Razboiul fratricid care a zguduit Spania timp de 1000 de zile a reprezentat una dintre crizele majore de pe scena vietii politice internationale din perioada imediat premergătoare celei de-a doua conflagratii mondiale. El a fost unul din ultimele semnale de alarmă adresate celor care ar mai fi putut să împiedice evolutia omenirii spre catastrofă, dar în istoria ultimilor 200 de ani a Spaniei nu a fost un accident. Ceea ce l-a deosebit totusi de revolutiile anterioare a fost tocmai amestecul străin al unor puteri care, departe de a încerca să stopeze evolutia lumii spre o nouă conflagratie, nu făceau decât să o grăbească si să o anticipeze în cele mai mici amănunte.
În secolul al XlX-lea, Spania a fost teatrul a cinci revolutii (1808-1814; 1820-1823; 1833-1843; 1854-1856; 1868-1874), care au determinat un parcurs sinuos către o democratizare a vietii politice, până atunci dominată exclusiv de marii proprietari funciari, armată si Biserica catolică. Dar nici regimul monarhiei constitutionale de la începutul secolului al XX-lea nu a reusit să se impună în mod clar, datorită problemelor de ordin istoric pe care le ridica o societate extrem de diferentiată, divizată si chiar traumatizată. După încheierea primului război mondial, la care Spania nu a luat parte, s-au acutizat, în cadrul fenomenului general european, stările de tensiune existente si până atunci în mediul spaniol. În vara anului 1921, conducerea Partidului Comunist din Spania a hotărât să organizeze o insurectie armată, fapt despre care nu s-a vorbit niciodată în mod public. Această insurectie urma să fie declansată la Bilbao, for^a ei de soc fiind asigurată de comunistii din zona minieră si de cei din capitala bască. Au fost amenajate, ca urmare, depozite de arme, munitii, material exploziv, care erau toate de provenientă sovietică. Conducerea Cominternului (Internationala Comunistă) a hotărât însă amânarea acestei insurectii, fapt care a condus la descoperirea miscării si, ulterior, la arestarea unora dintre conducătorii ei (1).
În urma deselor frământări existente, regele Alfonso al XlII-lea a hotărât să-i încredinteze puterea în 1923 lui Primo de Rivera, care a instaurat un regim de "mână forte", taxat drept "dictatură" de fortele de stânga. Într-adevăr, el a îngrădit dreptul la grevă, a exercitat un control strict asupra presei si a desfiintat partidele politice, urmărind, în fapt, în principal anihilarea partidelor extremiste de stânga (comunist si anarhist) si mentinerea în limitele legalitătii a membrilor lor de rând. Socialistilor li s-au permis unele actiuni opozitioniste, iar liberalii au fost cooptati în guvern sau la nivelul administratiilor locale (2). În 1925 era constituit un partid oficial, Uniunea Patriotică. Acesta avea mai degrabă un caracter hibrid si amorf, decât unul totalitar. Regimul a promovat o ideologie de tip nationalist, facând unele încercări de reformă tipice corporatismului, dar fară a ajunge la aplicarea unui program social de tip fascist (3).
Împotrivirea unor categorii tot mai largi ale populatiei fată de măsurile luate de seful guvernului, pierderea sprijinului acordat de o însemnată parte a marilor proprietari, dar mai ales înrăutătirea situatiei economice a tării, l-au silit pe Primo de Rivera să-si prezinte demisia în 1930. Regele l-a înlocuit cu generalul Berenguer, care a acordat unele libertati sindicale si a renuntat la politica de austeritate economică (4). Desi nu a modificat decisiv fizionomia vietii politice spaniole, guvernarea generalului Berenguer a fost denumită "dictablanda" (blanda = moale), spre deosebire de "dictadura" dinaintea sa.
În acelasi an, partidele socialiste si republicane, partidele nationale catalane si reprezentantii centralei sindicale U.G.T. (Uniunea Generală a Muncitorilor), controlată de anarhisti, au semnat pactul de la San Sebastian, urmărind desfasurarea unei actiuni comune în vederea lichidarii monarhiei. În acest context, s-a evidentiat răscoala garnizoanei orasului Jaca, din decembrie 1930. Începută ca o revoltă a unui grup de soldati si de subofiteri, nemultumiti de ratiile de hrană si de conditiile de igienă din garnizoană, miscarea a degenerat datorită implicării sovietului de soldati din cadrul garnizoanei (care număra aproximativ 30 de membri). Acesta a instigat la jefuirea si distrugerea magazinelor din oras si a depozitelor. Cu acest prilej, comunistii au agitat ideea unei greve generale, dar socialistii nu s-au asociat la această tentativă si guvernul a reprimat usor răscoala, ai cărei conducători au fost judecati si împuscati. De altfel, pedepsele pronuntate de Tribunalul Militar din Madrid amendau infractiuni de drept comun si nu delicte politice: dezertare, furturi, omoruri, violuri etc. (5).
Alegerile municipale din 12 aprilie 1931, organizate pe un fond de profunde nemultumiri si tensiuni, s-au desfasurat sub lozinca "Jos monarhia!". Rezultatele lor l-au determinat pe regele Alfonso al XlII-lea să abdice si să părăsească tara două zile mai târziu, când a fost proclamată cea de-a doua Republică (prima fusese instaurată pentru scurtă durată în anii 1873-1874), sub conducerea presedintelui Niceto Alcala Zamora. Străzile Madridului au fost luate cu asalt de multimea care saluta, entuziastă, evenimentul. Guvernul provizoriu al lui Zamora reprezenta toate tendintele republicane de dreapta, centru si stânga. "La republica de las ilusiones" a suscitat mari sperante în sânul popula^iei si a dat nastere unei puternice efervescente în întreaga viată socială si politică a capitalei si a tarii. Dar fortele vechiului regim, desi înlăturate de la putere, si-au păstrat baza economică si au continuat să detină importante pozitii în aparatul de stat si, mai ales, în conducerea armatei. Confruntările tot mai puternice au adâncit prăpastia dintre "cele două Spanii" - Spania populară, a claselor deposedate (tăranii fără pământ si muncitorii agricoli, muncitorimea din industrie si transporturi etc.) si Spania marilor latifundiari, a oligarhiei si a vârfurilor militare (6).
Dar deja din 1931, în Partidul Socialist au apărut primele neîntelegeri. De coeziunea si de disciplina acestuia depindea mentinerea republicii, si tocmai acestea lăsau foarte mult de dorit, căci cei mai importan^i dintre liderii socialisti nu se întelegeau între ei (Juan Negrin, Fernando de los Rios, Largo Caballero, Indalecio Prieto) (7). Altă greseală a guvernului republican a fost politica fătis antireligioasă pe care o promova, condamnată si de un simpatizant notoriu al acestuia: "Cred că prin suprimarea salariului preotilor, republica si-a creat în mod inutil un dusman primejdios. Si astăzi cred că, dacă, în loc să suprime salariul acela de mizerie, l-ar fi mentinut sau chiar l-ar fi mărit cât de cât, multi dintre preotii săraci ar fi rămas credinciosi republicii, ba chiar ar fi apărat-o." (8) Mai mult, au avut loc chiar incendieri de mânăstiri (9). "Un lucru este sigur, că, de când lumea, ori de câte ori li s-a ivit prilejul, spaniolii au dat foc bisericilor si mânăstirilor, indiferent dacă era vorba de o răzmerită sau de o răscoală. Niciodată cu asemenea prilejuri n-au fost prădate bănci, magazine sau orice altă institutie de pe urma căreia făptasii s-ar fi putut alege cu ceva. Nu mai stiu cine mi-a povestit că, la scurt timp după instaurarea republicii, la Ministerul de Interne s-a primit de la primarul unui sat din Castilia o telegramă cu următorul text: Declarată republica. Ce facem cu popa?"(10)
În ciuda greutătilor întâmpinate de noul regim, liderii republicii instaurate în 1931 îsi pierdeau timpul cu lucruri nesemnificative si comiteau greseli grave. La întrunirile republicanilor se remarca mania sau, mai bine zis, cultul dezbaterilor parlamentare. Erau comentate cu aprindere toate discursurile si oratorii erau talentati, Manuel Azana stârnindu-le în special entuziasmul. Dădeau chiar impresia că acordau mai multă importantă celor ce se spuneau în Parlament si formei elegante a expunerilor, decât actiunilor propriu-zise ale guvernului. Una dintre preocupările majore ale republicanilor era Biserica. În comparatie cu această problemă, toate celelalte păreau secundare. Anticlericalismul lor furibund jignea, fără nici un folos pentru ei, pe cei ce nu puteau admite "să li se pună pumnul în gură" (11).
La alegerile organizate de regimul din 1931 pentru Adunarea constituantă, coalitia republicano-socialistă a câstigat cu o mare majoritate de voturi. Între altele, nu a fost ales nici un comunist. Crescuse numarul deputatilor intelectuali, profesori, scriitori etc., în locul aristocratilor si latifundiarilor din vechea Adunare. Ziarele opozitiei monarhiste ("A.B.C.") si iezuite ("El Debate") au dezlăntuit o campanie violentă împotriva Constitutiei, care încă nu fusese adoptată. Acestea erau cele mai importante ziare din Spania, iar "El Debate" era singurul care ajungea în toate satele tarii. Ele au influentat foarte mult atitudinea populatiei, considerându-i nediscriminatoriu pe toti stângistii drept "bolsevici".
La 10 august 1932 au avut loc o răscoală monarhistă neizbutită, condusă de generalul Jose Sanjuijo, la Sevilla, si un atac asupra Ministerului de Război din Madrid, atac condus de generalii Cavalcanti si Fernandez Perez. Printre participanti s-a numărat si generalul de brigadă Francisco Franco, care îndeplinea functia de guvernator militar în insulele Baleare. El a fost ulterior supus supravegherii de către elementele sindicaliste (12).
