Războiul a marcat profund "generaţia focului". Foarte repede intelectualii au devenit conştienţi că a apărut o adevărată criză a valorilor. Paul Valéry, de exemplu, a exprimat această percepţie într-o formulare care a devenit, apoi, celebră: "Cât despre noi, civilizaţiile, acum, ştim că suntem muritoare..."(1;112)
Sentimentul crizei civilizaţiei dă un elan sporit unui curent intelectual născut înainte de război: mişcarea Dada. Acesta a apărut ca un protest timid şi ironic nihilist împotriva unei lumi conservatoare şi a societăţii care i-a dat naştere, inclusiv împotriva artei sale. Dadaismul respingea orice fel de artă, nu a avut nici un fel de caracteristici bine definite , deşi a împrumutat câteva trucuri de la avangardele cubiste şi futuriste de dinainte de 1914. În esenţă, tot ceea ce putea provoca apoplexia iubitorilor burghezi de artă convenţională era acceptabil pentru dadaişti. Scandalul era principiul lui de coeziune. Astfel, expunerea de către Marcel Duchamps a unui pişoar la expoziţia din 1917 de la New York a fost întrutotul în spiritul dadaismului.
Acest curent de revoltă intensă se va cuminţi curând, dând naştere suprarealismului, la fel de preocupat să respingă arta aşa cum fusese cunoscută până atunci. Acesta s-a născut ca ceea ce s-a numit "o pledoarie pentru reânvierea imaginaţiei, bazată pe subconştient aşa cum a fost el dezvăluit de psihanaliză, precum şi un nou accent pus pe magie, accidental, iraţionalitate, simboluri şi vise. (2; 215)
Respingând orice control al raţiunii asupra gândirii, orice preocupare estetică sau morală, suprarealiştii înţeleg să expună fie verbal, fie scris, fie în orice altă formă, funcţionarea reală a gândirii, ceea ce ei denumeau "automatismul psihic pur"(1; 114). Suprarealismul a fost o adăugire originală la repertoriul artelor de avangardă şi a influenţat poeţii şi scriitorii de primă mărime din Franţa (P. Eluard, L. Aragon) Spania (Garcia Lorca) în Europa răsăriteană şi America Latină (Cesar Vallejo şi Pablo Neruda). Spre deosebire de alte avangarde Suprarealismul a "fertilizat" principala artă a secolului XX- cinematografia. Nu este deloc întâmplător că cinematograful îi este îndatorat suprarealismului, nu numai prin Luis Bunuel (1900-1983) dar şi prin cel mai important scenarist francez al perioadei, Jacque Prévert (1900-1977), în timp ce fotojurnalismul îi este îndatorat prin Henri-Cartier-Bresson.(n.1908).
În Germania, imediat după încheierea războiului Walter Gropius a fondat curentul Bauhaus care preconiza o estetică funcţională, suprimând orice distincţie între artă şi artizanat, încurajând artiştii să se adapteze nevoilor societăţii industriale prin stagii în întreprinderi şi eliberarea de prototipuri şi brevete comerciale. Criticată de conservatorii de la Weimar pentru ideile sale "socialiste" Şcoala Bauhaus a fost considerată de nazişti drept antigermană şi închisă în 1933.
Tot în Germania după prima conflagraţie se afirmă plenar expresionismul. Respingând ca şi futurismul italian conformismul "mic-burghez" al perioadei "Belle Epoque", expansionismul s-a alăturat "tradiţiei germanice" (Grunewald) influenţând atât cinematografia cât şi teatrul. Însă marea noutate a epocii a fost crearea teatrului politic de vocaţie populară căruia regizorul Erwin Piscator i-a fost atât teoretician cât şi promotor. Dramaturgi şi militanţi, Ernest Toller şi Bertolt Brecht vor multiplica inovaţiile atât prin alegerea subiectelor, prin tehnică cât şi prin spiritul unei reprezentaţii care asociază publicul acţiunii.
