Apariția statului și rolul său. Statul a apărut ca urmare a dezvoltării societății umane. Era o cerință necesară pentru organizarea producției materiale, pentru dezvoltarea vieții spirituale, pentru apărarea teritoriului și pentru asigurarea ordinii interne dintre diferite grupări sociale.
Statul apăra teritoriul împotriva invaziilor externe, dar cucerea și teritorii noi fie de la vecini, fie în ținuturi îndepărtate (coloniile grecești; războaiele de cucerire purtate de Roma) și a jucat un rol deosebit în organizarea vieții economice, construirea de sisteme de irigație, edificii publice, temple etc.
Forme de state. Statele din Orientul antic au îmbrăcat diferite forme: orașe- state, regate și imperii. în regate puterea de stat era concentrată în mâinile unui singur om, monarhul sau despotul. El avea puteri depline în stat; voința sa era socotită lege, era considerat proprietarul întregului pământ și era considerat sacru. Monarhul avea sub ordinele sale înalți funcționari proveniți din familiile cele mai bogate ale aristocrației. Despotismul este deci o caracteristică principală a statelor din Orient. Puterea monarhului se baza pe sprijinul aristocrației funciare, militare sau comerciale și pe al preoților.
Primele orașe-state au apărut în Orient, în sudul Mesopotamiei. Ele s-au format din așezări modeste care, treptat, au devenit orașe-state (orașul și teritoriul din jur), adică centre economice, politice și militare (la sumerieni: Ur, Nippur, Lagaș și Umma, la akkadiem: Kiș și Akkad), la amoniți Babilon, la asirieni Assur și Ninive, la chaldeeni din nou Babilon. Conducătorii locali (patesi, ensi) au devenit, mai târziu, adevărați regi.
Orașe-state au existat și la fenicieni. Unele dintre acestea au jucat, temporar, rol de hegemon: Ugarit, apoi Sidon ( ai cărui marinari erau renumiți negustori- pirați), Tyr, care în secolul al X-lea î.Hr. făurește o puternică alianță cu celelalte orașe feniciene, inițiază un comerț intens pe Marea Roșie și întemeiază numeroase colonii în bazinul apusean al Mării Mediterane, între care și Cartagina. Orașe-state s-au format și pe insula Creta, unele devenind strălucite centre ale culturii (Cnossos).
Regatul si imperiul în Orientul antic. Principalele forme de stat în Orient au fost regatul și imperiul. Regatele s-au format fie din orase-state, fie din uniunile de triburi. Prin cuceriri, unele se vor transforma în imperii. Atât regatele, cât și imperiile prezintă trăsături comune, toate sunt monarhii despotice. Regatele aveau o anumită unitate economică, socială și etnică, în timp ce imperiile, constituite prin cotropire, erau conglomerate de popoare, care exploatau și jefiiiau populațiile subjugate, urmărind să acapareze materii prime și sclavi.
Necontenitele războaie au dus la epuizarea resurselor economice ale imperiilor, iar luptele interne la slăbirea puterii centrale și a armatei. Drept urmare, ele s-au destrămat și de multe ori statele eliberate au devenit întemeietoare ale unor noi imperii (Babilon, Persia etc.).
Primele regate care au devenit imperii s-au constituit în Mesopotamia, ajungând -prin cuceriri - la o vastă expansiune teritorială: Akkad, Imperiul Babilonian, Regatul Asirian, Imperiul Noului Babilon sau Chaldean. Războaiele crâncene, uciderea și deportarea populației cucerite au provocat nemulțumirea popoarelor supuse. Atacurile triburilor războinice din afara granițelor au măcinat forțele acestor imperii, care au căzut rând pe rând, ultimul (Imperiul Noului Babilon) fiind cucerit de perși (538 î.Hr.).
Regatul Egiptului a fost înființat în jurul anului 3000 î.Hr., de faraonul Menes. îndelungata istorie a Egiptului se împarte în trei perioade mari, dintre care cea mai însemnată a fost perioada Regatului nou, când statul egiptean s-a transformat într-un imperiu. Dintre numeroșii faraoni se distinge Tutmes al Ill-lea (secolul al XlV-lea î.Hr.), în timpul căruia Egiptul cucerește Palestina, Siria, Fenicia si Etiopia. Faraonul Ramses al Il-lea (secolul al XlII-lea î.Hr.), pe lângă mari cuceriri, a fost renumit și prin construirea unor orașe și temple splendide. După o lungă perioadă de declin, în anul 525 î.Hr., Egiptul ajunge sub stăpânirea Persiei.