Sanjuijo a fost condamnat la moarte, dar a fost gratiat de guvern. Toti ministrii, inclusiv socialistii, au votat în favoarea sa. Opozitia a interpretat acest gest ca o dovadă de lasitate. Guvernul a dat dispozitie ca Sanjurjo să-si ispăsească pedeapsa la închisoarea din Dueso. Drept răspuns, monarhistii au dezlăntuit o campanie vehementă de propagandă cu scopul de a-l transforma pe general într-o victimă si un martir, aproape un erou. Presa de dreapta a început să publice o serie de articole si interviuri luate lui Sanjuijo în celula închisorii, iar fotografii în care era înfătisat în uniformă de detinut, menite să sensibilizeze populatia, au fost difuzate pe toată suprafata Spaniei, chiar si pe usile bisericilor, pentru a fi văzute la iesirea de la liturghie (13). Nici între ofiteri, de altfel, regimul nu se bucura de mare popularitate; dimpotrivă (14).
După 1931, când tara era condusă de un guvern de coalitie al Partidelor Democrat Radical, Agrarian si Socialist, Partidul Comunist din Spania, care activa legal, actiona prin toate mijloacele pentru a accede, la rândul său, la putere. În acest mod era adâncită sciziunea, veche de sase decenii, existentă în cadrul stângii politice, între socialisti, anarhisti si comunisti (15). În orice caz, politicienii spanioli, ca si un consistent segment al populatiei, sub impresia evenimentelor survenite în Rusia si în alte state în anii de după încheierea primului război mondial, nutreau ferme convingeri anticomuniste (16).
Cea mai urgentă problemă care trebuia rezolvată era schimbarea regimului de proprietate asupra pământului, regim care avea la bază latifundia. Dar problema agrară era de o asemenea complexitate, încât nu putea fi rezolvată de guvernul republican (17). Industria, în ciuda unor legi protectioniste, era slab dezvoltată comparativ cu situatia din alte state occidentale, principalele ramuri fiind industria usoară si cea alimentară (18).
Trebuie să mai mentionăm faptul că, din punctul de vedere al unitătii politice, în Spania tendintele centrifugale au fost întotdeauna puternice si au pus numeroase probleme statului. Centrul unificator era reprezentat de Castilia, dar existau regiuni periferice, precum Asturiile ori Catalonia, care erau bogate si dinamice, deschise comertului si industriei, dispunând de spirit de initiativă si de disponibilităti financiare. În aceste conditii, unificarea nu a putut fi de tip "autoritar" sau militar; ea a reprezentat o permanentă "reconquista" a periferiei de către castilieni, deoarece atât în Catalonia, cât si în Asturii sau în Tara Bascilor, efortul pentru ruperea legăturilor cu centrul a fost permanent, fiind considerat ca o conditie a dezvoltării economice si culturale (19).
Partidul Comunist din Spania, care nu cuprindea decât aproximativ 3000 de membri în 1936, pentru a-si mări efectivul, a fuzionat cu socialistii catalani, rezultând Partidul Socialist Unificat din Catalonia (P.S.U.C.). Dar numerosi membri de rând ai Partidului Socialist din Catalonia nu au acceptat această fuziune si au părăsit partidul nou creat, îndreptându-se, în special, către Partidul Social-Democrat. Se pare că numărul socialistilor catalani rămasi în aliantă cu Partidul Comunist a fost de 800 (20). Pe de altă parte, si din Partidul Comunist s-a desprins o grupare stângistă, intitulată P.O.U.M. (Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă), cu aproximativ 1000 de aderenti, concentrati mai ales în Catalonia si Tara Bascilor, si compus în principal din elemente trotkiste.
Comunistii spanioli, urmând directivele Cominternului, îi catalogau pe socialisti drept "social-fascisti", iar pe anarhisti drept "anarho-fascisti" (21), promovând lozinca potrivit căreia "proletariatul trebuie să lupte doar pentru el însusi", lozincă ce a îndepărtat alte importante categorii ale populatiei. Ei sustineau că "revolutia trebuie să fie îndreptată cu precădere împotriva burgheziei si a partidelor burgheze" (22). Ei subestimau importanta reformei agrare si sustineau "dreptul la autodeterminare până la separarea de stat" pentru Catalonia, Tara Bascilor si Galicia (23). Edificatoare poate fi si componenta etnică a Partidului Comunist din Spania: basci 53,2%, evrei 20,8%, catalani 10%, mauri 7,3%, gitani 6%, si doar 2,7% proveneau din provinciile traditionale spaniole (castilieni, aragonezi etc.) (24). De altfel, chiar Dolores Ibarruri era nevoită să constate că, în 1931, "rândurile partidului erau foarte rărite" (25), desigur datorită extrem de slabei sale aderente la opinia publică. Divergentele dintre comunisti si socialisti, care îsi disputau practic acelasi electorat, s-au soldat, între 1922 si 1931, cu 1018 ciocniri violente (26). Se remarcau prin gravitatea si consecintele lor confruntările de la Gallarta din 1921, având ca rezultat patru morti si mai multe zeci de răniti; de la Larringa din 1927 (trei morti prin împuscare); de la Montana din 1928 (sase morti, dintre care patru prin împuscare); de la Bilbao din 1931 (cinci morti, toti prin împuscare), aici fiind ucis, printre altii, si Jose Luis Mallo, conducătorul Uniunii Tineretului Comunist (27).
Partidul Socialist, având o atitudine mai echilibrată si promovând un program social moderat, dar realizabil si credibil, a reusit să obtină o audientă sporită printre muncitori, cu toate că a continuat să rămână o formatiune modestă pe esichierul politic spaniol. În interiorul său au existat însă mai multe tendinte si curente de opinie. Unii socialisti, putin numerosi, se pronuntau pentru o apropiere si o colaborare cu comunistii; altii respingeau ideea colaborării cu Partidul Comunist, urmărind în schimb aliante electorale cu alte formatiuni politice de stânga sau de centru; în fine, o a treia tendintă, care avea destui aderenti, considera programul partidului prea radical si îi acuza pe unii conducători de "bolsevism". Această ultimă grupare a părăsit partidul în 1933 si a fuzionat ulterior cu Partidul Liberal Moderat (28). Puternic slabit, Partidul Socialist a suferit un serios esec la alegerile parlamentare din octombrie 1933 (29).
O particularitate a situatiei politice din Spania era amploarea luată de anarho- sindicalismul de sorginte bakuniniană. În 1936, C.N.T. (Confederatia Natională a Muncii) si F.A.I. (Federatia Anarhistă Iberică) exercitau o puternică influentă asupra a 1.500.000 de muncitori industriali si a numerosi tărani săraci; ele întretineau în rândul categoriilor sociale defavorizate un sens al "actiunii directe" si o tensiune revolutionară deosebit de puternică (30). Anarhistii îsi manifestau intentia de a stabili un iluzoriu "comunism liberator", declansând în acest scop numeroase greve si tentative de lovitură de stat (31).
Si partidele de centru erau numeroase si divizate. Cele mai importante erau Partidele Liberal, Democrat Radical si Agrarian. Dar regimul parlamentar, care trebuia să asigure functionarea mecanismului politic, nu era suficient consolidat (32). Frictiunile si ciocnirile dintre puterea legislativă si cea executivă au fost, prin traditie, continue, ca urmare a amestecului activ al regelui în politica internă si externă (33). Această practică a fost continuată si de presedintii Republicii spaniole. De asemenea, lipsa partidelor unitare la nivel national întretinea frământările, căci în toate provinciile continuau să existe formatiuni politice distincte (34).
Pentru a avea o imagine generală asupra cauzelor care au generat si au întretinut instabilitatea politică în perioada premergătoare izbucnirii războiului civil, la factorii enumerati mai sus trebuie să adăugăm tendinta continuă a Bisericii catolice de a-si consolida pozitiile si a-si spori autoritatea, precum si amestecul constant, iar uneori direct, al înaltilor prelati ecleziastici în chestiuni care priveau strict viata parlamentară sau activitătile politice extraparlamentare (35).
Decăderea liberalismului si neajunsurile vietii parlamentare au avut ca rezultat faptul că, începând mai ales din 1932-1933, masive segmente ale electoratului s-au îndreptat către cele două extreme politice, astfel încât confruntarea politică devenea treptat o luptă înversunată între doi combatanti ireconciliabili: socialistii, sprijiniti de sindicatele anarhiste si de comunisti, si conservatorii laici si clericali, secondati de armată si de grupările profasciste. Acesta era, asadar, un caz tipic de "criză a democratiei" (36). La rândul său, presa spaniolă, în articolele de fond si comentariile pornind de la diferite aspecte ale realitătii, exacerba conflictele politice. Acuzatiile, calomniile, îndemnurile la răzbunare în numele "luptei de clasă" sau al păstrării "fiintei nationale" incitau si mai mult un popor deja divizat. Dintre publicatiile incriminate, Ignatio Ortega Salavedra (37) mentiona: "Mundo Obrero" si "Bandera Roja", organe de presă ale comunistilor; "Claridad", oficiosul Falangei spaniole; "Cuatro Caminos", revistă a sindicatelor anarhiste; "Politica", organ al republicanilor de stânga etc.
Desi miscarea monarhistă din 10 august 1932 a fost repede înăbusită, în primul rând datorită slabei sale organizări, guvernul de coalitie republicano-socialist nu a folosit situatia pentru a lua măsuri hotărâte împotriva extremismului politic si nici pentru rezolvarea sarcinilor democratice care stăteau în fata societătii spaniole, adică solutionarea problemelor agrară, natională si a învătământului, imperios necesare în vederea remedierii înapoierii economice si sociale în care se afla tara. Populismul, demagogia si veleitarismul au fost elemente ale disolutiei republicane care au favorizat, pe termen scurt, actiunile dreptei conservatoare si care, pe termen lung, ar fi provocat compromiterea ideii de "republică", chiar fără vărsare de sânge. Această supozitie este împărtăsită de numerosi istorici ai problemei si politologi de diferite orientări (38).