Aceste curente au apărut ca o reacţie la criza valorilor morale pe care o percepeau oamenii de artă şi literaţii. Înainte să piară în materialitatea ei, lumea a fost anihilată prin forţa imaginaţiei. Cu ajutorul intuiţiei şi al sensibilităţii, artiştii au fost primii care au pus în practică, în domeniul lor, distrugerea vechii lumi. De atâtea ori anunţată la începutul secolului, Apocalipsa în cultură şi civilizaţie s-a materializat odată cu declanşarea războiului. Nimic n-a mai fost, după 1918, ca înainte: acea Belle Epoque cu faţada ei burgheză aparent stabilă, era definitiv încheiată.(3; 152) Conştiinţe care au marcat începutul secolului XX au elaborat sub înrâurirea lui Nietzsche lucrări şi studii în care erau explicate liniile de evoluţie ale civilizaţiei occidentale. Oswald Spengler, publică la sfârşitul primului război mondial "Declinul Occidentului" în care pune un diagnostic sever asupra civilizaţiei occidentale: condamnare la dispariţie. Civilizaţia ca şi fiinţa umană în accepţiunea lui Spengler, este supusă evoluţiei ciclice. Unei fiinţe omeneşti ajunsă la vârsta de o sută de ani nu-i mai rămâne nici o speranţă de viaţă. Nici o speranţă nu mai rămâne unei civilizaţii (sau culturi, pentru a folosi termenul lui Splengler) care a atins vârsta de o sută de ani. Aceasta era în accepţiunea sa limita biologică a civilizaţiilor.
Influenţat de Nietzsche şi Spengler, istoricul şi filozoful Olaf Stapledon a elaborat lucrarea "Ultimii şi primii oameni" în care a încercat să creioneze evoluţia omenirii pe parcursul a două miliarde de ani în care se succed ciclurile istorice, biologice întrerupte uneori de crize, dezastre naturale sau provocate de om. De fiecare dată, progresul triumfă asupra "sfârşitului lumii". Dar acesta va avea totuşi ultimul cuvânt la terminarea celor două miliarde de ani.
Tragedia artiştilor moderni, de stânga sau de dreapta, a fost angajarea politică mult mai eficientă a propriilor mişcări de masă, dar respingerea curentelor lor de către politicieni. Cu excepţia parţială a fascismului italian de influenţă futuristă, noile regimuri autoritare, atât de stânga, cât şi de dreapta, au preferat vechile clădiri gigantice monumentale în arhitectură, vechile stiluri în pictură şi sculptură, spectacole clasice pe scenă, accectabilitatea ideologică în literatură. Arta avangardei europene din prima jumătate a secolului XX nu insufla decât rareori un sentiment de speranţă. Aşadar, a fost o artă creată cum spunea învăţatul şi poetul clasic A.E.Housman "în zilele în care lumea se prăbuşea, la ora la care temeliile pământului se scufundau" (4; 138).
Progresul ştiinţific, dar şi războaiele care au bulversat liniile tradiţionale ale societăţii au repus în discuţie vechiul sistem de valori. Are loc o eliberare tot mai puternică de tab-uri, de constrângeri morale sau sociale, o deschidere spre inconştient, sunt exaltate instinctul, forţa, etc. Apar aşa după cum am arătat, o serie de curente de avangardă. Alături de aceste curente, puternice individualităţi şi-au confirmat în operele lor detaşarea, scepticismul sau îndoiala faţă de valorile tradiţionale: germanul Spengler, francezul Gide, italianul Pirandello, austriacul Kafka. Reacţia împotriva raţionalismului, care triumfă în filozofie cu Bergson şi Heidegger, poate genera o reînoire a sentimentului religios (Miquel de Unamuno, Mauriac, Bernanos).
