Politica expansionismului militarist agresiv promovată cu succes de Italia şi Germania - consolidată şi de cea a Japoniei - a dominat politica internaţională a deceniului patru. A fost firesc ca anumite state sau mişcări să se simtă atrase şi să se lase influenţate de fascism dacă doreau să obţină sprijinul acestor state.
În cea mai mare parte a ţărilor Europei centrale, răsăritene şi mediteraneene, criza economică a acutizat tensiunile sociale şi a favorizat ascensiunea mişcărilor profasciste sau pronaziste. Adeseori, tocmai pentru a împiedica accesul acestor organizaţii la putere au fost instaurate sau consolidate regimuri excepţionale puse sub controlul claselor conducătoare. Astfel s-a întâmplat în Lituania lui Woldemarras şi a succesorilor săi, în Letonia, unde şeful Uniunii Ţărăneşti, Karlis Ulmaris, a instaurat în 1934 un regim autoritar, în Polonia, unde regimul coloneilor i-a succedat celui al lui Pilsudski, în 1935, în Ungaria, unde regimul corporatist şi autoritar instalat de Gombos se confruntă după 1935 cu "crucile cu săgeţi" ale fascistului Szalasi.
S-a ajuns deseori la veritabile conflicte meschine între dictaturile exercitate de forţele conservatoare şi partidele fasciste, care se sprijinea pe ţărănime şi pe mica burghezie. În România, în faţa ascensiunii fascismului reprezentat de mişcarea Garda de fier, regele Carol al II lea a recurs, în 1938, la o lovitură de stat, urmată de dizolvarea tuturor partidelor şi asasinarea lui Codreanu, liderul Gărzii de fier. În Bulgaria, generalul Gheorghiev a dizolvat, în 1934, partidele tradiţionale şi a instaurat o dictatură monarho-militaristă, comparabilă cu cea instaurată de generalul Metaxa, doi ani mai târziu, în Grecia. În Austria, cancelarul Dolfus conduce de asemenea, din 1934, un Stat reacţionar şi tradiţionalist. În 1936, succesorul lui, Schuschnigg a eliminat Heimwehr-ul, pe care până atunci regimul se sprijinise.
Pretutindeni, sau aproape, scenariul este acelaşi. Blocul conducător reuşeşte să-şi menţină şi să-şi consolideze dominaţia, mai întâi zdrobind forţele proletariatului cu ajutorul mişcărilor fasciste, apoi absorbindu-le sau eliminându-le pe acestea din urmă şi adoptând, pentru a spori eficacitatea acţiunii sale, o parte din metodele de guvernare ale fascismului.
Problema franchismului şi a raporturilor sale cu veritabilul fascism spaniol, cel al Falangei (fondată în 1933) se pune în termeni identici. În timpul celor trei ani cât a durat războiul civil, Franco s-a servit de mişcarea condusă de Jose-Antonio Prima de Rivera (fiul fostului dictator), Falanga, a cărei ideologie este apropiată aceleia a "primului fascism", pentru a ralia taberei sale masele mic-burgheze. Însă, o dată victoria cucerită, regimul pe care îl stabileşte vizează mai puţin instaurarea unei noi ordini, cum o reclamă falangiştii, ci un sistem autoritar şi corporatist ce face trimiteri mai degrabă la Portugalia lui Salazar decât la Italia liu Mussolini. Partidul unic se vede astfel redus la rolul de simplă curea de transmisie a directivelor lui Candillo.(5; 324)
În ţările Europei de Nord sau de Vest unde democraţia se baza pe tradiţii străvechi şi pe sprijinul unei fracţiuni importante a maselor şi a clasei de mijloc, partidele fasciste şi fascizante nu reuşesc să cucerească puterea. Ele cunosc totuşi în această perioadă un avânt spectaculos, mai ales în Franţa, unde ascensiunea "ligilor" şi paralizia instituţiilor degenerează în februarie 1934 într-o adevărată criză de regim. În Marea Britanie, British Union of Fascists a lui Oswald Mosley nu reuneşte decât douăzeci de mii de aderenţi, recrutaţi din rândurile clasei de mijloc şi repede desconsideraţi în ochii opiniei publice pentru violenţa acţiunilor lor, însă în Belgia, mişcarea rasistă a lui Leon Degrelle, susţinută financiar de Mussolini, obţine un succes ce nu poate fi neglijat la alegerile din 1936 (11% din voturi şi 26 de deputaţi). La fel şi în Olanda, mişcarea naţional-socialistă a lui Anton Mussert, mai apropiată de modelul hitlerist, îşi vede efectivele (40.000 de aderenţi în 1933) şi electoratul (8% din voturi în 1935) crescând odată cu criza.