Organizatia fascistă C.E.D.A. (Confederacion Espanola de Derechas Autonomas) a obtinut succese în alegerile municipale partiale din aprilie 1933 (imediat după preluarea puterii de către Hitler în Germania), actiunile sale devenind tot mai curajoase. Atacurile fascistilor erau îndreptate, cu precădere, împotriva regimului democratiei parlamentare (39). În octombrie 1933, tulburarile produse de organizatiile anarhiste si de cele fasciste au condus la o criză de guvern care va compromite definitiv republica (40).
La alegerile din octombrie 1933, fortele de dreapta au reusit să obtină un număr foarte mare de deputati. Cei de stânga s-au prezentat în alegeri dezbinati, fără un program limpede si concret, menit să satisfacă pe numerosii cetăteni dezamăgiti si dezgustati mai ales de brutalitatea cu care Ministerul de Interne i-a reprimat pe muncitorii si tăranii care revendicau unele îmbunătătiri ale situatiei lor. În plus, conducătorii anarhisti au dat ordin C.N.T. de a se abtine de la vot. La 16 noiembrie 1933, pe baza unui acord secret între Partidul Conservator si C.E.D.A., care pentru moment rămânea în umbră, Alejandro Lerroux a format un guvern de coalitie între conservatori si na^ionalisti. Noile forte conducătoare se serveau de vechile institutii republicane pentru a-si înfăptui programul lor de anulare a tuturor reformelor sociale, de revizuire a Constitutiei si de distrugere a republicii (41). O parte a conservatorilor dorea instaurarea unei monarhii constitutionale de tip britanic. Dar si conservatorii erau dezbinati, în rândurile lor putând fi distinse cel putin patru mari curente: cei de extremă dreaptă, ultraconservatorii clericali, conservatorii moderati si conservatorii "liberali" (42). Conservatorii spanioli au comis si marea greseală de a folosi extrema dreaptă (respectiv Falanga) drept fortă de soc împotriva stângii. La 4 octombrie 1934 erau inclusi în guvern trei noi membri, având o orientare fătis fascistă (43). În replică, socialistii au organizat numeroase greve cu un pronuntat caracter politic, iar la 5 octombrie a fost declarată la Madrid grevă generală. La Barcelona au izbucnit confruntări între partidele republicane catalane si guvernul Lerroux. Alte tulburări s-au produs la Zaragoza si Oviedo si a fost declarată o grevă generală a muncitorilor agricoli. Dar la Barcelona si la Madrid guvernul a redevenit rapid stăpân pe situa^ie si a reusit să-i aresteze pe cei mai multi dintre conducătorii republicani si socialisti. Politia făcea tot posibilul pentru a-l aresta pe Indalecio Prieto, acuzat de a fi principalul conducător al miscării (44). Printre cei arestati deja se numărau Largo Caballero, Manuel Azana, Gonzales Pena si altii.
În Asturia, socialistii si comunistii au înfiintat "Alianza obrera" (Alianta muncitorească), declansând o insurectie armată a minerilor (26-29 octombrie 1934), la care însă anarhistii nu au luat parte (45). Singurii care, în cele din urmă, si-au asumat răspunderea pentru izbucnirea ei au fost comunistii, prin manifeste si organele de presă ilegale "Bandera Roja", "El Soviet", "Frente Rojo" si "Lucha" (46). Ca urmare, generalul Francisco Franco a format o armată bazată în principal pe forta de soc a Legiunii străine, adusă în mare grabă din Maroc. Aceste forte au dezlăntuit împotriva minerilor asturieni o represiune feroce (400 de morti, peste 1000 de răniti si aproximativ 3000 de persoane arestate) (47). Insurectia comunistă socase, la rândul ei, prin numărul mare de victime facute printre preotii si călugăritele catolice, care au fost fie împuscate, fie închise si arse împreună cu lăcasurile de cult.
Indalecio Prieto a reusit să fugă, ascuns în portbagajul unei masini, în Franta. Între el si Largo Caballero exista, de altfel, o mare rivalitate, Prieto fiind împotriva răscoalei, dar declarând că s-a supus hotărârii partidului său, asumându-si, prin intermediul socialistilor, conducerea miscării din Asturia. Dar Caballero era conducătorul proiectatei răscoale din Madrid, astfel încât Prieto îl considera pe acesta răspunzător pentru esec. A fost nevoie ca un prieten al lui Caballero, Julio Alvarez del Vayo, să meargă la Paris pentru a încerca să-i împace. El insista pentru unitatea socialistilor, dar tentativa sa nu s-a bucurat de succes.
Organele de sigurantă spaniole au gasit la sediile conspirative ale comunistilor o serie de documente care evidentiau faptul că această insurectie fusese plănuită cu mult timp înainte, respectiv din anul 1933, conform unui plan general de actiune elaborat de către Comintern, plan care prevedea, printre altele, distrugerea legăturilor cu celelalte provincii, arestarea si "neutralizarea" imediată a conducătorilor regionali ai partidelor rivale, proclamarea Asturiei drept republică sovietică independentă. Asadar, reiesea în mod clar faptul că remanierea guvernamentală din 4 octombrie 1934 a fost doar pretextul, si nu cauza miscărilor de stânga (48). Agitatia va continua cu si mai multă vigoare (49). Măsurile de austeritate la care a recurs guvernul Lerroux au contribuit, de asemenea, la sporirea nemultumirilor populatiei (50). Propaganda stângistă definea perioada anilor 1934-1935 drept "bienio negro" (cei doi ani negri) si înfatisa în mod simplist confruntările politice, economice si sociale din Spania drept lupta dintre "clasa muncitoare în aliantă cu tărănimea muncitoare" si "oligarhia funciară, marea burghezie si uneltele acestora - armata, Biserica catolică si Falanga" (51).
Guvernul numea în fruntea armatei ofiteri recunoscuti drept adversari ai regimului, ca generalul Goded, director al Aeronauticii, generalul Franco, din 1935 seful statului major al armatei, si colonelul Joaquin Gallarza, comandantul fortelor aeriene. Însusi ministrul de război, Gil Robles, avea aceeasi orientare (52). Alt motiv care stârnea indignarea cetătenilor era coruptia cercurilor guvernamentale. Extrema dreaptă, pentru a compensa slăbiciunea guvernului, intensifica preparativele de organizare a unor detasamente de ucigasi înarmati cu pistoale (asa-numitii "Pistoleros"). Ei au si savârsit un atentat împotriva deputatului socialist Jimenez de Asua, vicepresedintele Cortes-urilor, atentat care s-a soldat cu o victimă (53).
În fata pericolului fascist tot mai evident, încă în mai 1935, Partidul Comunist, prin secretarul său general, Jose Diaz, a propus celorlalte partide de stânga si de centru realizarea Frontului Popular Antifascist. În decembrie 1935 a fost lichidată sciziunea sindicală, creându-se U.G.T. (Uniunea Generală a Muncii); în aceeasi lună, organizatiile de tineret ale Partidelor Comunist, Socialist si Republican de stânga au constituit un front unitar, condus de comunistul Santiago Carillo (54). O lună mai târziu, era semnat Pactul Frontului Popular.
În urma frământărilor din sânul populatiei, presedintele republicii, Niceto Alcala Zamora, a semnat un decret de dizolvare a Cortes-urilor. Alegerile pentru noul Parlament urmau să aibă loc în februarie 1936. În vederea obtinerii succesului în aceste alegeri, la 15 ianuarie se constituia Frontul Popular, o creatie hibridă, care grupa următoarele partide si formatiuni politice: Partidul Comunist, Partidul Socialist Muncitoresc, Federatia Tineretului Socialist, Partidul Sindicalist, Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă, Uniunea Generală a Muncii, Uniunea Republicană, Partidul Republican de stânga si unele sectoare ale radical-socialistilor (55). Partidele care dominau Frontul prin numărul membrilor si simpatizantilor lor erau Partidul Republican si Partidul Socialist Muncitoresc. La rândul lor, comunistii erau bine organizati si dispuneau de mijloace financiare surprinzător de mari. În conformitate cu punctul de vedere cominternist, si comunistii spanioli considerau în acel moment că fascismul era principalul pericol la adresa stângii
- Sumele primite de Partidul Comunist din Spania de la Comintern, prin intermediul unor cooperative de credit franceze sau belgiene, au fost estimate la peste 4.000.000 de franci francezi
- Ca o expresie a mobilizării generale a stângii, realizată cu acest prilej, merită consemnat faptul că si sindicalistii din C.N.T. au renuntat la obisnuitul apolitism anarhist si s-au hotărât să voteze candidatii Frontului Popular.
Desfăsurate într-o atmosferă de intolerantă si violentă, alegerile parlamentare din 16 februarie 1936 au cunoscut un important grad de absenteism. Absenteismul si actele de violentă care au marcat aceste alegeri au făcut posibilă puternica lor contestare ulterioară si punerea sub semnul întrebării a legitimitătii guvernului rezultat în urma lor. Conform datelor furnizate de Comisia electorală (58), doar 51,3% din electorat s-a prezentat la urne. Rezultatele alegerilor au fost următoarele: Frontul Popular 147 mandate; Partidul Social-Democrat 121 mandate; Partidul Liberal 96 mandate; Partidul Conservator 83 mandate; Uniunea Monarhistă 26 mandate; alte partide (inclusiv C.E.D.A.) 27 mandate (59). Conservatorii au pierdut aceste alegeri deoarece au fost dezbinati. Pentru a obtine majoritatea în Cortes si a putea forma guvernul, Frontul Popular si-a asociat puternicul grup parlamentar social-democrat, recompensat cu ministerele pe care le solicitase, respectiv Externele, Justitia, Munca si Ocrotirile sociale, plus mai multi subsecretari la Interne, Învătământ, Agricultură si Lucrări publice. Desi Frontul Popular si social-democratii întruneau împreună o fragilă majoritate parlamentară (268 de deputati din 500 sau 53,6%), ei nu obtinuseră decât 4.206.156 de voturi, fată de 4.464.000 pentru partidele de centru si de dreapta (60). În ceea ce priveste numărul de mandate obtinute în cadrul Frontului Popular, proportia era următoarea: Partidul Republican 85; Partidul Socialist Muncitoresc 41; Partidul Comunist 17; alte partide mai mici 4 (61). Diviziunea nationalistilor si absenta endemică a claselor mijlocii au accentuat tensiunea revolutionară.
