Istorie

Prima conflagraţie mondială a marcat profund societatea începutului de secol XX. Consecinţele războiului s-au făcut simţite în toate domeniile de la mentalul individual şi colectiv până la evoluţia economică în politică a statelor beligerante. Dintre acestea două s-au manifestat cu forţă şi au influenţat evoluţia omenirii pentru multe decenii: fluxul şi refluxul revoluţionar şi declinul Europei. Chiar dacă nu este împărtăşită unanim ideea că "Revoluţia a fost copilul războiului din secolul XX" (1 ; 73) cert este că Europa n-ar fi fost marcată de fluxul şi refluxul revoluţionar din anii 1917-1920, dacă n-ar fi trecut prin cataclismul primului război mondial.

Tensiunea socială şi economică indusă de primul război total cunoscut vreodată de omenire între popoare şi state a fost atât de mare, copleşitoare şi fără precedent, încât au fost împinse până la limita cea mai îndepărtată posibil, ajungând chiar până la prăbuşire. Numai Statele Unite au ieşit din război aşa cum au intrat, mai bogate. Pentru toţi ceilalţi, în special pentru Europa sfârşitul războiului a însemnat un val de revoluţii şi începutul declinului în competiţia în Lumea Nouă.

VALUL REVOLUŢIONAR ÎN EUROPA

Triumful revoluţiei bolşevice în Rusia a pus în faţa lumii o întrebare fundamentală. Modelul de societate dat Europei şi Americii de Revoluţia franceză din 1789 nu mai era viabil? Lenin şi adepţii săi au crezut că în situaţia în care aduseseră războiul societăţile europene nu mai era nevoie decât de un semnal pentru ca popoarele să se ridice, să înlocuiască capitalismul cu socialismul şi să transforme astfel suferinţele fără sens ale războiului în ceva pozitiv. Timp de trei ani acesta a aşteptat războiul ca muncitorii europeni să i se alăture pentru a extinde statul sovietelor de la Urali la Atlantic (2 ; 10).

Impactul pe care l-a avut revoluţia bolşevică asupra mentalului colectiv în Europa a fost atât de puternic şi a produs o impresie atât de mare încât un fenomen la fel de important a trecut, nejustificat în plan secund. Triumful mişcărilor naţional-democratice din fostele imperii austro-ungar, ţarist şi otoman a încheiat un proces început în Europa cu câteva secole în urmă.

Valul revoluţionar care a cuprins bătrânul continent şi nu numai, a avut două componente mişcări profund antagonice. Una de esenţă socială - bolşevismul şi alta de esenţă naţională. Deşi secolul al XIX-lea a fost numit secolul naţionalităţilor (3 ;61), Europa a devenit cu adevărat una a naţiunilor după Primul Război mondial când revoluţia şi principiul naţionalităţilor au învins şi în Europa centrală, de est şi sud-est. În 1918, acea "singură chestiune care exista în Europa" - în viziunea lui Metternich (3 ; 146) s-a rezolvat prin voinţa şi exprimarea naţionalităţilor oprimate de a trăi în cadrul unor state ale căror frontiere politice să fie pe cât posibil suprapuse pe cele etnice.

Când a izbucnit războiul mondial, în vara anului 1914, cele două tabere aflate în conflict n-au avut un program şi o viziune coerentă asupra viitoarei arhitecturi a graniţelor şi nici problema statului la polonezi, cehoslovaci, români, estonieni, finlandezi, etc./ şi alte naţiuni asuprite din cadrul unor imperii devenite anacronice în evoluţia istorică a societăţii. Semnalul luptei popoarelor pentru autodeterminare şi afirmare naţională a fost dat de Conferinţa pe întreaga Rusie a partidului bolşevic care a cerut, la 14 noiembrie 1917, "pentru toate popoarele care fac parte din Rusia, dreptul la autodeterminare şi la constituirea de state independente (4 ; 37) şi de mesajul preşedintelui Wilson, prezentat la 8 ianuarie 1918 Congresului S.U.A, în care se cerea, dezvoltarea autonomiei popoarelor din Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman, retrocedarea Alsaciei şi Lorenei, Crearea unei Polonii libere..." (5 ; 79 ; 94). La 11 februarie 1918 Wilson arăta că, în viitor, "popoarele şi provinciile nu trebuie să mai fie obiect de vânzare sau de schimb, sau să fi tratate ca un simplu şeptel ori ca pionii unui joc de şah (...), toate aspiraţiile naţionale clar definite, trebuie să fie satisfăcute, evitându-se crearea de noi elemente de discordie şi antagonism şi perpetuarea celor vechi" (6 ; 35). În octombrie 1918, Administraţia americană s-a referit şi la necesitatea recunoaşterii dreptului la autodeterminare a popoarelor cotropite de ţarism - ucrainieni, polonezi, finlandezi, români, estonieni, lituanieni, armeni, etc. (6 ; 36)

