Apariţia procesului de decolonizare după încheierea celei de-a doua conflagraţii mondiale a fost unul din fenomenele care au marcat pe termen lung istoria secolului XX. Decolonizarea şi revoluţia au modificat spectaculos harta politică a globului. Numărul de state independente din Asia, recunoscute pe plan internaţional a crescut de cinci ori . În Africa, unde în 1939 era un singur stat liber, acum erau cincizeci. Chiar şi în America, remarcă Eric Hasbawin, unde decolonizarea timpurie din secolul al XIX lea avusese drept rezultat apariţia a vreo douăzeci de state libere, acum s-au mai adăungat vreo zece. (1; 400)
Decolonizarea, înţelegînd prin aceasta prăbuşireaea dominaţiei coloniale a fost în primul rînd o consecinţă majoră a celui de-al doilea război mondial dar şi rezultatul luptei de eliberare a popoarelor asuprite şi al afirmării în sistemul relaţiilor internaţionale a unor principii morale şi democratice. În acest sens, un rol de maximă importanţă l-au avut principiile lansate prin Cartha Atlanticului.
Articolul 3 al Chartei menţiona: “ Ei (Roosevelt şi Churchill - n.a) respectă dreptul ce are fiecare popor de a alege forma de guvernămînt sub care vrea să trăiască; ei doresc să fie redate drepturile suverane şi liberul execiţiu de guvernare celor care au fost privaţi de ele prin forţă” (2; 323). Astfel Marea Britanie este nevoită să propună din 1944, un statut de independenţă Indiei. În Africa de Nord intrasigenţa metropolei
radicalizează şi consolidează curentele naţionaliste ostile prezentei franceze. Africa neagră, care a contribuit masiv la efortul de război, s-a arătat sensibilă la discursurile eliberatoare ale ONU. Anticolonialismul a progresat din 1945, impulsionat din motive diferite de cele două superputeri care s-au confruntat în perioada războiului rece - SUA şi URSS. Între AUF şi ASO edificiul colonial britanic s-a surpat, chiar dacă Londra a reuşit să menţină cea mai mare parte a fostelor sale posesiuni în cadrul Commanwealth-ului. Dacă Franţa n-a reuşit să evite decolonizarea fără vărsări grele de sînge, Indonezia s-a eliberat de sub dominaţia olandeză, de exemplu, într-un mod mai puţin sîngeros.
Primele seisme care vor anunţa destructurarea sistemului colonial sînt percepute de opinia publică şi lumea politică, în special, încă din perioada de sfîrşit a războiului mondial.
În Asia de Sud - Est după înfrîngerea Japoniei, europenii nu mai reuşesc să restabilească ordinea anterioară ocupării statelor din zonă de către militarismul japonez. India, dintre toate coloniile Asiei, cerea drepturi de consultare şi reprezentare în deciziile care o priveau încă de la izbucnirea conflictului Partidul Congresului din India a reproşat Marii Britanii de a fi tîrît ţara în război fără ca reprezentanţii acesteia să fi fost consultaţi. În Africa de Nord şi orientul Apropiat războiul a reactivat mişcările naţionaliste ai căror lideri se impun tot mai pregnant în fruntea luptei de eliberare naţională. În Africa neagră apar elite capabile să impună puterilor coloniale reconsiderarea raporturilor metropolă - colonie.
În ASIA, aşa cum s-a menţionat, procesul de eliberare materială s-a consolidat. În India în timpul conflictului mondial s-au format două curente: cel al lui Gandhi, favorabil unei colaborări cu Japonia în schimbul proclamării imediate a independenţei; cel care avea în fruntea sa pe Nehru, partizan al luptei antijaponeze şi al amînării chestiunii independenţei pînă după sfîrşitul războiului.
