistiţiu de doi ani.
Cucerirea Siciliei de către casa de Anjou (1265-1268) a schimbat însă conjunctura politică în mod negativ pentru Bizanţ. Prin tratatul de la Viterbo (1267) cu Balduin al II‑lea, Carol de Anjou, fratele regelui francez Ludovic IX, îl ia sub protecţia sa pe Balduin şi se angaja să îl readucă pe tronul Imperiului, urmând să primească o treime din stăpânirile pe care urma să le dobândească în Romania. În plus, Carol a încheiat o alianţă cu Mihail al II‑lea Angelos şi cu Guillaume II de Villehardouin în acest sens. Albanezii au pus stăpânire pe Durres (Dyrrachium), recunoscându‑l drept suzeran pe Carol de Anjou (1272), ceea ce asigura angevinului un cap de pod acolo unde începea Via Egnatia.
Mihail VIII Paleologul încearcă să contracareze ameninţătoarea alianţă dintre tătari şi bulgari prin încheierea unei păci cu Hoarda de Aur şi căsătoria fiicei sale cu regele Ungariei Ştefan al V‑lea (1272), care însă nu au avut menirea de a detensiona grava situaţie politică în care se afla Imperiul.
La moartea lui Grigore X facţiunea angevină domina curia papală, astfel că toate concesiile bizantine acordate papalităţii se dovedeau caduce. De altfel, uniunea nu‑i adusese în interior lui Mihail decât calificativul de „al doilea Iulian” şi ura clerului, de aceea în 1280 el şi renunţă la ea. Noul papă Martin al IV‑lea (din februarie 1281) s‑a aliat cu Carol de Anjou, excomunicându‑l pe Mihail VIII Paleologul, acordând astfel angevinului justificarea necesară pentru asaltarea Bizanţului prin lansarea apelului la cruciadă. Prin tratatul de la Orvieto (3 iulie 1281), încheiat sub autoritatea papală între Carol de Anjou, Philippe de Courtenay, fiul lui Balduin II, împăratul titular al Imperiului latin, şi dogele Veneţiei era prevăzută expediţia comună împotriva bizantinilor.
Împotriva acestor ameninţări, Mihail VIII se aliază cu Petru de Aragon, cumnatul lui Manfred, iar intrigile bine dirijate ale Bizanţului au avut un rol decisiv, prin suportul financiar, şi în izbucnirea „vecerniilor siciliene”, a revoltei antiangevine din 31 martie 1282. Carol de Anjou, silit să lupte împotriva sicilienilor şi aragonezilor, nu a avut încotro şi a abandonat expediţia împotriva Bizanţului. Mihail al VIII‑lea Paleologul în colaborare cu regele Aragonului a reuşit să distrugă coaliţia occidentală şi să înlăture definitiv primejdia angevină. Ofensiva diplomatică bizantină a eliminat în acest fel monstruoasa ameninţare. Totuşi, invazia începuse în Thessalia şi Macedonia. Coaliţia balcanică, formată din sârbii lui Ştefan Milutin, devenit acum rege sub numele Ştefan Uroş II, şi bulgarii lui Gheorghe I Terter şi sebastocratorul Thessaliei Ioan Angelos. Skoplje a intrat astfel definitiv sub stăpânirea sârbilor.
În decembrie 1282, împăratul va muri, după ce a realizat, prin mari eforturi, renaşterea Imperiului bizantin, dar la moartea sa vistieria statului era secătuită. Fiul său, Andronic, temându‑se de tulburări, nici nu i‑a organizat funeralii solemne aşa cum i s‑ar fi cuvenit.
1.2 De la stabilitate la război civil (1282-1354)
1.2.1 Andronic II între normanzi şi selgiucizi. Război civil, ciumă şi colaps
Fiul lui Mihail VIII, Andronic al II‑lea (1282-1328) a moştenit o situaţie grea. Statul era atacat din toate părţile de către sârbi, bulgari, greci epiroţi şi franci din Peloponez, putând doar cu greu face faţă presiunii turcilor şi mongolilor din Asia Mică. Turcii selgiucizi şi turcii otomani vor ocupa teritoriul Anatoliei la sfârşitul secolului al XIII‑lea, iar la începutul veacului următor turcii otomani îşi vor începe ofensiva. Bizanţul mai rezista doar în câteva puncte de sprijin – Nicomedia, Niceea, Sardes şi Brussa.
Din aceste motive, Andonic II, la fel ca şi succesorul său Andronic III, ăşi va concentra resursele dinspre Apus înspre Balcani şi Asia Mică.
Cu toate că mercenarii catalani, aflaţi până atunci în slujba regelui Frederic II de Aragon al Siciliei, au eliberat Philadelphia şi Magnezia în Asia Mică (1303-1304), reversul negativ a fost că au jefuit satele şi oraşele din Anatolia. Vrând să scape de ei, împăratul oferă lui Roger de Fluor, conducătorul companiei catalane, demnitatea de cezar, fiind apoi asasinat din ordin imperial.
