Anii de maximă prosperitate în lumea liberă au coincis pentru majoritatea statelor cu căutări şi reorientări în politica internă dar mai ales externă.
Odată cu alegerea celui mai tânăr preşedinte din istoria sa - John Fitzgerald Kennedy - "America realizează o schimbare de generaţie" şi se lansează în cucerirea a ceea ce se va numi "noua frontieră", adică a tuturor obstacolelor care împiedică SUA să-şi afirme superioritatea economică şi tehnică şi să fie recunoscute ca lider al lumii occidentale. Kennedy, convins de superioritatea absolută a valorilor apărate de ţara sa, libertatea şi democraţia a dorit să consolideze puterea americană atât pe plan intern cât şi extern. A implicat şi mai mult SUA în Vietnamul de sud . Au fost destui care au gândit că America a suferit un semieşec în politica externă. Dar firul vieţii preşedintelui a fost curmat la 22 noiembrie 1963 la Dallas. Vicepreşedintele Lyndon Johnson i-a urmat la Casa Albă şi a urmat politica predecesorului său. Însă războiul din Vietnam îi devizează pe americani. Tot mai mulţi cetăţeni doresc oprirea intervenţiei în Vietnam. Studenţimea americană începe să conteste valoarea lui "American Way of Life" care este propus ca model. Prima revoltă este la Universitatea din Berkely dar se extinde şi în alte centre universitare.
În acest climat tensionat au loc alegerile din 1968 câştigate de republicanul Nixon, graţie sprijinului dat de clasa de mijloc. Preşedintele Nixon va întoarce SUA la pragmatism bazat pe obiectivele clasei de mijloc. În această optică preşedintele va aborda problemele cele mai importante: războiul din Vietnam, lupta împotriva inflaţiei şi criza dolarului. Va încheia pacea în Vietnam (1973) şi cu ajutorul consiliului său, Henry Kissinger va elabora "doctrina Nixon" în materie de apărare a SUA.
În acelaşi an americanii suportă şocul primului scandal politic: afacerea Watergate datorită implicării Administraţiei într-un scandal provocat de o înregistrarea ilegală a convorbirilor telefonice. Preşedintele este constrâns de Senat să-şi dea demisia pe 9 august 1974 şi înlocuit cu Gerald Ford.
În alegerile din 1976 este propulsat în fruntea Administraţiei un fost ofiţer de marină Jimmy Carter care a promis regenerarea politicii americane şi că va lupta pentru apărarea drepturilor omului şi împotriva rasismului. Pe plan extern SUA suferea un recul. Este "ora pasivităţii", atât în Asia unde kmerii roşii iau puterea în Cambodgia (aprilie 1975) fără ca SUA să reacţioneze, cât şi în Africa unde criza etiopiană şi decolonizarea Angolei au permis o extindere a influenţei Moscovei. Dacă se compara harta mondială a zonelor de influenţă sovietică şi americană în 1950 cu aceea din 1980 se poate lesne constata reculul SUA în faţa ascensiunii URSS.
O cotitură în politica americană se va înregistra odată cu alegerea ca preşedinte în noiembrie 1980 a candidatului republican Ronald Reagan. În plan intern el optează pentru o cât mai mare libertate în funcţionarea mecanismelor pieţei şi pentru aplicarea "teoriei ofertei" (6; 79). În plan extern adoptă o politică opusă predecesorilor săi în raporturile cu lumea comunistă. El denunţa URSS ca "imperiul răului" şi aprobă un plan strategic îndrăzneţ şi de anvergură "Iniţiativa Apărării Strategice (S.D.I.) pentru a restaura o marjă de securitate faţă de URSS" convin că aceasta nu i se va opune. Triumf al reales în 1984, fără ca democraţii să-i poată opune un adversar pe măsura sa, el va încheia, în noiembrie 1988, un al doilea mandat păstrându-şi o reală popularitate. Inflaţia este controlată, şomajul a scăzut de la 9,5% la 5,4% din totalul populaţiei active. La sfârşitul anilor ‘80 America "a trăit mai bine decât îşi putea permite" (6; 80).
Popularitatea lui Ronald Reagan l-a propulsat în funcţia supremă pe vice-preşedintele din timpul mandatului său: George Bush. Pe plan intern noul preşedinte trebuia să "gestioneze nota de plată" a cheltuielilor pe credit făcute de administraţia R.Reagan. Problemă cu atât mai dificilă de rezolvat cu cât se confrunta cu un Congres democrat hotărât să nu-l ajute pe preşedinte.