În noiembrie 1945, în India au avut loc alegeri care au divizat lumea politică însă acestea n-au afectat lupta antibritanică . În aceste condiţii guvernul de la Londra a dat publicităţii, după conferinţa de la Simla (iulie 1945), o declaraţie în care se precizau condiţiile trecerii Indiei de la situaţia de colonie la cea de dominion
Un moment semnificativ privind viitorul Indiei l-a reprezentat declaraţia făcută de J Nehru în Adunarea Constituantă rezultată în urma alegerii din iunie 1946, prin care a subliniat necesitatea independenţei pentru India. La 3 iulie 1947 parlamentul englez a votat actul de independenţă pentru India.
La 15 august India şi Pakistanul au fost declarate două state independente în cadrul Commanweath-ului. În 1948 s-a publicat proiectul de Constituţie ce va fi votat în anul următor. Adunarea Constituantă a hotărît ca India să rămînă în cadrul Imperiului Britanic. primul preşedinte al Indiei a fost Sri Rajendra Prasad. Unul din obiectivele
cele mai importante ale noului stat independent a fost înlăturarea dominaţiei străine din unele teritorii indiene (3; 327).
Astfel printr-un acord cu Franţa semnat la 28 mai 1956 au reintrat în componenţa statului Indian Pondicherry, Karikal, Jenan şi Mahe. Deşi Portugalia sa opus, în cele din urmă teritoriile: Goa, Daman şi Dea au fost eliberate.
Populaţia musulmană din fosta colonie India s-a constituit în într-un stat nou Pakistanul (14 august 1947). După separarea de Uniunea Indiană evoluţia Pakistanului a fost contradictorie şi complexă. După mai mulţi ani de frămîntări politice interne s-a reuşit adoptarea unei Constituţii ( 2 martie 1956) care a pus bazele unui stat musulman federativ în frunte cu generalul Iskander Mîrza. Pe fondul luptei pentru autonomia Bengalului şi a intervenţiei Indiei in dispută se ajunge la războiul de 13 zile în urma căruia pe harta Asiei mai apărea la 16 decembrie 1971 un stat independent - Republica Populară Bangladesh -.
În Asia de Sud Marea Britanie a încercat să rezolve problemele cerute de populaţiile aflate sub dominaţia ei dar fără să meagră pînă la capăt. Deşi în decembrie 1946 guvernul britanic a reuşit să impună un statut de autonomie Birmaniei elitele politice din această ţară continuă lupta şi la 17 octombrie 1947 acesta este obligat să recunoască independenţa noului stat : Republica Uniuni Birmane. Acest fapt agită spiritele în Ceylon care repune în discuţie planul Sanlbury din 1945, care introducea , de fapt, Constituţia Britanică în insulă.
Pentru a evita tensiunile Londra a proclamat autoguvenarea completă (dec.1947) pentru Ceylon în cadrul Commanwalth-ului. Datorită resurselor materiale pe care Malayezia le deţinea, (staniu, cauciuc) guvernul britanic a făcut tot ce-a fost posibil pentru a-şi menţine controlul în această ţară. Astfel, de abia în anul 1957 a luat naştere, în urma unui lumg conflict dintre naţionalişti şi administraţia britanică, federaţia Malayezei. Un an mai tîrziu Singapore obţine autonomia.
Mai greu s-a obţinut independenţa Indoneziei. După capitularea Japoniei, şeful partidului naţional din Indonezia a proclamat independenţa ţării (17 august 1945)
Preocupată de a-şi menţine interesele în arhipelag Olanda a organizat două “operaţiuni de poliţie” împotriva tinerei republici (3; 136). Prin acordurile din 16 noiembrie 1946 olandezii au recunoscut noul regim din insule (Jara şi Sumatra) şi au admis constituirea Statelor Unite ale Indoneziei, asociate Olandei. Nemulţumită de regimul din ţară, Olanda va interveni succesiv în Jara şi Sumatra (iulie 1947 şi ianuarie 1948) . Intervenţia ONU dar şi a celor două superputeri URSS şi SUA obligă Olanda să accepte în decembrie 1949 independenţa Statelor Unite ale Indoneziei (4; 530) .
