Dacă din punct de vedere al artelor secolului XX este caracterizat de o serie întreagă de crize, în ceea ce priveşte ştiinţa, situaţia este cu totul alta. Aceasta şi pentru faptul că nici o perioadă din istoria omenirii nu a fost atât de dependentă de ştiinţele naturii ca secolul XX. Dacă în 1910, oamenii de ştiinţă din Europa occidentală erau, probabil, în număr de circa opt mii, la începutul anilor ‘90 numărul lor era estimat la circa cinci milioane de persoane.(2; 596)
O caracteristică a ştiinţei secolului XX este faptul că ea a încetat să mai fie eurocentrică. Din anii ‘30 producându-se un transfer al centrului de gravitate al acesteia în SUA, unde a şi rămas. Între anii 1900 şi 1933 numai şapte premii pentru ştiinţă fuseseră acordate SUA, iar între 1933 şi 1970, numărul acestora a fost de şaptezeci şi şapte. După 1945 şi alte centre de cercetare independente se afirmă: Canada, Australia, Argentina, Noua Zeelandă, Africa de Sud. În acelaşi timp, afirmarea oamenilor de ştiinţă neeuropeni, mai ales a celor din Asia de Est şi din subcontinentul indian a fost izbitoare. Cu toate acestea, la sfârşitul secolului, sunt încă zone ale globului care au generat puţini oameni de ştiinţă: Africa şi America Latină.
Frapant este faptul că o treime din laureaţii asiatici ai premiilor Nobel pentru ştiinţă nu apar sub steagul ţării lor de origine, ci sub cel american. (Dintre laureaţii americani douăzeci şi şapte sunt prima generaţie de imigranţi). Într-o lume tot mai globalizată a avut loc şi are în continuare loc un proces de concentrare a ştiinţelor în relativ puţine centre, care dispun de resurse adecvate pentru dezvoltarea lor, mai ales în SUA şi unele state occidentale: Germania, Anglia, Franţa. Creierele lumii au fugit din Europa din motive politice (în perioada anilor ‘30 - ‘90), s-au scurs din ţările sărace spre cele bogate din motive economice. În anii ‘70 şi ‘80, ţările dezvoltate au cheltuit aproape trei sferturi din sumele alocate pe plan mondial pentru cercetare şi dezvoltare, în timp ce statele sărace (în curs de dezvoltare) nu au cheltuit mai mult de 2-3% (6; 103). Într-o lume democratică şi populistă, oamenii de ştiinţă sunt o elită, concentrată în relativ puţine centre subvenţionate.
Faptul că secolul XX s-a bizuit foarte mult pe ştiinţă nu trebuie prea mult argumentat. Tehnologia bazată pe teoria ştiinţifică avansată şi pe cercetare a determinat "boom"-ul economic din lumea dezvoltată. Fără ştiinţa genetică, India şi Indonezia nu ar fi putut produce suficientă hrană pentru populaţia lor în plină explozie demografică. La sfârşitul secolului biotehnologia a devenit un element important atât în agricultură, cât şi în medicină. Descoperirea fusiunii nucleare, a teoriei moderne a computerelor, a laserului, a structurii ADN-ului, a transmiţătorului fac din secolul XX o perioadă de maximă înflorire a ştiinţei. Aceasta a devenit indispensabilă şi omniprezentă - pentru că până şi cele mai uitate colţuri ale lumii cunosc radioul cu tranzistori şi calculatorul electronic.
O problemă de mare actualitate este aceea a raportului dintre dezvoltarea ştiinţei şi consecinţele acesteia asupra Pământului ca habitat al organismelor vii. Cu alte cuvinte se pune problema stabilirii unor limite practice şi morale ale cercetării ştiinţifice. Aceasta datorită unor pericole reale sesizate şi semnalate opiniei publice în ultimul sfert de veac. Este vorba de distrugerea stratului de ozon din atmosfera pământului de către fluorcarbon ( utilizat în refrigerare şi la sprayuri), apariţia "efectului de seră" adică încălzirea necontrolabilă a temperaturii pământului din cauza gazelor produse de om; moralitatea reproducerii umane în eprubetă şi a clonării umane, etc.