Comunistii, fără a mai astepta constituirea noului guvern si realizarea promisiunilor electorale, au eliberat pe toti detinutii din închisorile madrilene (30.000, dintre care doar 1040 din motive politice) (62), au organizat greve pentru cresterea salariilor si au trecut la ocuparea prin fortă a pământurilor marilor proprietari. Imediat după constituirea guvernului, vechile neîntelegeri dintre socialisti si comunisti au reizbucnit. Comunistii urmăreau să acceadă la principalele pârghii ale puterii de stat. Deputatii comunisti Dolores Ibarruri, Juan Modesto si Luis Delague au instigat deschis, de la tribuna Parlamentului, la asasinarea rivalilor politici. De exemplu, Dolores Ibarruri, într-un discurs din seara de 16 iunie 1936, afirma: "Dacă mai există la noi generali reactionari care, la un moment dat, atâtati de elemente de teapa lui Calvo Sotelo (principalul reprezentant al dreptei, n.n.), ar putea să nu execute ordinele guvernului, atunci mai există la noi si solda^i eroi, ca de pildă caporalul din Alcala, care pot să-i pună cu botul pe labe (...). Locul lui Gil Robles si Calvo Sotelo nu este aici, în Cortes, ci într-o groapă la doi metri sub pământ" (63).
Primul guvern format după obtinerea victoriei în alegeri era condus de Manuel Azana, dar nici socialistii, nici comunistii, nu aveau vreun reprezentant în cadrul său. În cadrul unei sesiuni istorice, Cortes-urile l-au destituit pe presedintele republicii, Niceto Alcala Zamora. Până la adunarea comună a deputatilor care urmau să-l aleagă pe Azana ca presedinte, s-a hotărât ca în locul lui Zamora să fie numit provizoriu Diego Martinez Barrio. Primul guvern a trecut însă cu destulă încetineală la punerea în practică a prevederilor programului Frontului Popular. Noul presedinte l-a însărcinat pe Santiago Casares Quiroga cu formarea celui de-al doilea guvern. Acesta a format un nou cabinet în exclusivitate republican, la care nu participau, în continuare, socialistii si comunistii. Casares, în afară de presedintia Consiliului de Ministri, mai detinea si portofoliul de Război.
În întreaga tară starea de tensiune sporea, aveau loc numeroase incidente sângeroase între exponentii extremei drepte si cei ai stângii, soldate cu mai multe zeci de morti si răniti, în principalele orase ale tarii: Madrid, Bilbao, San Sebastian, Barcelona. În urma escaladării terorismului (care a atins si principalele gări ale Madridului, ca si postul national de Radio) (64), deputatii monarhisti s-au retras din Parlament (65). Deja se putea vorbi de începutul războiului civil (66). Fascistii au răspândit o "lista neagră" cu numele a 14 militari republicani, care trebuiau să fie suprimati de "Pistoleros". Dintre acestia, curând au fost asasinati căpitanul Faraudo si locotenentul Castillo, primele două nume aflate pe lista. Ca urmare, la 15 martie 1936, era arestat Jose Antonio Primo de Rivera jr., seful Falangei, iar la 13 iulie 1936, militiile de asalt anarhiste comandate de Castillo, indignate de pasivitatea guvernului fată de uciderea acestuia, au hotărât să-si facă singure dreptate si să-si răzbune comandantul, asasinându-l pe Calvo Sotelo, presedintele C.E.D.A. (67), adevăratul conducător al fortelor care pregăteau rebeliunea. În urma acestui act, tensiunea a atins apogeul. Înmormântarea lui Sotelo a prilejuit una dintre cele mai masive demonstratii organizate de către adeptii dreptei si, în acelasi timp, o trecere în revistă a fortelor pe care puteau conta. Conducerea luptei împotriva guvernului si a comunistilor era preluată de ofiterii cu vederi conservatoare si autoritare, grupati în "Uniunea Militară Spaniolă". Spania suferea din pricina unor forte armate prea numeroase (68), care reprezentau o grea povară pentru bugetul na^ional (69) si frânau activitatea puterii civile. Din vremea regelui Alfonso al XlII-lea, comandantii armatei din Marocul Spaniol se bucurau de o consideratie deosebită, formându-se asa-zisa camarilă a generalilor "africanisti" (70). Nici un guvern sau om politic nu ar fi îndrăznit, fără a-si periclita cariera, să limiteze si să controleze prerogativele armatei. Corpul ofiteresc împărtăsea, în general, conceptii conservatoare, era în marea sa majoritate atasat ideii monarhice si analiza si interpreta existenta socială prin prisma conceptiei elitiste, ierarhice si disciplinare specifice oricărei armate. Dar la nivelul trupei, armata era, si ea, extrem de divizată (71), iar partizanii republicanilor dispuneau de extrem de putine cadre de conducere (200 de ofiteri, majoritatea având grade inferioare, dintr-un total de 15.000) (72).
În acest timp, fortele de dreapta s-au regrupat si au organizat asaltul împotriva republicii. În fruntea pregătirii complotului s-au situat, în primul rând, Falanga, organizatie fascistă creată în anii 1932-1933, si sefii castei militare, grupati în "Uniunea Militară Spaniolă". În martie 1936, seful acestei Uniuni, generalul Jose Sanjurjo, a întreprins o călătorie la Berlin, unde a discutat cu conducătorii nazisti planul rebeliunii. La câteva zile după formarea guvernului Azana, un grup de generali, printre care Francisco Franco, Emilio Mola, Enrique Varela, Luis Orgaz si altii, au tinut o adunare conspirativă pentru a decide initierea unei lovituri de stat. În lunile care au urmat, au avut loc contacte între reprezentantii castei militare si cei ai Falangei si ai altor grupări de dreapta si profasciste si a fost fixat, în amănuntime, planul rebeliunii. Căpeteniile, Primo de Rivera si generalul Sanjuijo, erau secondate de următorii generali: Fanjul la Madrid, Goded la Barcelona, Mola la Burgos, Cabanellas la Zaragoza, Queipo de Llano la Sevilla, Aranda la Oviedo si Major-Trujillo la Bilbao. Planul a fost elaborat la 25 mai 1936 de generalul Mola, fostul director general al Sigurantei în timpul lui Primo de Rivera, ultimul prim-ministru autoritar al regelui Alfonso al XlII-lea. El prevedea ocuparea rapidă a principalelor centre economice si militare ale Spaniei, urmată de preluarea controlului asupra Madridului (73). Mola "avea în memorie fisele tuturor personalită^ilor spaniole si distribuise rolurile ca la Operă." (74) El personal urma să se ocupe de nordul tarii, zona considerată cea mai dificilă, unde încerca să realizeze alianta cu bascii si cu catalanii. Lui Franco îi revenea Marocul Spaniol, Queipo de Llano trebuia să se ocupe de Sevilla si de Andaluzia, iar Goded de Baleare si de Catalonia. lar popularul general Sanjurjo, aflat în exil la Lisabona, trebuia să preia conducerea întregii revolte militare. La 5 iunie 1936, cu sprijinul generalilor conservatori, a fost întocmit si un plan civil pentru constituirea unui "Directorat provizoriu", alcătuit din cinci membri, care să înlocuiască guvernul Frontului Popular (75).
Planul nu a reusit decât partial. În noaptea de 17 iulie, postul de Radio Ceuta din Marocul Spaniol a transmis, în câteva rânduri, următoarea stire, aparent banală: "În toată Spania cerul e fără nori." (76) Era semnalul convenit între insurgenti pentru dezlăntuirea atacului. Dar Sanjuijo a murit într-un accident de avion, la decolarea de pe aeroportul din Lisabona. La 18 iulie 1936, rebeliunea a început prin răzvrătirea garnizoanei din Melilla. Curând, răscoala s-a extins în Maroc si Navarra. La Barcelona, cea mai mare parte a garnizoanei se răsculase sub conducerea generalului Goded, comandantul regiunii militare Baleare, sosit cu hidroavionul pentru a prelua comanda rebeliunii. Atitudinea altor garnizoane din provincie (mai ales Ceuta si Tetuan) era foarte confuză. Nu mult timp după aceea, Marocul Spaniol a căzut complet în mâna rebelilor. În 20 iulie aveau loc primele miscări din garnizoana Madridului. Guvernul Casares, discreditat din cauza lipsei de energie si a neputintei de a împiedica rebeliunea, a demisionat, în locul său formându-se un nou guvern, prezidat de Martinez Barrio. "Era un guvern cu o marcată tendintă de dreapta si care chiar de la prima declaratie si-a afisat intentiile de a pactiza cu rebelii." (77) Împotriva lui au avut loc puternice manifestatii de stradă, încât a fost nevoit, la rândul său, să demisioneze. Imediat, stânga republicană, cu participarea celorlalte partide ale coalitiei, a format un nou guvern, în frunte cu Jose Giral, care a distribuit arme populatiei din Madrid.
Rebeliunea a fost, încă de la început, sprijinită de guvernele Germaniei naziste si Italiei fasciste, care au trimis în Marocul Spaniol un mare număr de avioane, cu ajutorul cărora trupele generalului Franco au fost transportate peste Marea Mediterană, în sudul Spaniei. În continuare, ele au trimis rebelilor cantităti masive de tancuri, avioane, piese de artilerie, mitraliere etc., precum si numeroase unităti militare regulate; la ajutorarea franchistilor a participat si dictatorul portughez Salazar.