Andonic II a respins uniunea cu papalitatea (1282), a pus capăt disputelor religioase prin decretarea unei amnistii generale (1310) şi a încercat să reorganizeze administraţia statului în condiţiile în care Imperiul era lipsit de resurse financiare. Moneda bizantină a suferit un proces de accentuată devalorizare şi inflaţie, ceea ce l‑a determinat să reducă substanţial cheltuielile flotei, armata angajând mercenari, şi din cauza aservirii ţărănimii de către nobili, ţăranii preferând să devină oşteni plătiţi, decât să dea statului impozite mari de pe urma muncii lor.
În timp ce în Asia Mică se consolida puterea musulmană, în interior a izbucnit după 1320 un aprig război civil cauzat de motive dinastice. Andronic II l‑a exclus pe nepotul său Andronic III de la succesiune, acuzându‑l de uciderea fratelui său Manuel. Tatăl celor doi, coîmpăratul Mihail IX murise de inimă rea aflând de această nelegiuire. Andronic II, retras la Adrianopol, a găsit aici sprijinul tânărului aristocrat Ioan Cantacuzenos, declanşând războiul civil (1321-1328) care a cauzat neajunsuri politice grave şi o decădere a economiei statului. La început se ajunge la o convenţie de împărţire a Imperiului, apoi la o pace necesară din cauza pericolului turcesc, pentru ca în final Andronic II să fie obligat să abdice (23 mai 1328) în condiţiile în care nepotul său ajunge sub zidurile Constantinopolului cu o trupă de două mii de cumani trimişi de ţarul bulgar, în vreme ce veneţienii blocaseră oraşul dinspre mare. Bătrânul împărat şi‑a trăit ultimii patru ani la mânăstire.
Urmaşul său, Andronic al III‑lea (1328-1341) a moştenit o împărăţie slăbită în interior şi exterior. Ioan Cantacuzino, care mai târziu va domni cu numele de Ioan al VI‑lea, cel care l‑a ajutat pe tânărul Andronic să preia puterea, a devenit eminenţa cenuşie, marele domestic, cel mai mare general al Imperiului. Totodată s‑a creat în Bizanţ o criză a situaţiei de drept, fiind instituită acum un fel de curte supremă de justiţie.
Deşi a suferit o serie de înfrângeri în Răsărit, ca la Philokrene (1331), pierzând aici teritorii în favoarea turcilor otomani – Niceea şi Nocimedia, Imperiul a reuşit să reintegreze în graniţele sale Epirul, Thessalia şi insula Chios, luată de la genovezi.
Pentru a stăvili ascensiunea sârbilor, Andonic III se aliază cu ţarul bulgar Mihail Şişman. La 28 iulie 1330, în lupta de la Velbujd, armata bulgară, însoţită de un corp de oaste trimis de Basarab al Ţării Româneşti, cu care ţarul se înrudea, a fost înfrântă de sârbii lui Ştefan Uroş III. Bulgaria fiind prăbuşită, pătrunderea tătarilor nu a mai putut fi oprită, ei ajungând în 1341 sub zidurile Constantinopolului.
1.2.2 Războaiele civile. Uzurparea lui Ioan al VI‑lea.
La moartea lui Andronic III s‑a constituit (1341) o regenţă pentru moştenitorul tronului, Ioan V (1341-1347), în frunte cu împărăteasa Anna de Savoia, patriarhul Ioan Calecas şi bogatul parvenit Alexios Apokaukos. Ioan Cantacuzino, iniţial coîmpărat ca Ioan VI, râvnind tronul, a provocat din nou un război civil (1341-47), ceea ce a făcut imposibilă apărarea faţă de invadatorii străini.
După ce a fost exclus de către regenţi de la conducerea Imperiului, Ioan Cantacuzino s‑a proclamat împărat în Didymotica, puternica cetate din Tracia, care constituia centrul domeniilor sale, fiind încoronat apoi la Adrianopol (1346) de către patriarhul adus de la Ierusalim în acest scop. Pentru a slăbi liga aristocratică care‑l sprijinea pe Ioan Cantacuzino, regenţii au instigat populaţia la revoltă, ceea ce a degenerat într‑o prigoană a nobililor din Adrianopol şi întreaga Tracie. În timpul acestor tulburări facţiunea zeloţilor, care reunea forţele mişcării populare în favoarea împăratului legitim, a preluat conducerea în Thessalonik, unde se va afla principalul nucleu al opoziţiei faţă de Cantacuzin.