Analiza evoluţiei dezvoltării culturii ştiinţifice ne face să afirmăm că după explozia primei bombe nucleare din 1945, ştiinţa devine parte componentă a conştiinţei comune şi nu poate exista nici o îndoială cu privire la faptul că secolul XX a fost un secol în care ştiinţa a transformat şi lumea şi cunoştinţele noastre despre ea.
Vorbind despre ştiinţa secolului XX nu putem să nu semnalăm faptul că au existat momente de politizare a acesteia. Au existat două tipuri de regimuri politice care s-au amestecat în cercetarea ştiinţifică, fiind amândouă interesate la maximum de progresul tehnic nelimitat. Într-unul din cazuri, de o ideologie care se identifica cu ştiinţa şi saluta cucerirea lumii prin raţiune şi experiment. În modalităţi diferite, atât naţional-socialismul german, cât şi stalinismul sovietic au respins ştiinţa, deşi au folosit-o în scopuri tehnologice. Apogeul perioadei ştiinţei politizate a fost atins în timpul celui de-al doilea război mondial, când savanţii au fost mobilizaţi sistematic în scopuri militare. În mod tragic, războiul nuclear a fost un produs al antifascismului deoarece au fost convinşi savanţii fizicieni să accepte să lucreze la elaborarea bombei atomice. În acelaşi timp, războiul a convins în cele din urmă guvernele că alocarea unor resurse impresionante pentru cercetarea ştiinţifică era necesară, ba chiar esenţială pentru viitor.
În a doua jumătate a secolului ştiinţa a devenit mai politică în zona de influenţă sovietică a globului. Oamenii de ştiinţă sovietici erau consideraţi de către elitele comuniste mai importanţi decât omologii lor occidentali întrucât în concepţia acestora doar ei puteau face ca o ţară mai puţin dezvoltată ca URSS să poată înfrunta o superputere ca SUA. Aşa se explică şi faptul că ei au reuţit să facă ca Uniunea Sovietică să depăşească pentru un timp Occidentul în cea mai înaltă dintre tehnologii, cea a spaţiului cosmic. Primul satelit artificial (Sputnik, 1957), primul zbor spaţial al unui bărbat şi al unei femei (1961, 1963) şi primele ieşiri în spaţiu au aparţinut, toate, ruşilor. Situaţia s-a schimbat radical în deceniile următoare în favoarea S.U.A.
Dezvoltarea ştiinţei în secolul XX s-a realizat şi datorită faptului că majoritatea statelor au sprijinit-o. Dar guvernele nu au fost şi nu sunt interesate de adevărurile ultime, ci de adevărul instrumental. În cel mai bun caz, ele pot sprijini cercetarea "în sine" fiindcă s-ar putea ca într-o zi să dea ceva folositor sau din motive care ţin de prestigiul naţional (premiul Nobel). Acestea au fost fundamentele pe care s-au înălţat şi au înflorit cercetarea şi teoria ştiinţifică, prin care secolul XX poate fi considerat ca o epocă a progresului uman şi nu în ultimul rând a tragediei umane.
BIBLIOGRAFIE
- Milza Pierre, Serge Berstein, Istoria secolului XX. Sfârşitul lumii europene. 1900-1945, vol. I, Bucureşti, 1998.
- Hobsbawm Eric, Secolul extremelor, traducere Anca-Irina Ionescu, Bucureşti, 1944.
- Boia Lucian, Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit, Bucureşti, 1999.
- D.E. Housman, Collected Poems and Selected Prose, Londra, 1988.
- Milza Pierre, Berstein Serge, Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace (1945-1973), vol. 2, Bucureşti, 1998.
- UM Wold Social Situation, New York, 1989.