La izbucnirea războiului civil, armata din Africa număra 32.000 de oameni (dintre care jumătate trebuiau să rămână pe loc pentru a mentine ordinea), iar armata metropolitană avea 40.000 de ostasi, dintre care cea mai mare parte erau tineri putin deprinsi cu războiul. Dacă cele două trupe combatante nu ar fi fost sustinute de peste hotare, războiul s-ar fi încheiat, fără îndoială, cu mult mai repede si ar fi făcut incomparabil mai pu^ine victime si pagube materiale (78). Virtual terminat în cursul toamnei 1936, războiul civil a dus la deruta republicanilor. După această dată el a fost continuat exclusiv datorită ajutorului străin. A fost un război de uzură, care a dus la distrugerea integrală a tării si a mărit cu mai mult de jumătate numărul mortilor.
În septembrie 1936, presedintele Azana a acceptat si demisia guvernului Giral, formându-se un guvern prezidat de liderul socialist Largo Caballero, cu participarea reprezentantilor partidelor care alcătuiau Frontul Popular (Socialist, Comunist, partidele republicane, cele nationaliste basc si catalan).
La 1 octombrie, Junta, întrunită la Burgos, apreciind că generalul Franco, prin autoritatea sa în rândurile armatei, prin trecutul fără pată si prin relatiile sale externe, era elementul cel mai reprezentativ, îi încredinta conducerea supremă a miscării insurectionale.
Republicanii au reusit, totusi, să păstreze Capitala, în urma asaltului dat asupra cazărmii Montana, controlată doar de 120 de soldati. Generalul Fanjul a fost silit să se predea (79). Acesta a fost un act de o deosebită importantă militară si politică, punându-si amprenta asupra evolutiei ulterioare a evenimentelor. După Madrid, rebeliunea a fost înfrântă si la Bilbao si Barcelona. Acest fapt nu este deloc întâmplător, dacă tinem cont că cele două mari orase erau capitalele istorice ale unor regiuni cu vechi pretentii de independentă - Tara Bascilor si Catalonia (80).
În schimb, alte importante centre industriale, precum Malaga si Alicante, au rămas sub controlul taberei nationaliste, ca si zona industrializată din nord, contrazicând teza conform căreia zonele traditionale "muncitoresti" ar fi fost eminamente republicane (81). Guvernul nu a reusit, din start, să păstreze decât un sfert din teritoriul tării, dar cu cele mai importante centre urbane si zone agricole. Explica^ia privind atasamentul Cataloniei si al Tării Bascilor fată de cauza republicană este simplă: populatia acestor regiuni spera ca, prin comunism, să îsi constituie propriile republici, fie chiar si "sovietice".
Nationalistii detineau controlul în Canare, Baleare, Maroc, Sevilla, Zaragoza, în regiunile Leonului si vechii Castilii si în cea mai mare parte a Galiciei. Ei beneficiau, fată de republicani, de unele avantaje considerabile: depăsind rivalitatile si lupta pentru influentă, tabăra nationalistă prezenta forte unificate si deosebit de eficiente. Acest fapt se datora, pe de o parte, unei omogenităti sociale, în cadrul taberei nationaliste aflându-se oameni cu simtul proprietătii (elemente burgheze mici si mijlocii, proprietari funciari, finantisti, rentieri, categorii înstărite de la orase si sate si, bineînteles, intelectuali), iar, pe de altă parte, erau condusi de cadre cu experientă, la baza activitatii cărora stăteau principiile centralizării si ale ierarhizării. Nationalismul a furnizat ideologia necesară purtării războiului, trupele de elita reprezentau liantul lor primordial (82), iar franchistii dispuneau de un partid unic, ierarhizat si disciplinat, spre deosebire de adversarii lor.
Alături de armată s-a aflat Biserica catolică, forta politică cea mai puternică si mai bine organizată a Spaniei. Cu ajutorul ei, Franco a reusit să transforme războiul purtat de nationalisti într- o "cruciadă". La 1 iulie 1937, într-o scrisoare colectivă, episcopii spanioli îi acordau binecuvântarea si îl declarau "izbăvitor al Patriei". La rândul său, Falanga dispunea de 150.000 de membri activi si de alti numerosi simpatizanti (83).
Încă din 1934, F.E.T. (Falanga Espanola Tradicionalista) a formulat un program în 26 de puncte, inspirat direct din fascism, si în care spiritul na^ional era dus până la paroxism; în care Biserica era respectată, fiind solicitat sprijinul acesteia, si în care, în mod firesc, marxismul era aspru combătut. Luptei de clasă, promovată de către comunisti, i se substituiau o serie de reforme agrare limitate si unele nationalizari (de bănci si căi ferate). În rest, programul Falangei era echivoc si demagogic, proclamând, după exemplul italian sau cel german, "noua ordine" (84).
În zonele în care existau organizatii ale Falangei, au fost înfiintate formatiuni paramilitare si chiar structuri economice paralele celor existente. Falanga a reprezentat pentru Junta nationalistă condusă de Franco o fortă utilă spre a fi folosită pe front sau în actiunile de tip politienesc, dar nu si un partener cu pozitii solide pentru tratative politice; nu întâmplător a fost tinută departe de centrul de decizie, Franco reusind să o neutralizeze si să o subordoneze (85).
Regimul autoritar care se crea avea să poarte amprenta calculatului sef militar si om politic care a fost Francisco Franco, gata să se sprijine pe orice ideologie, chiar si ultraconservatoare, sau pe un amalgam de asemenea idei, dar centrată în fond pe o singură idee si ambitie - salvarea si propăsirea patriei sale. Din această perspectivă, putem afirma că nici cei mai aprigi opozanti ai sai, cu exceptia comunistilor, nu i-au pus sub semnul întrebării patriotismul sau religiozitatea.
În felul acesta, Franco a devenit, concomitent, comandant suprem al armatei, sef al guvernului si al statului, nefiind îngrădit de Constitutie, de nici o legislatie specială, fiind scutit, de asemenea, de prezenta oricărui corp reprezentativ care să îl poată interpela sau sanctiona. Din acest moment se putea vorbi în Spania de conturarea regimului franchist, axat în jurul generalului, al "omului providential", răspunzător numai în fata propriei sale constiinte (86).
Se cuvine subliniat faptul că trăsăturile caracteristice ale regimului franchist erau diferite de bazele ideologice ale statelor fasciste, cu toate că au existat o serie de puncte de convergentă între cele două tipuri de regim politic. Franchismul s-a inspirat din fascismul italian, a fost un regim autoritar, o dictatură personală în anumite perioade, sprijinită pe armată si pe grupările politice de dreapta si de extremă dreaptă. Sub rezerva relativitatii si în sensul unei inevitabile schematizări, putem aprecia că statul franchist s-a caracterizat prin următoarele trăsături principale: Principiul autoritarismului, care se realiza prin concentrarea tuturor puterilor în stat în mâinile unui "Conducător" (El Caudillo); în această conceptie, statul apărea ca instrumentul vointei unipersonale. Suprematia statului, potrivit căreia statul era organizatia juridică a elitei (în principal a elitei economice, dar si a celei intelectuale). Prin declararea suprematiei statului se încerca contracararea teoriei suveranitătii poporului, baza legitimitâtii puterii de stat democratic.
Autoritarismul, contrapus statului democratic, justifica interventia activă a statului în aproape toate domeniile vietii sociale. Sub lozinca preemtiunii statului s-a încercat limitarea oricăror forme de autonomie politică sau economică (cu rezultate partiale în spectrul politic si aproape nule în cel economic - deci bazele liberalismului clasic au supravietuit); scopul acestor actiuni era lichidarea oricărei posibilitati de rezistentă institutionalizată împotriva regimului.
La aceste trăsături definitorii am mai putea adăuga limitarea drepturilor si libertătilor cetătenesti, conducerea tarii prin decrete-legi, birocratizarea aparatului de stat, hipertrofia organelor de represiune, proclamarea constrângerii extraeconomice etc. (ultimele două măsuri s-au dovedit temporare, necesare, în contextul desfăsurării războiului, pentru obtinerea victoriei).
Merită semnalat faptul că unele trăsături mai sus mentionate au apărut, cu intensitate diferită, si în alte regimuri, inclusiv comuniste. Regimului franchist, însă, îi era caracteristică aparitia tuturor acestor trăsături, dar cu o instensitate minimă, ceea ce a determinat acea diferentiere calitativă pe baza căreia se poate delimita regimul patronat de către Francisco Franco de alte regimuri dictatoriale sau totalitare (87).
După două zile de la izbucnirea războiului civil, ordinea politică stabilită era aproape în întregime înlăturată în teritoriul controlat de fortele republicane (88); peste tot, militiile si patrulele de control "muncitoresc", apartinând diferitelor partide si grupări participante la coalitia guvernamentală, se substituiau armatei si politiei, poate cu speranta de a combate mai eficient actiunile armatei franchiste, sigur însă, de a accede la o putere mult râvnită, însă imposibil de obtinut în acest mod; de aici si confruntările sângeroase care vor măcina ulterior tabăra republicană, între principalii exponenti ai acesteia: socialistii, anarhistii si comunistii.
Dacă statul si administratia nu au fost înlăturate în mod practic, deoarece guvernul a subzistat la Madrid si la Barcelona, ele au fost totusi deposedate de toată activitatea efectivă de către noua putere, care a încercat să se organizeze pe baza înarmării categoriilor sociale cele mai defavorizate si, bineînteles, ignorante. În Catalonia, Aragon sau Sevilla a avut loc o socializare a industriei, a comertului si a pământului, urmată de o inevitabilă scădere a productiei. La Barcelona, muncitorii au preluat controlul asupra transporturilor, serviciilor publice, presei si, bineînteles, asupra întreprinderilor industriale. În regiunile Aragon, Leon sau Estremadura au fost create, sub impulsul anarhistilor, colectivităti agricole, asociind tăranii mai mult sau mai putin voluntar, artizanii si comercian^ii locali. Fireste, abuzurile nu au lipsit. Totusi, în general, pentru a-i linisti pe moderati, comunistii au blocat măsurile de inspiratie colectivistă. În acest mod, a survenit în Spania o revolutie socială specifică, marcată de anarhism, cu un impresionant cortegiu de exagerări si samavolnicii, deoarece radicalismul în materie de democratie directă, economică, socială si politică, era fară precedent în această tară (89).