Regatul evreilor. La sfârșitul mileniului al doilea.,în Palestina a apărut regatul evreilor. Triburile evreiești, treptat, au cucerit Canaanul, viitoarea lor patrie. Ele s-au așezat în două grupe mari: în nord triburile izraelite, iar în sud cele iudee. Un rol important în luptele împotriva dușmanilor externi 1-a avut Saul (în jurul anului 1025 î.Hr.), care a realizat unificarea triburilor și a fost ales primul rege al evreilor. După moartea lui, David (1012-973 î.Hr.) a consolidat puterea statului, i-a izgonit pe filisteni și a ocupat ultimul centru al autohtonilor. Ierusalimul, pe care 1-a transformat în capitala țării și a construit palatul regal pe muntele Sion de lângă orașul străvechi. Urmașul lui, Solomon (973-933 î.Hr.), a inițiat importante reforme administrative, a întărit țara cu cetăți și a construit templul din Ierusalim, care a devenit centrul religios și spiritual al evreilor. După moartea lui țara s-a împărțit în două regate: Izrael și ludeea. Asirienii au cucerit temporar Izraelul, iar noul Babilon, în anul 586 î.Hr., a ocupat lerusalimul, a dărâmat templul și o mare parte a locuitorilor au fost duși în captivitate. în perioada elenistică a început emigrarea în masă a evreilor, dar prin religie, prin cultul lui Jahve, ei au reușit să-și păstreze identitatea lor etnică.
În Podișul Iranian perșii au creat cel mai mare imperiu din Orientul Apropiat, cuprinzând popoarele Asiei Mici, între care și grecii de pe litoral, Mesopotamia, Siria, Palestina si Egiptul. Vastul Imperiu Persan a fost organizat de regele Darius (521-486 î.Hr.).
Imperiul era împărțit în districte administrative, numite satrapii, fiecare având în frunte câte un guvernator - satrap. Capitala imperiului, Persepolis, era legată de regiunile cele mai îndepărtate prin drumuri bine construite. Pentru înviorarea vieții economice, Darius a emis monede de aur și de argint. Toate popoarele din imperiu, cu excepția perșilor și mezilor, îi plăteau tribut în natură și în bani. în afară de administrație, coeziunea imperiului era asigurată de armată, formată din unitățile de elită ale perșilor și mezilor și din detașamentele populațiilor subjugate.
În India primele formațiuni statale s-au mărginit la teritorii mici, în fruntea cărora stătea un principe sau rajah (rege). în cursul secolului al Vl-lea î.Hr., în valea Gangelui au luat ființă două state: Magadha și Kosala. Magadha devine cel mai puternic stat din India de Nord, având capitala la Pataliputra. Cel mai renumit rege a fost Așoka (în secolul IV î.Hr.) care a cuprins într-un singur stat toată India și a introdus numeroase reforme.
În China primul stat a luat ființă în valea râului Yangtze la începutul mileniului al II-lea î.Hr. Sub domnia diferitelor dinastii (Shang, Zhou) statul și-a extins treptat teritoriul, iar după o perioadă de destrămare, împăratul Qin-Shi- Huang-di (221-205 Î.Hr.) a asigurat, prin forță, unitatea statului și a impus o serie de reforme. După moartea sa, în urma multor frământări sociale, a ajuns la tron dinastia Han (secolul III î.Hr. - secolul III), care și-a extins dominația asupra Indochinei, Coreei și Turchestanului și a respins atacurile hunilor. Marile răscoale ale țăranilor, meșteșugarilor si sclavilor au dus la căderea dinastiei Han, după care imperiul chinez s-a destrămat în mai multe state.
Orașul-stat (polis) aristocratic și democratic în Grecia. Orașele-state, forme caracteristice de organizare politică la greci, au fost întemeiate în cursul secolelor VIII-VI î.Hr., mai întâi pe litoralul Asiei Mici (Milet, Phoceea, Efes), apoi în Grecia continentală (Corint, Atena, Sparta etc.). Dinfre acestea, cele mai reprezentative sunt Sparta (stat aristocratic) și Atena (stat democratic).
Statul spartan, format în secolul al VIII-lea î.Hr., era condus de doi regi, considerați șefi militari supremi și preoți, de sfatul bătrânilor (gerusia) și de adunarea poporului (apella), formată din spartanii majori. Organul cel mai important al statului spartan era colegiul celor cinci efori având drept de control asupra tuturor activităților. La viața de stat participau numai spartanii. Stat militarist aristocratic, Sparta, după multe războaie de cucerire, în secolul al IV-lea î.Hr. a impus majorității orașelor-state din Peloponez o alianță politică și militară prin care și-a asigurat hegemonia în Grecia.