După pacea de la Brest-Litorsk (martie 1918) când guvernul rus a renunţat la suveranitatea sa asupra Finlandei, Poloniei, Ţărilor Baltice, Ucrainei, Basarabiei etc., populaţia din aceste teritorii, prin adunări reprezentative au hotărât să-şi organizeze viaţa de stat pe bazele principiilor naţionalităţilor. La 29 septembrie 1917, un consiliu de stat lituanian numit Taryba, a fost creat sub preşedenţia lui Antonas Taryba. La 11 decembrie 1917 acesta a proclamat independenţa statului lituanian sub protecţie germană. În ziua de 18 noiembrie 1918 a fost proclamată independenţa Lituaniei. La puţin timp Estonia s-a proclamat ca stat independent.

În ziua de 2 decembrie 1917 Sfatul Ţării - adunarea naţională a Basarabiei a declarat constituirea Republicii Democratice Moldoveneşti. La 24 ianuarie 1918 aceasta aceasta s-a proclamat independentă. La 27 martie/9aprilie 1918 Sfatul Ţării întrunit la Chişinău a hotărât în numele populaţiei majoritare Unirea Basarabiei cu România. Hotărâre care a fost sancţionată ulterior şi de Parlamentul ţării. Finlanda şi-a obţinut dreptul la existenţă în urma unui război civil între adepţii baronului Mannerh-Reim şi cei ai bolşevicilor care reprezentau interesele imperialiste ale noului stat care se năştea pe ruinele fostului imperiu. Ucraina şi-a proclamat autonomia în iunie 1917 şi s-a considerat practic, independentă de Rusia. A fost constituit şi un parlament naţional -Rada.* (* parlamentul ucrainean) La 20 noiembrie 1918 Rada a hotărât crearea unei republici naţionale, recunoscute de Franţa şi Marea Britanie. Dacă Rusia sovietelor putea în cel mai rău caz să se împace cu existenţa unei Finlande total independente, nici nu putea fi vorba de aşa ceva în cazul Ucrainei, care era, înainte de toate, grânarul şi bazinul ei carbonifer. Invazia armatelor bolşevice şi războiul civil purtat în Ucraina au făcut ca revoluţia naţională în această ţară să nu aibă sorţi de izbândă ca şi în cazul altor popoare din zona Extremului Orient al fostului imperiu ţarist.

Georgia, Armenia şi Azerbaidjan s-au proclamat şi ele republici independente, dar sovietele ruseşti n-au respectat voinţa naţionalităţilor respective şi le-au supus dominaţiunii lor. Ele s-au convins repede că faimosul cuvânt de ordine al federaţiei lansat de soviete n-a fost decât o simplă manevră de propagandă comunistă (3 ; 243).

Prăbuşirea militară a Puterilo Centrale şi Mesajul preşedintelui Wilson au constituit suportul declanşării revoluţiilor naţionale din cadrul dublei monarhii. Începutul a fost marcat de constituirea, la sfârşitul lunii septembrie 1918, a Consiliului Naţional maghiar care a dorit constituirea unui stat maghiar dar în graniţele lui medievale. La 30 octombrie 1918 muncitorii au organizat o grevă generală, însoţită de mari demonstraţii sub lozinci republicane. Valul revoluţionar s-a întins în întreaga Austrie. În această atmosferă la 12 noiembrie 1918, Adunarea Naţională a proclamat Republica Austria, după ce ultimul împărat habsburg, Carol I, abdicase şi părăsise (11 noiembrie 1918) Austria. În luna octombrie Consiliul Naţional Român a luat decizia de a consulta populaţia românească din Transilvania pentru a se pronunţa cu privire la unirea cu România. La 1 decembrie 1918 la Alba Iulia prin hotărârea reprezentanţilor lor îndrituiţi românii au cerut unirea pentru vecie cu Patria mamă. În ziua de 28 noiembrie 1918 marea adunare naţională a românilor din Bucovina, cu care au fost reprezentate toate păturile sociale a hotărât unirea Bucovinei, în hotarele ei istorice, cu România.

La sfârşitul lunii octombrie 1918 a izbucnit la Praga revoluţia naţională cehă. Comitetul Naţional Ceh a proclamat, la 28 octombrie, crearea statului independent şi trecerea puterii în mâinile sale. Două zile mai târziu, la 30 octombrie, Consiliul Naţional a adoptat declaraţia punând încadrarea Slovaciei în Statul Cehoslovac Unitar. În Balcani, armatele franco-sârbeşti au eliberat Belgradul la 1 noiembrie 1918. Eliberarea Serbiei şi a Muntenegrului, conjugată cu formarea de comitete naţionale revoluţionare în Croaţia, Slovenia , Dalmaţia şi Vojevodina, în procesul de dezagregare a monarhiei Habsburgice a dus la construirea regatului sârbo-croato-sloven, (1 decembrie 1918) la care a aderat Muntenegru, Vojevodina, Macedonia, Bosnia şi Herţegovina (7 ; 371).