Ioan Cantacuzino a jonglat între o alianţă cu sârbii şi cu bulgarii, cea ce duce la cucerirea unor întinse teritorii de către primii în Epir şi Thessalia. Ştefan Duşan a avut cel mai mult de câştigat, încoronându-se în 1346 ca „împărat al sârbilor şi grecilor”. Duşan năzuia să impună un nou Imperiu sârbo-bizantin în locul vechiului Imperiu bizantin aflat în derivă, însă după moartea sa (1355) imperiul lui, la fel ca şi marele său proiect, s‑a destrămat în mai multe principate.
După asasinarea lui Alexios Apokaukos (1345) regenţa a intrat într‑o perioadă de criză, Ioan V împăcându‑se cu Ioan VI Cantacuzino, căruia îi conferă titlul de autocrator (1347).
În timpul domniei lui Ioan VI Cantacuzino (1347-1354) Imperiul a fost victima expansiunii sârbe şi s‑a implicat în conflictul veneţiano-genovez care s‑a încheiat cu distrugerea flotei greceşti în „războiul Galatei” (1348-49). Imperiul a fost cuprins de o cumplită epidemie de ciumă bubonică, care a făcut ravagii mai ales în Thessalia. Ştefan Duşan a profitat de moartea din cauza ciumei a guvernatorului bizantin al Thessaliei şi a invadat regiunea. Ioan VI a solicitat ajutorul otomanilor conduşi de emirul Orhan împotriva lui Duşan, însă aceştia nu au făcut altceva decât să jefuiască zonele în care au pătruns. După alungarea otomanilor, ca şi cum nenorocirile de până atunci nu ar fi fost îndeajuns, şi flota bizantină care se reconstruia acum, a fost din nou distrusă de invidioşii genovezi.
În 1352 s‑a ajuns însă la o ruptură, ceea ce a dezlănţuit al doilea război civil între Ioan al VI‑lea Cantacuzino şi Ioan al V‑lea Paleologul (1352-1354). Ioan al VI‑lea a vrut să‑şi asigure domnia şi succesiunea cu orice preţ. În 1354 a impus încoronarea fiului său, Matei Cantacuzino, drept coregent şi i‑a acordat Tracia apuseană,iar celui de‑al doilea fiu, Manuel, Peloponesul bizantin.
Rezultatul a fost izbucnirea celui de‑al doilea război civil între Ioan al VI‑lea Cantacuzino şi Ioan al V‑lea Paleologul. În cele din urmă, cu ajutorul Genovei, Paleologul a recucerit Constantinopolului (21 noiembrie 1354). După ce a abdicat, Ioan al VI‑lea Cantacuzino s‑a retras la mânăstire unde avea să‑şi scrie opera. Fiii lui Ioan Cantacuzino, continuă să joace un rol politic important. Matei în calitate de coîmpărat la Adrianopol până în 1357, iar Manuel şi‑a transformat posesiunea sa, Morea într‑un stat bizantin independent. Ca răsplată pentru ajutorul acordat în lupta contra lui Ioan VI, împăratul rămas acum unic, Ioan VI o căsătoreşte pe fiica sa Maria cu un nobil genovez, acordându‑i insula Lesbos ca dotă.
1.3 Înaintarea otomană şi prăbuşirea statului bizantin (1354-1425)
După ce au pus stăpânire pe cetatea vecină Tzympe (1352), otomanii controlau traficul prin Dardanele. Dar turcii otomani conduşi de emirul Suleiman, fiul lui Orhan, chemaţi de Ioan VI pentru a face faţă conflictului civil, nu mai aveau de gând să părăsească Europa, reuşind să ocupe portul Callipolis (Gallipoli) din Tracia (2 martie 1354) şi pe care refuză să‑l predea Imperiului.
Imperiul bizantin era de acum iremediabil discreditat, războaiele civile invitând la macabrul festin tot felul de neamuri şi puteri care îşi disputau teritoriile sale.
Istoricii îl acuză mai cu seamă pe Ioan Cantacuzino ca principal vinovat al venirii turcilor în Europa, de fapt situaţia jalnică a lumii bizantino‑slave, la care au concurat şi republicile italiene, a permis înaintarea lor care nu mai putea fi stăvilită în spaţiul balcanic. Otomanii au fost curtaţi în vederea alianţelor când de către sârbi, când de bizantini, când de veneţieni sau genovezi.
Domnia lui Ioan V Paleologul reprezintă un epilog demn de plâns al Imperiului bizantin. Când a ajuns în cele din urmă să domnească efectiv, imperiul nu mai era decât o palidă umbră a ceea ce fusese pe vremuri. Luptele dintre Paleologi şi Cantacuzini acceleraseră şi mai mult procesul de descompunere. Turcii, punând piciorul pe continentul european, în Peninsula balcanică s‑a creat un nou sistem de putere, aceasta fiind împărţită între ei, sârbi şi veneţieni. Fâşiile teritoriale din Atica şi Beoţia, care până în 1388 se aflau în posesia companiei catalane, au revenit Veneţiei. Ioan al V‑lea a reuşit cel puţin să‑l ţină în şah pe împăratul Matei. În afara cuceritorilor străini şi a uzurpatorilor din interior, numeroşi demnitari şi‑au separat latifundiile, chiar insule întregi, în care puterea imperială era practic inexistentă.
