Apartheidul (care în limba afrikaans înseamnă separare) este un sistem social, politic și economic rasist impus de guvernele minorității albe din Africa de Sud de-a lungul secolului XX. Apartheidul prevedea segregarea raselor (locuirea separată) iar majorității negre i se interzicea, printre altele, dreptul la vot și libera circulație. În sens larg, apartheidul desemnează politica de separare a comunităților etnice sau rasiale diferite. Apartheidul a fost frecvent pus în practică în istoria modernă. Termenul însă se referă la cazul sud-african.
Istoria apartheidului acoperă perioada cuprinsă între anii 1948, când a fost creat, până în 1990- 1994, când s-au organizat primele alegeri libere. Apartheidul este tema centrală în jurul căreia s-a petrecut istoria Africii de Sud în perioada de după Al Doilea Război Mondial.
1.INSTAURAREA APARTHEIDULUI
Apartheidul era practicat în Africa de Sud de mulți ani, dar abia în 1948 a luat o formă juridică, fiind susținut de legi. La alegerile din 1948, Partidul Naționalist a câștigat alegerile într-o coaliție cu Partidul Afrikaans, condus de pastorul Protestant Daniel Franșois Malan.
La puțin timp după aceasta s-a hotărât ca fiecare individ să aibă drepturi conform rasei sale. O lege promulgată în 1950 rezerva anumite districte din orașe unde doar albii puteau să fie proprietari, forțându-i pe cei care nu erau albi să migreze. Legile au stabilit zone separate, cum ar fi plaje, autobuze, spitale, școli și chiar bănci în parcurile publice. Negrii și persoanele de altă culoare trebuiau să poarte documente de identitate în orice moment și nu le era permis să rămână în alte orașe sau chiar să intre în acestea fără un permis special.
2. STATELE NEGRE
Conform apărătorilor apartheidului, discriminarea negrilor era bazată legal pe faptul că aceștia nu erau cetățeni sud-africani, ci doar cetățeni ai altor state independente, create cu scopul de a „găzdui” persoane negre. S-au creat zece state autonome pentru a primi negrii care constituiau 80% din populație. Acestei populații i s-a retras cetățenia sud-africană și erau considerați a fi în tranzit, sau ca fiind persoane ce stau temporar în țară și care au pătruns în țară cu pașaport fără viză. În timpul anilor '60, '70 și '80, guvernul a forțat populația neagră să se stabilească în statele care erau create pentru ei. Un total de 3 milioane și jumătate de locuitori s-au văzut obligați să se deplaseze către acele zone.
Cel mai mediatizat caz a fost cel de la Johannesburg, unde 60.000 de locuitori negri au fost reașezați într-o zonă numită Soweto. Alt caz a fost cel de la Sophiatown, un loc multirasial, unde negrilor li se permitea să dețină pământ. Totuși, creșterea populației și a zonei industriale din Johannesburg, transforma această zonă într-un loc strategic. În februarie 1955, cei 50.000 de locuitori negri din zonă au fost evacuați cu forța, fiind mutați într-o zonă numită Meadowlands, actualmente anexă a Soweto. Sophiatown a fost distrusă total de buldozere și, pe locul ei, a fost construită o nouă zonă urbană numită Triomf pentru populația albă.
Populația era clasificată în patru grupuri. Cei de culoare (în afrikaans „kleurlingen”) erau metișii care proveneau din amestecarea populațiilor Bantu și Khosian cu descendenți europeni. Era foarte dificil de hotărât cine era metis.
Și metișii au fost discriminați și obligați să se mute în zone speciale, uneori abandonându-și casele și pământurile care le aparțineau din generație în generație. Chiar dacă aveau mai multe drepturi decât negrii, ei au jucat un rol important în lupta contra apartheidului. La fel ca și negrii, nu aveau drept de vot. În 1983 o reformă a Constituției le-a permis celor de culoare și indienilor (aceștia din urmă fiind originari din India și Pakistan) să participe la niște alegeri separate pentru a forma un parlament de culoare, subordonat parlamentului albilor. Teoria apartheidului era că cei de culoare erau cetățeni sud-africani cu drepturi limitate, în timp ce negrii erau cetățenii unuia dintre cele 10 state create special pentru ei.
3. REZISTENȚA
Intensificarea discriminării a determinat Congresul Național African (CNA), format din persoane negre, să dezvolte un plan de rezistență care includea nesupunere civică și marșuri de protest.