Mişcări cu caracter social şi naţional s-au înregistrat în acest timp şi în teritoriile poloneze. La 7 noiembrie1918 s-a format la Liublin, un guvern popular, care a proclamat Republica Polonia, realizând astfel aspiraţiile naţionale ale poporului polonez.

Sfârşitul Imperiului Otoman a condus, sub impactul condiţiilor foarte grele impuse la Conferinţa Păcii, la izbucnirea revoluţiei naţionale turce care a pus bazele Statutului naţional modern turc.

După triumful principiului naţionalităţilor ca fundament al construcţiei de stat în Europa acesta a fost adoptat şi de alte naţionalităţi şi popoare din Asia, Africa şi cele două Americi. După încheierea războiului mondial majoritatea populaţiunilor asiatice şi africane care aveau o elită intelectuală progresistă au declanşat mişcările de eliberare naţională. Popoarele egiptean, marocan, algerian şi tunisian au reuşit, în urma luptei desfăşurate în anii 1919-1926, să smulgă coloniştilor englezi, francezi şi spanioli unele concesii politice care vor facilita organizarea luptei viitoare. În Golful Persic, în 1926, Ibn Suad a pus bazele unui regat islamic, Arabia Saudită. În India s-a intensificat lupta de eliberare naţională. Conducerea o avea Partidului Congresului Naţional în frunte cu Mahatena Gandhi

REVOLUŢIA BOLŞEVICĂ a constituit cea de-a doua componentă a valului revoluţionar mondial apărut în finele primei conflagraţii mondiale. Pentru lumea occidentală aceasta a fost un cataclism care a produs "o impresie, mult mai mare decât războiul mondial"(6 ; 56). Regimul ţarist s-a prăbuşit în momentul în care trupele au refuzat să reprime o manifestaţie a mulţimii nemulţumite ce avea, în esenţă, pâine. Şi a fraternizat cu aceasta. Patru zile de manifestaţii stradale haotice au pus capăt imperiului care a fost substituit cu un "guvern provizoriu" şi o mulţime de "consilii" - soviete care au fost, rapid, transformate de Lenin în instrumente. Pe 15 martie, pentru a-şi salva dinastia Nicolae al II-lea a abdicat în favoarea fratelui său, marele duce Mihail. Acesta a renunţat, la rândul său, la tron pe 16 martie şi astfel a luat sfârşit dinastia Romanov.

Căderea ţarismului a condus la o situaţie confuză în ceea ce priveşte gestionarea puterii în ţară. Pe de-o parte exista guvernul provizoriu dominat de "partidele burgheze" grupate în blocul constituţional-democrat, reformator, liberal şi moderat care voia să conducă Rusia spre un regim parlamentar de tip occidental iar pe de altă parte Sovietul din Petersburg care grupau pe socialist-revoluţionari şi cele două aripi ale social-democraţilor: menşevicii şi bolşevicii care doreau instaurarea unui regim revoluţionar.

În aceste condiţii guvernul provizoriu a cunoscut o rapidă uzură cu toate că a luat o serie de măsuri liberale - libertatea presei, a opiniei, a întrunirilor - şi sociale: drepturi radicale, ziua de lucru de opt ore, egalitatea în faţa legii. Păturile cele mai defavorizate, ţăranii şi muncitorii - au cerut soluţionarea problemei agrare şi încheierea păcii. Guvernul a cerut înţelegere şi răgaz pentru rezolvarea acestor cerinţe în cadrul viitoarei Adunări Constituante care trebuia să se pronunţe şi asupra noului regim în Rusia.(5 ; 85)

Divergenţele din martie-aprilie 1917 dintre Soviet şi guvern pe marginea condiţiilor pe care Rusia trebuia să le accepte pentru o pace separată cu Puterile Centrale au provocat o gravă criză politică şi căderea guvernului. Guvernele care i-au succedat lui Milinkov conduse de prinţul Lvov şi Kerensei - n-au satisfăcut nici ele aşteptările majorităţii ruşilor. Acest lucru a permis ascensiunea la putere a bolşevicilor de sub conducerea lui Lenin care a revenit, în Rusia în aprilie 1917. (8 ; 33)

În septembrie bolşevicii au cucerit majoritatea în Sovietele din Petesburg (unde preşedinte era Troţki). Lenin ajunge la concluzia că a sosit momentul pentru a prelua întreaga putere. Acesta a trecut din Firlanda - unde s-a refugiat în august din cauza eşecului insurecţiei din iulie 1917 - o scrisoare comitetului central al partidului bolşevic în care explica necesitatea preluării puterii şi propunerii maselor ceea ce ele aşteptau: pacea şi împărţirea pământului.