Statele din Indonezia şi-au obţinut independenţa în urma unor războaie dure şi de lungă durată. La Honoi, pe 2 septembrie 1945, a fost proclamată - Republica Democratică Vietnam. Un guvern sub preşedenţia lui Ho-Si-Min, sub protecţie americană îl sileşte pe împăratul Bao Dai să abdice. Peste puţin timp englezii au ocupat sudul ţării, iar trupele generalului Chiang Kai Shi - nordul. Franţa intervine şi ea şi propune o soluţie politică crearea unui stat alcătuit din Cochiarchina, Cambodgia şi Laosul sub suveranitate franceză. Guvernul Vietmih-ului nu acceptă compromisul , decid independenţa. Se declanşază un război de decolonizare, Francezii deţineau oraşele şi cea mai mare parte a regiunilor vitale ale ţării. Vietnamul duce un război de guerilă obţinînd în cele din urmă, controlul asupra unor importante regiuni (5; 40).
Franţa a căutat să găsească o personalitate non comunistă capabilă să atragă în jurul ei majoritatea populaţiei şi care să accepte “Compromisul”. Acesta s-a găsit în persoana fostului împărat Bao Dai. Prin acordurile de la d’ Along Franţa acorda independenţa (5 iunie 1948). Acordurile similare s-au semnat şi cu Laosul şi Combodgia, recunoscute ca asociate (4; 532) .
Începînd cu 1950, conflictul s-a internaţionalizat. China intervine în ajutorul guvernului vietnamez. Acesta declanşează operaţiuni ofensive de mare amploare. În 1952 generalul Giap înfrînge trupele franceze din Tonkin, Annam şi Lass. În aprilie 1953 este încercuită delta Tankineză. Trupele franceze, chiar şi cu ajutorul acordat de SUA, nu pot rezista. Înfrîngerea şi dezintegrarea “ Uniunii Franceze” din Indochina nu poate fi evitată. Acordurile semnate în iulie 1954 la Geneva de preşedintele Consiliului Pierre Mendes France pun capăt războiului. Vietnamul a fost împărţit în două state: la Nord de paralela de 17 “ Republica Democratică Vietnam; la sud un guvern prooccidental condus de Ngo - Dinh Diens. Au fost prevăzute alegeri pentru 1956 care să permită populaţiei să se pronunţe în legătură cu unificarea ţării. Laosul şi Combodgia au devenit independente. În anii următori, începînd cu 1957 între cele două Vietnam-uri ca şi în Laos şi Cambodgia a început un război civil între comunişti susţinuţi de URSS şi naţionalişti prooccidentali.
Cînd au debarcat în insula Luzon, în ianuarie 1945, trupele americane au găsit vaste teritorii eliberate de sub ocupaţia japoneză , de forţele filipineze. ţara era scindată în două curente: comunist şi naţionalist. După ce Congresul SUA a stabilit relaţii econimice şi a proclamat independenţa Filipinelor (aprilie 1946) parlamentul dominat de liberali a proclamat independenţa alegînd în fruntea statului pe Manuel Roxas.
Forţele controlate de comunişti şi nemulţumite de tratamentul acordat ţării de către SUA (tratament egal cu al filipinezilor în exploatare a resurselor, baze militare pe timp de 9 ani, etc.) au declanşat lupte împotriva guvernului. Acesta a desfăşurat, cu succes o ofensivă “ Operaţia celor patru trandafiri” care s-a încheiat în 1953 cu înfrîngerea comuniştilor.
În AFRICA prăbuşirea sistemului colonial a îmbrăcat forme diferite şi s-a caracterizat prin complexitate. EGIPTUL după înfrîngerea forţelor a cunoscut creştere furtunoasă a luptei pentru cucerirea independenţei.Conducerea luptei o avea Frontul Naţional. În perioada 1945 - 1951 au avut loc ample demonstraţii împotriva englezilor.
