Pin It

Cu toate progresele înregistrate, încet-încet, regimurile electorale reprezentative au cedat, în unele ţări, locul celor dictatoriale. În anii 1918-1920, adunările legislative au fost dizolvate sau au devenit ineficiente în două state europene, în anii ‘20 în şase, în anii ‘30 în nouă, în timp ce ocupaţia germană a distrus puterile constituţionale în alte cinci state în timpul celui de-al doilea război mondial. Singurele state europene cu instituţii democratice adecvate care au funcţionat fără întrerupere în toată perioada interbelică au fost Anglia, Finlanda, statul liber Irlanda, Suedia şi Elveţia.

În cele două Americi, situaţia a fost mai complexă, şi nu a înregistrat un progres al instituţiilor democratice în afară de S.U.A. Numărul ţărilor cu adevărat constituţionale se ridica la cinci: Canada, Columbia, Costa Rica, SUA şi Uruguay.

În Japonia, în anii 1930-1931 regimul liberal moderat a cedat locul unui regim naţionalist militar. Thailanda a făcut câţiva paşi timizi către un guvern constituţional ca şi Turcia, prin regimul modern instaurat de Kemal Ataturk, la începutul anilor ‘20. Australia şi Noua Zeelandă erau democratice. Cât despre restul globului (Africa, parte din Asia), care consta în mare parte, la acea dată, din colonii ce nu puteau fi, prin definiţie liberale, acesta s-a îndepărtat tot mai mult de principiile democratice, în măsura în care a avut aşa ceva.

Democraţia a bătut în retragere pe tot parcursul perioadei interbelice, retragere care s-a accelerat după ce Adolf Hitler a devenit Cancelar al Germaniei în 1933. Dacă în 1920 existau aproximativ 35 de guverne constituţionale şi alese, până în 1944 au rămas numai 12.

De ce a bătut în retragere democraţia în perioada interbelică?

Sistemele democratice nu funcţionează decât dacă există un consens fundamental pentru cetăţeni în legătură cu acceptarea sistemului lor de stat şi social sau, cel puţin, disponibilitatea de a se negocia pentru a se ajunge la înţelegeri de compromis. Acestea, la rândul lor, sunt mult facilitate de prosperitate. Evidenţa crizelor economice de la sfârşitul primului război mondial şi din anii 1929-1933 a făcut ca această condiţie să fie în mare parte absentă în multe ţări. Ca urmare multe regimuri democratice nu au putut supravieţui marii recesiuni. Confruntate cu probleme economice insolubile şi/sau cu o clasă muncitoare tot mai revoluţionară, burghezia a trebuit să recurgă la măsuri de forţă şi coerciţie, incompatibile cu principiile democratice de organizare şi conducere a societăţii.

O consecinţă a primului război a fost apariţia unor noi state, în locul marilor imperii autoritare, care, toate vor adopta regimuri parlamentare bazate pe votul universal. Lipsa unor tradiţii, a exerciţiului democratic, existenţa unor mase de cetăţeni, adesea analfabeţi, a făcut ca acestea să nu poată participa într-o măsură eficientă şi conştientă la viaţa politică, fiind o jucărie în mâinile demagogilor şi notabilităţilor locale care le dirija voturile. (5; 110)

Ameninţarea la adresa democraţiei a venit şi din partea unor curente ideologice, mai ales dinspre dreapta politică, cu precădere a dreptei radicale. Ascensiunea dreptei radicale, după primul război mondial, a fost o reacţie la pericolul, ba chiar la realitatea revoluţiei sociale şi la puterea clasei muncitoare, în general, la Revoluţia din Octombrie şi la leninism în particular. Fără ele nu ar fi existat fascismul.