Tăvălugul otoman nu mai putea fi oprit. Sultanul Murad I, succesorul lui Suleiman, a capturat mai multe puncte fortificate din apropierea Constantinopolului şi a ocupat importantele centre Andrianopol (1362) şi Philippopolis. Capitala statului otoman va fi transferată la Adrianopole (Edirne), cu consecinţe dezastruoase pentru creştinii din Peninsula balcanică.
În această situaţie disperată, la 25 ianuarie 1365, papa Urban V a făcut apel la cruciadă. Promotorii urmau să devină regele Ungariei, Ludovic de Anjou, regele Ciprului, Petru de Lusignan şi contele de Savoia, Amadeo VI, unchiul dinspre mamă al bazileului. La rândul său, Ioan V ajunge în anul următor la regele ungur Ludovic I pentru a solicita ajutor împotriva otomanilor. Tratat ca un „schismatic”, fără să obţină decât vagi promisiuni, pe drumul de întoarcere împăratul este capturat la Vidin de către ţarul Stracimir şi aruncat în temniţă. Aliat cu veneţienii, Contele Verde, Amadeo VI, organizează o expediţie de‑a lungul coastei bulgare, reuşind să ocupe Messembria şi să obţină eliberarea lui Ioan al V‑lea din captivitatea bulgară. În plus a izbutit, cu ajutorul flotei, să îi alunge pe turci din peninsula Gallipoli.
La Constantinopol sosise şi legatul papal, împreună cu oştile contelui de Savoia, care a condiţionat fără menajamente ajutorul Apusului de uniunea Bisericii cu Roma. Bizantinii însă, în rândul cărora Ioan Cantacuzino, acum cu numele de călugăr Ioasaf, exercita o enormă influenţă nu au acceptat să‑şi trădeze credinţa.
Periplul diplomatic umilitor al lui Ioan V continuă în Italia, ajungând la Neapole, în iulie 1369 şi apoi la Roma unde cu titlu personal acceptă confesiunea latină (21 octombrie 1369), nutrind nădejdea că va primi sprijin militar şi financiar în lupta contra turcilor. Înainte de a porni spre Constantinopol, obţine bijuteriile coroanei, aflate ca gaj în mâinile veneţienilor şi un nou împrumut de la aceştia, însă abia după ce a fost tratat ca ultimul cerşetor şi somat să‑şi achite datoriile anterioare, fiind eliberat de veneţieni doar în 1371 când Manuel, fiul său mijlociu, şi Ioasaf au strâns suma datorată. Episodul trecerii la catolicism al bazileului a fost rapid trecut în uitare.
Puterea otomană înainta aşadar în Peninsula balcanică, fără ca statele apusene să o poată opri. O alianţă a creştinătăţii nu a fost posibilă şi din cauza tensiunilor confesionale. Statele ortodoxe din Peninsula balcanică preferau să respingă expansionismul ungar, nesesizând din vreme pericolul otoman. În aceste condiţii Ioan V a recunoscut suzeranitatea otomană, plătind tribut şi prestând ajutor militar lui Murad I (1373). Titlul de autocrator al romeilor îşi pierdea acum orice semnificaţie. Imperiul bizantin rămâne tributar sultanului până în 1402, când hanul mongol Timur Lenk i‑a înfrânt pe otomani la Ankara.
Începând cu anul 1371 împăraţii bizantini nu şi‑au mai putut exercita puterea decât cu ajutorul sau toleranţa străinilor, a veneţienilor, genovezilor şi a otomanilor.
După refuzul lui Andronic, al fiului cel mare al lui Ioan V, de a plăti veneţienilor gajul pentru tatăl său, împăratul, adânc mâhnit a transmis toate drepturile succesorale lui Manuel. În 1273, pe când Ioan V participa la o campanie în Asia Mică alături de suzeranul său, Murad I, fiii celor doi, Andronic, respectiv sultanul Savgi încearcă o lovitură de stat. Murad a luat măsuri energice, înăbuşind revolta şi dispunând orbirea fiului său. Andronic, a scăpat cu un ochi, la insistenţele tatălui său, care a poruncit să nu fie îndeplinită pedeapsa, suficient însă pentru ca în 1376 să se alieze cu genovezii şi să‑l detroneze pe tatăl său. Murad, chemat şi el în ajutor de Andronic, i‑a oferit acestuia, în schimbul retrocedării oraşelor din peninsula Gallipoli, 10.000 de ostaşi cu care a intrat în Constantinopol, după un scurt asediu.