În 1955 la un congres ținut la Kliptown, lângă Johannesburg, un număr de organizații incluzând CNA și Congresul Indian a format o coaliție prin adoptarea unei Proclamații pentru Libertate, care avea în vedere crearea unui stat în care să fie eliminată discriminarea rasială.
În 1959, un grup al CNA a decis să iasă din rândurile partidului pentru a forma un partid mai radical, pe care l-a numit Partidul Congresului African (PCA). Principalul obiectiv al noului partid era acela de a organiza un protest la nivel național împotriva legilor discriminatorii. La data de 21 martie 1960 un grup s-a adunat în Sharpeville, un sat aproape de Vereening, pentru a protesta împotriva legii prin care negrii trebuiau să poarte asupra lor acte de identitate (în special pașapoarte). Numărul participanților nu este cunoscut. Cert este că poliția a deschis focul împotriva mulțimii, ucigând 69 de persoane și rănind alte 186. Toate victimele erau negri și majoriotatea au fost împușcați în spate. Imediat după aceea, CNA și PCA au fost interzise ca partide politice.
Acest eveniment a avut o semnificație importantă; dintr-un protest pașnic s-a transformat într- unul violent; totuși, partidele politice interzise nu erau o amenințare reală pentru guvern, deoarece nu dețineau arme.
Protestele au ajuns la un punct în care, în 1963, primul ministru Hendrik Frensch Verwoerd a declarat stare de urgență, permițând reținerea persoanelor fără ordin judiciar. Peste 18.000 de manifestanți au fost arestați, inclusiv majoritatea reprezentanților CNA și PCA. Protestele au luat forma unor sabotaje cu ajutorul aripilor armate ale partidelor respective. În iulie 1963, mai mulți șefi politici au fost arestați, printre ei numărându-se și Nelson Mandela. La procesul din Rivonia din iunie 1964, Mandela și alți șapte politicieni au fost condamnați la închisoare pe viață pentru trădare.
Declarația lui Mandela la un proces a devenit faimoasă: „Am luptat cu dominația albilor și cu dominația negrilor. Am dorit o democrație ideală și o societate liberă în care toate persoanele să trăiască în armonie și cu egalitate de șanse. E un ideal cu care vreau să trăiesc și să reușesc. Dar dacă este necesar, este un ideal pentru care sunt dispus să mor.”
Procesul a fost condamnat de către Națiunile Unite și a fost un element foarte important pentru implementarea de sancțiuni regimului din Africa de Sud. Cu partidele negrilor proscrise și conducătorii acestora în închisoare, Africa de Sud a intrat în cea mai critică etapă din istoria sa. Aplicarea Apartheidului s-a intensificat. Prim-ministrul Verwoed a fost asasinat, dar succesorii săi, B. J. Vorster și Pieter Willen Botha au menținut această politică.
În anii '70 rezistența contra Apartheidului s-a intensificat. La început s-a manifestat prin atacuri, iar mai târziu prin studenții conduși de Steve Biko. Biko, un student la medicină, a fost principala forță din Mișcarea de Conștiență a Negrilor care lupta pentru eliberarea negrilor, fără violență.
În 1974 guvernul a emis o lege care obliga folosirea limbii afrikaans în toate școlile, inclusiv cele ale negrilor. Această măsură a fost foarte nepopulară deoarece limba afrikaans era considerată ca fiind „o limbă a opresiunii”. La data de 30 aprilie 1976 școlile din Soweto au început o rebeliune. La data de 16 iunie 1976, elevii au organizat un marș care s-a terminat foarte violent, 556 de copii murind datorită gloanțelor trase de poliție, aceștia din urmă răspunzând cu focuri de armă pietrelor aruncate de manifestanți. Acest incident a reprezentat începutul unui val de violențe care s-a extins în toată Africa de Sud.
În septembrie 1977, Steve Biko a fost arestat. A fost bătut de poliție până când a intrat în comă, iar șase zile mai târziu a murit. Moartea sa a reprezentat un semnal de alarmă pe plan internațional. În urma unei sentințe judecătorești nimeni nu a plătit pentru această crimă, chiar dacă Societatea Medicală din Africa de Sud a afirmat că Briko a murit din cauza bătăii primite și a lipsei de îngrijiri medicale.Cazul Biko a fost redeschis in 1997. După aceste incidente Africa de Sud s-a schimbat radical. O nouă generație de tineri negri erau dispuși să lupte cu motto- ul „eliberare înainte de educare”.