În urma numeroaselor acte de teroare produse, republicanii si-au pierdut tot prestigiul în lumea occidentală. Chiar entuziasmul initial al voluntarilor străini a dispărut în urma numeroaselor epurări pe care le-au patronat. Intelectualii occidentali angajati în Brigăzile Internationale, printre care Andre Malraux, care a condus aviatia republicană, înainte de a fi înlocuiti de sovietici, au descris pe larg grozăviile văzute si trăite. Printre numeroasele excese comise de comunisti se detasau în special profanările de biserici si morminte, pe larg descrise în presa occidentală, care, dimpotrivă, era mult mai discretă fată de atrocitătile celeilalte tabere. În tarile europene, în special în Franta, aceste descrieri au produs multă senzatie în sânul opiniei publice. De asemenea, maniera în care Uniunea Sovietică s-a amestecat în afacerile interne ale Spaniei, devenită teren de încercare pentru viitorul război mondial, a amplificat această senzatie si a stârnit numeroase proteste fată de tentativele de a include U.R.S.S. într-o aliantă antifascistă. Mai mult, la 14 aprilie 1937, guvernul lui Negrin a dat un decret prin care interzicea în mod expres orice critică la adresa regimului si a guvernului sovietic (90). Pe deasupra, în primăvara anului 1938, 70% din totalul sefilor armatei, aviatiei, tancurilor si artileriei republicane erau comunisti (91). Liderul socialist Largo Caballero avea să scrie, în acest sens, în memoriile sale: "Pe unele fronturi se remarca o preferintă iritantă pentru soldatii comunisti. Încăltăminte, îmbrăcăminte, hrană, tutun, totul era pentru ei. Ceilalti erau un fel de cenusărese ale Brigăzilor. Era încă bine dacă nu li se trăgea un glont în spate. Am stiut că în unele spitale nu se ocupau decât de ranitii comunisti. Nici îngrijire, nici medicamente, nici alimente pentru necomunisti. Toată atentia era îndreptată spre comunistii afiliati partidului sau neofitilor. Partidul Comunist practica un prozelitism intens si abuza de simpatia pe care ajutorul său facuse să o atragă pentru Uniunea Sovietică." (92)
Tot în contextul mentionat, s-au conturat si limitele revolutiei spaniole. În primul rând, revolutionarii au neglijat preluarea controlului bancar, etalându-si astfel incapacitatea managerială în domeniul financiar, al devizelor, precum si în controlul relatiilor cu străinătatea.
Revolutia s-a desfasurat, de asemenea, inegal pe regiuni. Vechea stare de lucruri a fost aproape în întregime înlaturata în Catalonia, spre deosebire de Madrid si Tara Bascilor, unde elementele mic-burgheze au reusit sa-si mentina pozitiile economice si prestigiul social. Revolutia nu putea sa se extinda fara lupte în interiorul taberei republicane, numai ca razboiul contra fortelor nationaliste nu permitea macinarea energiilor celor care se pronuntau pentru o noua organizare economico-sociala si politica.
Dupa deruta provocata de primele momente ale rebeliunii franchiste, în tabara republicana a avut loc un intens proces de înarmare, organizare si clarificare ideologica. În cursul lunii iulie 1936 s-a încercat organizarea unui front larg, poate chiar prea larg, iar trupele franchiste trebuiau sa lupte nu numai cu efectivele guvernamentale, ci sa tina piept si unei revolutii sociale sui- generis. De altfel, ceea ce nu se reusise sa se realizeze prin reforme în cei peste cinci ani de regim republican, era imposibil de realizat prin revolu^ie si razboi civil. Revolutia, fara efortul militar aferent, nu ar fi fost posibila; totul depindea de soarta razboiului. Transformarile social-politice au fost, în mod paradoxal, un motor, dar si o frâna în calea efortului de razboi, efort care, în functie de desfasurarea operatiunilor strategice, a influentat într-un sens sau altul viata social-politica (93).
Problema concreta si dramatica, prin urgenta situatiei militare, era cea referitoare la asigurarea unitatii diferitelor forte componente ale blocului republican, problema ramasa nerezolvata. Santiago Carillo, fostul secretar general al Partidului Comunist Spaniol, exprima sintetic aceasta realitate în urmatorii termeni: "Fiecare partid, fiecare organizatie componenta a Frontului Popular, a continuat sa aiba ziarele sale, asociatiile sale, propaganda sa, pastrând formele lor de organizare independente, caracteristicile lor proprii. A fost o confruntare permanenta, ce a mers de la lupta de idei pâna la ciocniri armate sângeroase." (94)
Fiecare partid deci, fiecare organizatie participanta la Frontul Popular, chiar centralele sindicale precum cea anarhista C.N.T., aveau propriile lor militii înarmate si formatiuni paramilitare, care deseori încercau sa-si rezolve diferendele ideologice prin sângeroase confruntari armate. De cele mai multe ori, aliantele erau vremelnice: camarazii dintr-o anumita perioada puteau deveni, si au si devenit de altfel, dusmani înversunati în alt interval de timp si în alta conjunctura politica. Militiile anarhiste, împreuna cu cele socialiste, adeseori luptau cu formatiunile comuniste, în principal pentru diminuarea influentei evreiesti în cadrul celor din urma. Totodata, se urmarea diminuarea influentei Moscovei exercitata în Spania, ca si în alte parti, prin evrei, elemente "internationaliste" prin excelentă. În tabăra franchistă, componenta antisemită era minoră, anemic reprezentată de către falangisti. Se cunoaste, de altfel, faptul că generalii Sanjurjo si Queipo de Llano erau amândoi francmasoni, iar Franco, atât din partea tatălui cât si a mamei, avea o îndepărtată ascendentă evreiască (95). În privinta generalului Franco, antisemitismul si nationalismul său au fost moderate si conjuncturale, dictate de necesitatea obtinerii de material militar german (96). La rândul lor, militiile trotkiste atacau regimentele armatei republicane pentru motive în fond minore. Formatiunile paramilitare ale partidelor burghezo-moderate părăseau, în anumite situatii, fără luptă linia frontului în fata efectivelor franchiste, fiind apoi acuzate de "trădare" si atacate violent de celelalte organizatii radicale si de formatiunile lor paramilitare.
Această stare de lucruri nu avea nici pe departe darul de a consolida tabăra republicană. Pierderile de vieti omenesti, de bunuri materiale, si distrugerea unor monumente de artă le depăseau substantial pe cele produse de către trupele aflate sub comanda lui Franco. Distrugerile cele mai semnificative s-au înregistrat în perioadele de confuzie totală, precum în mai 1937 sau în iulie 1938, când "toată lumea se lupta cu toată lumea", când combatantii nu mai aveau încredere în nimeni, nici în proprii comandanti, nici în camarazii de lângă ei, ci doar în arma pe care o tineau în mână.
De asemenea, raportul de forte pe plan international era defavorabil republicanilor: "noua ordine", fascismul, triumfase în câteva tări importante din Europa. Stânga spaniolă în general, si comunistii în special, nu puteau spera la un ajutor direct si masiv din partea Uniunii Sovietice si, în pofida opozitiei lor fată de statele fasciste, guvernele de la Londra si Paris nu intentionau să sustină o revolutie bolsevică în Peninsula Iberică (97). Aceste guverne au acordat, mai degrabă, un ajutor moral guvernului de la Madrid, în măsura în care acesta era capabil să restabilească ordinea republican-burgheză (98), grav amenintată de către comunisti si anarhisti, care erau elemente constitutive ale Frontului Popular. Abia după depăsirea acestei etape s-ar fi putut pune, eventual, problema unui ajutor material concret din partea lor. În acest context, nici pozitia oficială a Uniunii Sovietice nu diferea prea mult.
Expertii sovietici în probleme de politică externă stiau foarte bine că revolutia spaniolă era o revolutie artificial creată si întretinută de confratii lor de la Comintern si N.K.V.D. În plus, distanta care separa Spania de U.R.S.S., izolarea internatională pe care guvernul de la Madrid nu a stiut să o evite, precum si disponibilitatea Germaniei hitleriste, a Italiei fasciste, a Portugaliei sau a Ungariei de a sprijini masiv si direct tabăra franchistă, au facut ca orice ajutor sovietic, în fapt, să devină inutil, o "investitie" nerentabilă, în special după anul 1938. Stalin însă nu gândea în termenii "eficientei" politice, cu toate că simtul realitatii nu i-a lipsit. Pentru el, războiul civil din Spania a devenit o chestiune de prestigiu. Astfel se explică faptul că, în ciuda numeroaselor neajunsuri, tabăra republicană a fost sprijinită masiv de către U.R.S.S., poate chiar într-o măsură mai mare decât a fost Franco sustinut de către Germania si Italia (99). Începând cu luna octombrie 1936, elanul revolutionar scădea sensibil în intensitate; numai partidul trotkist P.O.U.M. si o fractiune minoritară anarhistă, "Martelo Nero" (Ciocanul Negru), se mai pronuntau pentru continuarea si "adâncirea" revolutiei. Partidul Socialist, Uniunea Generală a Muncii, partidele democrat- republicane si, bineînteles, Partidul Comunist, militau pentru un guvern "popular", care să unească, în viziunea lor, toate fortele de stânga, antifasciste si antidictatoriale, pentru a putea duce cu succes lupta contra trupelor franchiste. Chiar si cea mai mare parte a anarhistilor s-a lăsat convinsă că, în momentul respectiv, era necesară mai întâi renuntarea la revolutionarism, pentru a putea câstiga războiul. Lupta pentru putere, eventual un nou război civil în sânul taberei republicane, urma să se poarte numai după eliminarea lui Franco si a taberei nationaliste. A fost o întelegere tacită, pe care putini s-au arătat dispusi să o respecte până la capăt, după cum remarca Belisario Quintonella, seful contraspionajului republican (100).
