Între cele două războaie mondiale, evoluţia colonialismului era acceptată fără prea mari probleme de majoritatea populaţiei. Ascensiunea şi creşterea popularităţii forţelor politice naţionale din cadrul dominioanelor au condus la punerea sub semnul întrebării a sistemului colonial.
Evoluţia imperiului britanic spre formarea “ Commanwealth-ului naţiunilor” a fost marcată de slăbirea relaţiilor politice cu dominioanele şi de o tentativă de restrîngere a legăturilor economice în cea mai mare colonie a Coroanei britanice, însă, Londra a întîmpinat rezistenţa unui puternic curent naţionalist condus de Gandlu. Franţa a fost mai preocupată să-şi menţină autoritatea asupra imperiului fără să întreprindă reforme care să vină în întîmpinarea revendicărilor naţionaliste.
Primul război mondial nu a provocat o declanşare a discuţiilor pe marginea temeiurilor dominaţiei coloniale asupra popoarelor de peste mări. Acestea erau convinse că sunt însărcinate cu o misiune umanitară şi civilizatoare. Aspiraţiile naţionale ale popoarelor colonizate erau puse sub semnul îndoielii şi negate. Pentru omul politic britanic, de exemplu, militantul naţionalist indian Gandhi nu era decît un “factor pe jumătate dezbrăcat” (2;288). În această perioadă prin scrierile politice, sociologice şi chiar literare s-a elaborat o adevărată doctrină a colonizării care justifica pe temeiuri economice, istorice şi morale, dominaţia europeană asupra altor continente.
Dacă aceasta a fost dominanţa gîndirii europene la nivelul elitelor trebuie arătat totuşi că după încheierea primei conflagraţii mondiale apar voci care pun în discuţie termenele dominaţiei coloniale. Andre Gide denunţă abuzurile coloniale în cartea sa Călătorie în Cango (1928).
Ideile lansate de preşedintele american W. Wilson, crearea Societăţii Naţiunilor care a înscris în Charta sa principii generoase, destrămarea imperiilor austro ungar, otoman, ţarist şi deservirea procesului de afirmare naţională în Europa au favorizat apariţia mişcărilor de eliberare naţională în colonii.
La originea acestor mişcări s-au aflat intelectuali, funcţionari şi oameni de afaceri formaţi cu universităţi europene : Gandhi, Nehru în India; Bourguiba în Tunisia; Soekarno în Indonezia, Ferhat Abbas în Algeria. În prima fază aceste mişcări nu şi-au propus să rupă total legăturile cu metropola ci doar reforme de esenţă în domeniul economic şi social.
Supunînd împeriul britanic la un efort de război căruia i - a făcut cu greu faţă prima mare conflagraţie a secolului XX a subliniat eroziunea acestuia. Metropola a fost obligată să-şi asocieze dominioanele la efortul de război. Pentru a obţine participarea lor, cu aproape 2 milioane de combatabţi, Londra a trebuit să efectueze, o reajustare a relaţiilor constituţionale între părţile componente ale imperiului (2; 290).
Asfel că la Conferinţa de Pace dominioanele vor face figură de state aproape independente. Unele dintre ele vor lua atitudini care făceau notă aparte faţă de Foreign Office. la Conferinţa imperială din 1926 lordul Balfour a găsit o formulă acceptabilă - British Commonwealth of Nations - prin care se stabilesc noi raporturi între Metropola şi Canada, Noua Zeelandă, Australia, Irlanda şi Uniunea Sud Africană. Legăturile care se vor menţine vor fi aproape simbolice.
Nu acelaşi statut îl va primii India. Prin “India Act” din 1919 aceasta a primit o mică autonomie la nivelul condiţiilor provinciale deşi în 1917, s-au promis instituţii capabile să realizeze o guvernare responsabilă.
Deasemenea, indienii care participaseră la efortul de război cu aproape un milion de oameni, vor intensifica mişcarea de eliberare naţională, marcată prin acţiuni de nesupunere civică şi de protest.
În Franţa tema imperială, după încheierea primului război mondial, este exaltată constant în mass media. Dealtfel imperiul colonial francez atinge extinderea maximă acum: 12 milioane de km.p şi peste 70 de milioane de locuitori. Metropola a stabilit peste tot un regim de administrare decentă ce puneau să ţină în adormire naţionalismele din imperiul său.