L.Troţki a pregătit cu minuţiozitate insurecţia care trebuia să reuşească la deschiderea congresului sovietelor din întraga Rusie, prevăzută pentru 7 noiembrie seara. Cu o seară înainte, comisarii politici bolşevici au luat în stăpânire punctele strategice ale Capitalei. Operaţiunile de preluare a puterii s-au derulat fără vărsare de sânge. Sediul guvernului a fost cucerit în dimineaţa zilei de 7 noiembrie 1917 iar seara Congresul panrus al sovietelor (unde bolşevicii erau majoritari) a aprobat "revoluţia din Octombrie" şi a destituit guvernul Kerenske. Bolşevicii au devenit stăpâni pe întreaga Rusie. A doua zi acelaşi Congres a numit un nou guvern, numit Consiliul Comisarilor poporului care avea în fruntea sa pe Lenin, pe L. Troţki la extern şi pe I.V. Stalin la "naţionalităţi".

În câteva săptămâni de la instaurarea sa la putere Lenin a redactat şi dat două decrete - decretul asupra păcii şi cel asupra pământului prin care s-a abolit marea proprietate funciară şi o serie de reforme în privinţa naţionalităţilor separării bisericii de stat, controlul muncitorilor asupra fabricilor şi apoi naţionalizarea. În martie 1918 Moscova a devenit capitală .

Ostilităţile militare au încetat pe frontul de est la 1 decembrie 1917 iar 4 zile mai târziu s-a semnat armistiţiul cu Puterile Centrale. La 3 martie 1918 a fost încheiată pacea. Lenin şi Stalin au înţeles că în situaţia dramatică în care se găsea Rusia numai pacea separată putea salva revoluţia bolşevică. În urma păcii de la Brest-Litorsk ruşii au abandonat un teritoriu cam o dată şi jumătate cât Franţa şi aproximativ un sfert din populaţia imperiului şi trei sferturi din resursele sale de materii prime.

Aceste reforme au determinat pe opozanţi să declanşeze o ofensivă împotriva capitalei care este respinsă, în cele din urmă, de Troţki. Economia şi situaţia socială au ajuns în situaţii extrem de critice. Lenin i-a măsuri extreme. În iulie 1918 Congresul al V-lea al sovietelor a adoptat o Constituţie care a consacrat rolul de unic conducător al partidului bolşevic în Rusia. Acesta, datorită realităţilor complexe din Rusia, nu-şi exercita puterea în realitate, decât asupra unui teritoriu restrâns. Însă, sunt confruntate cu o situaţie internă şi externă gravă. În plan intern socialiştii-revoluţionari nu le-au iertat bolşevicilor "Brest-Litorskul" şi şi-au înmulţit răzmeriţele şi atentatele, inclusiv asupra lui Lenin. Pe plan extern erau ameninţate cu o intervenţie din partea Aliaţilor care au reproşat Rusiei încheierea păcii separate şi nerespectarea obligaţiilor asumate prin tratate. Aceştia şi-au împărţit zonele de intervenţie: Anglia în Caucaz, Asia Centrală, Marea Albă; Franţa în Marea Neagră, Ucraina, Polonia; Japonia în Siberia; Prizonierii cehieliberaţi au constituit o armată care au ocupat Siberia. Aliaţii au trimis corpuri expediţionare în Rusia pentru a stopa avansul revoluţiei bolşevice.

În aceste condiţii noul regim de la Moscova a luat o serie de măsuri dure, botezate "comunism de război". În iulie a fost constituită organizaţia teroristă CEKA (comisia extraordinară pentru combaterea contrarevoluţiei şi a sabotajului) condusă de polonezul Dzerjinski, care a primit misiunea de a elimina burghezia ca clasă. (8 ; 51)

La 2 septembrie 1918 Republica Sovietelor a fost declarată tabără militară. Şi a început teroarea roşie. Armata Roşie condusă de Troţki este reorganizată şi instruită, fiind capabilă să se lupte cu armatele alb gardiste. Teroarea politică va fi dublată de una economică. Pentru a combate foametea Lenin a organizat "comitetele ţăranilor săraci" pentru a-i supraveghea pe cei bogaţi şi să-i judece pe cei ce nu voiau să "predea" surplusul de cereale. A instituit munca obligatorie în uzinele şi fabricile naţionalizate.