Ioan V şi Manuel au fost întemniţaţi vreme de trei ani, până în 1379 când au reuşit să evadeze şi de data aceasta să pătrundă ei în Constantinopol cu ajutorul veneţienilor şi al lui Murad, care a exploatat cu multă abilitate instabilitatea dinastiei imperiale, disensiunile dintre bazileu şi nevrednicul său fiu, Andronic. Sultanul, în ironia sa macabră, l‑a silit chiar pe Ioan V să‑l ierte pe Andronic şi să‑l repună în drepturile de moştenitor al tronului, în plus urma să primească un tribut anual de 30.000 de ducaţi şi un corp de oaste de 12.000 de oameni. Abia în 1385, după ce mai are răgazul de a se mai răzvrăti încă o dată împotriva tatălui său, Andronic, fiind înfrânt, moare la scurtă vreme.
Înaintând înspre apus, Murad a ameninţat Thessalonicul. După trei ani de asediu, în aprilie 1387 oraşul a fost cucerit, în acelaşi timp fiind ocupat ultimul bastion bizantin din Asia Mică, Philadelphia. Până în 1388 a fost practic cucerită întreaga Bulgarie, aici începând o perioadă de cinci veacuri de ocupaţie turcă şi de islamizare. În 15 iunie 1389, de ziua Sf. Vit, oştile sârbeşti, conduse de cneazul Lazăr, aliate cu trupe bosniace şi albaneze au fost înfrânte de turci la Kossovopolje („Câmpia Mierlei”). În această faimoasă bătălie şi‑au găsit sfârşitul atât cneazul Lazăr cât şi sultanul Murad, comanda turcilor fiind preluată de Baiazid I Ilderim (1389‑1402). Unele ţinuturi din Serbia au fost transformate în sangeacuri, administrate de turci, iar restul Serbiei, condusă de cneazul Ştefan Lazarevici, a trecut sub vasalitate otomană. Atacurile turceşti la nord de Dunăre erau abia la început. În vara anului 1390 au avut loc primele ciocniri între turci şi unguri în Banat, iar în 1390‑1391 Firuz‑bei avea misiunea de a cuceri Vidinul, de unde a fost alungat Sracimir. Puternica reacţie a lui Mircea cel Bătrân în momentul unei noi incursiuni otomane la nord de Dunăre a dus la izgonirea lui Firuz‑bei, recucerirea Vidinului şi reinstalarea lui Stracimir care va mai stăpâni până în 1396, când creştinii vor fi înfrânţi la Nicopole.
Domnia lui Manuel al II‑lea (1391-1425) a fost marcată de asediul cel mai îndelungat asupra Constantinopolului (1394-1402). Noul sultan Baiazid nu a reuşit să cucerească reşedinţa bizantină.
În primăvara anului 1396, Sigismund de Luxemburg a iniţiat o cruciadă antiotomană care a avut mare răsunet şi în Apus. La ea au participat peste zece mii de cavaleri din apusul Europei, trupe care s‑au strâns la Timişoara unde au sosit şi Sigismund şi Mircea cel Bătrân. Oştile creştine, între care muntenii lui Mircea numărau o mie de oameni, au trecut Dunărea şi asediat la 25 noiembrie 1396 cetatea Nicopole. Confruntarea s‑a soldat cu un dezastru pentru cruciaţi, a căror cavalerie grea a fost înfrântă de pedestrimea turcă şi cavaleria uşoară a lui Baiazid. În istoria domnilor Ţării Româneşti, cronicarul Radu Popescu arăta că „din rea chiverniseală a creştinilor au biruit Baiazid pe creştini, tăindu‑i şi robindu‑i”. Sigismund, împiedicat de Vlad să se retragă prin Ţara Românească, se îmbarcă pe o corabie veneţiană, ajungând la Buda abia după un periplu maritim de trei luni.
Fiindcă Stracimir de la Vidin, vasalul sultanului, se alăturase creştinilor, Baiazid atacă Vidinul, desfiinţând statul bulgar. Moşiile bisericeşti confiscate au fost dăruite spahiilor şi cetăţile de pe malul drept al Dunării transformate în puncte de sprijin, ceea ce constituia o ameninţare iminentă şi pentru Ţara Românească. Având linişte relativă la Dunăre, Baiazid s‑ar fi putut de acum dedica cuceririi capitalei bizantine.