Toate aceste organizaţii, au atins apogeul între 1934-1936. În schimb cele din Elveţia, Danemarca, Norvegia, Irlanda, cunosc un reflux rapid după 1936, consecinţă a unei relative îmbunătăţiri a situaţiei economice.
Fireşte, în afara Europei, condiţiile care au creat mişcările fasciste de pe bătrânul continent nu existau. Anumite caracteristici ale fascismului european au găsit însă ecou şi în celelalte continente. Ar fi fost de mirare ca muftiul de la Ierusalim sau arabii care se opuneau colonizării evreieşti din Palestina să nu fi găsit antisemitismul lui Hitler pe placul lor, deşi nu avea nici o legătură cu modul tradiţional de coexistenţă a islamului cu necredincioşi de diverse tipuri.
Anumiţi hinduşi din castele superioare ale Indiei, cum ar fi extremiştii sinhalezi sau din Sri Lanka, erau conştienţi de superioritatea lor de "arieni"- de astă dată, chiar originală- faţă de rasele mai negre de pe propriul lor subcontinent. Şi militanţii buri care fuseseră internaţi de germani în timpul celui de-al doilea război mondial, aveau şi ei anumite afinităţi ideologice cu Hitler, atât ca nazişti convinşi, cât şi prin intermediul influenţei teologice a curentelor calviniste elitiste de extremă dreaptă din Olanda.
Japonezii, în marea lor majoritate erau şi ei cât se poate de convinşi de superioritatea rasei lor şi de necesitatea purităţii etnice, credeau cu convingere în virtuţile militare şi în sacrificiul de sine, în ascultarea fără crâcnire a ordinelor, în obligaţie şi stoicism. Orice samurai ar fi subscris fără ezitare la motoul organizaţiei hitleriste SS: "Meine Ehre ist Treice", care se traduce: "Onoarea înseamnă supunere oarbă" (3; 161). Societatea japoneză era o societate cu o ierarhie rigidă, începând cu supunerea totală a individului faţă de naţiune şi de împăratul ei divin şi terminând cu respingerea făţişă a libertăţii şi fraternităţii. Printre diplomaţii acreditaţi pe lângă puterile europene fasciste, mai ales printre grupurile teroriste ultranaţionaliste destinate să-i asasineze pe politicienii insuficient de patrioţi, în armata de la Kwantung care cucerea, stăpânea şi înrobea Manciuria şi China, japonezii erau aceeia care recunoşteau aceste afinităţi şi se luptau pentru a fi identificaţi mai clar cu puterile fasciste europene.
În America de Nord, oamenii şi mişcările totalitare de inspiraţie europeană nu au avut prea mare importanţă în afara comunităţilor particulare de imigranţi, ale căror membri au adus cu ei ideologiile din vechia lor ţară sau care mai păstrau anumite loialităţi faţă de ţara lor de origine. Astfel, sentimentele americanilor de origine germană - mai puţin ale italienilor americani - au contribuit la izolaţionismul SUA, deşi nu există nici o dovadă că ar fi devenit fascişti în număr mare. Zorzoanele miliţiei, cămăşile colorate şi braţele ridicate înainte în salutul hitlerist nu făceau parte din elementele specifice aripii de dreapta locale, cu care era foarte familiarizat Ku-Klux-Klanul. Antisemitismul era, evident, foarte puternic, deşi versiunea americană contemporană a aripii de dreapta, probabil că datora mai mult corporatismului aripii drepte de inspiraţie catolică europeană.