Înfrângerea Puterilor Centrale a venit la timp şi a ajutat la ameliorarea situaţiei grave în care se găsea puterea bolşevică iar confruntarea dintre "alb gardişti" şi roşii se desfăşura în favoarea ultimilor a căror armată a ajuns în aproape 5,5 milioane de oameni.(8 ; 76)

Graţie acestei armate L. Troţki va învinge în războiul civil cu "alb gardiştii". Între timp s-a dezvoltat o stare de agitaţie printre soldaţii aliaţi debarcaţi în Rusia, care, după ani de război împotriva Puterilor Centrale, doreau să se întoarcă la căminele lor. A izbucnit la 3 aprilie 1919, o revoltă în cadrul marinei franceze din Marea Neagră şi Parisul, a fost nevoit să-şi retragă Corpul expediţionar staţionat la Odesea. În luna următoare englezii au evacuat oraşele Baku, Arhanghelsk şi Murmansk (4 ; 55). Singura putere care mai putea să intervină a fost S.U.A. însă forţele trimise de acestea n-au fost suficiente pentru a rezolva ceea ce n-au reuşit Anglia şi Franţa. Nereuşind să extirpeze comunismul în Rusia, Occidentul a încercat să se apere de acesta cu ajutorul unui cordon sanitar, lăsând după afirmaţia lui Wilson, ca "bolşevicii să fiarbă în suc propriu până când circumstanţele aveau să-i facă pe ruşi mai înţelepţi" (9 ; 121).

Un val de revoluţii a străbătut Europa şi alte părţi ale lumii după triumful bolşevismului în Rusia. Primul ministru britanic George Lloyd declara în 1919 că "Europa întreagă este cuprinsă de un spirit revoluţionar. Există un profund sentiment de revoltă şi nemulţumire al muncitorilor datorită stării sociale. Ordinea socială în aspectele ei politice, economice şi sociale este pusă sub semnul întrebării de la un capăt la celălalt al Europei de către masele largi ale populaţiei" (8 ; 97).

Revoluţia care a străbătut astfel toate ţinuturile cuprinse între Vladivostok şi Valea Rinului a fost, în cea mai mare parte, o revoltă împotriva războiului, iar semnarea păcii a dezamorsat o mare parte din cantitatea de explozibil pe care o cuprindea. Prima explozie socialistă are loc în Germania unde umilinţa înfrângerii s-a adăugat celorlalte nemulţumiri. Izbucnită în portul Kiel ca urmare a revoltei marinarilor, revoluţia s-a extins rapid în interior, la 9 noiembrie 1918 declanşându-se la Berlin. Peste tot se formau, după modelul rusesc, consilii ale muncitorilor şi soldaţilor, care au preluat puterea civilă şi militară. Conduşi de Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht, revoluţionarii de Stânga "Spartak-iştii" au avut o influenţă mai mare în porturile de la Marea Nordului, În Ruhr, Saxonia, în Bavaria.

La începutul lunii ianuarie 1919, s-a produs la Berlin o mişcare de mare amploare condusă de "Spartak-işti". Făcând uz de o autoritate feroce social-democratul Noske a zdrobit revolta spartakiştilor. Conducătorii comunişti ai revoltei Rosa Luxemburg şi Karl Liebknecht au fost ucişi la 15 ianuarie 1919. Înfrângerea revoluţiei de la Berlin n-a însemnat şi sfârşitul mişcărilor de stânga în Germania. În Bavaria a fost proclamată, în cursul lunii aprilie 1919, Republica Sovietică Bavareză. Intervenţia armatei şi asasinarea şefului acestei "republici sovietice", - Kurt Eisner, au făcut ca această creaţie politică să nu dureze mai mult de două săptămâni.

În Ungaria revoluţia bolşevică a izbucnit cu ajutor financiar rusesc. Conducătorul bolşevicilor maghiari a recunoscut că a primit în patru luni cât a guvernat Ungaria 2 milioane de ruble de la Lenin. Misiunile revoluţiei maghiare erau atât de importante pentru Lenin - el credea că de la Budapesta, revoluţia se poate răspândi în Occident şi poate deveni mondială - încât a trimis un membru marcant al comunismului internaţional la Budapesta pe Cristian Rakovski pentru a-l ajuta pe Béla Kun. Pe 21 martie Adunarea membrilor sovietelor de soldaţi şi muncitori a anunţat întronarea dictaturii proletariatului maghiar şi formarea unui guvern condus de un personaj obscur Sandor Gorbai. Bela Kun păstra postul de ministru de externe, în fapt, el conducea guvernul bolşevic ungar. Acest guvern a comunicat maghiarilor şi întregii Europe alianţa sa cu Rusia Sovietică ca şi intenţia sa de a declara război republicilor burgheze pentru a impune dictatura proletariatului. Rusia Sovietică a înregistrat în acel moment primul său succes internaţional. Primul stat ameninţat a fost cel român care se afla sub o dublă ameninţare bolşevică. La graniţa de est, Rusia sovietică nu se putea împăca şi accepta pierderea Basarabiei care se unise cu România. Béla Kun a ordonat în grabă mobilizarea pentru a-i ataca pe români şi pe cehoslovaci. După o serie de victorii împotriva armatei cehoslovace Consiliul Interaliat de la Paris a obligat Republica Sfaturilor Maghiare să încheie armistiţiul. Pe 20 iulie 1919, Béla Kun a declanşat atacul asupra României (10 ; 271). În zorii zilei de 24 iulie 1919 s-a declanşat contraatacul armatei române care a distrus armata maghiară bolşevică. Pe 2 august Bela Kun a părăsit Ungaria iar a doua zi Capitala a fost ocupată de armata română. În locul regimului comunist s-a instaurat un regim de dictatură sub conducerea lui Hosthy.