La 4 septembrie 1936 s-a constituit la Madrid un guvern de coalitie condus de Largo Caballero, în care intrau, printre altii, cinci ministri socialisti si doi comunisti. Astfel, în aparentă, erau întrunite toate conditiile pentru a constitui un aparat de stat de tip clasic. În timp ce Comitetul militar din Catalonia trebuia să se dizolve si Comitetul provizoriu din Aragon accepta să se subordoneze puterii de stat, municipalitătile îsi reluau formal atributiile în detrimentul asa- numitelor "consilii ale muncitorilor si tăranilor", judecătoriile de stat înlocuiau tribunalele populare, iar o fortă de politie s-a reconstituit si a înlocuit treptat patrulele de "control proletar" (101). Se încerca deci o reîntoarcere la normalitate, lucru greu de realizat în conditiile concrete impuse de războiul civil. Muncitorii sau cei care se pretindeau a fi muncitori si acaparaseră diferite functii în administratie sau în patrulele de control nu erau destituiti, ci integrati noilor structuri.
La rândul lor, comunistii spanioli, ajutati de tehnicieni sovietici, actionau în vederea pregătirii intensive a noilor cadre (102), care ar fi urmat să înlocuiască în totalitate administratia locală si centrală care abia se constituiau. Era un gest de "perfidie" politică, sesizat prompt de către partenerii lor de guvernare. De exemplu, functionarul radical Fernando Gaetano Guzman compara politica promovată de către comunisti cu un laminor care "în final îti va lua nu numai mâna, ci te va strivi cu totul". Acelasi Guzman încerca, într-un interviu în presa franceză, să ofere o explicatie privind cadrele administrative si militare ale Spaniei, precum si lupta pentru ocuparea posturilor respective, având în vedere interesul comunistilor: "Cadrele vechi si cu experientă sunt cu Franco; cei pe care valul revolutiei i-a pus în functii de conducere sunt cu noi (radicalii, n.n.); muncitorii si tăranii sunt cu socialistii, cu agrarienii de stânga sau cu anarhistii. Comunistilor ce le rămâne? Cu exceptia tiganilor (gitanos) si evreilor - nimic." (103)
Pentru a-si largi suprafata politică, Partidul Comunist a luat apărarea categoriilor direct productive, exponentii proprietătilor mici si mijlocii, fără a reusi însă să îi si atragă. Ministrii comunisti, promovând o politică duplicitară, care se dorea o reeditare a N.E.P.-ului, făceau presiuni pentru ca puterea de guvernământ să refuze punerea capitalului bancar în serviciul colectivitătilor, măsură preconizată de către anarhisti. Concomitent, presa comunistă ducea o sustinută campanie propagandistică, prin care încerca să înfătiseze, într-un mod acceptabil pentru majoritatea populatiei, obiectivele Partidului Comunist si ale Internationalei a IlI-a: constituirea unui stat republican eficient, adâncirea "democratiei burgheze" (mai exact spus, adâncirea crizei democratiei), pentru ca la momentul oportun, care nu era specificat, probabil într-o fază avansată a revolutiei sociale, să se pună si problema trecerii la comunism (104).
În ciuda progreselor obtinute în restabilirea ordinii, Confederatia Natională a Muncii si Partidul Muncitoresc de Unificare Marxistă păstrau forte armate importante. Aveau loc confruntări sângeroase inutile în prima parte a anului 1937, cele mai grave fiind înregistrate la Madrid si Barcelona, în cursul cărora au avut de suferit peste 12.000 de persoane. În acest context, trebuie mentionată lupta fratricidă din Barcelona de pe data de 6 mai 1937, soldată cu peste 1700 de morti si 4000 de răniti. Urmare a fost arestarea celor considerati vinovati, în spetă a fruntasilor anarhisti, desfiintarea comitetelor anarhiste si reînfiintarea proprietătii private în locul fostelor colectivităti tărănesti din regiunile Toledo si Ciudad Real, create de către anarhisti.
În principalele orase controlate de guvernul Frontului Popular, fortele politienesti au dezarmat militiile muncitoresti-anarhiste si au ocupat sediile organizatiilor sindicale. La data de 27 septembrie 1937, la Barcelona, fortele guvernamentale, după mai multe ore de luptă, au ajuns la sediul C.N.T. S-au descoperit depozite secrete de arme si munitii de provenientă sovietică si cehoslovacă (105). Anarhistii au fost, după expresia lui Winston Churchill, "pusi la punct prin fier si foc" (106). Dar ordinea care a triumfat după aceste nefericite evenimente nu a fost nici pe departe o ordine liberală si democratică (107).
Încă din primăvara anului 1937, guvernul îsi înmultise institutiile represive. La 23 iunie 1937 au fost înfiintate, după modelul sovietic al "Marii Terori" staliniste, care era în plină desfăsurare, tribunale speciale, menite să reprime "trădarea si spionajul". În realitate, acestea serveau la înlăturarea opozantilor politici (108) si la intimidarea popula^iei civile, tot mai nemultumită de modul în care guvernul de la Madrid întelegea să-si exercite atributiunile.
Trebuie mentionată, de asemenea, crearea Serviciului de Investigatii Militare (S.I.M.). Acest organism cuprindea mai mult de 6000 de agenti, care se foloseau de ajutorul a peste 15.000 de informatori voluntari, poseda închisori proprii si lagărele sale de prizonieri, devenind, în câteva luni, o pârghie indispensabilă în mâna comunistilor spanioli (109).
În armată a fost restabilită vechea ierarhie militară si a fost repus în vigoare vechiul regulament disciplinar, ca răspuns la necesitătile momentului, nesesizate de către anarhisti, care se pronuntau în continuare pentru mentinerea militiilor populare, prost instruite si indisciplinate.
În domeniul economic, statul republican încerca să îsi aservească marile întreprinderi, care urmau a fi conduse prin cadre numite de stat (eterna clientelă a partidelor care gestionau puterea), care luau pe seama lor, sau, mai corect spus, îsi însuseau pe nedrept si în mod fraudulos dividendele actiunilor confiscate de la opozantii republicii. La acesti actionari-fantomă mai puteau fi adăugati noii îmbogătiti de pe urma comertului cu arme sau speculantii de alimente si alte produse de bază (110). În ateliere s-a încercat repunerea în vigoare a unei discipline stricte, fapt detestat de către muncitori, cărora aceste măsuri le amintea de anii guvernărilor conservatoare; reuniunile sindicale au fost interzise, iar în aprilie 1938 a fost constituit Consiliul Muncii. Acesta era compus din reprezentantii "patronatului", mai bine zis ai noilor îmbogătiti, ai muncitorilor si ai statului, având menirea de a arbitra conflictele sociale.
Din punct de vedere al vietii politice interne, Partidul Comunist si-a extins mereu influenta asupra armatei, reusind să îsi aservească organele de conducere în proportie de 50%. Cam în aceeasi proportie au fost controlate de către comunisti si posturile de comandă ale politiei, precum si mijloacele de informare în masă ale statului (111). Este lesne de observat că aceste procentaje în crestere depăseau cu mult ponderea si sprijinul de care se bucurau comunistii în rândurile populatiei.
Posturile-cheie în armata si politie au fost obtinute datorită presiunilor Moscovei, care ameninta să întrerupă aprovizionarea cu armament si munitii a guvernului de la Madrid.
Mentinându-se pe vechile pozitii, socialistii si anarhistii încercau să reziste, uneori coalizându-se, alteori făcând apel la "mase", la sustinătorii interni si externi, pentru a se putea opune si rezista puterii comuniste si a păstra posturile de conducere pe care încă le mai detineau. Chiar dacă între burghezia republicană si comunisti a existat o apropiere mutuală, pentru a-i înlătura pe anarhisti din Catalonia, Leon si Aragon, s-au mentinut permanent între acestia antagonisme ireductibile; în plan concret erau antagonismele dintre democratie °i totalitarism, dintre proprietate si colectivitate, dintre valoare si nonvaloare. Aceste antagonisme au înlăturat posibilitatea unei reconcilieri a tuturor republicanilor si reinstaurarea unui guvern puternic si credibil, capabil a guverna si a gestiona tara în acele momente critice, chiar dramatice prin repercusiunile asupra generatiilor viitoare.
În realitate, grija pentru generatiile viitoare nu a reprezentat o dominantă pentru nici unul dintre partidele componente ale Frontului Popular, si prin acest fapt, ca si prin altele, ele poartă o mare parte din responsabilitatea declansării războiului civil si a urmărilor sale.
Desfăsurarea operatiunilor militare în timpul războiului civil purta amprenta conditiilor specifice care au declansat si întretinut această criză, a eroismului si a spiritului de sacrificiu al poporului spaniol, obligat să lupte cu foamea, cu lipsurile, cu frica si, nu în ultimul rând, cu o serie de forte oculte, care urmăreau, în ultimă instantă, distrugerea statului spaniol si a civilizatiei iberice.
Prima mare ciocnire între fortele aflate în conflict a fost lupta pentru Madrid, obiectivul primordial al ofensivei franchiste de la începutul războiului. Ocuparea capitalei ar fi reprezentat un mare avantaj politic si militar pentru tabăra nationalistă, care avea promisiunea puterilor fasciste, dar si a altor state, conform căreia guvernul Franco va fi oficial recunoscut în momentul în care va detine Madridul (112). În vederea atingerii acestui obiectiv, comandamentul franchist a concentrat în acel sector principalele sale forte armate. Trupele franchiste, comandate de generalul Mola, se îndreptau spre Madrid din patru directii diferite, în patru coloane, numărând în total 120.000 de oameni, 700 de piese de artilerie (tunuri si aruncătoare) si 250 de care de luptă.