Chiar dacă cea mai mare parte a albilor din Africa de Sud era de acord cu apartheidul, exista o importantă minoritate care se opunea. În 1980 Partidul Progresist condus de Helen Suzma a obținut 20% din sufragii. Acest partid se împotrivea apartheidului.
4. IZOLAREA INTERNAȚIONALĂ
În 1960, după masacrul de la Sharpeville, Verwoerd a organizat un referendum prin care se solicita populației albe să se pronunțe pentru sau împotriva unirii cu Marea Britanie. Cu această ocazie, 52% dintre alegători au votat contra. Africa de Sud a devenit independentă de Marea Britanie, dar a continuat să facă parte din Commonwealth. Prezența ei în cadrul acestei organizații devenea din ce în ce mai dificilă deoarece statele africane și asiatice și-au intensificat presiunile pentru eliminarea Africii de Sud care s-a retras în cele din urmă din Commonwealth la data de 31 mai 1961, dată la care s-a proclamat republică.
În anul următor a început Războiul de la frontiera Africii de Sud, întâi între poliție și după aceea Forțele Armate ale Africii de Sud împotriva SWAPO, care acționa la început din Zambia, iar din 1975 din Angola. Armata sudafricană era de departe cea mai puternică din zonă și se putea impune în fața oricărui stat de pe continent; de aceea a hotărât să invadeze de mai multe ori cele două state care sprijineau SWAPO. Totuși, puternica susținere primită din partea Uniunii Sovietice, Cubei și într-o mai mică măsură Etiopiei au oprit înaintarea sudafricană și, în schimb, a dus la începerea unuia dintre cele mai mari războaie de pe Continentul Negru, și anume războiul civil din Angola.
În același timp a finanțat grupul insurgent RENAMO pentru a încerca să înlăture regimul comunist din Mozambic.
Politica apartheidului a promovat izolarea Africii de Sud pe plan internațional, fapt care a afectat sever economia și stabilitatea țării.
În anul 1993 Africa de Sud era unica țară din Africa neagră guvernată de minoritatea albă.
Influențați într-o oarecare măsură de mișcarea în creștere a drepturilor civile ale SUA și de legile privind egalitatea socială adoptate ca parte a platformei „ Marea Societate ” a președintelui Lyndon Johnson , liderii guvernului SUA au început să se încălzească și să susțină în cele din urmă cauza anti-apartheid.
În cele din urmă, în 1986, Congresul SUA, care a anulat veto-ul președintelui Ronald Reagan, a adoptat Legea cuprinzătoare anti-apartheid impunând primele sancțiuni economice substanțiale care trebuie aplicate împotriva Africii de Sud pentru practica sa de apartheid rasial.
Printre alte prevederi, Legea anti-apartheid:
- A interzis importul în SUA a multor produse din Africa de Sud, cum ar fi oțelul, fierul, uraniul, cărbunele, textilele și produsele agricole;
- a interzis guvernului sud-african să dețină conturi bancare americane;
- a interzis South African Airways să aterizeze pe aeroporturile SUA;
- a blocat orice formă de ajutor sau asistență externă a SUA către guvernul sud-african pro- apartheid de atunci; și
- a interzis toate noile investiții și împrumuturi din SUA în Africa de Sud.
Actul a stabilit, de asemenea, condiții de cooperare în baza cărora sancțiunile vor fi ridicate.
Președintele Reagan a respins proiectul de lege, numindu-l „război economic” și susținând că sancțiunile ar duce doar la mai multe conflicte civile în Africa de Sud și ar afecta în principal majoritatea neagră deja sărăcită. Reagan s-a oferit să impună sancțiuni similare prin ordinele executive mai flexibile . Simțind că sancțiunile propuse de Reagan erau prea slabe, Camera Reprezentanților , inclusiv 81 de republicani, a votat să anuleze veto-ul. Câteva zile mai târziu, la 2 octombrie 1986, Senatul s-a alăturat Camerei pentru a înlătura veto-ul și Legea cuprinzătoare anti-apartheid a fost adoptată în lege.
În 1988, Biroul General de Contabilitate - acum Biroul de Responsabilitate al Guvernului - a raportat că administrația Reagan nu a reușit să aplice pe deplin sancțiunile împotriva Africii de Sud. În 1989, președintele George HW Bush și-a declarat angajamentul deplin pentru „aplicarea deplină” a Legii anti-apartheid.