Tensiunile au crescut considerabil în timpul războiului israelian (mai 1948 - februarie 1949) cînd au loc mari manifestaţii care au continuat şi ulterior. În aceste condiţii parlamentul egiptean a pus în discuţie la 8 octombrie 1951 clauzele Tratatului din 1936 şi acordurile din 1899 privind condominismul asupra Sudamului. Această acţiune a declanşat o veritabilă criză. Anglia a declarat că refuză să ia în considerare o denunţare unilaterală a acordurilor şi a trimis întăriri în Egipt. SUA, Franţa , Anglia şi Turcia au propus crearea unei forţe comune pentru apărarea Suezului. Egiptul a refuzat planul şi situaţia părea fără ieşire (4; 513). Egiptul a denunţat pe 15 octombrie 1951 tratatul din 1936 şi acordurile din 1899 iar Faruk s-a intitulat rege al Egiptului şi al Libanului. Anglia a spart forţele. Proteste şi ciocniri de stradă care au culminat cu o luptă înverşunată desfăşurată la Ismailia (25 ian 1952) soldată cu morţi şi răniţi. Regele Faruk a încercat să tempereze situaţia demiţînd guvernul. Încercările următoarelor şase guverne de a “ normaliza” situaţia au eşuat.
În aceste împrejurări organizaţia “Ofiţerii liberi” au dat o lovitură de stat (26 iulie 1952) şi au preluat puterea. La 18 iunie a fost abolită monarhia şi s-a proclamat republica în frunte cu generalul Mahomed Naguib, însă adevărata conducere o avea Gamol Aldel Nasser. La 19 octombrie 1954 s-a semnat acordul egipteano-englez prin care se anula Tratatul din 1936 şi se proclama retragerea forţelor britanice pînă în 1956.
După eliberarea Tunisiei de sub ocupaţia trupelor italo-germane Franţa încercat să o readucă la statutul anterior cedînd doar la unele reforme minore. În această situaţie la începutul anului 1952 s-a declanşat o puternică grevă generală cu caracter insurecţional. În faţa rezistenţei tunisiene Franţa a semnat un acord cu guvernul tunisian prin care i se acordă autonomie, Parisul exercitînd în continuare controlul asupra problemelor apărării naţionale şi a politicii externe. Populaţia n-a fost mulţumită cu oferta Franţei şi demonstraţiile au continuat. În urma unor noi tentative cu Parisul la 20 martie 1956 s-a semnat protocolul cu privire la independenţa Tunisiei. Tratatul din 1881 şi 1883 privind protectoratul francez asupra ţării au fost anulate Tunisia devenind un stat independent. La 12 noiembrie acelaşi an Tunisia a fost primită în ONU.
În MAROC lupta pentru eliberare naţională s-a declanşat încă din perioada ocupaţiei hitleriste cînd patrioţii marocani au luptat cot la cot cu francezii împotriva Axei Însă cînd Partidul Independenţei din Maroc a cerut la 11 ianuarie 1944 lichidarea protectoratului francez instaurarea unei monarhii constituţionale şi intrarea ţării în ONU francezii au declanşat represiunea. În aprilie 1951 s-a creat Frontul Naţional Marocan, care a condus la amplificarea luptei anticoloniale. Rezidentul Francez în Maroc a luat măsuri energice. A detronat pe regele Mahomed al V lea exilîndul şi a dizolvat guvernul înlocuindul cu unul docil. Lupta împotriva francezilor a continuat şi Parisul a fost obligat să încheie la 2 noiembrie 1955 unele acorduri cu Marocul pe baza formulei “ independenţă în independenţă”. Tratativele ulterioare au condus la semnarea declaraţiei de independenţă a Marocului (2 martie 1956). Peste cîteva săptămîni Spania a fost nevoită să recunoască şi ea independenţa Marocului.
La 1 ianuarie 1957 oraşul Tanger a fost inclus în componenţa Marocului, încheindu-se lupta pentru independenţă şi unificare.