Pe plan extern criza URSS, prăbuşirea comunismului şi politica de mare conciliere promovată de Mihail Gorbaciov au făcut din G.Bush omul care a făcut din SUA singura superputere mondială. Astfel jucând rolul de "jandarm" al lumii, ele obţin o condamnare din partea ONU a agresiunii Irakului împotriva Kuweitului în august 1990 şi preiau conducerea unei coaliţii internaţionale care va obliga Iraku să evacueze Kuweitul. Popularitatea preşedintelui este la zenit. Însă dificultăţile economice, - în 1991 SUA cunosc, după o lungă perioadă de progres o "creştere negativă", produc efecte sociale negative. În momentul în care începe campania electorală popularitatea lui G.Bush se afla la cota cea mai de jos deşi era învingătorul în războiul rece şi pierde campania în favoarea lui Bill Clinton. Supranumit "cel mai bun guvernator din Statele Unite" Bill Clinton a ales ca model în acţiunea sa politică pe John Kennedy.
Franţa în anii celei de-a IV-a Republici s-a confruntat cu o serie de urgenţe în plan intern dar mai ales extern. Cea mai urgentă sarcină pentru generalul de Gaulle a fost să pună capăt războiului din Algeria. Sătui de război şi speriaţi de riscurile unei lovituri de stat militare cu caracter fascist francezii au manifestat o încredere deplină în şeful statului. Sprijinit de opinia publică generalul de Gaulle a impus "o interpretare" a instituţiilor statului în favoarea sa. El face din instituţia prezidenţială singura putere reală în Stat, guvernul este redus la rol de execuţie iar Parlamentul la acele al unei camere de înregistrare.
Semnarea acordurilor de la Evian, în martie 1962, a fost momentul în care s-a declanşat lupta dintre preşedinte şi partide. Aceasta va conduce la o gravă criză care se va rezolva printr-un referendum desfăşurat la 28 octombrie 1962 prin care se modifică Constituţia pentru a se schimba procedura de alegere a preşedintelui. Generalul de Gaulle a obţinut un strălucit succes în lupta cu partidele politice. Partidul gaullist a câştigat alegerile din noiembrie 1962 şi astfel de Gaulle a modelat instituţiile celei de-a V-a Republici conform intenţiilor sale.
Gaullismul şi-a trecut la activ o remarcabilă expansiune economică şi decolonizarea Africii negre. În locul fostului imperiu din Africa a apărut un ansamblu francofon african în care legăturile economice, tehnice, culturale şi militare au înlocuit vechile raporturi de dependenţă politică. Preocupat de a-i oferi Franţei rangul de mare putere de Gaulle a respins cu ostentaţie "protectoratul american". Şi-a retras forţa militară din Alianţa Nord Atlantică în 1966 şi a criticat politica americană în Indochina a contestat Sistemul Monetar Internaţional bazat pe primatul dolarului. Gesturile Franţei de independenţă la adresa SUA n-au pus în discuţie Alianţa Atlantică: În timpul crizei rachetelor din Cuba, Franţa a făcut cunoscut sprijinul său total într-o eventuală confruntare cu URSS. În ceea ce priveşte Europa, generalul contrapunea ideii unei Europe supranaţionale cea a unei "Europe a patriilor".
Generalul de Gaulle a făcut faţă cu succes crizei din 1968 însă în primăvara anului 1969 a dorit să impună Franţei un plan de reforme care urmăreau instituirea unui sistem corporatist sau al "participării" care nu poate fi confundat cu cel italian (5;140). Respingerea planului prin referendumul din 27 aprilie 1969 a dus la demisia lui de Gaulle care a fost înlocuit cu George Pompidou.
Începând cu 1974, Franţa a trecut printr-o criză economică peste care s-a suprapus una politică. Ales preşedinte al Republicii în 1974, Valéry Giscard d’Estaing a fost prins între stânga dominată de Partidul Socialist şi concurenţa gaulliştilor condusă de Jacques Chirac. Tentativa de a rezolva criza prin mecanisme liberale au condus la agravarea şomajului şi prin cucerirea postului de preşedinte de F. Mitterand şi a majorităţii în Parlament de socialişti. Venită la putere după un sfert de veac stânga a anunţat un vast program de reforme. Neîndeplinirea acestui program va fi sancţiona prin câştigarea alegerilor din 1986 de către "dreapta" şi obligarea lui F. Mitterand de a coabita cu ea. Soluţia "coabitării" va mai funcţiona şi sub actualul preşedinte Jacque Chirac datorită supleţei celei de-a V-a Republici Franceze.