În 1399 Manuel al II‑lea s‑a decis să facă o călătorie în Occident la curţile europene pentru a cere ajutor. A revenit la Constantinopol în în 1403, fără sprijin financiar sau militar,la fel ca tatăl său cu un sfert de veac mai devreme. În aceste momente hanului mongol Timur i s‑a datorat supravieţuirea Imperiului bizantin pentru încă o jumătate de secol. Sub auspiciile favorabile care au urmat înfrângerii lui Baiazid de către Timur Lenk în lupta de la Ankara (28 iulie 1402), unde sultanul a fost luat prizonier, pierzându‑şi viaţa în captivitate trei ani mai târziu, în condiţiile în care luptele interne între fiii lui Baiazid slăbeau puterea otomană, Mircea cel Bătrân a ocupat Chilia genoveză (1403).
Între timp, Soliman, fiul mai mare al lui Baiazid, care rămăsese stăpânitor al Rumeliei, în partea europeană a Imperiului otoman, a trecut cu forţele sale în Asia Mică, ocupând Brussa şi Ankara, unde stăpânea fratele său cel mai mic, Mehmed. Văzându‑se atacat, acesta s‑a înţeles cu Mehmed II, beiul de Karaman, trimiţând în Rumelia pe Musa, fiul mijlociu al lui Baiazid, cu scopul de a provoca o răscoală împotriva lui Soliman. Mircea cel Bătrân a intervenit în această competiţie, acordând ajutor lui Musa, după cum a procedat şi Ştefan Lazarevici. Soliman, avea însă ajutorul bizantin, obţinut prin retrocedarea Thessalonicului, a Muntelui Athos şi a unor insule din Egee şi renunţarea la obligaţiile de vasalitate şi plata tributului. Musa a revenit cu ajutor din partea Ţării Româneşti, luând tronul imperiului la Edirne (Adrianopol) în 11 februarie 1411, după ce Soliman a fost ucis pe când încerca să fugă spre Constantinopol. Domnia lui Musa (1411‑1413) marca apogeul politic şi diplomatic al voievodului român. În 1413 pe tronul otoman urcă cu ajutor bizantin, Mehmed I, care se proclamă „fiu” al bazileului Manuel II. Un nou asalt otoman al capitalei Imperiului are loc în 1422, un prolog al marelui asediu din 1453, ajungându‑se apoi la încheierea unui tratat de pace cu Murad II, prin care Bizanţul reia plata tributului, devenind din nou vasal otomanilor (1424).
1.4 Agonia Imperiului (1425-1453)
1.4.1 Conciliul de la Ferrara - Florenţa şi unirea bisericilor orientale cu Roma
În anii în care Ioan al VIII‑lea a domnit singur (1425-1448) în vederea rezistenţei antiotomane devenea tot mai clară necesitatea unui compromis cu Apusul, revenindu‑se din acest motiv la politica de unire cu biserica romană.
Era oricum prea târziu. La 1430 turcii ocupă Thessalonicul, pe care mai devreme Bizanţul neputincios îl cedase veneţienilor în scopul apărării.
Ioan VIII, la fel ca înaintaşii săi, s‑a dus în apus, la Veneţia şi Milano, apoi în Ungaria, şi în cele din urmă la Conciliul de la Ferrara – Florenţa însoţit de patriarhul Iosif, şi mai mulţi mitropoliţi şi episcopi, între care cei mai de seamă erau mitropoliţii de Niceea, Kiev şi Efes.
Asemenea încercări au avut loc în mai multe rânduri din ambele direcţii, după marea schismă din 1054, încercări mereu eşuate. Acum, scopul era clar, anume de a obţine ajutor militar din apus pentru salvarea imperiului. Propunerile de a discuta au fost acceptate, discuţiile, evident, urmând să aibă loc în Italia. Ele au început în 9 aprilie 1438 la Ferrara, împăratul insistând permanent ca episcopii orientali să renunţe la dogmele ortodoxe. La 6 iulie 1439, când au reînceput dezbaterile la Florenţa, exista deja o înţelegere, materializată într‑un decret de unire, în biserica Santa Maria Novella din Florenţa fiind oficial proclamată uniunea celor două Biserici.
„Cele patru puncte florentine” vizau primatul papal, filioque, Purgatoriul şi azimile. Toate cele patru chestiuni au fost tranşate printr‑un compromis. În Răsărit nu exista nici o şansă de aplicare a înţelegerii prin care în aproape toate chestiunile dogmatice biruise catolicismul.
Singura şansă - calea religioasă - de a obţine sprijin politic în apus a fost pierdută de Ioan al VIII‑lea, rezultatul fiind doar disensiuni religioase în imperiu în jurul înţelegerii creştine est-vest. Acestei înţelegeri din 1439 i s‑a opus vehement marele cneaz rus Vasile. Biserica rusă s‑a declarat autocefală, cum a şi rămas. Ceea ce se petrecea de acum înainte în sud‑estul Europei era determinat de mai multe popoare, Bizanţului rămânându‑i doar rolul de observator.
