Începînd cu epoca războiului rece ţările care şi-au căpătat independenţa după primul şi cel de-al doilea război mondial, îşi fac tot mai simţită prezenţa pe scema vieţii internaţionale. Preocupate de a trece de la independenţă politică la cea economică şi la dezvoltare autonomă statele scăpate de dominaţia colonială s-au organizat în grupuri de solidaritate. Încă din primăvara anului 1947 o conferinţă a naţiunilor asiatice întrunită la iniţiativa Indiei a dezbătut problemele subdezvoltării şi consecinţele decolonizării din aproximativ 25 de ţări. Numeroşi oratori au acuzat occidentul şi au denunţat pericolele unui ajutor economic care riscă să înlocuiască fosta democraţie prin imperialismul dolarului (3; 410)
Intervenţia Olandei în Indonezia a declanşat nu numai un val de proteste ci şi organizarea unei Conferinţe Internaţionale la New Delhi (ianuarie 1949) care a condamnat politica de o presiune colonială. În aceea epocă, la ONU ţările recent eliberate au alcătuit un bloc compact denumit iniţial afroasiatic în care îşi coordonau poziţia faţă de problemele luate în dezbatere de formul mondial.
Coordonarea şi colaborarea ţărilor afroasiatice în problemele majore cu care erau implicate au condus la organizarea unei importante Conferinţe internaţionale care s-a desfăşurat în capitala Indoneziei Bandaung (18 - 25 aprilie 1955).
Au participat 29 de naţiuni, reprezentînd mai mult de jumătate din populaţia globului dar cu numai 8% din bogăţiile acestuia.
Rezoluţia finală a Conferinţei afirmă dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, suveranitatea şi egalitatea între toate naţiunile, refuzul ingerinţei în treburile interne ale altor state. Ea cerea în mod hotărît reglementarea, pe cale paşnică, a tuturor conflictelor, dezarmarea, interzicerea armelor de nimicire în masă.
Comunicatul final al Conferinţei afirmă ca ţările semnatare s-au pus de acord
pentru a declara că colonialismul, sub toate manifestările sale, este un rău căruia trebuie să i se pună capăt rapid, că problema popoarelor supuse asupririi străine, dominării şi exploatării constituie o negare a drepturilor funcţionale ale omului, este contrară Chartei Naţiunilor Unite şi împiedică realizarea păcii şi cooperarii mondiale (3; 412).
Conferiţţa a avut un imens impact psihologic asupra lumii. Ea a determinat apariţia iluziei că în luarea marilor decizii internaţionale Lumea a treia va avea propriul cuvînt şi că în raport cu cele două superputeri care se confruntau în timpul războiului, ea va putea să aibă propria cale. Astfel se va naşte mişcarea de nealiniere.
După mai multe întîlniri premergătoare în zilele de 1 - 6 septembrie 1961 la Belgrad s-a desfăşurat Conferinţa care a pus bazele mişcării de nealiniere. La iniţiativa lui I.B.Tito, Nasser şi Nerhu au participat 25 de state de pe continentul african, asiatic şi America Latină. Au fost adoptate poziţii comune cu privire la securitatea internaţională şi la condiţiile de menţinere a păcii. Tema nealinierii a respins logica războiului rece.
După această dată, ţările nealiniate, deşi n-au putut să-şi creeze o adevărată unitate datorită divergenţelor ideologice şi nu numai , au fost capabile să genereze organizaţii şi instituţii regionale adeseori dinamice . În Asia cele mai cunoscute sunt ASEAN (Asociaţia Naţională Asiei de Sud-Est) şi CEAEO (Comisia Economică pentru Asia şi Extremul Orient). În Africa pe lîngă OUA (Organizaţia Unităţii Africane) mai funcţionează UVAC(Uniunea Vamală a Africii Centrale) CEAV (Comunitatea Economică a Africii de Vest) etc. Pe continentul latino-american pe lîngă OSA(Organizaţia Statelor Americane) mai funcţionează şi o serie de asociaţii regionale: PCCA (Piaţa Comună Centro-Americană); SELA (Sistemul Economic Latino American) etc.
O problemă care a frămîntat “inteligenţele” din lumea postcolonială a fost şi aceea a regimului politic intern pe care trebuia să îl adopte. Multe din ele au fost tentate să adopte sisteme politice derivate de la vechii stăpîni imperiali sau de la cea care i-au cucerit. Alte state au fost înclinate să-şi însuşească modelul sovietic. Aşada, teoretic, lumea postcolonială era dominată de ceea ce păreau a fi republici parlamen-
tare cu alegeri contestate plus o minoritate de republici de democraţie populară sub conducerea unui singur partid. În practică asemenea etichete indicau cel mult unde doreau aceste state să se situeze pe plan internaţional. În general, erau la fel de nerealiste ca şi constituţiile oficiale ale republicilor din America Latină şi din acelaşi motiv în cele mai multe cazuri erau lipsite de condiţiile materiale şi politice necesare pentru susţinerea lor (6; 403)
În realitate preponderenţa regiunilor militare şi autoritare a fost o fost o trăsătură comună a statelor Lunii a treia indiferent de afiliera lor politică sau constituţională. Condiţiile pentru o intervenţie militară în aceste state au fost întotdeauna prezente şi favorabile datorită existenţei unor guverne instabile, incapabile, corupţiei şi a unor stări de haos şi sărăcie.