Totuşi între cele două războaie mişcări naţionaliste apar şi se dezvoltă şi la imperiul colonial francez. Ideile liderului naţionalist chinex Sun Yat- Sen au o mare influenţă în Indochina. În 1927 a fost creat un partid naţional vietnamez după modelul celui chinez. În 1930 Nguyen Al Quae (viitorul lider comunist cunoscut sub numele Ho Si Min ) a fontat partidul comunist vietnamez care avea ca obiectiv lupta pentru eliberare de sub dominaţia franceză şi obţinerea independenţei.
În Maroc în 1919 mişcarea naţionalistă îşi va lua simbolic denumirea de Destour (Constituţia). În Maroc naţionaliştii vor intreprinde o serie de revolte împotriva dominaţiei Coloniale: contra spaniolilor (1920-1924) şi apoi împotriva francezilor (1925-1926). la fel de activă va fi şi mişcarea naţionalistă condusă de ferhat Abbas în Algeria.
Nemulţumirile din Liban şi Siria au îmbrăcat forme violente. În august 1925 au avut loc revolte care au fost reprimate sever de către generalul Sarrail şi ordinea a fost restabilită abia în anul 1927 (4; 121). Siria şi Libanul vor primi, în urma acestor mişcări constituţii care vor reglementa viaţa publică şi politică în aceste ţări şi promisiunea că vor obţine independenţa în următorii trei ani.
Căderea Frontului popular de la putere în Franţa a făcut ca aceste promisiuni să nu se materializeze.
Dacă în perioada interbelică imperiul colonial francez parcă bine articulat şi aparent calm nu aceaşi situaţie s-a întîmplat cu imperiul britanic care a fost obligat să accepte, în cele din urmă, independenţa unor colonii. După evenimentele din 1919 cînd Afganistanul a atacat India Britanică, Londra pierde controlul asupra acestei ţări.
În urma unei negocieri foarte dificile, Londra face o declaraţie prin care proclamă sfîrşitul protectoratului britanic asupra Egiptului (febr.1922). Acesta nu a însemnat şi independenţa ţării dar s-au pus bazele unui acord care va reglementa viaţa politică a Egiptului şi natura raporturilor cu Marea Britanie.
Aceasta va fi obţinută în 1936 prin tratatul semnat la Londra în schimbul prezenţei trupelor britanice de-a lungul Canalului de Suez , punct strategic de interes vital pentru marea Britanică.
Arabia Saudită, în schimb, şi-a obţinut independenţa prin tratatele semnate la 20 mai 1927.
În ceea ce priveşte Irakul, englezii s-au confruntat cu o mare răscoală în regiunea Eufratului izbucnită ca urmare a impunerii pe tronul ţării a regelui Faisal alungat de francezi din Siria. În urma negocierilor guvernul Irakian a acceptat pe Faisal în schimbul creerii unui regat ereditar. În 1929 înaltul comisar britanic pentru Irak Sir Girlbert a propus guvernului Irakian un tratat prin care ţara devenea independentă şi putea să adere la Liga Naţiunilor. Tratatul a fost semnat în 1930 însă prin acesta Anglia îşi menţinea controlul şi influenţa, deoarece avea permisiunea de a menţine baze militare iar în timp de război putea folosi teritoriul Irakian. În plus avea şi controlul asupra exploatării petrolului Irakian.
Transiordania regiune cu aproximativ 200.000 de locuitori detaşată de Palestina de guvernul britanic în anul 1922 obţine independenţa prin acordul semnat la 20 februarie 1928 cu condiţia de a instaura un regim politic constituţional şi de a urma Londra în politica externă şi economică.
Interesele petroliere cunosc în perioada interbelică o creştere rapidă în orientul Mujlociu. Lungii dominaţii turceşti şi mai scurtei tutele franco-britanice le va succede o nouă formă de imperialism: cel al marilor companii petroliere engleze şi americane care îşi vor împărţi prospectarea şi exploatarea aurului negru din regiune. Acest fapt va cunoaşte o intensitate şi mai mare după cel de-al doilea război mondial cînd practic forma clasică a colonialismului dispare dar este înlocuită cu una nouă.