2. DECLINUL EUROPEI ÎN ECUAŢIA MONDIALĂ DE PUTERE.

Războiul mondial (1914-1919) a costat foarte scump pe beligeranţi în special statele europene care au suferit pierderi umane, materiale şi financiare neînchipuit de mari la declanşarea conflictului. Prin urmare prima mare conflagraţie a secolului XX a "produs" peste opt milioane de morţi şi aproximativ 6 milioane de invalizi şi a condus la un deficit al natalităţii, bărbaţi adulţi aflându-se pe front. Rata natalităţii în principalele ţări europene - aşa cum se poate observa în schema alăturată - a scăzut dramatic ceea ce va afecta în principal sectorul economic prin mişcarea volumului forţei de muncă. (11 ; 488)

Pierderile materiale au fost şi ele considerabile. Distrugerile au afectat toate statele însă cu precădere ele au avut o influenţă deosebită asupra celor pe teritoriul cărora s-au desfăşurat operaţiunile de război. Pe aceste teatre de operaţiuni militare totul trebuia reconstruit: poduri, şosele, uzine, terenuri devenite necultivabile. Geograful francez Albert Demangean analizând efectul produs de desfăşurarea operaţiunilor militare asupra nordului Franţei, ajunge la concluzia că "o zonă a morţii lungă de 500 Km, largă de 10 până la 25 Km care urmăreşte linia frontului şi care a fost transformată în deşert". (5 ; 105) Franţa şi Marea Britanie au pierdut 30% respectiv 20% din flota lor comercială. Restul navelor utilizate în condiţii de război trebuiau supuse renovării astfel că transporturile pe apă au fost grav diminuate în primii ani postbelici.

Marea zonă de înfrângeri şi convulsii cuprinsă între Germania în vest şi Rusia în est a fost martora unei prăbuşiri spectaculoase a sistemului monetar, comparabilă, poate, numai cu cea care a avut loc în ţările post comuniste după 1989. Europa în războiul mondial a trebuit să cumpere tot ceea ce-i lipsea pentru a putea duce lupta: cărbune, oţel, petrol, arme, etc. În 1916, S.U.A. i-a livrat în fiecare lună arme şi muniţie în valoare de 300 de milioane franci. Europa care, în perioada antebelică, vindea lumii produsele sale industriale a trebuit să recurgă la importuri costisitoare. În timpul războiului dependenţa Germaniei de pieţele extraeuropene pentru a-şi asigura necesarul de consum a fost de 58%, a Franţei de 60%  iar Marea Britanie a fost de peste 80%. (5 ; 107) Europenii au fost nevoiţi pentru a-şi finanţa aprovizionarea cu material de război, să renunţe la o parte din rezervele lor de aur pentru că producţia de export a dispărut ca urmare a trecerii la economia de război. Dar şi acest mijloc de finanţare s-a dovedit insuficient aşa că majoritatea statelor europene au recurs la împrumuturi. În ceea ce priveşte datoria publică internă a crescut considerabil în principalele ţări europene beligerante. În Franţa de la 33,5 miliarde franci-aur în anul 1914 la 219 în anul 1919. În aceeaşi perioadă în Anglia datoria publică a crescut de la 17,6 la 196,6 miliarde iar în Germania de la 6 la 169 miliarde. (5 ; 106)

Şi datoria publică externă a avut salturi spectaculoase. Aceleaşi State europene au împrumutat mai ales din S.U.A. Datoria externă a Franţei s-a ridicat, în anul 1919, la 33 miliarde franci-aur, cea a Marii Britanii la 32 miliarde, a Italiei la 20 miliarde franci-aur.