În plin marş către "societatea abundenţei" începând cu anii ‘50, britanicii s-au confruntat cu numeroase dificultăţi care îi vor coborî de la statutul de "Mare putere" pe care-l mai aveau la Yalta, la rangul de simplă putere europeană constrânsă să-şi lege soarta de cea a ţărilor Pieţei Comune. După 13 ani de guvernare conservatoare, laburiştii ajung din nou la putere şi aveau de îndeplinit ambiţiosul program de măsuri: schimbări de esenţă în politica economică şi fiscală, asigurarea unei dezvoltări economice neântrerupte şi abandonarea politicii conservatoare "Stop and Go", modernizarea industriei etc. Incapacitatea guvernului laburist de a-şi respecta promisiunile electorale a dat câştig de cauză conservatorilor în alegerile din 1970. Dacă în plan intern noul guvern conservator a dus aceeaşi politică oscilantă şi contradictorie în plan extern obţine intrarea Marii Britanii în Piaţa Comună după ce ani de-a rândul Franţa se opusese.
Reveniţi la putere în februarie 1974 cu un avans foarte strâns de voturi într-un context de gravă criză socială, laburiştii au reuşit să relanseze activitatea econimică pe jumătate paralizată amorsând o politică de "contract social" cu sindicatele asupra preţurilor şi salariilor.
Conservatorii victorioşi în alegerile din 1979 vor renunţa total la dirijismul laburist şi vor impune în plan intern prin şeful partidului şi prim ministru în exerciţiu Margaret Thatcher un neoliberalism cvasiabsolut, acţiunea guvernului reducându-se doar la controlul monedei. Această schimbare de orientare a politicii economice s-a manifestat mai ales printr-o tentativă de restructurare industrială ( privatizări, închiderea de întreprinderi nerentabile şi mine...) şi printr-o atitudine fermă faţă de sindicate (Union Trade). Neoliberalismul thatcherist a reprezentat câteva succese: scăderea inflaţiei, a şomajului, însă per ansamblu această "revoluţie conservatoare" a sporit disparităţile sociale şi regionale. Marilor profitori ai restructurărilor din City li s-au opus dezavantajaţii, victime ale măsurilor care au afectat drepturile dobândite pe timpul guvernărilor laburiste.
Pe plan extern "Doamna de fier" a obţinut câteva incontestabile succese. Prin ea Marea britanie a jucat un rol important în reglementarea problemei rodesiene care va duce la întemeierea unui nou stat independent, în aprilie 1980, Zimbabwe. Nu a ezitat să răspundă prin forţă ocupării insulelor Malvine (Folkland) de către armata argentiniană pe 2 aprilie 1982. Victoria militară a Regatului Unit, după două luni şi jumătate de război ultramodern şi anacronic totodată a sporit popularitatea premierului M. Thatcher şi succesul în alegerile din 1983.
În iunie 1989 cu ocazia alegerilor pentru Parlamentul european conservatorii şi d-na Thatcher au suferit un eşec care au antrenat dispute în sânul partidului de guvernământ. Aceste dispute vor culmina cu demisia doamnei M.Thatcher şi formarea unui nou cabinet condus de John Major. Acesta a continuat în linii mari politica guvernului Thatcher în plan economic (continuarea privatizărilor) şi extern (alinierea la politica SUA în războiul din Golf). În ciuda uzurii puterii conservatoare John Major a câştigat şi alegerile din aprilie 1992.
În contrast cu evoluţiile contradictorii ale economiei Marii Britanii, Germania Federală apărea la începutul anilor ‘70 în plin avânt. Miracolul economic german a fost, fără îndoială legat de o politică internă realistă şi echilibrată. Din 1962 până în 1966 Partidul Creştin Democrat a cunoscut o perioadă de mari frământări care a culminat cu plecarea de la putere a lui K. Adenauer în 1963 şi apoi a succesorului său L.Erhard în 1966.
Pentru a ieşi din criză creştin democraţii au format atunci un cabinet de o mare coaliţie cu socialiştii până în 1969. La alegerile din 1969, creştin- democraţii au rămas partidul cel mai puternic în Bundestag dar socialiştii au format guvernul cu liberalii care acced pentru pentru prima dată la putere. Noul cancelar Willy Branalt, fostul primar socialist al Berlinului, s-a remarcat mai ales în plan extern prin iniţiative curajoase. A recunoscut linia Oder-Neisse ca graniţă cu Polonia (1970) şi a lansat o politică de deschidere spre est (Ostpolitik): stabilirea de relaţii diplomatice cu Polonia şi mai ales normalizarea relaţiilor cu RDG (1972) care va deschide "poarta" intrării RFG în ONU. (1973)
Primul şoc petrolier afectează într-o oarecare măsură Germania însă guvernul social-democrat al lui Helmut Schimdt, care i-a succedat lui L.Brandt în mai 1974, a reuşit să depăşească faza critică a crizei încă din 1976 printr-o politică bugetară favorabilă relansării investiţiilor şi consumului. Divergenţele dintre socialişti şi liberali i-au determinat pe ultimii să facă o coaliţie cu creştin democraţii. Liderul noii coaliţii, creştin-democratul Helmut Kohl va inaugura etapa unei foarte lungi perioade de guvernare a ţării în care Germania se va impune prin dinamism economic - moneda germană va fi cea de-a doua monedă de rezervă a lumii - şi printr-un rol foarte activ în dinamica relaţiilor Est-Vest şi criza din Europa de Sud-Est în 1989-1990.