Lumea a treia s-a confruntat cu un fenomen căruia n-a putut, în perioada războiului rece, să-i facă faţă: subdezvoltarea economică şi socială.
Populaţia acestor ţări, în majoritatea ei trăia în mediul rural şi era strîns legată de agricultură. Reforma agrară n-a adus rezultatele scontate în ţările recent eliberate.
Eric Hobsbamm ajunge la concluzia că “ Niciodată nu au fost probabil mai multe reforme în istoria omenirii decît după sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, căci reforma intra în platforma tuturor partidelor din spectrul politic. Între 1945 şi 1950, aproape jumătate din masa umană trăia în ţări în care se făcea un anume fel de reformă agrară de tip comunist în Europa răsăriteană şi după 1949, în China, ca o consecinţă a decolonializări din fostul imperiu britanic (6; 412). Producţia agricolă a scăzut brust după asemenea reforme şi n-au putut să rezolve problemele grele ale economiei aşa cum s-au aşteptat unii oameni policiti.
Explozia demografică care a caracterizat lumea a Treia s-a aflat şi ea la originea dezechilibrelor. Ritmul de creştere demografică a ţărilor în curs de dezvoltare a antrenat o dublare a populaţiei în mai puţin de treizeci de ani în timp ce înainte au fost necesare patru secole pentru a se realiza o astfel de creştere.
Nu mai puţin vinovate de starea de înapoiere a Lumii a Treia au fost şi dezechilibrele structurale ale economiei care s-au tradus prin “dualism” şi
“ dezarticulare” care le agravează efectele. Dualismul este dat de coexistenţa formelor moderne cu cele arhaice în economie, iar “dezarticularea” este generată de insuficienţa sau uneori inexistenţa relaţiilor care să pună în corelare diferite sectoare din economia naţională. Acestea s-au manifestat şi datorită eşecurilor suferite de unele ţări în politica lor de industrializare.
Pentru o serie de analişti care s-au ocupat cu studiul lumii postcoloniale sub dezvoltarea “ ar fi în mod esenţial rezultatul unei inserţii nefavorabile a economiilor lumiii a treia într-o reţea planetară de schimburi bazate pe inegalitate şi generatoare de dependenţe aflate în contradicţie cu exigenţele dezvoltării”. (3; 429)
Acest lucru s-ar datora deschiderii mai mari a acestor ţări către exterior decît ţările industrializate. Valoarea absolută a importurilor este mai mare decît a exporturilor şi acest fapt conduce la apariţia unor mari deficite comerciale. Dacă în 1963 Lumea a Treia avea un deficit de 4,5 miliarde de dolari, în 1970, în mai puţin de un deceniu, acesta a ajuns la 37 miliarde dolari.
Dezechilibrele integrării internaţionale a lumii postcolonialiste au fost amplificate în plan financiar, fie că este vorba de investiţii directe sau de credite internaţionale. ţările în curs de dezvolare au primit, în cursul anilor”70 , un sfert din stocul mondial al investiţiilor directe în străinătate, însă propriile lor capitaluri nu controlează decît 5% din acest stoc, iar propriile lor clasamente nu reprezintă adeseori decît simple reţele ale firmelor multinaţionale ale economiilor dominante. Acestea au investit în aceste ţări pentru a prelua controlul serviciilor publice rentabile (telefoa-
nele de exemplu!) fie pentru a-şi procura în condiţii avantajoase materiile prime indispensabile activităţii lor. Urmărind propriul avantaj ele repatriază adeseori pe termen mediu şi scurt profituri mai mari decît sumele investite ceea ce conduce la noi prevalări asupra economiilor în curs de dezvoltare.
Lipsa ajutorului financiar a obligat Luma a Treia să recurgă la credite internaţionale cu dobînzi şi condiţii politice sau economice ce nu le-au ajutat prea mult în depăşirea subdezvoltării.
Crizele economice care au zguduit lumea după anii “70 au agravat starea Lumii a Treia . Unele din aceste ţări au făcut faţă şocurilor crizei , altele nu.
Pînă în 1980, recurgerea la un credit internaţional abundent alimentat a permis pentru numeroase state în curs de dezvoltare să amortizeze efectele crizelor. Condiţia Lumii a Treia s-a înrăutăţit net în decursul anilor “80, în special ca urmare a excesului de datorii care a determinat pe creditori să-şi impună în faţa debitorilor (ţările subdezvoltate) politici de ajustare structurală. Acestea în loc să o favorizeze aruncă economia lor într-o gravă recesiune înainte de a genera fragila reînoire.
BIBLIOGRAFIE
- Erie Habsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti 1998
- Prof. univ.dr. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.2, 1999
- Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Lumea între război şi pace; vol.2,(1945 -1973). Bucureşti 1998.
- J.B.Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Cinquieme edition, Paris, 1971.
- Raymond Cartier, Histoire Mondiale de l’apres guerre, tome second, 1953 - 1969, Paris, f.a.
- Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti 1994.
- Alexandru Vianu, Constantin Buse,Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu,
Relaţii internaţionale în acte şi documente vol.II(1939 - 1945), Bucureşti 1976