Victoriile voievodului Transilvaniei, Ioan (Iancu) de Hunedoara, care i‑a înfrânt pe turci în Ţara Românească, pătrunzând adânc în Serbia, a urnit papalitatea în sensul apelului la o nouă cruciadă antiotomană. La mai puţin de 50 de ani după înfrângerea de la Nicopole, această cruciadă, de altfel ultima, a avut într‑adevăr loc. Propagată cu succes de papa Eugen al IV‑lea, cruciada a atras numeroase capete încoronate şi foarte mulţi cavaleri. În fruntea cruciadei s‑a aflat regele Vladislav al III‑lea rege al Poloniei şi Ungariei care comanda cavalerii ordinului crucifer. Ioan de Hunedoara şi principele Gheorghe Brancovici, experimentaţi în luptele cu turcii, aveau să joace rolul principal. Murad al II‑lea nu putea interveni cu mari efective, trebuind să lupte în Anatolia. În apropiere de Niş, Ioan de Hunedoara i‑a înfrânt pe turci, reuşind în toamna anului 1443 să elibereze Bulgaria.
Constantinopolul nu era departe de zona operaţiilor militare, dar din cauza iernii cruciaţii au trebuit să se retragă. În acelaşi timp, Skanderbeg (Georg Kastrioti) a obţinut victorii în Albania, în lupte de continuă hărţuială. Sultanul, fiind asaltat în Anatolia, a consimţit la încheierea unei păci pe zece ani cu europenii, pace încheiată în 1444. Gheorghe Brancovici urma să ia Serbia din nou în stăpânire. Dar, incitaţi de papă, cavalerii apuseni au persistat în continuarea cruciadei, fiind susţinuţi de Vladislav al Poloniei. Între timp însă, forţele occidentale îşi pierduseră vigoarea, iar sârbii s‑au abţinut să participe la continuarea luptei. La 10 noiembrie 1444 a avut loc bătălia decisivă pe coasta Mării Negre, la Varna, în care au căzut regele Poloniei şi legatul papal, cardinalul Cesarini.
Despotul Moreei, Constantin Dragases, cu toată lupta susţinută de recucerire a unor teritorii din Grecia centrală, prin anexarea unor teritorii ale Principatului Ahaia, a fost silit să se recunoască vasal al otomanilor. În schimbul unui tribut, Constantin obţine pacea (1446).
1.4.2 Căderea Constantinopolului
Constantin al XI‑lea (1448-1453), fiul lui Manuel al II‑lea şi al sârboaicei Elena Dragases, a fost ultimul basileu bizantin. Coroana imperială a fost adusă la Mistra, încoronarea având loc aici. Era pentru prima oară în istoria Imperiului, cu excepţia perioadei niceene, când încoronarea nu s‑a săvârşit în Constantinopol.
Imperiul său se limita la Constantinopol şi ţinutul dimprejur, oraşul fiind înconjurat din toate părţile de Imperiul otoman. O refacere a imperiului nu se mai întrezărea, chiar şi republicile maritime, Veneţia şi Genova, urmărind doar propriile interese, în înţelegere cu turcii, pentru a nu pierde accesul flotei lor comerciale în Marea Egee şi Marea Neagră. Constantinopolul rezista datorită fortificaţiilor sale, încercările de a‑i sili pe locuitori să se predea prin înfometare eşuând în mai multe rânduri, deja de la începutul veacului al XV‑lea.
Mehmed al II‑lea(1444-1446, 1451-1481) care şi‑a asasinat fratele pentru a domni singur, a ajuns pe tronul Imperiului otoman în anul 1451 şi a luat cu încăpăţânare şi tenacitate toate măsurile pentru a cuceri Constantinopolul.
A poruncit să se înalţe pe ţărmul european al Bosforului fortăreaţa Rumeli Hisari, vizavi de Anadolu Hisari, aflată pe ţărmul asiatic, a construit bombarde şi tunuri care puteau trage până pe malul european al Bosforului. Sultanul dispunea de cea mai bună flotă otomană de până atunci.
Mehmed II a început blocada pe mare asupra capitalei bizantine în 28 august 1452.
În 12 decembrie 1452, în contextul acutei ameninţări turceşti a fost proclamată uniunea Bisericilor ortodoxă şi catolică de către legatul papal Isidoros în Sfânta Sophia. Dar acest gest a fost inutil.
Constantin al XI‑lea cheamă Apusul în ajutor. Însă cei chemaţi în ajutor cereau insulele greceşti în schimb. Războinicul genovez, Giovanni Giustiniani a oferit ajutorul său împăratului, dorind să refacă sub domnia sa un imperiu latin ca cel din 1204. Partidei antiunioniste din Constantinopol cucerirea osmană îi părea chiar un rău mai mic decât o nouă stăpânire latină. „Mai bine e să ştie domnind turbanul turcesc decât tiara latină” zicea demnitarul Lucas Notaras, unul dintre cei ma apropiaţi sfetnici ai împăratului.