Prima mare ofensivă nationalistă asupra capitalei, desfăsurată în perioada noiembrie-decembrie 1936, ofensivă în cursul căreia luptele au ajuns până la periferiile Madridului, a fost oprita cu greu de fortele republicane, sprijinite îndeaproape de militari si consilieri sovietici si de unităti constituite din voluntari străini. Trebuie însă remarcat că idealurile zecilor de mii de voluntari din întreaga lume, care se angajaseră si combăteau în cadrul Brigăzilor Internationale, erau mult diferite de cele ale reprezentantilor guvernului si ale sovieticilor. Pentru ei, războiul reprezenta doar o cruciadă antifascistă internatională.
O nouă ofensivă împotriva Madridului, desfăsurată în ianuarie 1937 în sectorul Las Rozas - Majadahonda, s-a terminat cu o victorie modestă pentru trupele franchiste, care au reusit să înainteze cu 35 km si să ocupe patru sate. Aproape la fel s-a terminat si cea de-a treia ofensivă împotriva capitalei, cea de la Jarama, ofensivă la care au luat parte si unele unităti germane de artilerie si aviatie. În general, proportia fortelor aeriene în timpul războiului era de sase avioane ale nationalistilor fată de un avion al republicanilor (113). Finalitatea acestei ofensive era încercuirea completă a Madridului si instituirea blocadei, măsură preconizată de generalul Franco spre a salvgarda patrimoniul cultural, viata si averea cetătenilor din oras, chiar cu riscul prelungirii conflictului si al consolidării fortelor republicane, care continuau să primească masive ajutoare sovietice. Chiar de la începutul războiului, republicanii au fost ajutati si de guvernul mexican al presedintelui Lazaro Cardenas, care le-a trimis 12.000 de pusti (114).
Respingerea franchistilor pe frontul de la Jarama a determinat declansarea celei de- a patra ofensive, cea mai puternică, pe frontul de la Guadalajara, la nord-est de Madrid (115). La această ofensivă au luat parte numai trupe italiene, în fond tot corpul expeditionar italian, care debarcase cu putin timp înainte la Malaga (116). Bătălia de la Guadalajara, care trebuia să demonstreze forta legiunilor italiene, s-a sfârsit, asemeni celorlalte trei, prin ocuparea unor fâsii de teren pe o adâncime ce varia între 20 si 30 km si prin consolidarea pozitiilor recent cucerite; cu alte cuvinte, rezultatul a fost mult sub asteptările generalilor italieni.
În acelasi timp, comandamentul republican a întreprins, tot fără succes, pe frontul Estremadura, operatiuni ofensive în cursul lunii aprilie 1937, care au avut ca rezultat pierderea pozitiilor din jurul vestitelor mine de la Almaden, unde se găseau cele mai mari zăcăminte de mercur din lume. În aceeasi lună, Franco, devenit generalissim din septembrie 1936 si, totodată, sef al "guvernului national", si care a condus personal toate operatiunile războiului civil si si-a asigurat sprijinul Germaniei naziste si al Italiei fasciste, si-a asumat titlul de "El Caudillo". La 30 ianuarie 1938, el a devenit sef al statului si al guvernului.
Usturatorul esec republican amintit a fost pus pe seama rivalitatii dintre militarii de carieră si comisarii însărcinati cu propaganda (politrucii). Republicanii spanioli imitau, după cum se vede, cliseele războiului civil din Rusia, fără însă a selecta aspectele practice de cele strict ideologice. Teroarea care s-a manifestat în paralel cu operatiunile de război a făcut, la rândul ei, numeroase victime si printre personalitătile culturale. La 20 august 1936, lângă Granada, marele poet Federico Garcia Lorca, în vârstă de 38 de ani, a fost ridicat si împuscat, în conditii rămase neelucidate nici până astăzi. S-a vorbit ulterior fie despre răzbunarea unui homosexual, fie despre actul unor ucigasi plătiti de adversarii Falangei. Filosoful Unamuno a murit "de supărare" la Salamanca, poetul Machado a murit în exil la Collioure, iar Miguel Hernandes în închisoarea din Alicante (117).
Planul cuceririi rapide a Madridului fiind amânat, comandamentul nationalist a organizat, în iunie 1937, o ofensivă importantă pe frontul din nordul Spaniei. Pentru a veni în ajutorul trupelor republicane din această zonă si, în acelasi timp, pentru a încerca deblocarea Madridului, a cărui aprovizionare era anevoioasă datorită puternicei presiuni care se exercita asupra sa, comandamentul republican a întreprins, în ziua de 8 iulie 1937, ofensiva de pe frontul central, în sectorul Brunete (118). Dar, cu toate eforturile depuse de către trupe, neputinta armatei republicane s-a văzut din nou. Au fost pierdute orasele Quinto, Belchite si alte localităti. Nordul Spaniei a intrat sub controlul total al for^elor nationaliste până la începutul lunii septembrie 1937 (119).
În această conjunctură favorabilă, comandamentul franchist a reluat vechiul plan de cucerire a Madridului. Pregătirile fortelor nationaliste erau aproape terminate în această directie când, la 15 decembrie 1937, trupele republicane au atacat puternic la Teruel, ocupând orasul aflat în ruine după raidurile nimicitoare ale bombardierelor sovietice. Prin acest atac preventiv, ofensiva franchistă asupra Madridului a fost amânată, comandamentul nationalist fiind constrâns să retragă trupele concentrate pentru atacarea capitalei si să le arunce în luptă pentru recuperarea Teruelului, fapt care s-a produs după două luni de lupte crâncene.
În martie 1938, generalul Franco, ajutat de unităti italiene si germane, a reluat initiativa strategică, reusind ca, după o lună de lupte grele, să iasă la tărmul Mării Mediterane, tăind astfel zona republicană în două si izolând Catalonia de restul provinciilor controlate de guvernul de la Madrid. Această victorie tactică a nationalistilor a reprezentat momentul-cheie, crucial în desfăsurarea războiului civil, agravând totodată situatia, si asa critică, a republicii spaniole (120).
În aceste conditii, tabara nationalistă se pregătea pentru o amplă ofensivă spre sud, având ca obiectiv principal cucerirea orasului-port Valencia. În vederea contracarării acestor intentii, comandamentul republican a elaborat, în grabă, planul unei operatiuni ce se dorea de mare anvergură, dinspre Catalonia pe directia sud-vest, cu fortarea râului Ebro. Telul urmărit, care consta în unificarea celor două zone divizate, nu a putut fi atins. Mai mult chiar, operatiunea de pe Ebro a avut o importan^ă politico-morală deosebită, evidentiind încă o dată deruta si defetismul republicanilor fată de combativitatea si disciplina armatei nationaliste (121).
La 23 decembrie 1938, trupele franchiste au initiat o nouă ofensivă în Catalonia, nemaiîntâlnind de această dată rezistenta fanatică si disperată cu care erau obisnuite încă din primul an de război, datorită în principal unor factori obiectivi ce au contribuit la slăbirea republicii, cât si unor grave deficiente la nivelul comandamentului armatei republicane. Astfel, la sfârsitul lunii ianuarie 1939, a căzut Barcelona, apoi întreaga Catalonie; la 11 februarie 1939, trupele franchiste au atins granita franco-spaniolă (122).
La ultima fază a bataliei de pe Ebro, voluntarii din Brigăzile Internationale nu au mai participat, deoarece Moscova hotărâse retragerea lor pentru a-si salva proprii activisti. Guvernul republican, la "sugestia" Uniunii Sovietice si din considerente pur propagandistice, a dat un comunicat de presă în care arăta că "prin retragerea voluntarilor s-a urmărit evitarea unei interventii militare masive germano-italiene" (123). Această justificare însă nu mai putea avea decât un ecou modest în acel moment, foarte putine agentii de presă si cotidiene independente preluând-o.
În ciuda unor încercări disperate ale comunistilor de a continua rezistenta (124), evenimentele se desfăsurau într-un ritm rapid, conducând la victoria clară a generalului Franco si a adeptilor săi. La 5 martie 1939, colonelul Casado si colonelul Besterio, în urma unei lovituri de fortă, au preluat puterea la Madrid, capitulând în mod neconditionat în fata trupelor franchiste pe data de 28 martie. Acest fapt a fost posibil în principal datorită sprijinului intern de care au beneficiat cei doi colonei. Militarii de carieră din tabăra republicană erau sătui de aroganta si brutalitatea consilierilor sovietici si a propagandistilor comunisti, după cum Republica spaniolă resimtea oboseala si neputinta unui regim artificial, obligat să guverneze timp de trei ani în conditiile unui război civil, purtat fără menajamente si care, în ultimă instantă, a adus poporului spaniol enorme suferinte si i-a impus sacrificii imense. Bilantul celor 1000 de zile de război a fost, de altfel, cutremurător: aproape 650.000 de morti, dintre care jumătate căzuti în lupte, un sfert au fost victime ale diferitelor violente dintre factiunile rivale si un sfert au pierit datorită epidemiilor pricinuite de război. Au fost distruse în total 183 de orase, căile ferate au pierdut mai mult de jumătate din mijloacele lor de transport, iar fondul statului a fost păgubit cu patru miliarde de pesetas (adică patru milioane pe zi), reprezentând costul războiului (125).
Victoria franchismului în Spania a fost, în definitiv, o victorie normală, asteptată de toată lumea, inclusiv de către U.R.S.S. (126). Anormale au fost, în schimb, interventia străină si maniera brutală, radicală, în care s-au purtat luptele. Aceste aspecte au socat în anii D30 opinia publică mondială, ele fiind, din păcate, un preludiu la ceea ce avea să urmeze în curând: cel de-al doilea război mondial.