Refuzul lumii prezente poate de asemenea conduce spre căutarea evaziunii în analiza subiectivă (Marcel Proust, James Joyce), în căutările estetice (Paul Valéry) sau într-un oarecare clasicism (Jean Giraudeux). În opoziţie cu acest refuz al lumii actuale, numeroşi intelectuali nu au ezitat să se angajeze în operele lor în faţa marilor probleme ale vremii. În Italia, mişcarea futuristă a fost una din componentele fascismului în faza sa incipientă, în timp ce în Franţa mişcarea suprarealistă avea legături politice foarte strânse cu partidul comunist între 1925 şi 1934. În Uniunea Sovietică, scriitori (Gorki, Şoholov), artişti cineaşti (Eisenstein) se pun în serviciul Revoluţiei. În Germania, sosirea naziştilor la putere constrânge la exil pe arhitecţii mişcării Bauhaus, ca şi numeroşi scriitori (Brecht), muzicieni, cineaşti. La sfârşitul anilor ‘30, de la Steinbeck, Hemingway, Aragon sau Habrause la Celine, Drieu La Rochelle sau Brasilbach, scriitorii au încercat să găsească în angajarea politică un răspuns la problemele lor.
În pictură, după revoluţia impresionistă de la sfârşitul secolului XIX, Van Gogh, Gauguin şi Cezanne deschid calea unor revoluţii picturale ce vor da naştere picturii contemporane. Prima este cea a exaltării senzaţiei şi culorii - şcoala botezată "fauves" (Matisse, Dufy, Derain). A doua a fost cubismul (Picasso, Braque...). Influenţa acestor două şcoli o regăsim în expresionismul german, care caută într-o culoare exuberantă mijlocul de expresie al frământărilor interioare (Molde, Mundi) şi în pictura abstractă. Influenţele cubismului, futurismului, expresionismului se manifestă, atât în sculprtură, cât şi în arhitectură.
În muzică, îndrăznelile unor Stravinski, Schonberg, Milhani sau Honegger marchează ruptura cu tradiţia, o reacţie împotriva moştenirii lui Wagner sau Debussy. Marea revoluţie muzicală din prima jumătate a secolului XX este fără îndoială apariţia şi dezvoltarea jazz-ului, originar din America. (1; 369)
Cultura de avangardă era, la jumătatea secolului XX, un concept limitat în Europa. Privirile se îndreptau cu nostalgie spre Paris şi Londra. Încă nu se privea spre New York. Pentru cea mai mare parte a talentelor creatoare din lumea neeuropeană - care nu erau limitate la tradiţiile lor, nici nu imitau pur şi simplu Occidentul, sarcina principală părea să fie descoperirea realităţii contemporane a propriilor popoare. Aşa s-a născut o mişcare care a fost realismul.
Din a doua jumătate a secolului XX, lucrul cel mai evident, în legătură cu dezvoltarea culturii, a fost mutarea centrelor tradiţionale de manifestare ale acesteia din Europa în America. New York-ul se mândrea că înlocuise Parisul ca centru al artelor vizuale, prin care înţelegea piaţa operelor de artă sau locul în care artiştii în viaţă deveneau mărfuri apreciate la cele mai înalte preţuri. Mai mult chiar, juriul premiului Nobel pentru literatură a început să ia în serios literatura neeuropeană începând cu anii ‘60, după ce mai înainte o neglijase complet. (2; 574)
O dată cu începutul deceniului şapte, epicentrul mişcării literare inovatoare se mută din nou în Europa, în special în Franţa unde influenţa valului existenţialist a afectat tineri literaţi al căror succes provine din practica de a exprima noile valori eliberate de constrângerile morale şi formale impuse de tradiţie şi mai ales de şcoala "noului roman". Autorii care aparţin acestui curent, Alain Rabbe-Grillet, Michel Butor, Jean Ricardon, Claude Simon, Phillipe Sollers, Marquerite Duras, pun accentul asupra formelor, figurilor, limbajului în creaţia românească, în defavoarea povestirii lineare şi a psihologiei personajelor. Această mişcare cu caracter de revoluţie în literatură s-a desfăşurat împotriva realismului şi marxismului, care privilegiaseră acţiunea şi angajarea scriitorului. "Noul roman" şi "teatrul absurdului"care triumfă în aceeaşi epocă (Samuel Bechett, Eugene Ionesco, Jean Genet) ce dezvoltă pe un fundal al contestării generale a valorilor colective şi al ruperii legăturilor între opera de cultură şi ideologie, caracteristice unei perioade de relaxare a tensiunilor sociale şi internaţionale.