Turcii au deschis ostilităţile împotriva Constantinopolului, prin închiderea cercului de asediere la 7 aprilie 1453.
În ciuda deblocării parţiale realizate de Giustiniani, când la 20 aprilie cele patru vase genoveze sosite în ajutorul Constantinopolului au înfrânt flota otomană în pofida superiorităţii numerice a acesteia, soarta Constantinopolului era pecetluită. Constantinopolitanii puteau opune doar cam o zecime din numărul trupelor pe care le aveau otomanii, dintre aceştia peste trei mii erau mercenari străini, între care şapte sute de genovezi.
La 23 mai, după numeroase încercări nereuşite de asalt general, sultanul trimite un ultimatum bazileului Constantin, cerând capitularea oraşului. Era dispus chiar să ofere împăratului în schimb Morea în condiţii de vasalitate. Cererea a fost însă respinsă de Constantin, ceea ce l‑a înfuriat şi mai mult pe Mehmed.
Bombardarea zi şi noapte a oraşului şi transferarea a 72 de nave pe uscat, din Bosfor în Cornul de Aur şi‑au făcut efectul. În zorii zilei de 29 mai 1453, turcii au reuşit să cucerească poarta Romanos şi au frânt rezistenţa apărătorilor epuizaţi, şi au pătruns în oraş. Constantin al XI‑lea, împăratul bizantin cu numele Întemeietorului, a căzut în luptă, murind eroic. A urmat un cumplit masacru al populaţiei (40000 de morţi) şi un jaf cumplit, prelungit trei zile şi trei nopţi.
Cu toate că unele teritorii bizantine s‑au mai menţinut pentru scurt timp - Atena a fost cucerită abia în 1456, Morea cu capitala Mistra în 1460, iar în 1461 cade Imperiul de Trapezunt, cucerirea Constantinopolului a însemnat sfârşitul Imperiului roman transplantat în Bizanţ.
A supravieţuit patriarhia Constantinopolului căreia Mehmed II i‑a acordat un statut juridic special, rămânând şi în timpul dominaţiei otomane centrul tradiţiei ortodoxe. Prin firmanul ulterior toţi creştinii urmau să plătească trezoreriei otomane o taxă anuală, patriarhul dobândeşte însă depline puteri în administrarea chestiunilor bisericeşti. Inviolabilitatea patriarhului şi înalţilor clerici erau garantată, iar clerul era scutit de taxe. Sfânta Sofia a fost transformată în moschee, dar creştinilor cărora li s‑a permis să se întoarcă în oraş le‑a fost dată biserica Sf. Irina. Sultanul crease pentru supuşii săi ortodocşi din fostul Bizanţ o comunitate care se autoguverna, millet, reprezentată şi condusă de patriarh care acum se bucura de puteri politice pe care nu le avusese anterior, mai cu seamă asupra slavilor ortodocşi. Astfel, Constantinopolul este restaurat drept capitală a lumii ortodoxe. Antiunionistul Gendadios II Scholarios a devenit patriarh. Constantinopolul a devenit deopotrivă capitala imperiului otoman, Istanbul. Sultanul a luat de îndată măsuri de repopulare şi reorganizare a oraşului, instalându‑şi aici demnitarii, eliberând prizonierii şi rechemând pe cei fugiţi, stabilindu‑i în Constantinopol. După normele otomane a fost folosită şi metoda surghiunului (sürgün), a deportării, locuitori din alte părţi, mai ales meşteşugari şi negustori din Morea, Trapezunt şi Crimeea, fiind aduşi în oraş, unde au primit case şi scutiri de taxe.
Genovezii au obţinut din partea sultanului, la doar câteva zile după cucerirea Constantinopolului, confirmarea privilegiilor pe care le aveau în Galata.
Mehmed nu era un barbar, a proclamat „lege, milă şi ordine”, cunoştea greaca şi a folosit creştini, mai ales greci în aparatul de stat. Unele familii ca Evrenos din Bithinia şi Vlora din Albania s‑au convertit la islam şi au intrat în elita otomană.
După trei ani, Mehmed II asedia Belgradul, a fost însă zdrobit de Ioan de Hunedoara. Spre sfârşitul secolului al XV‑lea, aproape teritoriile care făcuseră parte din Imperiul bizantin se aflau deja sub stăpânire otomană.
Zoe (Sofia) Paleolog, fiica ultimului despot al Moreei, nepoata de frate a lui Constantin XI se căsătorea la 12 noiembrie 1472 cu marele cneaz al Moscovei, Ivan III. Nepotul lor, Ivan IV cel Groaznic a adoptat oficial titlul de ţar. Pe drept, sau nu, Moscova devine cea de‑a „treia Romă”. Domnii din Ţările se considerau şi ei urmaşi legitimi ai împăraţilor din Constantinopol.