Un alt element cu consecinţe negative asupra sistemului financiar european a fost inflaţia generată de cheltuielile de finanţare ale războiului, de dezechilibre grave între cererea ridicată de produse industriale şi de consum şi producţia insuficientă. În Franţa, de exemplu, preţurile în timpul războiului în raport cu perioada antebelică au crescut de patru ori. Inflaţia a afectat moneda naţională în aceste ţări care au suferit deprecieri serioase în raport cu dolarul iar unele nu mai sunt convertibile în aur. În raport cu dolarul în anul 1919, francul francez s-a depreciat cu 50% din valoarea sa, lira sterlină cu 10% iar marca germană cu aproape 90%.

Aceste bulversări financiare vor duce la inversări ale poziţiilor antebelice în ecuaţia de putere financiară. Europa cândva bancherul lumii, a fost obligată după război să se împrumute din exterior . S.U.A. şi-a rambursat datoria externă antebelică către Europa şi mai mult, deţinând acum jumătate din stocurile mondiale de aur, au devenit principalul ei creditor. Peste foarte puţin timp S.U.A. a înlocuit Europa în rolul de bancher mondial, împrumutând noile state care aveau nevoie de capital în dezvoltarea economică şi care în trecut apelau la băncile europene.

Războiul din 1914-1919 a rupt legăturile comerciale fireşti, dintre statele europene în raport cu perioada antebelică. Dintre cele ce se găseau în tabere opuse, în mod total; dintre cele ce s-au găsit aceleaşi tabere, în mod relativ, din cauza dificulţăţii transporturilor sau chiar a imposibilităţii lor. Iată de exemplu, furniturile de război venite din Franţa şi Anglia pentru România treceau prin mările nordice, spaţiul Rusiei Ţariste şi apoi în ţară. Multe garnituri de tren din Rusia pentru România n-au mai ajuns niciodată la destinaţie

Aşa stând lucrurile statele industriale din Europa care îşi procurau înainte de război produsele alimentare şi unele materii prime din estul şi sud-estul continentului au fost silite să şi le procure din S.U.A., America Latină, Canada. Ca să poată răspunde cererilor, neobişnuit de mari din Europa, aceste ţări şi-au oprit considerabil producţia. Când războiul s-a terminat însă şi relaţiile comerciale au putut redeveni normale, statele europene n-au mai avut aceeaşi cerere pentru lumea de peste Ocean pentru că au început să-şi normalizeze şi ele economia. De aici s-a produs un grav dezechilibru al pieţei europene ca urmare a scăderilor dramatice de preţuri pentru toate produsele fie ele agricole fie industriale. Acestea au afectat curentul normal financiar prin falimentele din industrie şi agricultură.

Ceea ce a agravat şi mai mult situţia economiei europene în raport cu cele extraeuropene. S.U.A şi Japonia a fost şi faptul că după război Europa industrială nu a mai putut conta la fel de mult pe piaţa de desfacere a coloniilor. Germania şi-a pierdut coloniile şi odată cu acestea şi posibilitatea de a le alimenta cu produsele sale industriale. Şi pentru Anglia s-a restrâns, în bună măsură, piaţa în colonii. Nu pentru că şi-a pierdut din domeniile coloniale ci pentru că o parte din colonii şi diminioane încep să-şi înfiripe industria, mai ales cea uşoară şi pentru că Japonia deveni un foarte serios concurent în Asia. Tot mai multă lume din Europa conştientizează faptul că lumea extraeuropeană n-avea să accepte la infinit situaţia de inferioritate economică ce le-a fost impusă în secolele anterioare. Economistul şi statisticianul german A. Reithinger scria în 1937 că " inevitabilul s-a produs acum, şi, pe când ţările de peste mări se industrializează... vechiul sistem al schimbului de produse brute extra-europene cu produse manufacturate europene, este perimat" (12 ; 7)

Un alt element care a influenţat evoluţia ulterioară a Europei în evoluţia de putere a fost rezolvarea "problemei reparaţiilor" la Conferinţa de Pace de la Paris (1919-1920). Învinşilor, în special Germaniei i-au fost impuse sume drept plată pentru daunele provocate puterilor victorioase foarte mari, disproporţionate în raport cu puterea sa reală economică: aproximativ 83 miliarde mărci-aur. Acest lucru n-a afectat doar evoluţia economiei germane ci însăşi a continentului european. John Maynard Keyhes participant ca expert economic în delegaţia britanică la Conferinţa de Pace a sesizat acest aspect. Întrucât vocea sa n-a influenţat Conferinţa a dezvoltat ideea într-o lucrare aparentă în 1920: Consecinţele economice ale păcii în care explica de ce nu este posibilă refacerea economiei europene fără o refacere a economiei germane (1 ; 123).