Trebuie făcute totuşi două precizări importante în legătură cu afirmaţia că teroarea dreptei a fost în esenţă, o reacţie la acţiunea stângii revoluţionare. În primul rând, se subestimează impactul primului război mondial asupra unei pături importante a clasei de mijloc şi a tinerilor soldaţi demobilizaţi. Cincizeci şi şapte la sută din fasciştii italieni din perioada de început erau foşti militari. Primul război mondial a fost un fenomen care a brutalizat lumea şi oamenii aceştia doreau să dea frâu liber brutalităţii lor latente. A doua precizare este aceea că dezlănţuirea deciziei radicale nu a fost o reacţie împotriva bolşevismului ca atare, ci împotriva tuturor mişcărilor şi mai ales a celor organizate de clasa muncitoare, care ameninţau ordinea existentă în societate.

Şansa fascismului a fost colapsul vechilor regimuri şi o dată cu ele, al vechilor clase conducătoare şi al mecanismelor de putere ale acestora, al influenţei şi al hegemaniei lor. Acolo unde acestea au rămas în ordine, fascismul nu a avut succes. În Anglia, fascismul nu a putut progresa deoarece dreapta tradiţională conservatoare a continuat să menţină situaţia sub control. Nu a avut succes nici în Franţa, decât după înfrângerea din 1940, în faţa Germaniei.

Fascismul n-a izbutit nici acolo unde o nouă clasă naţionalistă conducătoare sau un grup a preluat conducerea în noile ţări independente. În Polonia, de exemplu ţara fiind condusă de militari autoritari, nu au existat mişcări foarte importante, nici în regiunea cehă a Cehoslovaciei care era democratică, nici în nucleul (dominant) sârb din noua Iugoslavie. Acolo unde s-au manifestat mişcări fasciste sau similare în sens strict, cea a dictatorului  (Ungaria, Finlanda, România, Spania), nu au existat probleme referitoare la menţinerea lor sub control până când n-au primit sprijin german. Aceasta nu înseamnă că mişcările naţionaliste minoritare din vechile sau noile state nu au considerat fascismul atrăgător, fie şi numai pentru faptul că puteau spera la un ajutor politic şi financiar din partea Italiei şi după 1933, şi din partea Germaniei. Acesta a fost cazul în Flandra belgiană, în Slovacia şi în Croaţia.

Condiţiile pentru triumful extremei drepte au fost: existenţa în stat a unor mecanisme de conducere care nu mai erau în stare de funcţionare; o masă de cetăţeni dezamăgiţi, dezorientaţi şi nemulţumiţi; mişcări sociale puternice care ameninţau sau păreau să ameninţe cu o revoluţie socială, dar care nu erau, de fapt, capabile să o realizeze şi o atitudine de nemulţumire naţionalistă faţă de tratatele de pace din anii 1919- 1920. În această situaţie o serie de elite vechi, neajutorate au recurs la sprijinul ultraradicalilor, aşa cum au făcut italienii liberali cu fasciştii lui Musolinii în anii 1920-1922 şi conservatorii germani cu naţional- socialiştii lui Hitler în 1932-1933. În ambele situaţii fascismul a venit la putere prin bună înţelegere, cu o parte a vechii elite politice.

Fascismul, o dată ajuns la putere, a refuzat să mai facă vechiul joc politic şi a preluat controlul asupra societăţii. Transferul total al puterii sau eliminarea tuturor rivalilor a durat mai mult în Italia (1927-1928) decât în Germania (1933-1934), dar, o dată realizat, n-au mai existat nici un fel de obstacole politice interne în faţa dictaturii unui "lider" populist suprem (Ducefuhrer). La baza celor două totalitarisme au stat doctrina fascistă şi cea nazistă.

BIBLIOGRAFIE

 

  1. Dumitru Popovici, Politologie, Bucureşti, 1996.
  2. Maurice Duverger, Modelul democratic, Bucureşti, 1991.
  3. Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, Bucureşti, 1994.
  4. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.I, Bucureşti, 1999.
  5. Pierre Milza; Serge Berstein, Istoria secolului XX, vol.I, Bucureşti 1998.
  6. P.P.Negulescu, Declinul omenirii, Bucureşti 1994.
  7. Marcel Prelot, L’empire fasciste, 1936.
  8. Andre Vergez; Denis Huisman, Curs de filozofie, Bucureşti, 1995.
  9. Călin Vâlsan, coordonator, Politologie, Bucureşti, 1992.