În secolele VII-VI î.Hr., în Atena, puterea politică era deținută de eupatrizi. Organele supreme de conducere erau colegiul celor nouă arhonți, aleși anual, areopagul (organ suprem de judecată și confrol) și adunarea poporului.
în urma frământărilor interne si a unui sir de reforme, statul atenian va dobândi un caracter democratic. O deosebită importanță au avut reformele inițiate de Solon (594): adunarea poporului (ecclesia), din care făceau parte toți cetățenii, devine organul suprem al puterii de stat. Sunt înființate noi instituții: sfatul celor patru sute (bule), care discuta problemele privitoare la buna funcționare a statului și pregătea ședințele adunării poporului, tribunalului juraților (heliaia), organ juridic.
Democratizarea statului atenian a fost continuată de Clistene (510 î.Hr.). Prin reformele sale, în locul triburilor gentilice. Atena a fost împărțită în unități terito-rial-administrative (deme); astfel, unitatea politică nemaifiind ginta, puterea eupatrizilor decade. Au fost reorganizate instituțiile mai vechi. Sfatul celor patru sute devine sfatul celor cinci sute și se creează colegiul celor zece strategi. Totodată, s-a introdus ostracismul, cu scopul de a asigura buna fiincționare a sistemului democratic, deoarece cetățeanul bănuit de uneltiri împotriva puterii de stat era exilat pe timp de zece ani.
Democratizarea statului atenian a fost definitivată prin reformele lui Pericle, care, în calitate de prim strateg, a condus Atena în anii 443 Î.Hr. Pericle a lărgit atribuțiile adunării poporului, care făcea legile, decidea în probleme privind războiul și pacea, hotăra în toate chestiunile politice, economice, militare, culturale și juridice ale statului și controla executarea hotărârilor. Celelalte organe și-au menținut atribuțiile anterioare, dar o deosebită importanță a fost acordată colegiului strategilor, ai cărui membri nu puteau fi trași la răspundere decât pentru trădare sau eșec militar. Pentru a se asigura drepturi egale tuturor cetățenilor, fimcțiile erau ocupate prin tragere la sortai, iar pentru ca fiecare cetățean, indiferent de starea materială, să-și poată exercita drepturile politice, Pericle a introdus remunerația pentru participarea la activitatea în diferite organe de stat.
Prin aceste reforme, în Atena a triumfat democrația.
Strălucirea democrației ateniene n-a fost de lungă durată. Inegalitatea de avere, ruinarea țăranilor, conflictele între orașele-state grecești, cauzate de lupta pentru hegemonie dintre Sparta și Atena, au provocat războiul peloponeziac (431- 404 î.Hr.), în care puterea Atenei a fost zdrobită, iar criza orașelor-state grecești s-a adâncit, si ele au fost cucerite de o nouă putere, regatul Macedoniei, care s-a riciicat în timpul lui Filip al Il-lea.
Imperiul Macedonean. În 336-323 î.Hr., regele Macedoniei, a continuat cuceririle tatălui său, punând bazele unui vast imperiu, care se întindea de la Dunăre până la hotarele sudice ale Egiptului, de la Marea Adriatică până la Ind. Alexandru a încercat să organizeze într-un singur stat numeroasele populații ale uriașului imperiu. în esență, el a menținut organizarea administrativă a Imperiului Persan.
Pentru asigurarea bunului mers al administrației, pentru dezvoltarea armatei, el i-a folosit pe macedoneni, greci și persani. în realitate. Imperiul Macedonean, creat prin cuceriri si cotropiri, era un conglomerat de popoare cu nivel de dezvoltare social-economică inegal, a cărui coeziune era asigurată de către armată. într-un timp atât de scurt nu s-a putut forma o societate unitară. De aceea. Imperiul Macedonean a durat numai cât a trăit întemeietorul său.
Cu Alexandru Macedon începe o nouă perioadă în istoria antică, perioadă numită epoca elenistică (336-30 î.Hr.), în cadrul căreia elementul elen dobândește un rol dominant atât în viața economică, cât și în cea politică și culturală.
După moartea lui Alexandru Macedon imperiul s-a dezmembrat în mai multe state, numite elenistice, dintre care cele mai importante au fost Egiptul (Regatul Ptolemeilor), Siria (Regatul Seleucizilor) &\ Macedonia (Regatul Antigonizilor).