Influenţa fascismului european a fost prezentă în America de Sud, atât în rândul unor politicieni individuali ca Jorge Elizer Gaitan (1898-1948) din Columbia şi Juan Domingo Peron (1895-1974) din Argentina, cât şi asupra unor regimuri ca cel al lui Getulio Vargas, Estado Novo (Statul Nou) din Brazilia (1937-1945). În pofida temerilor SUA că nazismul va ataca dinspre sud, efectul principal al influenţei fascismului în America Latină a rămas pe loc. În afară de Argentina, care s-a declarat deschis în favoarea Axei- dar asta chiar şi înainte ca Peron să preia puterea în 1943, ca şi după aceea - guvernele din emisfera occidentală au intrat în război de partea SUA. Este totuşi adevărat că, în anumite ţări sud-americane, armatele au fost pregătite după sistemul german fiind pregătite de militari germani ori chiar de cadre naziste.
O oarecare influenţă a nazismului la sud de Rio Grande poate fi explicată uşor. Văzut de dincolo de Atlantic, fascismul arăta pentru unii politicieni fără îndoială ca povestea de mare succes a deceniului. Dacă în lume exista un model care să poată fi imitat de politicienii unui continent care se inspirase întodeauna de la ţările ce deţineau hegemonia culturală, cu potenţiali lideri ai unor ţări gata întodeauna să caute o reţetă pentru a deveni moderni, bogaţi şi măreţi, un astfel de model putea fi găsit credeau ei, la Berlin şi la Roma, întrucât Londra şi Parisul nu mai ofereau inspiraţie politică şi Washingtonul era scos din discuţie. Ceea ce au luat liderii latino-americani de la facsismul european a fost zeificarea liderilor populişti cu reputaţie de oameni de acţiune. Masele pe care voiau să le mobilizeze şi pe care le şi mobilizau nu erau cele care se temeau pentru ceea ce ar fi putut pierde, ci cele care nu aveau nimic de pierdut. Şi duşmanii împotriva cărora le mobilizau nu erau străini sau grupări externe, ci "oligarhia"- cei bogaţi, clasa conducătoare locală. Peron şi-a găsit principalul sprijin în clasa muncitoare din Argentina şi maşina politică fundamentală într-un fel de partid muncitoresc ridicat din principala mişcare sindicală de masă. Getulio Vargas din Brazilia a făcut aceeaşi descoperire. Clasa muncitoare urbană, căreia el i-a acordat o protecţie specială în schimbul sprijinului politic, a fost cea care l-a "jelit", numindu-l părintele poporului. Regimurile fasciste din Europa au distrus mişcările muncitoreşti, în timp ce liderii latino-americani le-au inspirat şi le-au creat. (3; 163-164)
Ar fi devenit fascismul foarte important în istoria omenirii dacă nu ar fi existat marea criză din perioada interbelică? Probabil că nu. Italia, de una singură, nu era o bază promiţătoare de pe care să se poată zgudui omenirea.
După prosperitatea fragilă şi criza politică a anilor ‘20, în octombrie 1929, crahul bursier de pe Wall Srett a declarat o criză economică mondială de durată. Consecinţa politică a acestor fenomene a fost declanşarea unor crize a regimurilor politice de factură democratică şi instaurarea unor regimuri totalitare, dictatoriale. Formele extreme de manifestare a acestora au fost: Italia fascistă, Germania nazistă, Japonia militaristă, şi Rusia sovietică, la care puteau adăuga alte ţări mici şi mijlocii din Europa şi din lume care au copiat sau mimat esenţa acestor regimuri.
BIBLIOGRAFIE
- Dumitru Popovici, Politologie, Bucureşti, 1996.
- Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucureşti, 1991.
- Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
- Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.I, Bucureşti, 1999.
- Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.I, Bucureşti 1998.
- P.P.Negulescu, Declinul omenirii, Bucureşti 1994.
- Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.
- Andre Vergez; Denis Huisman, Curs de filozofie, Bucureşti, 1995.
- Călin Vâlsan, coordonator, Politologie, Bucureşti, 1992.