Restul lumii a început să obiecteze împotriva brutalității regimului de apartheid sud-african în 1960 după ce poliția sud-africană a deschis focul asupra protestatarilor negri neînarmați din orașul Sharpeville , ucigând 69 de persoane și rănind alte 186.
Organizația Națiunilor Unite a propus sancțiuni economice împotriva guvernului sud-african cu guvernare albă. Nu dorind să piardă aliați în Africa, mai mulți membri puternici ai Consiliului de Securitate al ONU, inclusiv Marea Britanie, Franța și Statele Unite, au reușit să reducă sancțiunile. Cu toate acestea, în anii 1970, mișcările anti-apartheid și pentru drepturile civile din Europa și Statele Unite, mai multe guverne au impus propriile sancțiuni guvernului de Klerk.
Sancțiunile impuse prin Legea cuprinzătoare anti-apartheid, adoptată de Congresul SUA în 1986, au expulzat multe companii multinaționale mari - împreună cu banii și locurile de muncă - din Africa de Sud. Drept urmare, menținerea apartheidului a adus statului sud-african controlat de alb pierderi semnificative în venituri, securitate și reputație internațională.
Susținătorii apartheidului, atât în interiorul Africii de Sud, cât și în multe țări occidentale, îl promovaseră drept o apărare împotriva comunismului. Apărarea a pierdut abur atunci când Războiul Rece sa încheiat în 1991.
La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, Africa de Sud a ocupat ilegal Namibia vecină și a continuat să folosească țara ca bază pentru a lupta împotriva guvernării partidului comunist din apropierea Angolei. În 1974-1975, Statele Unite au sprijinit eforturile Forței de Apărare din Africa de Sud în Angola cu ajutorul și instruirea militară. Președintele Gerald Ford a cerut Congresului fonduri pentru extinderea operațiunilor SUA în Angola. Dar Congresul, temându-se de o altă situație asemănătoare Vietnamului, a refuzat.
Pe măsură ce tensiunile Războiului Rece s-au relaxat la sfârșitul anilor 1980, iar Africa de Sud s- a retras din Namibia, anticomunii din Statele Unite și-au pierdut justificarea pentru sprijinul continuu al regimului Apartheid.
5. ULTIMELE ZILE DE APARTHEID
Primul ministru sud-african, PW Botha, a pierdut sprijinul partidului național aflat la guvernare și a demisionat în 1989. Succesorul lui Botha, FW de Klerk, a uimit observatorii prin ridicarea
interdicției asupra africanului Congresul național și alte partide de eliberare a negru, restabilirea libertății presei și eliberarea prizonierilor politici. La 11 februarie 1990, Nelson Mandela a plecat liber după 27 de ani de închisoare.
Figure 2-de Klerk și Mandela în Davos , 1992
Cu un sprijin din ce în ce mai mare la nivel mondial, Mandela a continuat lupta pentru a pune capăt apartheidului, dar a cerut o schimbare pașnică. Când activistul popular Martin Thembisile (Chris) Hani a fost asasinat în 1993, sentimentul anti-apartheid a devenit mai puternic ca niciodată.
La 2 iulie 1993, prim-ministrul de Klerk a fost de acord să organizeze primele alegeri democratice din toată Africa de Sud. După anunțul lui de Klerk, Statele Unite au ridicat toate sancțiunile legii anti-apartheid și au sporit ajutorul extern acordat Africii de Sud.
La 9 mai 1994, nou-ales, și acum rasial mixt, parlamentul sud-african l-a ales pe Nelson Mandela drept primul președinte al erei post-apartheid a națiunii.
Figure 3-Nelson Mandela
S-a format un nou guvern sud-african de unitate națională, cu Mandela ca președinte și FW de Klerk și Thabo Mbeki ca vicepreședinți.
BIBLIOGRAFIE
- https://ro.wikipedia.org/wiki/Apartheid
- http://apartheid101.blogspot.com
- https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/albi-vs-negri-apartheidul-si-razboiul- uitat-al-africii-de-sud
- https://www.greelane.com/ro/umanistică/istorie-și-cultură/when-did-apartheid-end- 43456/
- https://www.dw.com/ro/africa-de-sud-la-20-de-ani-de-la-eliberarea-lui-nelson-mandela/a- 5238562