Statul la geto-daci. În secolul I î.Hr., sub conducerea regelui Burebista (82-44 î.Hr.), triburile geto-dace au fost unite într-un stat independent. Burebista „cel dintâi și cel mai mare dintre regii Tracici ”, a creat un stat care se întindea de la Bug și Marea Neagră până în Slovacia, din Carpații Păduroși până în Balcani. După moartea sa, statul s-a dezmembrat în mai multe regate mici. Unitatea statului va fi refăcută, dar de dimensiuni mai mici, de un alt mare rege, Decebal (87-106), care își avea central politic, militar, administrativ și cultural, ca și Burebista, în Munții Orăștiei, la Sarmizegetusa. în timpul celor doi regi, Burebista și Decebal, statul dac a cunoscut o perioadă de mare înflorire economică și politică. Totodată, geto-dacii au intrat în contact cu marile civilizații ale lumii antice (greacă și romană), influențându-se reciproc.
Statul roman. în dezvoltarea sa, statul roman a evoluat de la orașul-stat la republică și apoi la imperiu (principatul și dominatul). Tradiția consideră înte- meierea orașului Roma în anul 753 Î.Hr.; conducerea statului roman aparținea re- gelui, a cărui putere era limitată de autoritatea Senatului și de Adunarea poporului, în anul 509 î.Hr., în urma unei răscoale a întregului popor, îndreptată împotriva abuzurilor regalității, a fost instaurată o nouă formă de guvernare, republica, condusă de patricieni. Republica va cuprinde o perioadă îndelungată din istoria poporului roman, din anul 509 până în anul 27 î.Hr., când a fost instaurat principatul. în primele două secole ale republicii, plebeii duc o luptă susținută cu patricienii, reușind să obțină drepturi politice și civile. în cursul acestor lupte s-au cristalizat instituțiile republicane ale puterii de stat: magistraturile. Adunările poporului și Senatul.
Republica instaurează o politică de expansiune teritorială, care are drept rezultat cucerirea Italiei (secolele V-III î.Hr.), a Cartaginei si a bazinului Mării Mediterane (nordul Africii, mare parte a Peninsulei Iberice, sudul Galiei), Peninsula Balcanică, partea de vest a Asiei Mici. Situația creatăA prin marile cuceriri a dovedit că republica nu mai corespimde exigențelor sporite. începe o frământată perioadă de răscoale ale sclavilor, ale populațiilor din Italia (aliații - socii), iar pe plan politic se desfășoară lupta între două partide politice (cel aristocratic - optimații și cel democratic - popularii). Republica a intrat într-o etapă de criză.
După o perioadă de războaie civile se instaurează dictatura militară de către Caesar. In conducerea statului, Caesar se baza pe armată. Această formă a puterii o exprimă și titulatura sa. El se numea comandant suprem - imperator - și se înconjura, chiar pe timp de pace, de o gardă specială; a menținut magistraturile republicane, dar pe cele mai importante le deținea personal (tribun al poporului, consul, mare preot etc.).
Nobilimea senatorială nu se putea mulțumi cu pierderea puterii și ca urmare a pus la cale o conspirație împotriva lui Caesar, care la 15 martie anul 44 î.Hr. a fost asasinat. După moartea sa urmează o perioadă de războaie civile, care s-au încheiat cu victoria lui Octavian (nepotul și moștenitorul lui Caesar).
Octavian Augustus (27 î.Hr. - 14) introduce o nouă formă de guvernare, numită principat sau imperiu, în care puterea de stat era concentrată în mâinile unui singur om; se mențin și organele de stat ale republicii, supuse însă voinței principelui sau împăratului. în aparență, puterea de stat se împarte între Senat și principe, care poartă titlul de președinte al Senatului (principes senatus); în realitate, principatul este o dictatură militară, o monarhie în care împăratul exercită singur puterea. Octavian August era comandant suprem al armatei (imperator) si i s-a acordat titlul de Augustus (sfanț, sacru), care îi conferea o autoritate morală și politică deosebită. Totodată, el a fost ales consul si tribun al poporului, i s-a acordat funcția de mare preot și titlul de părinte al patriei. De aceste funcții și titluri se vor bucura și urmașii lui Augustus, adică viitorii împărați. El a reușit să restabilească ordinea în imperiu și să cucerească noi teritorii și state (Raetia, Noricum, Pannonia, nord-vestul Hispaniei), să instaureze „pacea romană" (Pax Romana), de care se bucura, în primul rând, clasa dominantă.