În ALGERIA lupta de eliberare naţională a cunoscut o intensificare după 1942 cînd 56 de naţionalişti algerieni în frunte cu Ferhat Albas au publicat Manifestul poporului algerian prin care se cerea lichidarea regimului colonial. Instalarea la Algeri a Comitetului Francez de Eliberare Naţională condus de generalul Ch de Goulle au spulberat iluziile algerienilor. Guvernul provizoriu francez a promis şi s-a angajat la o serie de reforme cu caracter limitat (1944) însă algerienii doreau reforme radicale. În primăvara anului 1945 manifestaţiile antifranceze şi naţionaliste au căpătat caracterul unor revolte armate. Franţa a intervenit dar pînă la 12 mai acestea au fost înăbuşite cu pierderi grele din partea algerienilor.
În primăvara anului 1946 lupta s-a intensificat prin crearea “Uniunii Democratice a Manifestului Algerian” şi a Mişcării pentru Triunful Libertăţilor Democratice, care s-au angajat plenar în obţinerea independenţei. Constituţia adoptată în toamna anului 1946, potrivit căreia Algeria rămînea unitate administrativă a Uniunii Franceze, iar puterea aparţinea guvernatorului francez, a nemulţumit şi mai tare populaţia. În decembrie 1947 în munţii Kabyliei şi Aures s-au constituit primele grupe de rezistenţă armată. La 10 octombrie 1954 s-a creat Frontul de Eliberare Naţională condus de un Consiliu Naţional al Revoluţiei Algeriene.. Răscoala armată se transformă în război de eliberare naţională. În toamna anului 1955 ia fiinţă Armata de Eliberare Naţională care va număra, un an mai tîrziu, peste 60.000 de oameni şi va controla circa o treime din teritorul algerian.
Eşuarea forţelor franceze declanşată în toamna anului 1957 va produce o criză politică în Franţa şi deteriorează poziţia internaţională a statului. Incapacitatea elitei publice franceze de a soluţiona conflictul va produce paralizia instituţiilor, căderea celei de-a IVa Republici Franceze (13 mai 1958) şi riscul unui război civil în Franţa (3; 317). În această situaţie generalul de Gaulle revine în viaţa politică. După victoria în alegeri gaullistilor, el este ales preşedinte al celei de-a V a Republici. Sarcina sa principală a fost de a pune capăt conflictelor din Algeria. În septembrie 1959 generalul de Gaulle recunoaşte Algeriei dreptul la autodeterminare iar în iunie anul viitor s-a pronunţat pentru deschiderea tratativelor cu guvernul provizoriu al Republicii Algeria.
Primele negocieri au eşuat. Deteriorarea poziţiei internaţionale a Franţei ca şi intensificarea luptei desfăşurate de A.E.N. au determinat Parisul să reia negocierile la 20 mai 1961. La 18 martie 1962 Algeriei i s-a recunoscut independenţa. La 8 octombrie 1962 tînăra republică a devenit membră a ONU.
BIBLIOGRAFIE
- Erie Habsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti 1998
- Prof. univ.dr. Zorin Zamfir, Istoria universală contemporană, vol.2, 1999
- Pierre Milza, Serge Berstein, Istoria secolului XX, Lumea între război şi pace; vol.2,(1945 -1973). Bucureşti 1998.
- J.B.Duroselle, Histoire diplomatique de 1919 a nos jours, Cinquieme edition, Paris, 1971.
- Raymond Cartier, Histoire Mondiale de l’apres guerre, tome second, 1953 - 1969, Paris, f.a.
- Eric Hobsbawm, Secolul extremelor, traducere Anca Irina Ionescu, Bucureşti 1994.
- Alexandru Vianu, Constantin Buse,Zorin Zamfir, Gheorghe Bădescu,
Relaţii internaţionale în acte şi documente vol.II(1939 - 1945), Bucureşti 1976