Declinul economic al Europei în raport cu lumea industrială europeană a fost promt sancţionat de S.U.A şi Japonia. În ceea ce priveşte S.U.A. au fost printre marile beneficiare. De acum înainte, foarte puţine domenii industriale vor scăpa concurenţei americane. Oamenii de afaceri americani au pus la punct un program de cucerire a pieţelor externe asociind industria, comerţul şi băncile. S.U.A şi-au dezvoltat flota comercială pentru a efectua transporturile pe care flota britanică nu le mai putea asigura. Ajunsă în doi ani pe locul doi în lume ea deveni un factor de expansiune comercială ameninţând serios rolul de "angrosist"pe care-l "juca" încă Marea Britanie. Curând New Yorkul va lua locul Londrei pe piaţa financiară a lumii.

Asimetria dintre dezvoltarea S.U.A şi restul lumii a produs în primii ani postbelici şi un dezechilibru în economia internaţională. Sistemul economic mondial n-a funcţionat optim, pentru că, spre deosebire de Marea Britanie care fusese centrul lui înainte de 1914, S.U.A nu aveau prea mare nevoie de restul lumii şi, în consecinţă, din nou spre deosebire de Anglia care a avut grijă de stabilitatea lirei sterline pentru că pe ea se baza sistemul mondial de plăţi, S.U.A nu s-au preocupat pentru ca dolarul să fie stabilizator mondial. A acţionat aşa din raţiuni practice. S.U.A nu aveau nevoie de restul lumii pentru că n-aveau capital şi forţă de muncă.

Cea de-a doua mare putere care va profita de declinul Europei în ecuaţia de putere a fost Japonia. Din client al continentului în perioada antebelică ea a devenit un serios concurent la pieţele pe care le aveau în lumea extraeuropeană trusturile şi companiile europene. Japonia graţie dezvoltării flotei sale, a dus o politică de expansiune comercială în sud-estul Asiei, în China, şi în zona Pacificului, în detrimentul europenilor. Exporturile sale au crescut de la 700 milioane de yeni în 1913 la peste două miliarde în 1918. Având o excedentară şi o creştere însemnată a rezervelor de aur. Japonia a devenit după primul război mondial o ţară creditoare care a plasat capitaluri pe piaţa europeană.

Aceste fenomene negative din istoria imediat postbelică a continentului european au fost sesizate în epocă de elitele politice, şi spirituale. Unii au perceput această avoluţie ca o alunecare a Europei, mai ales a părţii ei apusene, pe panta prăbuşirii, a crizei totale. Filozoful Oswald Spengler a încercat să arate în lucrarea "Declinul Occidentului" că întreaga Europă se afla în pragul fălimentului. (13 ; 22-23) Mihai Ralea, care şi-a făcut studiile în Franţa chiar în acei ani, arăta că Europa părea, cel puţin în partea sa occidentală, după diagnozele lui Spengler ori Keyserling, "în situaţia unui muribund ce are nevoie de transfuzie de sânge" (13 ; 23)

Aşadar născând speranţa într-o lume mai bună şi "forţând" realinieri drastice în relaţiile dintre state, primul război mondial poate fi apreciat, prin consecinţele sale ca "un semn de punctuaţie pus istoriei", ca "o piatră de hotar în istoria omenirii"(13 ; 28), care a pus umanităţii, ca "o piatră de hotar în istoria omenirii", care a pus umanităţii, a Europei în primul rând, probleme majore spre rezolvare, chiar dacă climatul postversaillesian a fost complex, pe alocuri chiar dramatic.

BIBLIOGRAFIE

1. Habsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti, 1994.
2. Carrére d’Encausse Hélene, Imperiul Spulberat. Revolta naţiunilor în urss, în româneşte de Alina Ungureanu, Bucureşti, 1993.
3. Seişanu Romulus, Principiul naţionalităţilor. Originile, evoluţia şi elementele constitutive ale naţionalităţii, Bucureşti, 1996.
4. Fontaine André, Istoria războiului rece, De la Revoluţia din Octombrie la războiul din Coreea. 1917-1950. vol I, Bucureşti, 1992.
5. Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul <<Lumii Europene>>. (1900-1945). vol.I, Bucureşti, 1998.
6. Iacobescu Mihai, România şi Societatea Naţiunilor, Bucureşti, 1988.
7. Ciachir Nicolae, Istoria popoareloe din sud-estul Europei în epoca modernă, Bucureşti, 1987.
8. Broné Pierre, Histoire de l’Internationale Comuniste 1919-1943. Paris, 1997.
9. Duroselle J.R., De Wilson a Roosevelt, Paris, 1960.
10. Preda Dumitru, Alexandrescu Vasile, Prodan Costică, În apărarea României Mari. Compania armatei romane din 1918-1919, Bucureşti, 1994.
11. Reinhard Marcel R., Armengand André, Dupaquier Jacques, Histoire générale de la population mondiale, Paris, 1968.
12. Reithinger, A, Le visage economique de l’Europe, 1937.
13. Saizu I., Tacu Al., Europa economică interbelică, Iaşi, 1997.