Principatul instaurat de Augustus se menține până în anul 284, când este înlocuit cu o nouă formă de guvernare, numită dominatul. In acest îndelungat interval de timp, imperiul este guvernat de împărați din patru dinastii mai importante. După moartea lui Augustus obține puterea dinastia lulia-Claudia (14-68), dinastia Flavillor (69-96), dinastia Antoninilor (96-193), dinastia Severilor (193-235). În timpul Antoninilor, Imperiul Roman a ajuns la apogeul dezvoltării sale, dar a cunoscut și începutul declinului. Din această dinastie face parte Traian (98 117), unul dintre cei mai de seamă împărați, care, pentru cucerirea
Daciei și consolidarea granițelor imperiului, a purtat războaie cu dacii, conduși de regele Decebal, reușind cu greu să înfrângă rezistența lor eroică. Durata îndelungată a războaielor dintre daci și romani constituie o mărturie a forței si trăiniciei statului și poporului dac.
După o perioadă de războaie civile, de criză economică, politică și militară, cunoscută sub numele de monarhie militară, împăratul Diocletian (284-305) introduce dominatul (284-476).
Consecințele creării marilor imperii și locul lor în dezvoltarea civilizației antic: Majoritatea imperiilor din Orient fuseseră efemere ca durată, fiind create prin cuceriri și cotropiri. Cu toate acestea, ele au contribuit la accelerarea dezvol- tării economice, sociale și culturale a teritoriilor cucerite, la apariția și consolidarea relațiilor dintre popoare și, în ultimă instanță, la o sinteză a întregii lumi antice. Dacă, la începutul epocii antice, aproape fiecare stat a dus o viață izolată, spre sfârșitul ei putem vorbi de relații economice și culturale între regiuni foarte îndepărtate, ca, de pildă, între bazinul Mării Mediterane și China, între China și India, între Imperiul Roman și India.
Regatul, apoi Imperiul Egiptean, a avut o deosebită influență asupra populațiilor din Palestina, Fenicia și Siria, dar și asupra vecinilor săi sudici din Africa (Etiopia). Statele din Mesopotamia au influențat felul de viață al popoarelor din stepa siro-fe-niciană. Săpăturile arheologice recente dovedesc marele impact al Babilonului asupra populațiilor din Siria. Orașele, instituțiile culturale și legislația imită aici modelul babilonean. Imperiul Chinez a făurit cea mai înaltă cultură în Orientul îndepărtat, care a influențat dezvoltarea Coreei, Japoniei, Indiei Anterioare, a popoarelor nomade din nordul Chinei. Prin crearea „drumului mătăsii", China a stabilit legături trainice cu India, cu Orientul Apropiat și Mijlociu, cu Europa. La rândul ei și China a împrumutat multe realizări ale civilizatiei Indiei. Marea sinteză a civilizațiilor din bazinul Mării Mediterane, în special cea a grecilor cu Orientul Apropiat, Podișul Iranian și India, a fost realizată de elenism, dezvoltat pe teritoriul Imperiului lui Alexandru Macedon. Stabilirea de legături între Grecia și Orient și sinteza elementelor culturii, religiei, vieții economice si sociale în cadrul cărora domina elementul elenic au produs elenizarea civilizației orientale din Asia Anterioară.
Cu totul deosebită a fost civilizația Imperiului Roman, care, spre deosebire de celelalte imperii, a realizat cu mult succes nivelarea diferitelor provincii, unitatea economică, socială, culturală și chiar lingvistică a imperiului. Popoarele cucerite, între care și dacii, au preluat cultura materială a romanilor, apoi modul lor de viață si, în sfârșit, limba, adică s-au romanizat. Atunci când populațiile migratoare au cucerit teritoriile romane, locuitorii romanizați se vor amesteca cu migratorii, dând naștere popoarelor și limbilor romanice, neolatine (italienii, francezii, spaniolii, portughezii, românii etc.).
Statul, în lumea antică, a apărut ca urmare a formării popoarelor, a proprietății, a structurii sociale și a îmbrăcat forme variate. Indiferent de forma lor, statele din Orientul antic aveau un caracter despotic.
O deosebită importanță prezintă în istoria antică dezvoltarea polisului grec - având ca prototip Atena - unde cetățenii, bucurându-se de drepturi depline, participau la viața politică, creându-se astfel democrația antică. Statul roman, cea mai mare întindere teritorială a antichității, a avut un rol foarte important în răspândirea civilizației antice. Spre deosebire de celelalte imperii. Imperiul Roman a avut o existență îndelungată, contribuind la formarea unei culturi unitare si ia apariția noilor popoare.