Căderea zidului Berlinului şi prăbuşirea Republicii Democrate Germane vor permite cancelarului H. Kohl să pună în aplicare cu aprobarea celor 4 mari puteri victorioase în cel de-al doilea război mondial un plan de unificare a Germaniei în 10 puncte, începând cu februarie 1990. De la 1 iulie a intrat în vigoare uniunea economică şi monetară a celor două Germanii, în fapt o veritabilă înghiţire a RDG de către RFG care a plătit costul unificării. Unificarea a intrat oficial în vigoare în 3 octombrie 1990. În decembrie 1990 primele alegeri legislative ale Germaniei reunificate au fost un adevărat triumf pentru Coaliţia lui Helmut Kohl. Însă, după climatul euforic din prima perioadă a reunificării au apărut şi unele dificultăţi rezultate din restructurarea şi privatizarea economiei est-germane. Acestea au fost relativ repede depăşite, Germania unificată devenind astfel, un lider necontestat al Uniunii Europene.
Printr-o politică constantă de creştere economică Japonia s-a ridicat din 1968 la rangul de cea de-a treia mare putere.(1; 375) Viaţa politică japoneză a rămas dominată de un curent conservator aflat în mod constant la putere în perioada postbelică cu mici intermitenţe. Ea s-a caracterizat prin absenţa pasiunilor ideologice, majoritatea populaţiei fiind mai interesată de dezvoltarea economică a ţării decât de dezbateri ideologice. Ea nu este animată decât de probleme legate de apărarea şi mai ales de prezenţa americană în arhipelag.
După anii ‘60 diplomaţia niponă a fost din ce în ce mai condiţionată de problemele economice fie că a fost vorba de raporturile cu SUA fie că avea problemele din "Sfera" Asia- Pacific care este într-o anumită măsură replica pacifistă şi economică a "sferei de coprosperitate asiatică" pe care voiau să o construiască prin forţa armelor militarii japonezi. Faţă de China, Japonia a utilizat din ce în ce mai mult formula "separării politicului de economic". Încă din 1996 ea a devenit principalul partener comercial al Chinei comuniste, iar în 1972 s-au restabilit oficial relaţiile diplomatice între Tokio şi Pekin.
Restructurarea economiei japoneze în anii ‘70 a antrenat anumite schimburi în societatea niponă însă viaţa politică "pare a rămâne imuabilă şi prea puţin morală: scandaluri financiare, malversaţiuni, corupţie...ritmează o viaţă parlamentară destul de fermă din moment ce partidul liberal este la putere din 1948" (6; 200). Divizată în formaţiuni antagoniste (partidul socialist, komeito, partidul comunist), opoziţia nu a fost capabilă să ofere o alternativă credibilă societăţii pentru a avea acces la guvernare.
În planul politicii externe Japonia a rămas multă vreme condiţionată de slăbiciunea potenţialului său militar. În anii ‘70, în inima unei zone în care se întâlneau interesele a trei mari puteri - URSS, SUA şi China - Japonia a încercat să rămână în relaţii bune cu toţi centrii de putere. În august 1978 Japonia a semnat un tratat de pace şi prietenie cu China punând capăt stării de război dintre cele două ţări. Dezangajarea progresivă a SUA în sud-estul asiatic i-a permis Japoniei să joace un rol mai important în această parte a lumii. Absenţa de la marile decizii diplomatice (nu este membră a Consiliului de Securitate ONU) a fost constrânsă să-i urmeze pe occidentali în deciziile acestora: astfel în ciuda absenţei angajamentului militar, ea şi-a adus o puternică contribuţie financiară la războiul din Golf din 1991.
BIBLIOGRAFIE
- Pierre Milza, Serge Berstein. Istoria secolului XX. Lumea între război şi pace. 1945-1973, vol. II, Bucureşti, 1998.
- Constantin Hlihor, Armata Roşie în România. Adversar. Aliat. Ocupant. 1940-1948. vol.I, Bucureşti, 1996.
- André Fontaine, Istoria războiului rece, vol II, Bucureşti, 1992.
- Raymond Cartier, Histoire mondiale de l’apres guerre tome premier, 1945-1953, Paris, f.a.
- Prof. univ. dr. Zarin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.II, Bucureşti, 1999.
- Pierre Milza, Serge Berstein, op.cit.,vol.III, Bucureşti, 1998.
- John Padros, Războaiele secrete ale preşedinţilor, traducere Junona Tuturea, Bucureşti, 1999.