Refluxul valului "noul roman" nu a fost urmat de apariţia unor noi şcoli. Marile nume sunt cele ce caracterizează perioada, începând cu anii ‘80: franceza Marguerite Yourcenar, elveţianul Albert Cohen, italienii Elsa Morante, Alberto Moravia, Italo Galvino, spaniolul José Bergamin, sovieticul Mihai Şolohov, columbianul Garcia Marquez, argentinianul Jorge Luis Borges, cubanezul Alejo Carpenter, egipteanul Maguib Mafouz, algerianul Tahar Bejelloun, japonezul Yukio-Mishima, etc.
Chiar dacă în ultimii 20 de ani ai secolului existenţa unor şcoli de artă a fost mai puţin contestată, curentul rus în care s-au manifestat individualităţile culturale a fost numit "postmodernism". (2; 588) În anii ‘90 existau artişti, filozofi, sociologi, antropologi istorici postmodernişti. Toate "postmodernismele" aveau în comun un scepticism esenţial asupra unei existenţe a realităţii obiectivelor şi/sau posibilitatea de a ajunge la o înţelegere a acesteia prin mijloace raţionale. Era o tendinţă de relativism radical. Postmodernismul contestă esenţa unei lumi care se întemeiază pe presupuneri contrare: pe lumea transformată de ştiinţă şi de tehnologia bazată pe ea şi ideologia progresului care o reflectă. (2; 590)
O privire retrospectivă asupra culturii din a doua jumătate a secolului XX ne duce la concluzia chiar a unui declin, cel puţin regional, al unor genuri culturale, artistice, care înfloriseră în prima jumătate a secolul al XX-lea şi au supravieţuit până la jumătatea lui . În sculptură, de exemplu, expresia principală a acestei arte, monumentul public, s-a stins, practic, după primul război mondial. Pictura nu mai era ceea ce fusese în perioada dintre războaie. În orice caz, ar fi greu să se facă o listă a pictorilor dintre anii 1950-1990 care să fie acceptaţi drept personalităţi de importanţă majoră (adică să fie consideraţi demni de a fi incluşi în muzeele din altă parte decât din ţara autorului), comparabilă cu una din perioada interbelică (Picasso, Matisse, Chagall, Ronault, Klee, etc). În muzica clasică, declinul vechilor genuri a fost ascuns de enorma creştere a numărului de spectacole. Cu excepţia unor compozitori din Anglia şi Germania (Henze, Britteu), foarte puţini au creat opere mari. Americanii (Leonard Bernstein, de exemplu) au preferat genul musicalului. În afara ruşilor Procofiev, Şostakovici şi Stravinski, creatori ai unor simfonii foarte apreciate, nici un alt nume nu s-a mai distins în realizarea muzicii instrumentale. Şi nu trebuie uitat că cei trei aparţineau şi se formaseră în prima parte a secolului.
Un regres similar se constată şi în domeniul literaturii în special în ceea ce priveşte romanul. Declinul genurilor clasice în cultură nu s-a datorat lipsei de talente. Au existat încă doi factori care au subminat cultura de tip clasic: moartea modernismului şi, mai ales, triumful universal al societăţii de consum. Acest factor va genera "cultura de masă", "populară". (1; 370)
BIBLIOGRAFIE
- Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-1945, vol. I, Bucureşti, 1998.
- Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucureşti, 1944.
- Boia Lucian, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Bucureşti, 1999.
- D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.
- Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace (1945-1973), vol. 2, Bucureşti, 1998.
- UM Wold Social Situation, New York, 1989.